FORUM CULTURAL

ocr necorectat, versiunea originală aici

Anul XII, nr. 3, septembrie 2012 (46)

CRONICA

„Noua cultură” de vitrină

Gellu Dorian

Arealul de manifestare culturală poate fi definit, atunci când acesta este haşurat pe o anumită zonă (ţară, regiune, judeţ, oraş, comună, sat etc.), ca un loc în care au loc tot soiul de evenimente, de la cele remarcabile şi notabile la cele iscate dintr-o dorinţă de afirmare pe orice căi, de regulă paralele cu cele de tradiţie, consacrate. Astfel câmpul, din nefericire îngust al unui astfel de areal, nu încape două acţiuni de acelaşi fel. Nici nu este bine. Pe acestea le deosebeşte, de cele mai multe ori, fondul, forma fiind în general aceeaşi. Ambiţia joacă aici un rol primordial. Iar lipsa conştiinţei propriei valori dă la iveală improvizaţia, amatorismul, lipsa de calitate.
Chestiunea nu este nouă. Pare a fi de când lumea. De când lumea şi-a ordonat oarecum astfel de manifestări sociale. Însă intensitatea „noilor” forme de implicare culturală în viaţa unei comunităţi este, în ultima vreme, din ce în ce mai mare şi mai agresivă. Şi asta din cauză că evoluţia, timpul, libertatea absolută iscată de promovarea undei democraţii prost înţelese sunt atuurile celor care cred că „acum” este momentul afirmării lor. Nici pe vremea defunctului regim nu era mai bine. Atunci impunerea unei ideologii în tot şi în toate era la fel de devastatoare ca dorinţa oricui de acum de a se impune.
Aruncând doar o scurtă privire în Botoşanii ultimilor ani, în ceea ce priveşte viaţa culturală, aceasta, cum e şi firesc, între două limite: una care s-a impus cu instituţiile de cultură profesioniste şi cu câteva acţiuni devenite brand naţional, cum ar fi Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, la care se alătură, ca valoare culturală naţională revista de cultură „Hyperion”, care va împlini la anul treizeci de ani de la înfiinţare. Evident şi unele manifestări de tradiţie, organizate de diverse instituţii care au menirea de a menţine, conserva şi promova tradiţia culturală a acestei zone marcată de mari nume ale culturii româneşti, manifestări ajunse la ediţii care le-au impus nu numai în memoria localnicilor ci şi cea naţională, cum ar fi Zilele Eminescu, ajunsă la a XLIII-a ediţie, Concursul Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene

„Porni Luceafărul…”, ajuns la ediţia a

XXXII-a, Concursul Naţional de Interpretare şi Creaţie a Piesei de Teatru într-un Act „Mihail Sorbul”, ajuns la ediţia a XXIII-a, Scriitori pe meleaguri natale, manifestare întreruptă în ultima perioadă, dar care va fi reluată anul acesta, Şezătorile iernii, ajunsă la ediţia a XXIII- a, Datini şi obiceiuri de iarnă „Moştenite din bătrâni”, Târgurile naţionale de meşteşuguri populare tradiţionale,

Simpozionul „Eminescu-Carte-Cultură- Civilizaţie”, Zilele Enescu, Zilele Iorga, manifestările anuale dedicate lui Ştefan Luchian şi aşa mai departe.

Din păcate, paralel cu aceste manifestări culturale de tradiţie, din ce în ce mai agresiv se impune pe lan local o auto-enunţată „nouă cultură” de vitrină. Tenacitatea celor care doresc o alternativă a ceea ce tradiţia culturală a Botoşanilor a impus printr-o lungă selecţie a valorilor pare a fi agreată, în aceste momente, şi de cei care dispun de finanţarea manifestărilor. De la comitete de iniţiativă, aşa-zis revolute, reformatoare, până la organe de presă online şi tipărite în tiraje simbolice, pline cu tot felul de produse indigeste şi afişe lipite pe vitrinele unor librării, care reproduc articole, eseuri şi creaţii dorit literare, formulele lor de manifestare sunt din ce în ce mai dese şi pline de un ridicol absolut. Amatorismul, veleitarismul, umflarea în penele lipite dedalic pe nişte aripi de mucava, pentru zborul spre „noile culmi
ale noii culturi” sunt atât de evidente, încât chiar şi pentru un ochi neformat sunt de înlăturat. Programul acestor iniţiatori impostori este acela de a înlocui valorile consacrate cu non-valori ce-şi văd prin împlinirea acestuia orgoliul mângâiat şi visele lor de nemurire împlinite.
Focul lor de paie este întreţinut, din nefericire, de câteva nume ce par a conta într-o viaţă culturală normală, dar care, din cauza maniei persecuţiei, se simt frustrate şi nerăsplătite cu recunoştinţe publice în fiecare zi. Cine se aseamănă se adună, iar rolul lor este acela de a ieşi la rampă când apar schimbări care, în credinţa lor, vin să radă totul şi să pună în loc zgura din care au făcut cărămizi viu colorate pe care, din păcate, nici un zidar bun nu le va folosi în ridicarea unui zid durabil. Fac şi ei parte din caracuda cu care o comunitate nu se poate mândri, ci dimpotrivă. Ei sunt eroii „noii culturii”, aşa cum am văzut, expusă în vitrinele care oferă ochilor un spectacol ridicol.

Regulamentul

Concursului Naţional de Creaţie a piesei de teatru într-un act ” Mihail Sorbul “ ,ediţia a

VIII-a, 1-4 noiembrie 2012

Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani, cu sprijinul Consiliului Judeţean Botoşani, în colaborare cu Primăria Săveni, organizează, în perioada 1-4 noiembrie 2012, cea de a VIII-a ediţie a Concursului Naţional de Creaţie a Piesei de Teatru într-un act “ Mihail Sorbul ”.La concurs pot participa dramaturgi români contemporani, membri sau nu ai uniunilor de creaţie, fără limită de vârstă, cu o piesă de teatru într-un act, care să nu depăşească maximum 20 pagini listate la corp 12 , la 2 rânduri.

Organizatorii nu impun concurenţilor nici o tematică.

Lucrările dactilografiate sau listate (însoţite şi de un CD cu textul piesei) vor fi trimise în 3 ( trei) exemplare, semnate cu un motto, acelaşi motto fiind menţionat şi pe un plic închis în care vor fi incluse datele autorului şi adresa, telefon, e-mail, pe adresa Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani, Str. Unirii 10, Botoşani, până la data de 5 octombrie

2012.

Un juriu format din personalităţi marcante ale culturii române va acorda următoarele premii :

- Premiul I - 2.500 lei

- Premiul II - 2.000 lei

- Premiul III - 1.500 lei

- Premiul special – 1.000 lei

Juriul are latitudinea de a redistribui sau diminua valoarea premiilor.

Relaţii la telefon 0231 – 536322, e-mail: centrul_creatiei_botosani@yahoo.com

Director, Referent, Prof. Ion Ilie Gellu Dorian

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

RAPORT DE CERCETARE ARHEOLOGICA PREVENTIVĂ

în perimetrul investiţiei

„Construirea barajului hidrotehnic pentru prevenirea inundaţiilor în zona de vărsare a Ibănesei in Jijia - Vorniceni – Pod Ibăneasa”(5)

Maria Diaconescu

Complexul nr. 18 (cenusar din epoca bronzului)

A fost surprins pe lungimea S VIII
între metrii 24 – 49 la adâncimea de 0,15 pe latura nordică şi 0,26 cea sudică, grosimea acestuia fiind de variabilă: între
0,20 – 0,30 spre capete şi 0,40 – 0,50 în partea centrală m. Cenuşarul a avut o formă ovală, lungimea peste 26 m şi lăţimea de cca. 12 m. Pe lângă cenuşa ce-o conţinea s/a mai fost descoperit un bogat material osteologic, unelte, obiecte de podoabă şi arme de os - împungătoare, ace, pandantive de os rotund, ovoidal ,vârf de săgeată, bronz, silex, fragmente ceramice cucuteniene şi din epoca bronzului.

Gropile menajere

Acestea au apărut în stratul de cultură cucutenian, fiind iniţial gropi din care s-a extras lutul necesar pentru realizarea construcţiilor, a ceramicii şi umplute apoi cu resturi menajere. Forma acestora este în general rotundă sau ovală, adâncimea acestora fiind variabilă. Despre gropile de ofrandă descoperite în aşezare s-a amintit în contextul locuinţelor cărora le-au aparţinut.

Groapa nr. 1

S-a descoperit în SI, în caroul 5-6, are un diametru de 1,05 şi ajunge la adâncimea de -0,90m.Conţinutul constă în fragmente ceramice diverse, câteva oase,
şi o cantitate apreciabilă de cenuşă ,
chirpic.

Groapa nr. 2

S-a aflat în caroul D, aflat în prelungirea SI, mai mică decât precedenta, cu diametrul de 0,80 şi adâncimea de -0,90 m.Groapa a fost umplută mai ales cu material osteologic, coarne de cerb, fragmente ceramice, cenuşă, două statuete antropomorfe , două râşniţe de gresie.

Groapa nr. 3

A fost surprinsă în SII, carourile
20-22, de formă ovală, cu diametrul
cuprins între 1-1,50m, la adâncimea de -
0,45 şi ajunge până la -1,2om. S-au găsit puţine materiale arheologice : – un fragment de statuetă antropomorfă, un fragment de căpăcel canelat şi câteva lame de silex. Conţinea în schimb multă cenuşă, cărbuni, şi chirpic.

Groapa nr. 4

Descoperită în caroul 20 al SI, modestă, a fost umplută cu pământ de culoare cafenie ce provenea de la diferite material organice, şi un strat de cenuşă. La acestea se daugă resturi osteologice şi câteva fragmente ceramic, silex.

Groapa nr. 5

A fost groapa menajeră a locuinţei nr. 5 şi era situată la N de aceasta. Avea diametrul de 1,90 şi a ajuns până la adâncimea de -1,30m. Pe lângă cenuşă, materiale osteologice, pietre groapa a conţinut şi un bogat material ceramic din vase de forme şi dimensiuni diferite: vase

de provizii, capace, pahare, străchini, vase suport. Dintre unelte amintim o spatulă de os, frumos finisată, ruptă în partea activă, unelte de silex.

Groapa nr. 6

A fost descoperită în zona de N a locuinţei nr. 6, şi este anterioară acesteia. Avea formă alungită, profil în formă de
sac, dimensiunile sale fiind de 2,60/1m şi
a ajuns până la adâncimea de -1,60m. Pământul din această groapă este amestecat, pământ galben cu lentile de brun cafeniu , pigment de chirpic. Din inventarul gropii enumerăm: o statuetă antropomorfă fragmentară, aşchii de silex, pietre diverse, două percutoare fragmentare, fragmente ceramice, iar pe fundul gropii era depus ritual un vas întregibil.

Groapa nr. 7

A fost deasemeni suprapusă de locuinţa nr. 6. Aproape rotundă, groapa avea diametrul de 1,50, şi a ajuns la adâncimea de -1,25 m. Conţinea fragmente ceramice al unor vase de dimensiuni medii şi mici intercalate cu straturi de pământ afînat datorită prezenţei cenuşii, lentile de pământ galben.

Groapa nr. 8

Este mai mult o alveolare descoperită în SX, în limitele carourilor
27-28. Conţinea fragmente ceramice, două topoare fragmentare, un împungător de os, câteva oase într-o depunere cenuşoasă.

Gropa nr. 9

S-a găsit sub nivelul locuinţei nr. 6,
pe latura de N-E, rotundă, cu diametrul de
1,50, a ajuns la adâncimea de -1,60m, anterioară construcţiei, este o groapă menajeră obişnuită. Era căpăcită cu resturi de la diferite construcţii dezafectate, iar sub acestea s-au găsit fragmente ceramice, o răşniţă de dimensiuni mai mari (80/90), resturi osteologice. Acestea se împuţinează pe măsură ce groapa se adânceşte, pe
fundul acesteia aflându-se un strat de
cenuşă gros de cca 15 cm.

Groapa nr. 10

Aproape de latura estică a locuinţei nr.7 a apărut cu dimensiunile de 0,8o/1,10, şi adâncimea de -1,4om.Pe lângă cenuşă, cărbune, fragmente de chirpic, groapa conţinea căteva fragmente de vatră
portativă, fragmente ceramic e
caracteristice fazei A-B, oase.

Groapa nr. 11

S-a găsit în SVIII, între carourile
15-16, rotundă, ajunge la adâncimea de -
0,90 m. Conţinea bucăţi mici decărbune, oase, coarne de cerb şi bour, ceramic diversă, neântregibilă. Pământul din aceasta era foarte tasat, de culoare brun- gălbuie.

Groapa nr. 12

A fost secţionată de SXI, în limitele carourilor 3o-31,20, fusese umplută cu pământ cafeniu deschis amestecat cu galben.Pe lângă fragmentele ceramic, se mai găsesc unelte de silex, oase, chirpic. Remarcăm faptul că aici sunt puţine oase iar fragmentele ceramice sunt disparate, din vase diferite.Adâncimea sa -1,45m.

Groapa nr. 13

A apărut deasemeni în SXI, între carourile 43-44, fiind mai mult o alveolare ce ajunge la adâncimea de -0,90m. Conţinea diferite fragmente ceramic e de la vase de dimensiuni medii şi mici.

Groapa nr. 14

A fost surprinsă între carourile 36-
38 şi ajunge la adâncimea de -1,70m. In pământul amestecat brun deschis şi galben s-au găsit fragmente ceramice, oase, chirpic.

Groapa nr. 15

S-a aflat în capătul de est al SXI, între carourile 14,20-15,80, ovală, ajunge la adâncimea de -0,60m. Conţine puţine fragmente ceramic, un fragment de figurină antropomorfă, resturi osteologice.

Groapa nr. 16

A fost surprinsă parţial între carourile 30-32 , în SXI, avea baza la adâncimea de -1,50m. Pământul de umplutură era cafeniu închis.Conţinutul acesteia cuprindea fragmente ceramic de la vase mici şi mijlocii, vârfuri de săgeată, aşchii de silex, fragmente de râşniţă,
figurine antropomorfe fragmentare, pietre,
resturi osteologice.

Groapa nr. 17

Este gropa menajeră a locuinţei nr.
12, şi s-a găsit în SXII, între carourile 8-
9,3o, ajunge la adâncimea de -0,60m. Pământul de umplutură este brun-gălbui. Inventarul său e compus din fragmente ceramic disparate, puţine, probabil nu se vor întregi.

Groapa nr. 18

S-a aflat pe traseul SXI, în carourile
76-78, ajunge la adâncimea de -1 m. Pământul de umplutură este de culoare cafenie. Conţinea destul de puţine materiale, oase de bovine, un corn, fragmente de la vase suport.

Groapa nr. 19

S-a aflat în acelaşi SXI, între carourile 37,50-39, adâncimea de -1,70m. Pîmântul de umplutură e negru, uşor, amestecat cu cenuşă. Conţinutul său e format din chirpic, fragmente ceramice de la diverse vase, neântregibile, oase, pietre .

Vedere generală asupra sitului de la Vorniceni – Pod Ibăneasa

Vedere asupra L 8

Vetre L 15

PATRIMONIU MOBIL

Eminescu – realitate şi sublimare poetică (13)

dr. Valentin Coşereanu

S-a mai vorbit în capitolul anterior despre stadiile iniţiatice pe care le sugerează Eminescu în poezie. Fiind vorba de codru, explicaţia din Călin devine firească; numai dacă treci codrii de aramă
– adică pe cei obişnuiţi ai toamnei – vei avea privilegiul să-i vezi pe cei de argint. Acolo, însă, se întâmplă un lucru cu totul misterios: Pare-că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,/ Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă./ Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint/ Vezi izvoare zdrumicate peste

pietre licurind326. Ecourile terestre se

sublimează într-un peisaj transmundan.
Poate că rangul cel mai înalt pe care l-a acordat vreodată cineva codrului a fost acela de împărat slăvit, căci toate înfloresc din mila/ Codrului, Măriei Sale327. Povestea codrului este, în fapt, povestea întregii structuri vii a cosmosului:

Lună, Soare şi Luceferi/ El le poartă-n a

lui herb.328 Toate vietăţile trăiesc în armonii de Eden. De ce, atunci, nu s-ar tocmi şi îndrăgostiţii tovarăşi pădurii, căci reacţiile lor sunt asemănătoare cu ale tuturor celorlalte vieţuitoare ale sale? O fac, adâncindu-se în vraja-i învăluitor- odihnitoare: Adormi-vom, troieni-va/ Teiul floarea-i peste noi,/ Şi prin somn auzi-vom

bucium/ De la stânele de oi.329 În vraja amintită se adună împrejur ale Curţii mândre neamuri, […] Iară gazda (s.n.)

noastră zice,/ Dându-şi ramurile-n laturi://

«O, priviţi-i cum visează/ Visul codrului de fagi!/ Amândoi ca-ntr-o poveste/ Ei îşi sunt aşa de dragi!»330 Este una dintre cele mai profunde imagini poetice ale comuniunii cu natura pe care Eminescu a creat-o

vreodată. Codrul şi copilăria se întrepătrund; un flux intim se creează între codru şi copilul ipoteştean, care va
„traduce“ poetic, mai târziu, un posibil dialog între cei doi: O rămâi, rămâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ Numai eu ştiu să le-ascult

(s.n.)331. Acolo, în al umbrei întuneric numai codrul îl face pe copilul-poet să se dăruiască într-atât încât să i se pară anii ca clipe/ Clipe dulci se par ca veacuri332. Numai că ecuaţia codru-copil, plămădită intim, după ani îşi rupe inevitabil vraja.

Ruptura e profundă, iar faptul că timpul
acela devine ireversibil este plătit scump de conştiinţa omului matur: Astăzi chiar de m-aş întoarce/ A-nţelege n-o mai pot…/ Unde eşti, copilărie,/ Cu pădurea ta cu

tot?333 Regretul că nimic nu se mai poate întoarce produce un memento sentimental şi trainic al stării la care poetul tânjeşte:

Şuieram l-a ei chemare/ Şi-am ieşit în

câmp râzând.334

Comuniunea cu natura-codru este cu totul specială în opera lui Eminescu şi se reflectă în imagini de o gingăşie rar întâlnită. În Freamăt de codru − spre exemplu – iubita va avea parte de tot atâta alint din partea pădurii ca din partea propriului ei iubit: Teiul vechi un ram întins-a,/ Ea să potă să-l îndoaie,/ Ramul tânăr vânt să-şi deie/ Şi din braţe-n sus s-o

iee,/ Iar florile să ploaie/ Peste dânsa.335

Asemănări izbitoare sunt între cei doi. Ca şi codrul, poetul răspunde la rândul său:
«Pădure dragă,/ Ea nu vine, nu mai vine”/

Singuri voi, stejari, rămâneţi/ De visaţi la ochii vineţi,/ Ce luciră pentru mine/ Vara- ntreagă».336 Codrul devine în felul acesta un foarte bun partener de dialog, pentru a împărtăşi toate ale lumii, iar cuvintele

poetului redau din nou posibila zicere a codrului: Numai omu-i schimbător,/ Pe pământ rătăcitor,/ Iar noi locului ne ţinem,/ Cum am fost aşa rămânem:/ Marea şi cu râurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna

şi cu soarele,/ Codrul cu izvoarele.337

Interesant este că acest colos vegetal, pe care Eminescu-l iubeşte atâta, se dovedeşte a fi stăpân lui însuşi şi este reprezentat ca un blazon a tot ce e viu: Codru-şi bate frunza lin338; deci nu vântul, ci el însuşi o face cu propria-i putere şi tărie. Legănarea lui are subtilitatea valurilor şi multiple înţelesuri pentru cine ştie să le citească: Legănându-se din unde,/ În adâncu-i se pătrunde.339 Codrul-viaţă este chiar parte din sufletul poetului. Numai gândul că s-a desprămăvărat pădurea,/ E-o nouă viaţă-n orice zvon340 îl face să-i tresalte inima de bucurii ascunse, numai de el ştiute. Pentru el şi iubita lui, troienirea este supremul poetism; frumuseţea şi gingăşia întroienirii cu petale de flori este de neegalat: Ne-om trezi vro

dat din basmul/ Ce ne-a ţine-ncremeniţi/ Unu-n braţele altuia/ Şi în flori întroieniţi.341 Nu aceeaşi este situaţia când, dimpotrivă, codrul îşi scutură frunza − De

când codrul, dragul codru, scuturându-şi frunza toată; atunci fire-ai tristă342, iar din acest moment intimitatea va fi căutată în

spaţiile închise, care preiau funcţia
protectoare a codrului.
Intimitatea fiinţei cu pădurea este atât de mare încât, la rându-i, aceasta îi spune poveşti: Din frunzişul fremătos/ Povesteşti aşa frumos/ De m-adormi în iarbă jos, iar inflexiunile metrului popular se simt în povestirea-i ca-n adormirea copilului mic, legănat de mama sa: Tragănă-se tragănă/ Frunza de mi-o
leagănă.343 Poetul se află în deplină rezonanţă cu Măria Sa, codrul. Nici nu se putea altfel, întrucât, din întreaga sa entitate, el emană acel armonic sunet al cornului: Lin din codrii se coboară/ Melancolic glas de corn.344 Întreaga frumuseţe a sunetului este percepută de poet ca venită numai din partea codrului:

Dar din valea-ndepărtată/ Sunetele-abia se-ntorn.345 El, la rându-i, în codru trece şi cântă doina dragă.346 Codrul acesta miraculos este în fond un ecou al vieţii copilului, amintirea imaginarelor bătălii cu broaştele în ochiul de pădure347, ocrotit de atâta imensitate verde şi fremătândă. O imensitate fabuloasă, niciodată retrăită în tot restul vieţii. În raiul copilăriei, codrul nu îi oferă copilului spaţiu ideal de joacă doar în ochiul de pădure, ci şi la poalele sale: Şi la margine de codru ei aprind o

focărie/ Într-o groapă cu cenuşă… de juca trandafirie/ Colibioara cea de trestii cu uşiţa-i rezimată,/ Împletită din răchită, cu curmei de tei legată.348

Câteodată imaginile sunt strict cinetice; Ea-şi urma cărarea-n codru349 este sugestivă din acest punct de vedere. La fel de sugestivă este antiteza din titlul Codru şi salon350, sau, dimpotrivă, apropierea din Muşatin şi codru351, care incumbă în ea valenţe istorice. Codrul ia culori mai deschise, de-a dreptul luminoase (argintate, aurite), ori închise de tot, atunci când subiectul o impune: De-atunci prin codrii negri sălbatec rătăcesc.352 Codrii prin care rătăceşte imaginar poetul sunt de fapt codrii seculari, uitaţi şi nepătrunşi de lume, virgini din imemoriale timpuri: De desişul din pădure/ Nu s-atinse vr-o secure./ Cât de naltu-i, cât de mare/

Nicăieri nu vezi cărare./ […] La temei de

codri deşi/ Nu-i cărare ca să ieşi.353

Dovada cea mai clară a comuniunii profunde a omului cu pădurea (organism viu şi prieten nedespărţit) este aceea că la moartea cuiva apropiat se „smulge” din codru un arbore drag pentru a-l resădi – ca veşnică aducere-aminte – la căpătâiul celui pierdut: Iar când am auzit/ Că bărbatul mi-au murit,/ Teiu-acesta am sădit,/ Creşte teiul şi-nfloreşte/ Şi viaţa mi-o umbreşte./

Şi în umbra-i cum trăiesc/ Eu nu mai îmbătrânesc (s.n.).354 Ideea că oamenii trec, în vreme ce pădurea e veşnică se desprinde uşor din Lumineze stelele:

Neamurile-mbătrânească/ Şi pădurile să crească.355

Raiul pierdut al copilăriei este
pentru Eminescu pierderea supremă. Natura este singurul absolut. George Gană observă cu justeţe că această afirmaţie a poetului exprimă o valorizare superlativă a naturii, dând o formulare aforistică unor îndelungate raporturi sufleteşti şi

spirituale cu ea356. Codrul, simbol plenar al naturii, concentrează sevele absolutului. În Fiind băiet păduri cutreieram357 se revarsă nu puţine dintre acestea: Un

freamăt lin trecea din ram în ram,

mirosurile veneau adormitor, Pe câmpi un

văl de argintie ceaţă,/ Sclipiri pe cer, văpaie preste ape, buciumul (nelipsitul bucium!) cântă tainic cu dulceaţă, prin naltul ierbii/ Părea c-aud[e] venind în cete cerbii, crăiasa ieşită din teiul vechi ce se deschide vine Ca-n somn încet-încet pe frunze, ca un înger blând cu faţa

radioasă358.

În proză, codrul apare sporadic, iar descrierea lui este similară celei din poezie: un fluviu care se adâncea în păduri întunecate359; codrii bătrâni trosneau amorţiţi de iarnă360; Fluviul lat se adâncea în păduri întunecate, unde apa abia mai clipea din când în când atinsă de câte-o rază: trunchii pădurilor ajungeau cu ramurile lor deasupra râului şi formau bolţi nalte de verdeaţă nestrăbătută361.
Tot de absolutul naturii ţine lacul,
simbol inseparabil de acela al pădurii, şi el
un topos esenţial în geografia poetică eminesciană; rădacinile acestuia coboară, la rându-le, în spaţiul coplăriei. În Copii eram noi amândoi362, poezie ce poartă amprenta anilor de început ai creaţiei eminesciene, se află un toponim specific local: «balta mare». Cunoscând bine procedeul eminescian de a scrie la o primă mână nume şi locuri autentice, ca apoi
acestea să fie schimbate, esenţializate prin
actul de sublimare al creaţiei, este clar că despre acest toponim e vorba, din moment ce-n poezie apare explicit; el are, însă, implicit, o dimensiune generalizatoare: Adesea la scăldat mergeam/ În ochiul de pădure,/ La balta mare ajungeam/ Şi l-al ei

mijloc înnotam/ La insula cea verde.363

Pornind de la realitatea lumii înconjurătoare, trăită în arealul ipoteştean, Eminescu proiectează în lumea ideală a construcţiei sale poetice o nouă realitate care se adaugă realităţii de origine, îmbogăţind-o. Evident că lacul există şi astăzi, încărcat cu flori de nufăr364 şi
„hrănit” de aceleaşi izvoare. Poetismul său intrinsec incontestabil este potenţat însă de propria lui configuraţie din creaţia poetică a lui Eminescu.
Înainte de toate, lacul joacă rolul de oglindă a ceea ce se-n-tâmplă pe margini. Despre entitatea lui în sine, poetul vorbeşte cu mult mai explicit în proză decât în poezie. Chiar Lacul este un exemplu ilustrativ în acest sens. Despre lacul propriu-zis se spune doar că este albastru, că îl încarcă nuferi galbeni365 şi că el cutremură o barcă366; tot ce se-ntâmplă esenţial (din punct de vedere poetic) se întâmplă pe margini: poetul trece de-alung de maluri, aşteptând ca iubita din trestii să răsară, să plutească împreună în barcă, uitaţi de lume sub misterele bolţii înstelate:

Să plutim cuprinşi de farmec/ Sub lumina blândei lune.367 Numai că, stricto sensu, toate acestea – inclusiv sonorităţile specifice locului (unduioasa apă sune368) – se petrec doar la nivelul dorinţei şi a imaginaţiei poetului, o dorinţă neîmplinită: Dar nu vine… Singuratic/ În zadar suspin şi sufăr/ Lângă lacul cel albastru/ Încărcat

cu flori de nufăr369. La fel se întâmplă şi în alte poeme. În Călin (File de poveste) – spre exemplu – se dau câteva elemente

„concrete” în jurul cărora se desfăşoară tot
restul, într-o coerenţă cromatică susţinută de oglindire: Sură-i sara cea de toamnă; de pe lacuri apa sură/ Înfuda mişcare-i creaţă între stuf la iezătură.370

326 Ibidem, p. 85.

327 Ibidem, p. 100.

328 Ibidem.

329 Ibidem.

330 Ibidem.

331 Ibidem, p. 110.

332 Ibidem.

333 Ibidem, p. 111.

334 Ibidem.

335 Ibidem, p. 122.

336 Ibidem.

337 Ibidem, p. 124.

338 Ibidem, p. 206.

339 Ibidem, p. 215.

340 Ibidem, p. 228.

341 Ibidem, p. 394.

342 Ibidem, p.404.

343 Idem, Opere II, ed. cit., p. 140.

344 Idem, Opere III, ed. cit., p. 176.

345 Ibidem.

346 Idem, Opere IV, ed. cit., p. 320.

347 Ibidem, p. 74.

348 Idem, Opere VI, ed. cit., p. 39.

NOTE

349 Idem, Opere IV, ed. cit., p. 235.

350 Ibidem, p. 318.

351 Idem, Opere VI, ed. cit., p. 522.

352 Idem, Opere V, ed. cit., p. 482.

353 Idem, Opere VI, ed. cit., p. 84.

354 Idem, în Manuscriptum, nr. 1(82)/1991, Anul XXII, Număr special Eminescu – Poezii inedite, ediţie de Petru Creţia; p. 114.

355 Idem, Opere IV, ed. cit., p. 520.

356 George Gană, Melancolia lui Eminescu, ed. cit., p.118.

357 Mihai Eminescu, Opere IV, ed. cit., p. 354.

358 Ibidem, p. 354-355.

359 Idem, Opere VII, ed. cit., p. 106.

360 Ibidem, p. 204.

361 Ibidem, p. 106

362 Idem, Opere IV, ed. cit., p. 74-76.

363 Ibidem.

364 Idem, Opere I, ed. cit., p. 74.

365 Ibidem.

366 Ibidem.

367 Ibidem.

368 Ibidem.

369 Ibidem.

370 Ibidem, p. 83.

Judeţul Botoşani în primele luni ale ocupaţiei sovietice. Memoriile inedite ale lui Dimitrie Russu, prefectul judeţului

Botoşani -7 aprilie-17 august 1944 (4)

Marcel Varga

Surprinzătoare a fost decizia Prefecturii din 15 iunie 1944, luată bineînţeles la solicitarea Comandamentului sovietic, privind persoanele refugiate din nordul Bucovinei şi din Basarabia care ar fi dorit să se stabilească la Botoşani; potrivit deciziei, persoanele din aceste zone, considerate acum teritorii sovietice, nu mai puteau fi înregistrate la primării ci trebuiau „predate Comandamentelor militare (subl.ns).”49 Este de la sine înţeles că aceste persoane, considerate „cetăţeni
sovietici”, au fost arestate şi trimise pe
front sau deportate în U.R.S.S.
Primăria oraşului Botoşani a făcut tot posibilul pentru a se conforma dorinţelor Comandamentului sovietic. După ce „a interzis cu desăvârşire” intrarea în oraş a oricăror persoane venite din alte localităţi,50 Carol Artberger a luat o serie de măsuri pentru a satisface doleanţele armatei de ocupaţie: a obligat populaţia care avea în proprietate oi să predea o cotă fixă de lână ce varia între 1kg-2,5 kg, în funcţie de rasă51 şi a cerut deţinătorilor de

efecte militare de orice fel, inclusiv aparate de radio şi de emisie-recepţie, să le predea Primăriei în termen de trei zile.52 În al doilea mandat de primar, în timpul prefectului Boldescu, Carol Artberger şi-a dovedit din plin fidelitatea faţă de sovietici; de exemplu, a solicitat celor care deţineau valori şi materiale luate în timpul războiului din U.R.S.S. să le predea de
urgenţă comisariatelor de poliţie însoţite de
o declaraţie din care să reiasă împrejurările în care au intrat în posesia acelor bunuri şi a avertizat că sancţiunile pentru cei care nu se vor conforma vor fi foarte dure (închisoare de la 5 la 20 ani pentru cei care nu vor preda bunurile, închisoare de la 3 la
10 ani pentru cei care vor deteriora sau vor transforma bunurile şi pentru cei care nu vor da declarţii sau vor da declaraţii false).53 O altă măsură luată în defavoarea populaţiei locale şi în sprijinul sovieticilor a vizat consumul de electricitate în oraş; în condiţiile în care piese ale Uzinei Electrice din Botoşani au fost demontate de către sovietici cu intenţia de a le transporta în U.R.S.S. şi se aflau în vagoane staţionate în gara Vereşti,54 Artberger îi considera abonaţi şi cu drept de a consuma energie electrică numai pentru iluminat doar pe locuitorii străzilor centrale din oraş, însă nici aceştia nu aveau voie să utilizeze mai multe becuri simultan şi nici să folosească alte aparate electrice (maşini de gătit, aspiratoare, aparate de radio etc). Demontarea Fabricii de zahăr din Ripiceni a condus la o criză acută de zahăr, pe piaţa neagră acesta costând, în toamna anului
1944, chiar şi 1600 lei.55
Indiscutabil, ocupaţia sovietică a judeţului Botoşani a afectat populaţia civilă deoarece aceasta s-a confruntat zi de zi cu lipsa alimentelor şi a articolelor de strictă necesitate, cu preţurile speculative şi cu obligaţia de a face faţă nevoilor Armatei Roşii; de exemplu, dintr-o notă a Prefecturii din 22 octombrie 1944 aflăm că populaţia din Botoşani nu avea nici măcar încălţăminte; documentul arată că timp de doi ani tăbăcăriile au fost rechiziţionate pentru nevoile armatelor române şi
germane, iar de la începutul lunii aprilie
ele au trecut sub controlul Armatei Roşii
„pentru care au lucrat tot timpul” şi că orăşenii sunt încălţaţi „cu opinci din piele crudă” iar copiii umblă desculţi.56
La 17 august 1944 prefectul Dimitrie Russu a fost demis de către Comandamentul sovietic şi înlocuit cu Gheorghe Boldescu; deşi autorul nu ne
mărturiseşte care a fost motivul acestei
decizii, el este uşor de intuit: pentru a pregăti şi mai temeinic spatele frontului, la Botoşani era nevoie de un om credincios sovieticilor şi comunismului, avizat chiar de liderii Pauker şi Luca. Ca o dovadă că Russu nu a fost decât o soluţie de moment, luată pentru a linişti atât populaţia cât şi pe aliaţi, la un an de la numirea sa în funcţie fostul prefect era considerat o „rămăşiţă fascistă” pentru că „şi-a călcat angajamentele luate faţă de Armata Roşie şi populaţie”.57
Ocupaţia sovietică în România este un subiect dezbătut intens în istoriografia românească, dar nu este nici pe departe epuizat. Editorii de documente şi istoricii care au abordat acest subiect s-au axat, de cele mai multe ori, numai asupra perioadei cuprinse între 12/13 septembrie 1944-iunie
1958 şi au acordat o mică importanţă primei etape a ocupaţiei (martie- septembrie 1944). Comportamentul Armatei Roşii în judeţul Botoşani, realităţile politice şi socio-economice locale din vara anului 1944 sunt aproape necunoscute. În paginile următoare public un document inedit, aflat în colecţia Manuscrise a Serviciului Judeţean Botoşani al Arhivelor Naţionale, redactat de primul prefect al judeţului din timpul ocupaţiei sovietice, Dimitrie Russu. Este vorba despre raportul său de activitate din perioada în care a deţinut acestă funcţie (7 aprilie-17 august 1944) înaintat ministrului de Interne la câteva zile după ce a fost demis şi înlocuit cu un „favorit” al sovieticilor.
Documentul prezintă succint atmosfera din oraşul Botoşani la sfârşitul lunii martie-începutul lunii aprilie 1944,

evacuarea precipitată a autorităţilor locale şi anarhia provocată de retragerea germanilor şi evadarea unor deţinuţi români din lagărul de la Sarata. Numit în funcţie „la rugămintea şi îndemnul populaţiei” şi cu acordul Comandamentului sovietic, Dimitrie Russu a reuşit să gestioneze judeţul ocupat în totalitate de Armata Roşie. Imediat după preluarea mandatului s-a confruntat cu o serie de probleme care necesitau rezolvare urgentă: asigurarea utilităţilor oraşului distruse de bombardamentul german din noaptea de 8-9 aprilie şi organizarea principalelor instituţii administrative (Prefectură, Tribunal, Poliţie etc). Autorul consideră că această ultimă misiune a fost una destul de dificilă deoarece, în bună măsură, a fost nevoit să apeleze la colaborarea evreilor, în contextul în care aceştia erau majoritari în oraş în urma evacuării populaţiei româneşti. Dimitrie Russu a avut ocazia de a se întâlni personal cu Ana Pauker şi Vasile Luca care, după ce au eşuat în demersul lor de a-i propune promovarea comunismului, au fost bine primiţi de către un grup de comunişti locali (Carol Artberger, dr. Salzberg, Constantin Iuşcă, Gheorghe Boldescu). Unii dintre ei fuseseră închişi sau deportaţi în Transnistria, dar susţinerea sovieticilor i-a ajutat să fie numiţi în diverse funcţii administrative în timpul lui Russu şi să capete puteri depline în mandatul viitorului prefect, Gh. Boldescu.
Dimitrie Russu, funcţionar de carieră, neafiliat politic niciodată până atunci, are mustrări de conştiinţă pentru faptul că a organizat o şedinţă care s-a transformat, din cauza discursurilor cu tentă politică a unor comunişti locali (C. Iuşcă) şi a unor foşti prizonieri transformaţi în activişti de partid (colonelul Maltopol), în prima întrunire comunistă. Este interesant că aceasta a avut loc cu doar o zi înainte ca sovieticii să tipărească ziarul de propagandă comunistă
„Graiul liber”. Preocupaţi să arate occidentalilor imaginea idilică a relaţiilor cu populaţia locală şi încrederea de care se
bucură în zonele ocupate, sovieticii i-au dictat prefectului textul unei proclamaţii ce trebuia difuzată la Radio Moscova şi au adus în vizită o delegaţie anglo-americană care trebuia să promoveze comportamentul
„civilizat” al acestora faţă de fostul inamic.
Comandamentul sovietic i-a permis totuşi prefectului să opereze anumite schimbări în administraţia locală pentru eficientizarea respectării dispoziţiilor sale; deşi pentru puţin timp, Russu a reuşit să-l schimbe pe Carol Artberger din funcţia de primar al oraşului şi să-l numească pe Mina Russu. Autorul acordă o atenţie deosebită relaţiilor pe care le-a avut cu sovieticii, cu populaţia evreiască şi cu românii. Dacă atitudinea şi comportamentul Armatei Roşii, deşi recunoaşte că erau abuzive uneori, se bucură de circumstanţe atenuante, nu în aceeaşi manieră sunt descrise relaţiile cu evreii; pe un ton uşor naţionalist, Russu arată că mulţi erau simpatizanţi comunişti, că au ocupat cele mai multe posturi în administraţie şi că au speculat situaţia economică grea în favoarea lor. În ceea ce priveşte relaţiile cu românii, prefectul afirmă că s-a străduit să-i ajute împotriva abuzurilor sovietice şi să-i convingă în acelaşi timp că trebuie să dea curs solicitărilor armatei de ocupaţie. Pregătirea ofensivei din august şi neaderarea lui Russu la ideologia comunistă i-au determinat pe sovietici să-l demită şi să-l numească în funcţia de prefect pe Gheorghe Boldescu, un om de încredere care avea, probabil, girul Anei Pauker şi a lui Vasile Luca.
Raportul este însoţit de un proces- verbal din 21 august privind starea financiară a instituţiilor subordonate Prefecturii. De asemenea, autorul a adăugat ulterior (în 1952, aşa cum reiese dintr-o notă aflată într-un alt exemplar al documentului) scurte caracterizări ale prefecţilor care i-au urmat în funcţie până în anii '50 şi liste ale românilor şi evreilor care au colaborat cu sovieticii. Am considerat util să le redăm întrucât aprecierile despre aceştia ne pot ajuta să

identificăm profilul moral şi intelectual al celor care au îmbrăţişat, din convingere sau din interes, comunismul. Documentul prezentat mai jos cuprinde percepţiile şi opiniile fostului prefect privind evoluţia mediului politic, socio-economic şi relaţiile interetnice- în care, alături de relatările obiective, inedite şi
predominante, se remarcă şi unele consideraţii subiective, tributare unor prejudecăţi- în oraşul şi judeţul Botoşani sub ocupaţia şi controlul militar sovietic în lunile aprilie-august 1944. Toate sublinierile din text aparţin lui Dimitrie Russu.

NOTE

49. Idem, dosar nr. 161/1944, f. 175.

50. Idem, fond Primăria oraşului Botoşani, dosar nr. 44/1944, f. 11.

51.Ibidem, f. 43.

52.Ibidem, f. 47.

53.Ibidem, f. 76.

54. Flori Stănescu, Dragoş Zamfirescu (editori), Ocupaţia sovietică în România. Documente (1944-1946),

Bucureşti, Ed. Vremea, 1998, pp. 55-56.

55. S.J.A.N. Botoşani, fond Prefectura judeţului Botoşani, dosar nr. 4/1944, f. 2.

56. Ibidem, f. 3.

57. “Clopotul” an II, nr. 55/8 aprilie 1945

Carnet al sergentului major Toporaş Ştefan prizonier, Nr. 23428 – Lag.

XVII(2)

Ştefan Toporaş

6 nov. 1944. Luni, aceeaşi monotonie, a plouat toată noaptea şi vînt grozav, lapoviţă. Ceaiul nostru favorit (apa goală).

Plictiseala îşi are locul său în viaţa de prizonier. Ne povestim unul altuia ce am visat peste noapte. Mai avem în baracă şi soldaţi bătrîni, fiecare îşi coase mantaua, pantalonii, vestonul etc. Eu mă gîndesc acasă la toţi şi mai cu seamă la fratele meu Gheorghe care este şi el militar, la copilăria mea şi militărie.

Nopţi de lagăr

Strat de negură se-aşează Peste munţi ce te-nconjoară, Lagăr plin de vieţi sărmane Ce-am fost prinse în capcane.
Glasul străin al fabricilor din satul Hemer anunţă din nou apariţia păsărilor cu cioc de fier trimise de anglo- americani pentru a semăna moartea nemiloasă asupra sufletelor nevinovate şi care sunt ameninţaţi a rămîne fără case în pragul iernii ce bate la uşă în această

regiune. De abia acum văd ce înseamnă a trăi în comun cu ostaşul român care faţă de prizonierii celorlalte popoare sînt foarte înapoiaţi. Scuipă pe jos, curăţă bocancii în baracă.
Disciplina a scăzut, soldaţii sunt recalcitranţi, au fost cazuri cînd s-au luat la bătaie cu reangajaţii spunînd că acum sîntem egali. Pe feţele tuturor nu vezi altceva decît tristeţea, durerea şi răzbunarea asupra celor care pînă acum trei luni îi hrăneam în ţară, iar acum ne torturează şi ne tratează ca trădători. Pe la orele 15 circulă zvonul că postul de radio Londra a lansat un apel către toţi prizonierii din captivitate prin care ar fi spus că să avem răbdare deoarece în maxim două săptămîni pacea va fi încheiată, fiind în curs de tratative.
Sîntem în baraca nr. 4, camera nr.
11. La auzul acestui zvon adus de serg. maj. Luchie, toţi şoptesc cuvintele: „Să dea Dumnezeu”. Se clatină baraca, chiar şi pămîntul se cutremură sub presiunea bombelor ce cad dese, departe.
Ne-au scos afară în ploaie şi împărţiţi pe meserii, cu două echipe mari, de 300 oameni, iar a doua de 250. Aşteptăm repartiţia, deoarece am rămas numai noi, subofiţerii, majoritatea nerepartizaţi.

7 nov. 1944. Marţi. O zi cum nu se poate mai urîtă, toată noaptea a plouat. Pe la orele 21 a bombardat grozav în depărtare oraşul Essen. După masă, s-a înseninat puţin, totuşi plictiseala apasă pe umerii fiecăruia dintre noi. Jucăm tabinet cu dl plot. Bălăneanu, serg.major Florea şi plot.major Berindea şi plot. Mironaş.

Ne mutăm în altă baracă crezînd că va fi mai cald dar ne-am înşelat. Frig grozav, deşi dormim trei la un loc. Aşteptăm cu nerăbdare să se lumineze de ziuă. În sfîrşit se aude glasul prizonierului rus însărcinat cu aşa-zisa „poliţie în lagărul de români”.

8 nov. 1944. Miercuri. Obişnuitul ceai (apă caldă). Se vede pregătirea pentru plecarea detaşamentelor, se iau pături în primire. Nu ştim unde vom pleca, se aude

de lucru în diferite fabrici dintre care şi minele de cărbuni, de care ne ferim cu toţii.
Ieri a fost înmormîntarea sergentului Răileanu, care a murit în tren în ziua de 2-II-1944. slujba religioasă a fost oficiată de un preot italian din lagăr. Ziua posomorîtă cu picături de ploaie. Sărbătoare însemnată, Sf.Arhangheli Mihail şi Gavril.
Dureroasă zi pentru mine. Hram în sat, petrecere, jocuri şi bal seara, iar eu prizonier. Astăzi dureri, chin, vieţi care se sting în barăci friguroase şi cu paturi goale, ale căror cazarmament îl completează .... Noaptea aceasta a fost cea mai rea din toate cîte au trecut, în timp de două luni de captivitate. Băieţii pleacă, unii la lucru în diferite detaşamente, îşi iau obielele unul altuia. Aşteptăm cu nerăbdare plecarea noastră poate la lucru, unde credem că, ne vom bucura de un pat mai cald, mîncare mai bună etc. Orice caut să alung ideea de captivitate, totuşi nu pot. Ochiul nu ţi-l poate distra cu nimic această regiune, deoarece lagărul este aşezat într-un cordon de munţi de înălţime mijlocie, cam sub coasta unui munte sărac în orice vegetaţie.
Spre Franţa se vede un munte sub poalele căruia se întinde satul Hemer, al cărui locuinţe construite după un model îi păstrează frumuseţea. Tramvaiul înlesneşte circulaţia pietonilor şi economiseşte pingelele care se găsesc în cantităţi foarte mici. S-a revocat plecarea convoaielor repartizate pentru a pleca la lucru.
Astă seară s-au primit alimentele foarte târziu. Le-am împărţit la lumină de ţăndări de scîndură, neavînd lumină.
9 nov. 1944. La orele 430 s-au adunat transporturile şi am plecat. Unde, nu se ştie. Circulă zvonul că noi vom rămîne pînă la noi ordine. Ziua de astăzi ne aduce primii fulgi de zăpadă. Nu ni se dă ceaiul, deoarece ieri seară a fost neregulă la ceai. Sîntem pedepsiţi toţi. Printre noi, vin prizonierii ruşi şi cumpără inele de aur, ceasuri, tocuri de scrise şi cizme, pe ţigări şi pîine. Fulguieşte continuu, dar nu ţine, deoarece sunt pale de lapoviţă. Ţie silă să

ieşi afară, toţi stăm în baraca 5, camera 15, ale cărui geamuri sînt în parte din celofan cu sîrmă subţire, unde pe alocuri sunt găurite şi pe unde pătrund picături de apă în baracă.
De abia acuma începe adevăratul calvar. Ciorapi nu sînt şi nici obiele. Am mai avut ceva dar le-a luat la controlul făcut la intrare în lagărul acesta nenorocit.

10 nov. 1944. Vineri. Aseară a fost ceaiul dulce ca niciodată dar nu m-am dus să-l iau. Noaptea a fost lună, dar acum a început ploaia aşa ca şi ieri. În cursul acestei nopţi am dormit mai bine, fiindcă am avut două pături.

Odată cu ziua începe aceeaşi monotonie. Tabinetul este ocupaţia de căpetenie a tuturora de le lipsesc cărţile de joc. Singura pereche o are dl.plot. Bălăneanu. Mîncare: cartofi, morcovi 50% şi varză. Alarmă la aceste ore era la locul de frunte. Ziua frumoasă, puţină ploaie rece. Se aude că mîine vom lucra la piatră în curtea lagărului. Circulă zvonul că Budapesta a căzut în mîinile ruşilor. Nu se ştie. Nu ştiu de ce, dar astăzi mă gîndesc mai mult ca niciodată la casa părintească, viaţa de tînăr, militărie activă, precum şi la situaţia de captivitate în care mă aflu acum, în floarea vieţii.
Cu greu se face seară, primim mult aşteptata porţie de pîine care dispare fulgerător în faţa fiecărui prizonier. O noapte puţin mai caldă, dar din cauza scîndurilor ce-mi pătrund şoldurile de pe care a căzut carnea, nu pot dormi pînă noaptea tîrziu. Şi de data asta a sunat alarma în direcţia oraşului Dortmund, care nu a încetat atît cît eu am fost treaz.

11 nov. 1944. Sîmbătă. Se formează alt detaşament de 200 pentru lucru. A început a striga între noi. Sînt strigat şi eu între cei 52 dintr-un detaşament, împreună cu Iohan Valache, Miranaş, Petcu, Mitrică şi alţii. Aşteptăm plecarea la lucru, ne întrebăm unul pe altul unde ne va duce. Ziua aceasta a fost aceeaşi ca şi ieri.

În cursul nopţii a fost undeva în
apropiere un bombardament grozav.
Baraca noastră se cutremura şi scîrţîia din încheieturi. Din moment în moment aşteptam să ne strivească o bombă. E o groază să asculţi zbîrnîitul păsărilor cu cioc de fier.

12 nov. 1944. Duminică. Vine dl.plot.maj. Berindea, de loc din Carbasea şi discutăm despre faptul că nu a fost strigat cu noi la detaşamentul de lucru, fiind omis. Se zvoneşte că vom pleca mîine. Idem se zvoneşte că oraşul Viena a fost încercuit. Nu cred aceasta. Serg.maj. a vîndut ceasul. L-a vîndut pe tutun şi pîine. O bucată de pîine, a şasea parte din 1,500 kg se vinde printre noi cu 2500-3000 lei. În acest lagăr s-au vîndut lucruri de valoare ca: cizme, ceasuri, inele şi verighete de aur pe cîte o bucată de pîine şi cîteva ţigări sau tutun mahorcă.

13 nov. 1944. Luni. Noaptea aceasta a fost liniştită, fără alarmă aeriană. Am dormit bine, aşteptăm cu nerăbdarea plecarea în altă parte, poate mai bine ca aici. Astăzi avem o lună de cînd am ajuns în lagărul Streno Bruk. Aici la Hemer, avem 10 zile astăzi în care continuă a ploua. Nici o zi frumoasă. Aici am rămas fără pelerină, deoarece a fost luată de un soldat german şi un soldat rus. Plecarea din lagărul Hemer. Detaşamentul de lucru format din 200 români. Orele 1330. În drum am aflat de la santinelele care ne escortau că mergem în oraşul Dortmund la lucru. Sosiţi la lagăr în aceeaşi zi şi a doua zi am început aranjamentul.

21 nov. 1944. Timp de 8 zile nu am mai scris nimic deoarece am fost preocupat cu lucrul în interiorul lagărului. În acest interval de timp au fost bombardamente grozave. Băieţii care lucrau în oraş aduc cîte ceva de mîncare şi fierb pe sobă. Noi, care din lagăr primim numai raţia regulamentară nu ne ajunge, am cumpărat pe bani româneşti cîte o porţie de pîine de la cei ce lucrează în oraş cu cîte 2000-3000 lei porţia. În această zi am fost la vizita medicală la medicul francez prizonier care ne-a scutit 5 zile. Din nou la vizită, avînd furunculoză.

23 nov. 1944. Cînd un ostaş de-al nostru a venit din oraş cu ţigări Naţionale şi Plugari, spunea că i le-a dat un român, dar nu i-a spus ce este cu el. Eu am cumpărat un pachet cu 4000 de lei.

Ce mirare m-a prins cînd în interval de trei luni de prizonierat să mai găsesc încă ţigări româneşti, deoarece nemţii nu au nici de ale lor şi capătă cu cartela cîte două pe zi.

25 nov. 1944. Am fost din nou la vizita medicală care m-a scutit încă 6 zile. Am venit în lagăr şi m-am culcat fiindu-mi rău. Aici în Germania, fără cartelă se găseşte numai bere, din care beau în fiecare cîte 7-8 sticle.

27 nov. 1944. Duminică. Am fost plecat la lucru în oraş într-un adăpost unde am spart şi am cărat piatră toată ziua. Am primit două ţigări, o sticlă de bere, la două ore mîncare bună, cîte două porţii de pîine cu margarină, salam şi marmeladă precum şi o pîine la plecare. A fost un hram mare. Aş mai dori să am aşa mai multe zile.

28 nov. 1944. Aceasta este prima zi de cînd sîntem aici şi n-a mai plouat. Bruma şi-a făcut apariţia pentru prima oară.

29 nov. 1944. O zi frumoasă, dar păsările cu cioc de fier şi-au făcut apariţia de dimineaţă. A fost un bombardament foarte mare. Lipseşte prizonierul Cristian Leonte.

1 dec. 1944. Plecat din nou la

vizită. Scutit încă 6 zile.

2 dec. 1944. Astăzi am mers la lucru în adăpost. La ora 10 am primit pîine şi salam, iar la ora 12 am mîncat foarte bine. Seara am primit o pîine şi 6 ţigări.

6 dec. 1944. Plecat din nou la vizita medicală unde m-au scutit încă 5 zile, având furuncul pe burtă. A tunat şi fulgerat în această zi.

11 dec. 1944. Din nou la vizita

medicală, scutit încă 6 zile.

17 dec. 1944. Am fost din nou la vizita medicală prin care am fost scutit din nou 7 zile, doctorul francez mi-a spus că la a doua vizită, dacă îmi va fi tot aşa mă va opri la infirmerie pentru tratament.

M-am înapoiat şi m-am culcat în pat fiindu-mi rău. Vine un neamţ şi-i spune în glumă lui dl.plot.Bălăneanu că Toporaş iar este scutit şi este bun de împuşcat.

25 dec. 1944. Astăti Sf.Sărbători, Naşterea Domnului. Totul se petrece parcă nici n-ar fi. Lipseşte buna dispoziţie. Ne povestim unul altuia cum petreceam Crăciunul cînd am fost în ţară.

Pomul de Crăciun stă în fiecare baracă, dar foarte sărac. Pe crengile sale stau atîrnate hîrtii albe meşteşugite de mine, dar încolo nimic, nu ca la noi în ţară să se găsească de toate căci aici în Germania toate sunt cu cartele.
Seara la apel vine comandantul lagărului, un sergent, iar băieţii care organizează mai înainte un cor au cîntat cîntece, după care ne-a urat mulţi ani. În general, aceste zile au trecut foarte greu, deoarece eram învăţaţi ca în România cu mîncare de-ajuns, bună, de asemenea şi ceva de băut, vin sau rachiu. Deşi este Crăciunul, bondarii de fier ne vizitează.
În aceste trei zile oamenii au stat în repaos, n-au mai ieşit la lucru.

28 dec. 1944. Fiindu-mi tot rău, am plecat la vizita medicală, iar doctorul francez m-a oprit acolo. M-a luat un sanitar francez şi m-a dus într-o baracă cu sîrbi. Mi-a dat în pat un prizonier sîrb, fără saltea. Acest prizonier avea 53 de ani şi ştia puţin româneşte. M-a întrebat dacă am mîncat astăzi şi eu i-am spus că nu am mîncat. S-a dus la valiza lui şi mi-a dat două felii de pîine.

Mărturisiri din perioada comunistă – portrete, eseuri şi schiţe (6)

Gheorghe Bâgu

Două mari evenimente

Este vorba despre actul de la 23 august
1944 şi cel de la 22 decembrie 1989, acte istorice de mare importanţă despre care se pot scrie zeci de tomuri. Eu voi încerca ca în câteva pagini să rezum şi să arăt cum am recepţionat şi ce am simţit trăind şi luând parte la aceste evenimente.
Înainte de a trece la derscrierea modului în care am reacţionat când am auzit de hotărârea regelui de a rupe alianţa cu germanii şi a deschide drumul bolşevismului către apus, consider necesar ca mai întâi să reamintesc perioada premergătoare acestei mari întorsături.
Luna iunie 1944 a fost plină de evenimente: aliaţii au debarcat în Normandia, a existat un atentat asupra lui Hitler, ţara noastră era bombardată zi şi noapte de aviaţia americană, principalele artere de circulaţie erau distruse, iar armatele sovietice ajunseseră la periferia Iaşului. În aceste timpuri grele, de bejenie, m-am prezentat la bacalaureat al cărui rezultat l-am aflat în ziua de 24 iunie, de Sânziene. Mulţumit, m-am întors la noul domiciliu din comuna Ştirbei, judeţul Romanaţi. Bucuria n-a ţinut prea mult,
deoarece la începutul lunii iulie am primit ordin de încorporare şi am fost nevoit să- mi fac bagajul şi să plec la război. Mama, cu lacrimi în ochi, m-a însoţit până la gară. A mers pe jos alături de mine 20 de kilometri, apoi a stat flămândă vreo trei ore pe peronul din Balş. Îmi era tare milă de ea, încât pe drum, pe o căldură de peste 300C, insistam să se întoarcă şi să mă lase că mă descurc singur. Ea, sărăca, imi spunea că mai merge puţin şi se întoarce şi aşa, puţin câte puţin a ajuns la gară. Cum o fi rezistat la înapoiere, să mai calce din nou cei 20 de kilometri, atât de obosită şi distrusă, nu ştiu.
Pe mine m-a întărit Dumnezeu, mi-am făcut cruce, m-am urcat în tren şi am luat-o către Ţânţăreni.
Regimentul 8 Roşiori, unde trebuia să mă prezint, se găsea, în refacere,
în comuna Ţânţăreni, judeţul Dolj. Până acolo, pe o distanţă de 40 de kilometri trebuia să schimb trenul de două ori; o dată la Piatra Olt şi a doua oară la Filiaşi. Regimentul fusese decimat la Cotul Donului şi rămăsese cu puţini oameni: toţi deprimaţi, taciturni, posomorâţi, ursuzi şi dezamăgiţi. Se uitau cu conpătimire la noi, cei ce am venit hotărâţi să luptăm şi să ne apărăm ţara. Cum am ajuns, am fost îndrumaţi către magazie, unde un adjutant, care parcă nici nu ne vedea, ne împărţea efectele necesare unui soldat. Ne-a dat haine groase şi aspre, bocanci de infanterist, manta, foaie de cort, pături, puşcă, baionetă, cartuşieră, raniţă, lopată, tot echipamentul de război. Ne-a dat apoi câte două pâini negre şi câte un kilogram de slănină sărată. După aceea, ne-a prezentat comandantului de regiment, maior Florescu (el supravieţuise din dezastrul de la Cotul Donului) care fără să întrebe ce este cu noi ne-a dat foile de drum şi ne-a expediat către şcoala militară
de cavalerie de la Sibiu.
Am călătorit o zi şi onoapte, cu tot felul de transbordări şi opriri din mers din cauza bombardamentelor. Cum am ajuns la Sibiu ne-au repartizat pe plutoane şi escadroane şi, sub comanda unor ofiţeri germani, răniţi de pe front, am început instrucţia. S-a considerat că pregătirea individuală o cunoşteam de la prelimilitară, aşa că am trecut la instrucţia de război. Era în toiul verii, cu călduri mari. Echipaţi cu haine groase, cu cizme scâlciate şi grele şi cu bonetă pe cap, executam câte 200-300 de salturi pe mirişti şi prin păduri, iar după masă treceam la manej, unde făceam instrucţia pe cai. Seara cădeam morţi de obosiţi. Cum suna stingerea adormeam pe loc. Necazul era că aproape din patru în patru zile ne venea rândul să facem de planton, care era un adevărat chin, toţi dormeau, toţi sforăiau şi visau, iar unul în echipament de luptă trebuia să-i păzească. Cel mai rău planton era cel din schimbul doi, adică cel ce începea de la ora 24 şi se termina la ora trei. În seara de 23 august
1944 pe când eram de planton schimbul doi, după o zi plină de culcări, salturi şi manej, cum stăteam şi moţăiam cu puşca în mână, iată că vine din oraş un întârziat, un camarad de al nostru mai în vârstă, care, destul de agitat, îmi spune:
- Ascultă Bâgule, este pace! E pace Bâgule! A vorbit acum regele şi a anunţat oprirea ostilităţilor. E pace! E pace!
- Ascultă Cioroiule (Cioroiu se numea), dacă tot ce spui tu este adevărat, eu dau deşteptarea plutonului.
- Este adevărat, pe onoarea mea. Acum zece minute l-am ascultat pe rege care a dat ordin de oprire a focului contra sovieticilor şi întoarcerea armelor contra germanilor.
- Cum să luptăm contra aliaţilor noştri, alături de care am dus războiul de la Prut până la Volga?
- Da omule! Ce nu înţelegi? Convins în cele din urmă, am deşteptat
plutonul cu repetate şi puternice comenzi: Drepţi! Drepţi!
Toţi buimaci de somn şi speriaţi mă întrebau în cor ce s-a întâmplat.
Le-am spus că este pace, că a vorbit regele la radio şi că de acum înainte nu mai suntem în stare de război cu ruşii. Toţi au rămas consternaţi, uimiţi şi zăpăciţi. Insistă să le spunem pe îndelete ce s-a întâmplat. Ia cuvântul Ciororiu şi le explică ... Atunci o explozie de bucurie a ţâşnit ca un şuvoi scăpat ca dintr-un zăgaz. Bucurie care s-a transformat într-un vacarm din care se auzea, când urlând, când ţipând: Trăiască pacea! Trăiască pacea! Ura! Ura! Trăiască regele! Ura! Ura! Trăiască regele! Ura! şi se aruncau bonetele în sus. S-au prins apoi în horă, cântau şi strigau: Trăiască pacea! Ura! ura! Trăiască regele! Ura!
După circa două ore de horit, cântat şi aclamat a apărut sublocotenentul Chesnoiu care a comandat adunarea pe platou. Ne-am echipat şi bucuroşi ne-am îndreptat către platou unde ne-am aşezat pe plutoane într-un careu.
A venit comandantul Şcolii Militare de Ofiţeri de Cavalerie rezervă, colonel Cristescu cu adjunctul său, locotenentul colonel Ţopescu Felix, maiorul Balş, comandantul escadronului nostru şi tot corpul ofiţeresc. După ce am dat onorul şi ni s-a comandat pe loc repaus, colonelul Cristescu a început să ne vorbească demn şi fără echivoc.
- Camarazi, în ţara noastră a avut loc o mare trădare. Da, o mare trădare, vă ordon ca în cinci minute să fiţi echipaţi de război, să treceţi la grajduri, să vă luaţi caii şi să vă încolonaţi pentru marş. Vom merge cu fraţii noştri de arme germani până la capăt. Executarea!
Nedumeriţi, zăpăciţi şi cu frică, ne-am echipat, ne-am urcat pe cai, ne-am încolonat şi am plecat din Sibiu către Şelimbăr. Aici am rămas pe poziţii până dimineaţa târziu. A doua zi ne-am trezit la comanda căpitanului Dădârlat. Din acel moment n-am mai văzut nici un ofiţer german şi o bună bucată de vreme nici pe

comandantul Cristescu, nici pe maiorul Balş. Am rămas doar cu sublocotenentul Chesnoiu care făcuse şcoala militară în Germania.
A început dezordinea, haosul, indisciplina, şi am fost cuprinşi de curiozitatea de a afla adevărul. Ne-am răspândit pe malul râului Cibin, între Şelimbăr şi Bungard. Unii mai fricoşi îşi săpau adăposturi individuale. Majoritatea în grupuri de 5-10, comentau şi iar comentau, interpretând în fel şi chip evenimentul. Ziceau unii: „Cum o să atacăm pe bunii noştri camarazi, o să mergem alături de bolşevici, de atei, de cei ce au distrus cultura, religia şi modul de luptă?”
La sovietici soldaţii şi gradele inferioare erau obligaţi să părăsească cei dintâi tranşeele, iar cei ce întârziau sau ezitau erau împuşcaţi, pe când la germani şi la români, ofiţerii se aruncau primii în bătălie dând exemplu soldaţilor.
Sârbu Ion, colegul meu de liceu,
parcă ameţit şi oftând îmi spune:
..................(lipsă 2 pagini în text)
Dar scriitorii, pictorii şi actorii care cântau osanale celor ce distrugeau neamul românesc, erau români? Dar cei ce au distrus capitala şi bisericile, erau ingineri români? S-a ajuns ca după 45 de ani de jaf şi crimă, dintr-o ţară bogată unde nu s-au cunoscut şi văzut cozi la alimente, dintr-o ţară exportatoare de grâu, carne, fructe, petrol etc. Dintr-o ţară cu un sol şi un subsol bogat, dintr-o ţară cu intelectuali de mare valoare ca Titulescu, Antipa, Iorga, Blaga, Goga, Simionescu, Motaş, Eliade, Noica, Cioran, Eugen Ionescu, Petrovici, Nae Ionescu, Brâncuşi, Baba şi mulţi alţii, în 1989 să se rabde de foame şi România să se situeze în coada Europei. S- a ajuns ca în alimentară să nu se găsească decât copite de porc, ghiare de găini şi stavrizi. În vitrinele celui mai mare magazin alimentar din Bucureşti, magazinul „Unic”, erau expuse numai borcane cu urzici şi cu spanac. Era peste tot o atmosferă cenuşie, creată de lipsuri şi teroare securistă, o atmosferă de
neîncredere şi frică, de dubii, derute şi de suspiciuni care ajunseseră la limita suportabilului, în timp ce o haită de lichele şi netrebnici huzureau în cartierul Primăverii, cântau imnuri de laudă genialului conducător supranumit „Geniul Carpaţilor”.
Într-o zi stăteam şi aşteptam la coadă să-mi iau pâine şi după vreo două ore de aşteptare în zadar, un domn în vârstă, îngrijit şi curat îmbrăcat şi destul de atent a spus mai apăsat: „Doamne, când o să se termine cozile astea, stăm de două ore şi nici o speranţă?!” ca din pământ a apărut un civil bine legat şi bine hrănit (îl trăda burta) care i-a spus bătrânului să-l urmeze că vrea neapărat să-l cunoască. Bătrânul l-a rugat să-l lase în pace că-i bolnav şi stă de două ore la coadă şi l-au lăsat nervii. Toţi care eram la coadă ne-am rugat ca să-l lase, dar securistul a fost de neînduplecat şi l-a luat cu el pentru a-l cunoaşte. A plecat bietul bătrân uitându-se disperat la noi.
În 1989, în luna noiembrie, eram bolnav cu febră, la pat, ascultând radioul. Era în timpul celui de-al XIV-lea Congres al partidului. Am ascultat în felul acesta şi lucrările congresului de la Sala Palatului. Marea Adunare Naţională urma să hotărască noi directive şi să aleagă un nou comitet central, în frunte cu un nou secretar general. Se vorbea 5-6 minute, apoi toţi se ridicau în picioare şi bătând din palme strigau cât îi ţineau puterile:
„Ceauşescu reales la al XIV-lea congres” şi se mai prezentau o serie de propuneri şi iar se striga: „Ceauşescu România, stima noastră şi mândria” şi în felul acesta a decurs toată şedinţa care a ţinut două zile. Deci două zile de răcnete, de aplauze, de ovaţii, de laude, extaz şi promisiuni şi tot
„Ceauşescu reales la al XIV-lea congres” şi din nou „Ceauşescu România, stima noastră şi mândria”. Orice om sănătos la cap nu reuşea să înţeleagă ce este cu mulţimea aceasta, cu masa aceasta de oameni care în virtutea inerţiei urlă şi aplaudă, care din 5 în 5 minute se ridicau în picioare şi strigau, apoi ca la o comandă se aşezau pe scaune şi mai ascultau câteva promisiuni şi iar se ridicau în picioare şi iar urlete şi tot „Ceauşescu reales la al XIV- lea congres”. Doamne, parcă se apropia sfârşitul lumii!
Această Mare Adunare Naţională care reprezenta poporul român, de atâta dragoste şi iubire pentru bunul său conducător îşi pierduse busola, deveniseră cu toţii orbi şi într-o exaltare şi un entuziasm anormal, ovaţionau şi cereau realegerea celui mai mare şi stimat om din ţara noastră „tovarăşul Nicolae Ceauşescu”. El este geniul Carpaţilor, pentru el trăim, pentru el muncim. Mă tot gândeam şi mă tot întrebam ce viitor are ţărişoara aceasta în care cei chemaţi să-i hotărască destinul, Marea Adunare Naţională, este o adunătură de oameni incompetenţi, needucaţi, o serie de brute care peste noapte s-au văzut ofiţeri superiori, avocaţi, economişti, istorici, care în realitate abia citeau şi care erau nişte nulităţi. Mereu se afirma că lupta de clasă reprezintă doctrina partidului şi că nu există decât o clasă muncitoare care va face din România o ţară înfloritoare. În realitate existau două clase: una a celor privilegiaţi şi îmbuibaţi, adică a celor din Comitetul Central, Guvern, Marea Adunare Naţională, cu toţi lacheii lor, care trăiau în lux şi desfrâu şi a doua categorie a celor flămânzi şi goi care stăteau zile întregi la cozi pentru a-şi lua raţia de ulei, de zahăr, de pâine, lapte etc.
În seara zilei de 16 decembrie
1989, la ora 22, nepotul meu deschide radioul şi prinde Vocea Americii care anunţa că la Timişoara a avut loc o revoltă în care s-a strigat „Jos comunismul! Jos Ceauşescu!”. A doua zi de dimineaţă ascult Europa Liberă care confirmă cele spuse la Vocea Americii şi anunţă că revolta continuă ... A început revoluţia! A început revoluţia!
Ea s-a extins, iar în ziua de 21 decembrie, Ceauşescu sfătuit de bunii săi colaboratori, cheamă toată muncitorimea din Bucureşti, oameni care duceau toată povara producţiei şi care n-aveau ce
mânca, la un miting de înfierare a manifestaţiilor legionare şi ţărăniste din Timişoara.
S-au adunat în Piaţa Palatului şi împrejurimi sute de mii de oameni, care atunci când a apărut Ceauşescu în balcon, în loc să-l ovaţioneze au început să-l huiduiască şi să-l fluiere cu sloganul: „Jos comunismul! Jos Ceauşescu!”. În acele momente tovarăşa Elena Ceauşescu a rămas ca trăsnită şi a exclamat: Ce provocare ordinară!
S-a trecut la represalii şi s-au împuşcat sute de oameni. A doua zi, 22 decembrie, într-o zi anormal de caldă pentru acea perioadă, bolnav, am ieşit în balcon. Era o zi blândă de început de iarnă iar noi ne pregăteam pentru marea sărbătoare a naşterii Domnului. La ora 10 s-a anunţat, că generalul Milea, comandantul armatei, s-a sinucis, anunţ făcut de crainicul Marinescu, zis şi
„Ceapă” (el anunţa producţia de ceapă, grâu, porumb) căruia unii, neînţelegând că i se spune „Ceapă” îi ziceau „Iapă”.
Fluierau sirenele de la toate fabricile, clopotele de la biserici băteau parcă a mântuire, iar pe străzi manifestanţii mărşăluiau către Comitetul Central, într-un vacarm în care se tot auzea „Jos Ceauşescu”. N-a durat mult şi revoluţionarii au atacat Comitetul Central, cuibul de năpârci, iar marele, erou, comandantul suprem, geniul Carpaţilor şi minerul de onoare şi-a luat soţia şi cu un elicopter, au fugit. Unde? Nici ei nu ştiau. Au coborât pe şoseaua Bucureşti – Piteşti, au mai rătăcit pe drumul dintre Titu – Târgovişte, s-au mai ascuns prin nişte bălării şi buruieni, ca până la urmă să fie prinşi de câţiva ofiţeri români şi sub motivul că-i apără de furia poporului i-au închis într-o cazarmă la Târgovişte. Aici au stat 3 zile până când, în prima zi de Crăciun, într-o zi sfântă pentru creştini, o parte dintre colaboratorii lui, în frunte cu Ion Iliescu, Silviu Bruca, Stănculescu etc. au hotărât lichidarea lor. S-a organizat un tribunal ad-hoc, i-au judecat şi condamnat la moarte, fără drept de apel. Imediat după proces au fost legaţi cu nişte funii şi au fost conduşi în brânci şi pumni până lângă un gard de beton, unde au fost împuşcaţi.
Nu i-au împuşcat nici ţărăniştii, nici legionarii de care ei se temeau, i-au împuşcat comuniştii atât de proslăviţi de către ei, în frunte cu fostul colaborator şi partener de tenis de masă, Iliescu. I-au omorât tot cei care la congresul al XIV-lea, adică cu o lună în urmă, strigau „Ceauşescu, România, stima noastră şi mândria!”. I-au ucis chiar cei cărora ei le- au oferit o pâine albă, i-au omorât comuniştii.
Vreând-nevrând mi-am adus aminte de o definiţie a comunistului devotat, a activistului de partid (citită sau auzită), care mi-a rămas în minte şi pe care o scriu din memorie: activistul este un ameste de linguşire, de lipsă de caracter, de oportunism şi de gol sufletesc, de om fără experienţă. Venal şi ingrat, inclut şi pedant, laş şi brută. El respectă strategia struţului, adaptabilitatea cameleonului, ondulaţiile şerpilor, mersul felinelor, mirosul ogarului şi viclenia vulpii. Regret că nu mai ştiu cine este autorul acestei bune definiţii. Analizând cele întâmplate, constatăm că după 22 decembrie 1989, un grup de activişti de partid ajutaţi de foştii securişti şi de către K.G.B., prin diversiune, minciună şi ameninţări cu teroriştii au reuşit să trimită mulţimea revoltată acasă şi să pună mâna pe putere. A urmat haosul, corupţia, furtul din avutul obştesc şi convulsiile care s-au terminat cu mii de arestaţi, bătăi, morţi şi fapte incredibile demne de epoca neolitică. Fapte ce ne-au făcut de ruşine în toată lumea. Minerii din Valea Jiului conduşi de un criminal, ajutaţi şi îndrumaţi de către securişti îmbrăcaţi în salopete, cu cizme de cauciuc în picioare, cu lămpaşe şi ciomege în mâini, nespălaţi, murdari şi mânjiţi cu cărbune, păreau o hoardă de sălbatici care a năvălit în Bucureşti. Au călcat în picioare
şi au bătut oameni nevinovaţi, apoi au distrus sediile unor instituţii şi ale unor partide.
Până şi Universitatea a căzut pradă, au devastat-o, au dărâmat bibliotecile şi laboratoarele, lăsându-şi fecale şi urina pe obiectele de studiu: fosile, mulaje, grafice, hărţi, tablouri, aparate, calculatoare etc. De necrezut! Într- adevăr de necrezut! Ce fapte suburbane, demne de neolitic, fapte ce au spulberat ultima speranţă a românului de libertate şi de o viaţă mai bună. Întâmplător, în timp ce minerii făceau ordine în capitală, urlând, lovind şi huiduind, eu mă aflam în metrou. Aici era linişte şi un aspect de înmormântare. Bătrâni şi tineri, femei şi bărbaţi plângeau, oftau şi nu scoteau nici un cuvânt. Teroarea era groaznică! Câtă jale şi ce urgie fără precedent au comis aceşti nemernici, deghizaţi în mineri, plătiţi cu bani grei de conducerea neocomunistă.
Dar să revin la cele două mari întorsături ale istoriei trăite de mine şi să încerc să descrifrez cine a profitat de toate aceste măreţe şi curajoase acte. În august
1944, când regele riscându-şi viaţa a întors armele contra nemţilor şi l-a arestat pe Antonescu, lăsând drum liber ruşilor, o mână de comunişti, în frunte cu Gheorghe Ghiorghiu-Dej, Bodnăraş, Pătrăşcanu şi Ana Pauker au pus mâna pe putere.
În decembrie 1989, când populaţia ţării suprasaturată de mizerie, foame, frig şi teroare, s-a răsculat şi a îndepărtat totalitarismul, o mână de neocomunişti în frunte cu Iliescu, Brucan, Mazilu, Stănculescu şi alţii au luat cârma ţării.
Vorba ceea: ce-ai clocit şi ce-a ieşit. Zicală valabilă pentru anii ce-au urmat, atât loviturii de stat din 23 august, cât şi răscoalei anticomuniste din decembrie 1989.

Istoria Liceului”Mihai Eminescu” Botoşani (11)

Mihai Matei

Anul de învăţământ 1926-1927 a funcţionat cu 8 clase bugetare şi 4 extrabugetare, în total 427 eleve. În localul din strada Belvedere s-au mutat 4 clase din cele 12. S-a concurat şi în acest an pentru obţinerea celor 5 burse rămase vacante. În sânul colectivului didactic s-au produs unele modificări remarcându-se apariţia viitorului vestit profesor de matematică al oraşului Botoşani, Victor Schmidt, absolvent al Facultăţii de profil din Bucureşti.
Între manifestările culturale, se detaşează comemorarea împlinirii a 100 de ani de la moartea lui L. Beethoven. Elevele şcolii împreună cu colegii de la liceul
„Laurian” au realizat împreună, în Aula acestui liceu, un atractiv festival prezentând, la pian şi vioară, piese alese din opera marelui muzician. Aplauzele îndelungate au răsplătit efortul artiştilor.
Rezultatele la învăţătură sunt următoarele: din 427 eleve înscrise, 291 au promovat, 89 au rămas corigente, 26 repetente şi 21 s-au retras în timpul şcolii, din diferite motive.
Unitatea a fost verificată de inspectorul secundar Pericle Popescu, în ziua de 14 martie 1927, când a asistat la o oră de limbă latină (clasa a VIII-a) şi la o oră de istorie (clasa a II-a), lăudând activitatea didactică şi de conducere a profesoarei N. Mitescu.152
În sfârşit, în acest an Comitetul şcolar a avut mulţumirea de a duce la îndeplinire dorinţa de a înzestra unitatea cu un local propriu, cumpărând cu aprobarea ministerului şi a Casei Şcoalelor, imobilul din bulevardul Eminescu nr.56, proprietatea moştenitorilor lui Manole, imobil în care şcoala funcţiona cu chirie de
22 ani.153 Actul de vânzare-cumpărare se dă integral în anexa 8 a lucrării noastre.
Şcoala a intrat, la 1 ianuarie 1927,
în posesia imobilului cumpărat de
Comitetul şcolar care şi-a asumat o grea dar onorabilă povară financiară pentru următorii ani. Astfel, comitetul dispunea, în decembrie 1926, de 787.740 lei, sumă insuficientă pentru plata costului evaluat al clădirii. De aceea s-a contractat un împrumut de 440.667 lei, cu dobândă de
24%, la Banca Poporului, iar pentru a achita, la 24 martie 1937, restul de bani datorat, s-a contractat un nou împrumut, de
600.000 lei, la „Federaţia Infrăţirea Plugarilor”. După cum se vede, din contul de gestiune al fondului imobilului destinat cumpărării localului, datoria Comitetului se ridica la suma totală de 912.257 lei, în afară de dobânzi. Era o grea sarcină financiară, ce presupunea curaj şi voinţa de a acţiona pentru rezolvarea ei, având în vedere nevoia acestui local.3
În ziua de 14 martie 1927, unitatea este controlată de inspectorul şcolar Pericle Popescu, care asistă la o oră de limba latină (clasa a VII-a), la profesoara M. Mascani, şi la o oră de istorie (clasa a II-a), susţinută de d-na Teodoru. Sunt făcute, în actul încheiat, aprecieri
bune pentru ambele profesoare. „Elevele, în general, se prezintă bine, disciplinate, datorită muncii de care este însufleţită d- na Natalia Mitescu, care pune mult interes pentru mersul bun al şcoalei, din toate punctele de vedre; intelectual, moral, higienic” – consemnează inspectorul.154

Acest fapt, deosebit de îmbucurător pentru toată şcoala, este profund tulburat de încetarea din viaţă a Regelui Ferdinand I, în ziua de 20 iulie
1927, plâns de toată românimea.
Iată ce se scria în Botoşani despre acest monarh: „Figura blândă, dar energică, a celui dintâi rege al României Mari nu va mai întâmpina în această lume privirile pline de devotament ale poporului român…

Ferdinand a fost un mare rege, cel mai mare rege, pe care l-a avut neamul românesc.”155

Potrivit Ordinului Ministerului nr.
115.893 din 10 septembrie, prima zi a noului an şcolar a fost consacrată comemorării regelui; ea a constat dintr-un serviciu religios şi apoi o cuvântare în care s-au reliefat faptele regelui dispărut. Domnia Regelui Ferdinand şi-a pus amprenta pe 13 ani din Istoria Românilor, o perioadă frământată, bogată în evenimente; neutralitatea, războiul, Marea Unire, reformele, luptele politice, intoleranţa şi criza dinastică. Nu a fost un conducător strălucit, dar s-a remarcat ca un om devotat poporului în fruntea căruia s-a aflat, ca un om al datoriei, până la sacrifi carea sentimentelor şi opţiunilor personale. A urcat pe tronul unei ţări mici şi a murit ca Rege al României Mari. La o judecată obiectivă a istoriei Regele Ferdinand apare ca un om căruia soarta i-a purtat noroc, iar acest fapt s-a răsfrânt pozitiv asupra
României.156
În vara acestui an şcolar a avut loc, la Botoşani, redeschiderea localului Bisericii Sf. Nicolae-Popăuţi, acţiune la care ia parte I. P. S. Patriarh-regent, Miron Cristea şi I. P. S. Mitropolitul Moldovei, Pimen. Manifestările au avut un caracter regal; pentru aceasta şi biserica şi oraşul au îmbrăcat, pentru acea zi, haine de sărbătoare şi “toate sufletele ce sunt româneşti au tresăltat de bucurie”- relatează „Revista Moldovei”. La Popăuţi s-au desfăşurat o slujbă religioasă şi un parastas, pentru odihna sufletului Marelui Voievod Ştefan, ctitorul bisericii. Totul s-a desfăşurat în curtea bisericii, în faţa armatei, a elevilor din şcolile oraşului şi a unui mare număr de credincioşi.157
Perioada 1922-1926 a fost epoca unor mari succese liberale. Aflat la putere P. N. L., condus cu autoritate de I. I. C. Brătianu, a reuşit să rezolve problemele dificile ale organizării noului stat întregit, ale unificării celor patru regiuni, din punct de vedere administrativ şi legislativ. Moartea, însă, a lui I. I. C. Brătianu, în
1927, a dat o grea lovitură partidului. Dispariţia şi a altor conducători, ca V. Brătianu, I. G. Duca, a făcut ca locul lor să fie luat de oameni politici lipsiţi de experienţă sau influenţabili.158
Anul de învăţământ 1927-1928, când se împlineau 40 de ani de la înfiinţarea şcolii, aduce un lucru nou şi foarte necesar consolidării unităţii şi
anume înfiinţarea internatului. Acest lucru
era tot mai mult cerut de părinţii care nu erau mulţumiţi cu situaţia elevelor la gazde, nu întotdeauna cu condiţii elementare de învăţătură şi higienă, uneori şi cu o situaţie morală precară. Ministerul Instrucţiunii a autorizat înfiinţarea internatului, în Casele Văsescu, acordând totodată şi 10 burse, a 60 lei lunar, pentru întreţinerea anuală a 10 eleve.159
În acest an şcolar au funcţionat 12 clase, dintre care primele patru, ce erau paralele, erau extrabugetare. Şi în acest an, au loc mişcări în sânul colectivului de cadre didactice. Astfel, Cecilia Halunga, profesoară de limbă română, este transferată la Bucureşti; Ortansa Alexa, profesoară titulară de limbă germană, este detaşată la Şcoala Comercială de fete din Iaşi; Elena Haralamb este detaşată la Cernăuţi şi Fl. Mihăilescu – la Bucureşti. La catedra de muzică este numit suplinitor I. Teodoru, absolvent al Academiei de Muzică din Bucureşti şi cu studii complementare la Paris.
Între 8 şi 9 decembrie 1927, unitatea este controlată de inspectorul secundar P. Zantu, care, în procesul-verbal încheiat consemnează: „Localul este ţinut

în cea mai bună curăţernie, frecvenţa este cu totul regulată, iar elevele se prezintă curat îmbrăcate şi cu tragere de inimă

spre a învăţa cât mai mult.” Au fost

asistate: la germană – Elvira Stătescu, la matematică – Eliza Gheorghiu, la franceză
– Maria Mascani. Sunt făcute aprecieri pozitive: „atmosfera de încredere şi prietenie cuprinde pe profesoare şi pe eleve” în timpul realizării lecţiilor.160
În cursul anului a ieşit la pensie
cunoscuta şi venerata profesoară de limbă

română, educaţie, filosofie şi drept Ana Ghermănescu, catedra şi orele sale fiind oferite spre suplinire.
Cu prilejul unor inspecţii speciale, realizate în mai multe judeţe, şi a examenului de bacalaureat, s-a constatat un slab nivel de pregătire a elevilor din ţară la limba latină şi filosofie. În consecinţă ministerul a dispus creşterea numărului de ore de la una, la două, la clasa a VII-a, la filosofie şi de la două, la trei, la limba latină, la clasele V, VI, şi VII.
Dintre acţiunile culturale reţine atenţia evocarea semnificaţiei morţii lui Grigore III Ghica Voievod (la 12 octombrie 1777 este omorât pentru că a protestat împotriva răpirii Bucovinei); s-au mai comemorat 10 ani de la moartea marelui Coşbuc, iar la Teatrul „Eminescu”, serbarea care s-a dat a avut ca scop, ca şi altădată, colectarea de fonduri pentru Comitetul Şcolar.
În „Revista Şcolii”, în articolul “Ofensiva culturală la Botoşani”, se comentează şi se subliniază faptul că în şedinţa corpului didactic din oraş “ţinută sub preşedinţia d-lui Inspector general D. Sachelărescu, s-a hotărât intensificarea şi sistematizarea activităţilor extraşcolare”. Acest lucru s-a consemnat în procesul verbal din 22 noiembrie 1927. Evident, şcolile secundare, liceele jucau un
important rol în viaţa culturală a oraşelor, lucru confirmat, la Botoşani, de sălile pline, când aveau loc spectacole, şi de cronicile din presă, întotdeauna favorabile.161
La sfârşitul anului, din 454 eleve înscrise, 275 au promovat; au rămas corigente 103 şi repetente 59; iar 17 eleve s-au retras. La examenele elevelor particulare s-au înscris 67, dar nu s-au prezentat decât 50, din care promovează 38; un număr de 12 au rămas repetente.162
În Parlamentul ţării, s-a votat o nouă lege a învăţământului secundar, la 5 mai 1928. Potrivit acesteia, liceul devenea unitar, de 7 clase. Era un pas înapoi în ce priveşte şi finalitatea practică a învăţământului. Pozitiv era faptul că se reintroducea, la sfârşitul liceului, bacalaureatul, desfiinţat în 1898. Prin structura disciplinelor şcolare introduse se imprimă învăţământului o puternică orientare clasicistă, se aduceau modificări esenţiale în planul de învăţământ, dar şi în conţinutul programelor şcolare. Multe cadre didactice au protestat, sub diferite forme, subliniind faptul că, prin aplicarea noii legi se pierdea mult din valenţele formative şi informative ale disciplinelor reale.163

NOTE

152 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Botoşani, Fond Liceul „Carmen Sylva”, condica de procese-verbale

(1927-1937), filele 3, 4, 5

153 „Revista Şcolii”, anul IV, nr. 6, 7, 8, 9, 1927, pag. 42

154 Gabriela Leonardescu, op. cit., pag. 101

155 I. Mihai, S. Nistorică, I. Onofrei, op. cit., pag. 42

156 Liceul „Mihai Eminescu” - file de centenar, op. cit. pag. 23

157 D. Carp, Istoria învăţământului liceal din Botoşani, op. cit., pag. 25

158 Gabriela Leonardescu, op. cit., pag. 103

159 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Botoşani, Fond „Carmen Sylva”, Condica de procese-verbale (1927-

1937), fila 6

160 Idem, fila 11

161 G. Leonardescu, op.cit., pag 106

162 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, op. cit., pag. 337

163 „Revista Şcolii”, an VII, nr. 3-4-5, martie, aprilie, mai, 1930, pag. 35-41

130 DE ANI DE LECTURĂ PUBLICĂ LA BOTOŞANI

Insigna aniversară

Mihai C.V. Cornaci

În preajma datei de 15 iunie 2012 Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” Botoşani a editat o nouă insignă ce vine să dimensioneze în mp faptul că biblioteca a fost şi a rămas un reper important în tradiţia culturală şi spirituală a urbei noastre.

Central, pe faţa de expunere, insigna redă macheta sediului central al instituţiei, îmbrăţişată simetric de două ramuri cu frunze de laur, vegheată în partea superioară de un Luceafăr în ascensiune.
Sub machetă sunt trecuţi milesimii (1882-

2012), iar pe sectorul circular marginal este dispusă legenda ce indică editorul: BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ „MIHAI EMINESCU” * BOTOȘANI *.

Tirajul de 200 de exemplare a fost realizat
de firma arădeană „Accesorii Prod”, după macheta concepută de d-na prof. Cornelia Viziteu, directorul bibliotecii şi dl. bibliotecar Costel Dorin Grigoruţă.
Această nouă realizare policromă, în email, are diametrul de 25 mm, acul de prindere, cu siguranţă detaşabilă şi un mic ac antirotire. Deşi data de împlinire a celor 130 de ani este 14.11.2012, instituţia sărbătoreşte aniversarea pe parcursul întregului an 2012. Aşa se explică de ce tirajul a fost distribuit cu ocazia unor manifestări mai deosebite din programul cultural şi profesional al bibliotecii, după cum urmează:

- Expozanţilor la expoziţia „Eminesciana” – 15.06.2012, organizată de

Cabinetul de numismatică şi Filatelie al

instituţiei.

- Participanţilor la Simpozionul Naţional

„Eminescu – Carte, Cultură,

Civilizaţie”, ediţia 2012.

- Bibliotecarilor.

- Voluntarilor participanţi la programul

„Biblio-Vacanţa”, organizat de

bibliotecă pentru perioada iulie-august,

2012.

Editarea acestei noi insigne vine să întărească sentimentul de preţuire al slujitorilor bibliotecii faţă de opera creatorilor din domeniu, cât şi faţă de instituţia ce pune în mor organizat la dispoziţia utilizatorilor multitudinea şi diversitatea unităţilor de bibliotecă.

Platou ceramic.

Editat special pentru data de 14 nov. 2012, când botoşănenii sărbătoresc cei 130 de ani de la inaugurarea primei biblioteci publice, care, pentru început, a funcţionat în localul Şcolii Normale nr. 1, de băieţi „Marchian” Central în spaţiul de expunere, este redată aceeaşi imagine ca şi pe insigna de mai sus. În plus, în partea superioară, este redată noua stemă a municipiului, aprobată prin Hotărârea Consiliului Local nr. 259/29.07.2009.

În partea superioară a imaginii este menţionat editorul: BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ „MIHAI EMINESCU” BOTOŞANI, iar în partea inferioară: 14 NOIEMBRIE –
130 DE ANI DE LECTURĂ PUBLICĂ.
Textele de identitate, dispuse simetric faţă de axa orizontală sunt separate de milesimii 1882 – 2012.
Platoul, cu ϕ 203 mm, are, marcat în galben metalizat marginea şi un cerc concentric, generat de intersecţia planelor de expunere.
Machetarea: Mihai C.V. Cornaci
Realizarea: S.C. Pavoil S.R.L. Suceava

RECENZII

O.L. ŞOVAN, M. IGNAT, Aşezarea getică fortificată de la Cotu-Copălău, jud. Botoşani, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2005, 113 p., 26 planşe

Colaborarea dintre O. L. Şovan şi M. Ignat s-a concretizat prin apariţia acestei monografii, despre una dintre puţinele aşezări fortificate getice din zona Moldovei. Într-un interval de 30 de ani (1973-2003/2004), prin intermediul a cinci campanii, cei doi au reuşit prin săpături sistematice, acolo unde terenul le-a permis (acoperit în mare parte de pădure), să ne dezvăluie prezenţa aşezării fortificate de la Cotu-Copălău, din perioada secolelor IV- III î.Hr.
Din motive obiective, s-a cercetat doar 2,85% din toată aria incintei fortificate, motiv pentru care autorii cred că „viitorul” poate completa această
lucrare, structurată pe şapte capitole: I. Note preliminarii (cu două subcapitole referitoare la cadrul geografic şi istoricul cercetărilor); II. Descrierea săpăturilor (include şase subcapitole, printre care semnalăm metoda de cercetare şi complexele de locuire ale aşezării); III. Sistemul defensiv al fortificaţiei getice; IV. Inventarul aşezării (conţine patru subcapitole, împărţite pe categorii şi semnificaţii: ceramică, obiecte metalice, obiecte diverse şi piese cu semnificaţii cultice); V. Cronologia descoperirilor; VI. Incheieri istorice şi VII. Studiul arheozoologic al resturilor faunistice de la Cotu-Copălău (efectuat de prof.univ.dr. S.Haimovici). Cele şapte capitole sunt precedate de o Prefaţă (semnată de dr. M.Mălaimare) şi o Introducere (în care sunt amintite obstacolele întâlnite în desfăşurarea acestei cercetări, dar şi ajutorul acordat pentru cunoaşterea acestui sit arheologic), iar finalul cuprinde Lista prescurtărilor, Bibliografia, Planşele şi explicaţia lor.
Încă din debutul lucrării (capitolul I) este stabilită poziţia geografică a localităţii Cotu, comuna Copălău, aflată pe valea pârâului Miletin, din Câmpia Jijiei Superioare, ultima fiind parte componentă a Câmpiei Moldovei. Aşadar, beneficiind de condiţii prielnice de trai, comunitatea getică s-a aşezat pe un promontoriu, de formă triunghiulară, în zona de contact dintre Podişul Sucevei şi Câmpia Moldovei, în punctul numit astăzi de localnici „Poiana Costăchel”, după numele proprietarului unui conac, construit chiar pe teritoriul incintei. În afara limitelor fortificaţiei, mai spre sud, în locul cunoscut ca fiind „Dealul Jorovlea”, s-au găsit şi urme de la satul Jorovlea, dispărut la începutul secolului al XIX-lea.
Pe teren, aşezarea getică a fost identificată prin intermediul perieghezelor din 1973. Potrivit autorilor, suprafaţa iniţială a fortificaţiei getice avea 7 ha (teren arabil), însă din 1960 o mare parte a fost împădurită, fapt care a permis o cercetare limitată a suprafeţei, într-o poiană aflată în zona sud-vestică a staţiunii (unde s-au găsit 14 locuinţe şi 2 gropi).
Metoda de lucru (capitolul II) s-a adaptat terenului, fiind folosite secţiuni şi casete adiacente. Din punct de vedere stratigrafic, în afara nivelului getic (consistent în zona locuinţelor şi mai subţire în afara lor), arheologii au mai găsit locuinţe cucuteniene (în total patru) şi dovezi izolate din secolele XVIII – XIX.
Prin cele cinci campanii arheologice (1985, 1988, 1990, 2003 şi 2004) s-au dezvelit 19 locuinţe (15 getice şi 4 cucuteniene), majoritatea fiind deranjate de lucrările agricole, motiv pentru care nu se întâlnesc prea multe detalii în privinţa modului de construcţie. Din descrierea lor, rezultă că tipul majoritar este ocupat de locuinţa de suprafaţă (doar două fiind parţial îngropate), în general de formă rectangulară (doar L9 avea forma rotundă, rar întâlnită pentru această perioadă, ea fiind mai cunoscută din perioada clasică), cu podeaua neamenajată şi fără a se şti latura de acces. Întrucât nu s-au surprins gropi de pari, autorii merg pe ideea utilizării sistemului pe tălpici, iar în privinţa lipsei amenajărilor pentru foc în interiorul şi exteriorul adăposturilor (doar în şapte locuinţe găsindu-se vetre) cred că una dintre cauze ar fi deranjamentele ulterioare, explicaţie care nu rămâne valabilă şi pentru numărul mic de gropi (doar trei), dintre care doar primei gropi fiindu-i atribuită o semnificaţie magico- religioasă (prezenţa oticului fiind interpretată ca o invocare a fertilităţii). Celelalte două gropi probabil au servit în scopuri menajere.
Pe baza complexelor de locuire şi a ceramicii, cei doi specialişti au stabilit că densitatea stratului getic s-a concentrat în zona de sud-vest a aşezării (unde se află locuinţele şi gropile), într-o suprafaţă ovală, de aproximativ 12.000 m2, din care s-au săpat doar 2000 m2. Răspândirea ceramicii ar indica un număr de 30 de locuinţe getice, în aceeaşi zonă a staţiunii, în loc de 15, iar pe latura nord-estică au identificat o locuinţă şi o groapă.
În capitolul III, referitor la fortificaţii, se precizează că aşezarea de la Cotu-Copălău se afla pe un promontoriu (înalt de 130 m), ce-i asigura o poziţie dominantă asupra Câmpiei Moldovei. Strategic, staţiunea era favorizată şi de forma triunghiulară a platoului, învecinat în dreapta (est) şi în stânga (vest) şi de pante abrupte, care probabil au fost fortificate doar cu o simplă palisadă de lemn (ale cărei urme nu s-au găsit) sau cu un val, similar celui de la cetatea getică din Cotnari. În privinţa căilor de acces spre platoul „Poiana Costăchel”, pe care se afla şi aşezarea, s-au identificat două variante, una pe latura nordică (cunoscută sub numele de Creasta sau Piciorul Cocoşului), iar cealaltă dinspre sud (pe la „Dealul Jorovlea”), ultima având valul de întărire întrerupt, pentru a permite atât accesul locuitorilor, cât şi al animalelor.
Principala dovadă a fortificării acestei aşezări se află pe latura estică, unde pe o distanţă de 100 de metri valul şi şanţul de apărare s-au conservat, aproape în întregime. În cadrul sistemului de întărire al aşezării, autorii au întrezărit două faze de construcţie, probabil a doua etapă ca urmare a deteriorării celei dintâi sau datorită unui incendiu. Interesant de remarcat că, cel de-al doilea val de fortificaţii a respectat traseul iniţial, însă între cele două faze specialiştii au observat o diferenţă în materialul conţinut de palisadă, astfel dacă la început s-a folosit doar argila (bine tasată), mai târziu apar şi alte elemente de întărire. În urma celor semnalate (îndeosebi din punct de vedere geografic şi strategic), autorii încadrează această aşezare în seria celor de tip „pinten barat” sau „promontoriu barat”.
Inventarul staţiunii de la Cotu- Copălău (capitolul IV) este bazat pe ceramică, similar altor situri din România. Însă, numărul mare al fragmentelor nu a determinat şi o acţiune de întregire pe măsura lor. De tradiţie autohtonă şi de import (de factură grecească), ceramica a
fost lucrată la roată şi la mână, ultima dominând clar inventarul staţiunii (98%), fiind modelată dintr-o pastă cu compoziţii variate (cioburi pisate, pietricele, nisip). Astfel, pe baza degresanţilor din pastă, cei doi arheologi au deosebit următoarele recipiente: a) vase din pastă poroasă, cu cioburi pisate şi ardere inegală; b) vase din pastă fină, cu ardere omogenă, iar uneori acoperite de un strat de angobă şi lustruite. Formele de vase, descoperite în cele 15 complexe de locuire, sunt cele specifice perioadei secolelor IV-III î.Hr.; vase de provizii cu apucători, tipsii, vase borcan cu butoni şi brâuri alveolate, castroane, străchini, căni (majoritatea lucrate la mână, de culoare neagră sau gălbuie-cărămizie). Pe lângă acestea s-au găsit şi imitaţii după forme greceşti (lèkane). Celelalte două categorii ceramice, autohtonă (la roată) este redusă cantitativ (0,86%), fiind reprezentată prin fragmente de căni şi castroane (culoare cenuşie), iar cea de import, se remarcă prin fragmente de amforă (de la Thasos, Sinope, Chios, Rhodos) şi de la un kantharos, cu firnis negru.
Restul obiectelor din inventarul acestui sit sunt puţine, chiar dacă descoperirea unor „lupe”, creuzete şi urme de zgură ai indica prelucrarea locală a fierului: unelete din fier (cuţite, sule, un otic şi un cosor), arme (vârfuri de săgeţi, din bronz, de tip scitic), podoabe (o brăţară din fier şi o piesă ajurată din bronz). Alte obiecte completează lista: creuzete, lustruitoare, fusaiole, cute, mărgele de lut, dar şi zornăitoare, vase miniatură şi figurine antropomorfe, ultimele cu certă semnificaţie cultică.
În privinţa cronologiei (capitolul V), majoritatea obiectelor menţionate au indicat autorilor datarea aşezării în secolele IV-III î.Hr., chiar dacă există forme cunoscute şi din veacul al V-lea î.Hr.
Locul concluziilor a fost luat de încheierilor istorice (capitolul VI), care sintetizează ideile monografiei, cu scopul accenturării punctelor cheie ale acestei aşezări: plasamentul stratgic, sistemul de fortificaţii, inventarul ceramic, cronologia. De asemenea, există unele încercări, mai mult sau mai puţin reuşite, de a găsi o cauză plauzibilă, care să fi determinat sfârşitul acestei staţiuni (la finalul secolului III î.Hr.): transformările din cadrul societăţii getice sau atacul sciţilor.
Din studiul arheozoologic al resturilor faunistice (capitolul VII), rezultă că această zonă a beneficiat de existenţa a cel puţin zece specii de animale (cele domestice fiind majoritare), cunoscut fiind faptul că una dintre ocupaţiile autohtonilor era creşterea animalelor. Taurinele, porcinele şi ovinele deţin ponderea cea mai mare. Calul şi câinele ocupă locurile cele mai importante din anturajul locuitorilor de
la Cotu-Copălău. Dintre animalele sălbatice sunt amintite: mistreţul, lupul şi ursul.
La final, volumul este însoţit de
26 de planşe (primele 4 fotografii, iar
restul desene, foarte bine realizate).
Dacă privim în ansamblu, în ciuda lipsei unei cercetări integrale a suprafeţei staţiunii de la Cotu-Copălău, trebuie apreciat efortul şi dorinţa celor doi arheologi de a salva şi comunica, în limitele posibile, mesajul unei comunităţi getice, din intervalul secolelor IV-III î.Hr.

George Dan Hânceanu