A

În perioada 14-16 iunie 2013 a avut loc la Botoşani, Ipoteşti şi Suceava, în organizarea Fundaţiei Culturale „Hyperion-caiete botoşănene” Botoşani şi a Centrului Cultural „Bucovina” Suceava, cea de a V-a ediţia a Congresului Naţional de Poezie. Proiectul a fost finanţat parţial de Primăria municipiului Botoşani în cadrul finanţărilor nerambursabile. Au avut loc întâlniri cu publicul iubitor de poezie la Joldeşti, Vorona, Botoşani, Ipoteşti şi Suceava. La Ipoteşti au avut loc discuţii în cadrul congresului, legate de promovarea poeziei române contemporane în afara ţării. S-a pus problema implicării instituţiilor de cultură abilitate să sprijine iniţiativa Congresului Naţional de Poezie de a organiza în 2015 o întâlnire sub genericul „O sută de poeţi ai lumii la Eminescu acasă”. S-a redactat o scrisoare deschisă adresată acestor instituţii.

Au participat peste 80 de poeţi, critici literari, editori şi redactori de reviste de cultură. La recitalul în aer liber de la Botoşani, pe o scenă amenajată în preajma casei ce se află pe locul casei în care s-a născut Eminescu, lângă Biserica Uspenia, au citit din poeziile lor peste 40 de poeţi, dintre care amintim pe: Liviu Ioan Stoiciu, Ion Mureşan, Constantin Abăluţă, Nicolae Coande, Mircea Bârsilă, Adrian Alui Gheorghe, George Vulturescu, Simona Grazia Dima, Vlad Zbârciog, Nicolae Popa, Vasile Tărâţanu, Radu Florescu, Nicolae Sava, Vasile Baghiu, Florin Partene, Dan Coman, Teodora Coman, Paul Aretzu, Teodor Dună, George Vidican, Dan Bogdan Hanu, Dumitru Augustin Doman, Constantin Iftime, Marius Chelaru, Cassian Maria Spiridon, Valentin Talpalaru, Radu Ianovi, Alexandru Ovidiu Vintilă, Sterian Vicol, Andrei Alecsa, Viorica Petrovici, Nona Tatiana Ciofu, Nicoleta Onofrei, Lavinia Nechifor, Gellu Dorian, Lucian Alecsa, Nicolae Corlat, Dumitru Necşanu, Vasile Iftime, Petruţ Pârvescu, Mircea Oprea şi alţii.

A fost organizat şi un salon stradal al cărţii de poezie la care au fost prezente editurile Tracus Arte, Paralela 45, Vinea, Charmides, Timpul, Princeps Edit, Convorbiri literare, Axa, Conta, Junimea şi altele.

Premiul Congresului Naţional de Poezie,. Ediţia a V-a a fost acordat poetului Cassian Maria Spiridon. Au mai fost acordate două premii: Premiul „Hyperion”, poetului Nicolae Coande şi Premiul Poeziei pentru Proză, scriitoarei Doina Ruşti.

La Suceava, la Muzeul Satului Românesc, a avut loc un al doilea recital al poeţilor invitaţi la congres şi a fost decernat de către Centrul Cultural „Bucovina” Suceava Premiul CNP unui tânăr poet. Acesta i-a revenit poetei Teodora Coman.

Participanţii la Congresul Naţional

de Poezie, ediţia a V-a, au stabilit ca în perioada imediat următoare să semneze o scrisoare deschisă, adresată principalelor instituţii ale statului, Preşedinţie, Parlament, Guvern, implicit şi Institutului Cultural Român, prin care să arate căile de parcurs în vederea promovării poeziei române în lume, cerând să prevadă modalităţile de sprijinire concretă a acţiunii „100 de poeţi ai lumii la Eminescu acasă”, pe care instituţia congresului o are în vedere pentru anul 2013.

Au participat: Constantin Abăluţă, Lucian Alecsa, Andrei Alecsa, Gabriel Alexe, Adrian Alui Gheorghe, Liviu Apetroaie, Paul Aretzu, Dumitru Augustin Doman, Mircea Bârsilă, Marius Chelaru, Nicolae Coande, Dan Coman, Teodora Coman, Nicolae Corlat, Marius Dobrin, Gellu Dorian, Teodor Dună, Sabina Fânaru, Bogdan Federeac, Radu Florescu, Vlad A. Gheorghiu, Paul Gorban, Marius Grama, Simona Gratzia-Dima, Dan Bogdan Hanu, Matei Hutopila, Radu Ianovi, Vasile Iftime, Constantin Iftime, Ciprian Manolache, Emanoil Marcu, Ion Mureşan, Dumitru Necşanu, Nicolaeta Onofrei, Mircea Oprea, Nicolae Oprea, Florin Partene, Petruţ Părvescu, Nicolae Popa, Doina Popa Doian Ruşti, Angela Sandu, Nicolae Sava, Vlad Scutelnicu, Cassian maria Spiridon, Vasile Spiridon, Carmen Veronica Steiciuc, Liviu Ioan Stoiciu, Cristina Şoptelea, Valentin Talpalaru, Vasile Tărâţanu, Vasile Tudor, Nicolae Tzone, gavril Ţărmure, Cornel Mihai Ungureanu, Sterian Vicol, Alesandru Ovidiu Vintilă, Matei Vişniec, Călin Vlasie, George Vulturescu, Vlad Zbârgiog, Horia Zilieru şi alţii.

De asemenea, participanţii la Congresul Naţional de Poezie au semnat o declaraţie comună privind evenimentele care s-au petrecut la Hliboca, regiunea Cernăuţi, pe care o redăm mai jos.

SECŢIUNEA CARTE PUBLICATĂ:

1.Premiul „Horaţiu Ioan Laşcu” al Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România poetei Nona Tatiana Ciofu, pentru cartea Fiara de hârtie, ed. Vinea, 2012;

2. Premiul Uniunii Scriitorilor din R. Moldova poetului Bogdan Federeac pentru cartea Dragoste cu acordul părinţilor, ed. Princeps Edis, 2012.

SECŢIUNEA MANUSCRISE:

1. Premiul Editurii Paralela 45 şi premiul revistelor „Argeş” „Poesis”, „Euphorion”, „Viaţa Românească”, „Ramuri”, „Convorbiri literare”, Poezia”, „Feed back”, „Ateneu”, „Dacia literară” şi Familia” – POETULUI Vlad A. Gheorghiu.

2. Premiul Editurii Junimea şi premiul revistelor „Convorbiri literare”, „Dacia literară”„Poezia” şi „Hyperion” – POETULUI MARIUS GRAMA;

3. Premiul Editurii Timpul şi premiul revistelor „Convorbiri literare”, „Hyperion”, „Porto franco”, „Poesis” – POETEI NICOLETA ONOFREI;

4. Premiul Editurii Vinea şi premiul revistelor „Hyperion”, „Poesis”, „Argeş”„Ateneu”, „Ramuri” – POETEI LAVINIA NECHIFOR ;

5. Premiul Editurii Princeps Edit şi premiul revistelor „Feed back” şi „Poezia” – POETEI DORINA BALAN

6. Premiul Editurii Charmides şi al revistelor „Hyperion” şi „Conta” – POETULUI GABRIEL NICOLAE MIHĂILĂ.

MENŢIUNI:

1. Revistele „Porto franco” şi „Poezia” – menţiune pentru POETA OTILIA IULIANA ONICIUC

2.Revistele „Ţara de Sus” şi „Poezia” – menţiune pentru POETA IRINA MARIA STOLERU

SECŢIUNEA INTERPRETARE CRITICĂ A OPEREI EMINESCIENE:

1. Premiul revistei „Convorbiri literare” – ESEISTEI CRISTINA GABRIELA NEMEŞ

2. Premiul revistei „Dacia literară” – ESEISTEI IULIANA CLIMA-CARAGHIN

3. Premiul revistei Poesis şi al revistei „Hyperion” – ESEISTEI DANIELA PAULA EPURIANU

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

O necropolă a dacilor liberi de la Ştefăneşti (jud. Botoşani)*

dr. Ion Ioniţă, dr. Octavian Liviu Şovan

Schlüsselworts: Freie Daker; Brandgräber; Dakische Keramik

Localitatea Ştefăneşti, aflată pe malul drept al râului Başeu, afluent al Prutului, este cunoscută de multă vreme în literatura de specialitate. Cele mai vechi informaţii asupra unor vestigii arheologice din raza înfloritorului târg de odinioară, începând din 2004 devenit oraşul Ştefăneşti[1], le găsim consemnate în „Cestionarul” lui Al Odobescu[2]. Alte investigaţii de teren au fost iniţiate ulterior de N. N. Moroşan[3], dar cercetări cu adevărat stăruitoare şi cu rezultate consistente şi benefice asupra cunoaşterii locuirilor umane din preistoria şi protoistoria zonei au fost efectuate mult mai târziu, mai ales în anii 1956-1959, în vederea elaborării primului repertoriu arheologic al Moldovei[4], precum şi în perioada 1970-1975, pentru întocmirea şi completarea cu multe staţiuni noi a repertoriului arheologic al judeţului Botoşani[5].

Cercetările de suprafaţă, impulsionate de realizarea celor două repertorii, continuate în unele cazuri şi cu săpături metodice de mică întindere, au dus la descoperirea a numeroase staţiuni arheologice pe teritoriul comunei Ştefăneşti, datând din toate perioadele istorice. Între acestea se regăsesc şi câteva datând din prima jumătate a mileniului I d. Hr. aparţinând dacilor liberi, sarmaţilor şi culturii Sântana de Mureş.

Una din aceste descoperiri, asupra căreia ne oprim în lucrarea de faţă, este cea identificată la Ştefăneşti, punctul La Stârcea. Locul este situat în marginea sud-estică a oraşului Ştefăneşti, pe terasa inferioară de pe malul drept al Başeului, acolo unde se află în exploatare o lutărie. Prima cercetare de teren din acest punct, înregistrat iniţial sub numele de Bulboana lui Stârcea, a fost efectuată de N. Zaharia şi Em. Zaharia în 1956, ocazie cu care au putut fi adunate de la suprafaţa solului doar fragmente ceramice neolitice, atribuite atunci fazelor Cucuteni A şi B[6].

Descoperirile din această staţiune au fost preluate în deja amintitul repertoriu al judeţului Botoşani, în care au mai fost menţionate şi săpăturile metodice efectuate de A. Niţu şi P. Şadurschi în anii 1974 şi 1975. Astfel, în afară de vestigiile neolitice aparţinând unei aşezări cucuteniene din faza B2, au mai fost semnalate resturi din alte două aşezări, una din epoca fierului (Hallstatt final şi început de La Tène) şi alta medievală din secolele XV-XVI. De asemenea, pe acelaşi loc au mai fost semnalate „câteva urne de incineraţie aparţinând unei necropole de la începutul epocii migraţiilor (sec. III-IV e. n.)”[7].

Săpăturile de la Ştefăneşti – La Stârcea au mai fost menţionate în câteva lucrări de specialitate publicate după apariţia Repertoriului Botoşani, dar ele se referă exclusiv la vestigiile din aşezarea neolitică[8].

O lucrare asupra rezultatelor obţinute prin săpăturile din anii 1974 şi 1975, anunţată ca urmând a fi publicată în Arheologia Moldovei (vol. IX)[9], a apărut mult mai târziu, abia în anul 2004 şi într-o altă revistă[10]. Din păcate, lucrarea tratează aproape în exclusivitate aşezarea eneolitică de tip Cucuteni B2 de acolo, iar informaţiile asupra mormintelor de incineraţie sunt foarte sumare. Potrivit acestora, prima urnă a fost recuperată cu prilejul cercetărilor la faţa locului din 1974, când ea era deja dislocată din malul lutăriei, în urma unei inundaţii. Autorii mai precizează că vasul „conţinea oase sparte calcinate, cărbuni mărunţi, cenuşă şi pământ”[11].

În aceeaşi lucrare se mai face o scurtă menţionare şi asupra celorlalte morminte de incineraţie dezvelite, precizându-se că în şanţul II, sub stratul de sol negru, probabil solul vegetal, au mai fost descoperite încă două urne în stare fragmentară. Mai mult chiar, autorii publică şi un desen al unui fragment de vas cu decor în formă de brăduţ. În acelaşi paragraf se face şi rectificarea încadrării lor culturale. Dacă iniţial autorii au presupus că mormintele ar aparţine culturii Sântana de Mureş – Černjachov, ulterior ei au optat în mod justificat pentru atribuirea lor culturii Poieneşti aparţinând dacilor liberi[12].

Din lucrarea publicată de A. Niţu şi P. Şadurschi rezultă că la Ştefăneşti – La Stârcea au fost descoperite în mod cert trei morminte de incineraţie în urnă. Nu se poate preciza dacă vreuna din ele fusese acoperită eventual cu alte vase sau resturi de vase folosite drept capac. Mai trebuie menţionat că autorii nu au făcut o numerotare a mormintelor de incineraţie şi nici nu le-au fixat locul pe planul săpăturilor, cel puţin pe cel publicat în 2004. De asemenea, documentaţia întocmită cu prilejul respectivelor cercetări de teren (carnetul de şantier, planul general al săpăturilor şi planurile copmplexelor investigate) nu a fost găsită până acum.

Din păcate, materialul ceramic de la Ştefăneşti – La Stârcea a fost marcat numai cu numele localităţii şi al punctului de descoperire. Lipsesc orice referire la complexul sau contextul (mormânt, groapă, strat etc.) în care au fost găsite, ceea ce ne lipseşte de posibilitatea de a restabili eventuale complexe închise şi asocieri între materiale. O altă situaţie dificilă, ce trebuie subliniată, este aceea că inventarierea materialului din aceste morminte la Muzeul Judeţean Botoşani s-a făcut doar pentru două vase (vezi mai jos la nr. 1 şi 2).

Prin urmare, în afara datelor sumare din lucrarea menţionată, singurele informaţii exacte pe care le avem la dispoziţie în prezent sunt resturile de vase lucrate la roată din pastă fină cenuşie, aflate în colecţiile Muzeului Judeţean Botoşani, pe care le prezentăm în cele ce urmează.

1. (Mormântul 1) Vas lucrat la roată din pastă densă fină cenuşie, de foarte bună calitate, acoperit cu angobă de culoare cenuşie închisă. El are corpul înalt şi zvelt, pereţii groşi, umerii ridicaţi, gâtul uşor tronconic, marginea scurtă şi subţiată îndoită aproape la orizontală (lăţime circa 2 cm) şi fundul inelar. Pereţii vasului sunt mult mai groşi în zona gâtului decât la restul recipientului. Toată suprafaţa vasului este acoperită cu amprente de spatulă şi de măturiţă (mai ales cu striuri) de la finisarea vasului cu roata. Fără decor (fig. 1, 3). Î - 23,50 cm. Inv. 8496.

Considerăm acest vas ca urnă a primului mormânt de incineraţie de la Ştefăneşti – La Stârcea din mai multe considerente. Astfel, acest vas este întreg, spre deosebire de cele două urne dezvelite ulterior în şanţul II, aflate în stare fragmentară. Pe de altă parte, în registrul inventar al muzeului, la nr. 8496, se precizează ca dată a descoperirii anul 1974 şi ca loc de descoperire groapa nr. 2, zonă dislocată masiv din malul lutăriei. La toate acestea, mai adăugăm că, la circa doi ani după descoperire, am putut vedea această urnă împreună cu tot conţinutul ei (oase calcinate, cărbuni şi cenuşă) la Muzeul din Botoşani.

2. (Mormântul 2) Vas lucrat la roată din pastă densă fină cenuşie, de foarte bună calitate, acoperit cu angobă de culoare cenuşie închisă. Deşi lipsesc bucăţi mari din el, vasul a putut fi restaurat complet. El are corpul sferoidal, pereţii groşi, fundul inelar uşor profilat şi un decor pe umăr alcătuit dintr-o bandă lată (1,5-2 cm), acoperită şi ea cu angobă, dar nelustruită, pe care a fost realizată o linie în zigzag în tehnica lustrului. În regiunea diametrului maxim şi puţin mai jos de acesta s-au păstrat unele striuri orizontale de la finisarea vasului cu roata (fig. 2, 1). Î- 22 cm. Inv. 8495.

În registrul inventar al Muzeului din Botoşani acest vas a fost înregistrat la nr. 8495, unde data de descoperire indicată este anul 1975. Prin urmare, rămâne de presupus că vasul, folosit ca urnă, provine din unul din cele două morminte de incineraţie dezvelite pe traseul şanţului II. El corespunde şi observaţiei consemnate de autorii săpăturilor, potrivit căreia cele două urne se aflau în stare fragmentară. Singura dilemă, ce nu poate căpăta o rezolvare sigură în acest moment, este aceea dacă vasul în discuţie a fost folosit ca urnă în mormântul nr. 2 sau eventual în mormântul nr. 3. Am optat pentru atribuirea sa mormântului nr. 2 doar pentru că este mai bine păstrat şi are profilul complet, precum şi pentru faptul că a fost inventariat. Recunoaştem că ambele criterii sunt complet arbitrare.

3. (Mormântul 3) Partea inferioară a unui vas mare lucrat la roată din pastă fină făinoasă, de culoare cenuşie-cafenie, acoperit cu angobă negricioasă. Vasul, cu fundul inelar, pare să fi avut o formă sferoidală. Înălţimea până la care s-a păstrat este de 17 cm (fig. 2, 2).

Fragmentele din acest vas, toate de dimensiuni mai mari provenind de la partea lui inferioară, sunt cele mai reprezentative spre a fi considerate ca provenind de la un recipient de lut folosit ca urnă. Este singurul criteriu care permite o astfel de apreciere. De altfel, nici unul din celelalte fragmente de vase găsite la Ştefăneşti – La Stârcea, toate de mici dimensiuni, nu permit o asemenea ipoteză.

4. Fragment dintr-un vas mare lucrat la roată din pastă densă fină cenuşie, cu angobă cenuşie închisă. Vasul are marginea scurtă (2 cm) îndoită oblic şi se aseamănă destul de mult ca pastă şi profil cu recipientul prezentat la nr. 2, însă fără a proveni din acesta (fig. 1, 5).

5. Fragment dintr-un vas mare lucrat la roată din pastă fină făinoasă de culoare cenuşie, acoperit cu angobă cenuşie-negricioasă. El avea corpul probabil de formă sferoidală, decorat cu un prag pe umăr (fig. 1, 2).

6. Fragment din fundul inelar şi uşor profilat al unui vas lucrat la roată din pastă fină făinoasă de culoare cenuşie şi angobă cenuşie negricioasă. Nu se poate preciza forma de vas de la care provine (fig. 1, 4).

7. Fragment dintr-un capac lucrat la roată din pastă fină făinoasă, de culoare cenuşie şi angobă cenuşie-negricioasă, cu marginea de acoperire groasă şi gardina de fixare foarte scurtă. Pereţii capacului sunt mai subţiri la mâner şi mult îngroşaţi spre marginea de acoperire (fig. 1, 1).

8. Un alt fragment dintr-un vas provenind din aceeaşi necropolă, care nu ne-a fost accesibil pentru acest studiu, a fost ilustrat de autorii săpăturilor în lucrarea din 2004, fără a face vreo precizare asupra acestuia[13]. După toate probabilităţile, fragmentul provine din partea superioară a corpului unui vas lucrat la roată din pastă fină cenuşie, care a fost decorat cu un ornament în formă de brăduţ, executat în tehnica lustruirii. Acest motiv decorativ a fost semnalat pe mai multe vase lucrate în aceeaşi tehnica aparţinând dacilor liberi[14].

Aşa cum se prezintă în momentul de faţă, chiar făcând abstracţie de informaţiile publicate în 2004 asupra mormintelor de incineraţie descoperite, vasele de dimensiuni mai mari, păstrate întregi sau în mai mare parte s-au dovedit a fi recipiente utilizate ca urne. În această categorie trebuie incluse vasul întreg de la nr. 1 (fig. 1, 3) şi vasele din care s-au păstrat bucăţi destul de mari de la nr. 2 (fig. 2, 1) şi 3 (fig. 2, 2). Tot din vase mari mai fac parte şi fragmentele de la fig. 1, 2 şi 1, 5, dar dimensiunile reduse ale cioburilor sugerează că ele provin din resturi de vase posibil folosite drept capace sau şi mai probabil aflate în stratul cu depuneri arheologice din perioada de funcţionare a necropolei. Aceeaşi provenienţă ar mai putea fi presupusă şi pentru celelalte două fragmente, din care unul de la un capac (fig. 1, 1) şi altul dintr-un fund de vas (fig. 1, 4). În situaţia dată nu putem preciza dacă vreunul din cele patru fragmente mai mici de vase (fig. 1, 1-2, 4-5) era asociat eventual cu una din cele trei urne (fig. 1, 3; 2, 1-2).

Prin urmare, toate datele de care dispunem în prezent sugerează că în necropola de la Ştefăneşti – La Stârcea, s-ar părea de mici dimensiuni, au fost cercetate doar trei morminte de incineraţie în urnă. Orice alte presupuneri, cum ar fi, spre exemplu, aceea că au putut fi descoperite şi morminte de incineraţie cu oasele depuse direct în groapă, care nu au fost sesizate în timpul săpăturilor, nu poate fi exclusă în principiu, dar nici confirmată sau măcar bănuită prin dovezi cât de cât acceptabile.

În ceea ce priveşte obiceiurile funerare folosite în necropola de la Ştefăneşti – La Stârcea, se poate menţiona doar faptul că era practicat ritul incineraţiei, cu oasele umane calcinate depuse în urnă împreună cu resturi de cărbuni şi de cenuşă de pe rug. Nu se pot face nici un fel de aprecieri despre ritualurile funerare şi nici despre obiceiurile de port.

Referitor la ceramica descoperită în morminte şi în stratul cu depunerile arheologice corespunzătoare perioadei de folosire a necropolei, constituită exclusiv din vase şi resturi de vase lucrate la roată din pastă fină cenuşie, se poate observa că există două categorii. Prima grupă, cuprinzând vase din pastă foarte densă, este reprezentată de urnele din mormintele nr. 1 (fig. 1, 3) şi nr. 2 (fig. 2, 1) şi un alt fragment mai mic dintr-o margine de vas (fig. 1, 5), despre care nu se ştie în ce context a fost descoperit. Toate cele trei vase aveau pereţii mai groşi şi marginea scurtă îndoită oblic sau aproape la orizontală. Pe urnele din mormintele nr. 1 şi nr. 2 sunt evidente amprentele de spatulă şi măturiţă de la modelarea pe roată a recipientelor. Toate aceste caracteristici atestă că ele ar proveni din acelaşi atelier de olărie sau dintr-o zonă de ateliere (locală ?) cu o tehnologie identică sau destul de apropiată.

Cea de a doua grupă, reprezentată de urna din mormântul nr. 3 (fig. 2, 2) şi celelalte trei fragmente fără context precis de descoperire (fig. 1, 1-2, 4) au fost lucrate dintr-o pastă la fel de fină, dar făinoasă, care se exfoliază foarte uşor în pulbere, caracteristică mai ales ceramicii dacilor liberi din zona Podişului Central Moldovenesc. Nu putem stabili acum în nici un fel provenienţa vaselor din această categorie, dar cu siguranţă ele nu provin din aceleaşi ateliere în care au fost lucrate recipientele din prima grupă.

Importanţa necropolei de la Ştefăneşti – La Stârcea nu rezidă în dimensiunea raportată la numărul de morminte şi nici în cantitatea şi calitatea inventarului descoperit, ci în prezenţa ei cu totul excepţională în acest loc. De multă vreme s-a observat că antichităţile culturii dacice sunt foarte rare în perioada La Tène şi în cea corespunzătoare provinciei romane Dacia (dacii liberi) în Câmpia Moldovei. Singura necropolă aparţinând dacilor liberi cunoscută până acum şi cercetată în întregime (40 morminte de incineraţie) este cea de la Stânca – Dealul Râşca[15].

Necropola de la Ştefăneşti – La Stârcea aparţinând dacilor liberi este cea de a doua din Câmpia Moldovei şi se află la numai circa 5 km distanţă de cealălaltă. Prin urmare, avem de a face cu o „oază de locuire” a dacilor liberi în zona Stânca-Ştefăneşti de pe malul drept al Prutului şi situaţia rămâne a fi interpretată nu doar arheologic, ci şi istoric.

Fără îndoială, prezenţa dacilor liberi în această zonă la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului al III-lea d. Hr. a fost determinată foarte probabil şi de vadul de trecere din acest sector peste râul Prut.

EINE NEKROPOLE DER FREIEN DAKER BEI ŞTEFĂNEŞTI (BEZIRK BOTOŞANI)

Während der Grabungen in einer neolithischen Siedlung der Cucuteni-Kultur in den Jahren 1974 und 1975 wurden auch drei Brandgräber von einer Nekropole der freien Daker entdeckt. Alle drei sind Urnengräber. Die als Urnen benutzten Tongefäße, sowie die weiteren Fragmente aus der Schicht, sind scheibengedreht und aus feinem grauen Ton hergestellt. Chronologisch sind die drei Brandgräber etwa in die Mitte und in die zweite Hälfte des III. Jahrhunderts n. Chr. einzuordnen.

Abbildungsverzeichnis

Abb. 1. Ştefăneşti – La Stârcea. Keramik von den Brandgräbern der freien Daker.

Abb. 2. Ştefăneşti – La Stârcea. Keramik von den Brandgräbern der freien Daker.

Cercetările arheologice din aşezarea de fază Cucuteni A-B de la Ripiceni-Holm, judeţul Botoşani, au debutat încă din anul 2010, când au fost efectuate primele evaluări de teren şi diagnostic arheologic, continuate ulterior şi în anul 2011, beneficiind de finanţarea Muzeului Judeţean Botoşani dar şi de sponsorizarea familiei Radu Miclescu de la Călineşti.

Aşa cum am menţionat şi cu alte ocazii, staţiunea cucuteniană Ripiceni-Holm este amplasată în partea de NE a satului Ripicenii Noi, pe malul drept al Prutului (azi Lacul de acumulare Stânca-Costeşti), la 1200m SE de situl Ripiceni – Stânca şi 300 m SE de punctul Ripiceni-La Monument. Coordonate GPS: 47°57’18,60” N; 27°09’05.83” E (fig. 1).

Situaţia geomorfologică actuală a zonei este mult modificată, datorită construirii barajului si a lacului de acumulare de la Stânca-Costeşti, în perioada anilor 1952-1978 (lacul – 59 km², barajul – 3 km lungime, 44 m la coronament). Aşezarea se află pe terasa a II-a a Prutului (20-30 m altitudine relativă, aprox. 100 m altitudine absolută, cu soclu sarmaţian – 8-10 m grosime şi cuvertură de aluviuni – 3-15 m grosime), fiind amplasată pe un revers de cuestă, desprins din terasa a II-a, înclinat dinspre ESE spre VNV şi NNE către SSV. Întinderea actuală a sitului este de cca. 300m (pe direcţia ESE-VNV) şi 200 m (pe direcţia NNE-SSV). Latura de NNE este afectată de inundaţiile anuale, care au condus la distrugerea acestei părţi de sit. În acest moment, aşezarea cucuteniană de la Ripiceni-Holm este supusă în permanenţă unui proces de eroziune datorită apelor lacului de acumulare de la Stânca-Costeşti, pe malul căruia se află, fapt care duce la distrugerea sa continuă şi ireversibilă.

În articolul de faţă, dorim să aducem în discuţie unele date obţinute ca urmare a recentelor săpături arheologice efectuate în această staţiune pe parcursul campaniei din 2012. Cercetările au fost posibile datorită semnarii unui protocol de colaborare ştiinţifică între Muzeul Judeţean Botoşani şi Facultatea de Istorie a Universităţii ,,Ştefan cel Mare” Suceava, în cadrul unui proiect mai amplu, întitulat ,,Evoluţia habitatului uman pre- şi protoistoric în Depresiunea Prutului mijlociu”. Colectivul ştiinţific al acestui şantier a fost format din: conf.univ.dr Dumitru BOGHIAN (Universitatea ,,Ştefan cel Mare” Suceava) şi dr. Aurel MELNICIUC (Muzeul Judeţean Botoşani). De asemenea, din colectivul de cercetare au mai făcut parte Sergiu Constantin Enea (Liceul Ion Neculce Târgu Frumos), Ioan Ignat (Şcoala Gimnazială Lozna), Măriuca-Diana Vornicu, Andreea Vornicu, Loredana Pricop, Alexandru Gafincu, Radu-Gabriel Furnică (Univ. ,,A.I. Cuza” Iaşi), Bogdan-Petru Niculică (Muzeul Bucovinei Suceava).

Mulţumim de asemenea studenţilor: Marian Sergiu Ţifui, Dumitru-Ionuţ Stigleţ, Bogdan Mitică Viţelariu, Flavius Răzvan Derscariu, de la Universitatea din Suceava, care au participat la săpături, ca voluntari.

Săpăturile din anul 2012 au avut ca obiectiv definirea stratigrafiei verticale şi orizontale a complexelor investigate, stabilirea apartenenţei cultural-cronologică şi distribuţia spaţială a materialelor arheologice, precum şi starea de conservare a patrimoniului, având în vedere gradul de distrugere al sitului, în vederea fundamentării proiectului de cercetare sistematică.

În acest scop, de un real folos a fost realizarea în prealabil a unei scanări magnetometrice şi ridicări topografice (primăvara 2012), (fig.2), efectuate de către Felix Adrian Tencariu, Andrei Asăndulesei şi Silviu Gania de la Platforma Arheoinvest UAIC Iaşi, pentru evidenţierea dispunerii planimetrice a complexelor şi iniţierea cercetărilor sistematice. Pe baza datelor obţinute, am putut estima că situl a avut o suprafaţă de peste 6 hectare (330 x 200 m, pe direcţiile VNV-ESE şi NNE-SSV). Latura de NNE este puternic afectată de inundaţiile anuale, care au condus la ”ruinarea” acestei părţi de sit (circa 1/2 din suprafaţa acestuia), cea mai mare parte a complexelor şi materialelor arheologice fiind ”spălate” şi decontextualizate prin inundaşiile periodice.

În acelaşi timp, scanarea magnetometrică a unei suprafeţe din zona de NE a sitului (140 x 60 m) a pus în evidenţă, cu multă acurateţe, prezenţa a 10 locuinţe şi anexe gospodăreşti cucuteniene arse, dispuse în anumite grupări, de-a lungul a două şiruri sau, poate, în cercuri concentrice (fig.2).

Pentru verificarea în teren a validităţii investigaţiilor neintruzive, s-a trasat şi investigat parţial Cas. I/2012, cu dimensiunile 9 x 11 m, în partea cea mai înaltă a sitului, la 7,5 m SV de L.1/2010, trasată oarecum paralel cu S.II/2012, acolo unde scanarea magnetometrică arăta prezenţa a două locuinţe oarecum paralele (pe direcţia NV-SE), (fig.3).

În suprafaţa săpată au fost descoperite două locuinţe: L.2 şi L.3/2012, numeroase complexe ceramice şi litice, confirmându-se datele oferite de scanarea magnetometrică. S-a observat că nivelul cucutenian este destul de consistent, fiind cuprins între –0.35/0.40 şi –0.80 m.

L.2/2012 a fost descoperită în partea de NNE a Cas. I, continuându-se spre NE, în porţiunea nesăpată, ocupată de drumul de ţară care traversează situl. Avea o lungime de cca. 8 m şi o lăţime de cca. 5m, cu axului lung pe direcţia NV-SE. A fost parţial adâncită, având două camere, Podeaua prezenta porţiuni de platformă, care se aflau cu cca. 0,40 m mai jos decât nivelul cucutenian de călcare. Pereţii şi tavanul au fost realizate pe un schelet lemnos destul de masiv (în special ”blăni”/dulapi), lipiturile prezentându-se ca adevărate plăci, cu grosimea de 4-5 cm (fig.4). Nu excludem o eventuală etajare a acestei construcţii. În colţul de sud au fost identificate gropile unor stâlpi, ”plantaţi”, probabil, în şanţuri de fundaţie. Printre dărâmăturile de pereţi ai camerei de N-NV, au fost descoperite resturile unei vetre deranjate (V2/2012) şi complexele gospodăreşti (de cioplit silexul, cele ceramice etc.).

L.3/2012, investigată parţial, a fost descoperită aproximativ în centrul Cas.I, la cca. 1 m SV de L.2/2012, fiind despărţite de o ,,uliţă”.Se păstrează bine marginile, în special cea de N-NE, ca urmare a prăbuşirii pereţilor şi tavanului spre interior, în zona centrală lutuielile fiind mai puţine. Avea o lungime de cca. 10 m şi o lăţime de cca. 5m, cu axul lung pe direcţia NV-SE, prelungindu-se către SE, în porţiunea nesăpată. Pare compartimentată în trei încăperi. Tavanul şi pereţii au fost realizaţi pe o substrucţie lemnoasă destul de masivă, porţiunile de podea păstrate prezentând porţiuni realizate pe lodbe (fig.5/1-2; 6/1-2).

Sub pereţii locuinţei au fost prinse o vatră (V3/2012), inventarul din interior, din care se remarcă două vase-binoclu (fig.6/3), capacele în formă de coif suedez, amforele, uneltele de piatră şi silex etc. În camera de NV se găsea un loc de măciniş, cu amenajare din lut şi o râşniţă (fig.6/4), cu o casetă aferentă. Este posibil ca L.3 să fi avut cel puţin o anexă.

În partea de SV a L.2 şi la 2 m NV de L.3, a fost descoperită, de la –0.45m (în nivelul cucutenian), o aglomerare (L=2m, l=1m) de pietre masive de calcar (asemănător cu cel din punctul Stânca), care prezentau, la partea superioară, urme de CaCO3, ca urmare a arderii, probabil accidentală, şi ”stingerii”. Nu excludem ca acestea să fi fost utilizate pentru obţinerea varului stins, pentru văruit casele şi pictat ceramica.

În partea de SE a L.2 şi NE a L.3 s-au descoperit multe fragmente ceramice şi materiale osteologice, care fac parte, probabil, dintr-un complex gospodăreasc.

Complexele Noua (asocieri de aglomerări ceramice, râşniţe, unelte litice) se găseau diseminate printre cele cucuteniene, mai ales în partea centrală a L.2 şi L.3. Un asemenea complex se găsea în partea de SV a L.3, într-o alveolare (Gr.3/2012), de unde au fost recuperate fragmente ceramice provenind de la cel puţin trei vase Noua II, decorate cu brâie simple în relief şi brâie alveolare în relief.

În concluzie, considerăm că situl de la Ripiceni-Holm, în ciuda distrugerilor naturale şi antropice care le-a suferit, păstrează porţiuni însemnate neafectate, care pot face obiectul cercetărilor sistematice. Aceasta cu atât mai mult cu cât nivelul Cucuteni A-B1 a furnizat noi date referitoare la repertoriul formelor şi decorurilor ceramice, asocierea şi derivarea acestora, în cadrul unui aspect particular al depresiunii Prutului mijlociu.

Când acelaşi Eminescu – în Odă în metru antic - se chinuie mistuit de propriu[l] vis, când se topeşte în flacări ieşite din propriu[l] rug şi când se roagă să-i revină nepăsare[a] tristă, chinul său este în fapt unul de un realism nedisimulat, organic, din care abia se mai întrezăreşte speranţa în reînviere a iubirii omului obişnuit, neimplicat, în pielea căruia spera să se fi simţit cu mult mai bine: Pot să mai re’nviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?⁴⁸⁶ Numai că drumul acesta este unul fără întoarcere, un dat al naturii vizionare a poetului, pe care a trebuit să-l poarte întreaga sa viaţă până când darul însuşi l-a mistuit.

Intrinsec ţesăturii poetice eminesciane, erosul se împleteşte cu starea poeziei. Din această perspectivă analizează şi Eugen Simion atunci când afirmă despre Venere şi Madonă că poemul reuşeşte să sugereze (printr-o retorică a neputinţei, o retorică întoarsă, prefăcută!) divinitatea femeii şi neliniştile poeziei⁴⁸⁷. Atunci când în Epigonii Eminescu încearcă o definiţie a poeziei, ea apare, firesc, în contrast cu abstracţiunile ştiinţei. Punându-le într-o coincidentia oppositorum, ele devin „limbaje” diferite, situate pe aceeaşi treaptă a gândirii evolutive: Ce e cugetarea sacră? (s.n.) Combinare măiestrită/ Unor lucruri n’existente; carte tristă şi-n-câlcită,/ Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.// Ce e poezia? (s.n.) Înger palid cu priviri curate,/ Voluptuos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate,/ Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea⁴⁸⁸. Exprimându-se astfel, Eminescu este incontestabilul precursor al viziunilor poetice de mare anvergură care i-au urmat: Lucian Blaga, Ion Barbu, Bacovia sau Nichita Stănescu. Sevele creativităţii unice ale poetului urcă şi hrănesc o poezie al cărui destin e greu de prevăzut, dar care îşi găsesc izvorul nu în pure abstracţiuni, ci în inegalabilele trăiri reflectate în poetica eminesciană.

Afirmaţia din Geniu pustiu: Sunt un fantast⁴⁸⁹ explicitează condensat un dat natural al poetului. Ce substanţă ascunde această afirmaţie se poate demonstra prin analogie cu versul Eu rămân ce-am fost: romantic⁴⁹⁰, ştiindu-se că romanticul a excelat întotdeauna printr-o imaginaţie debordantă, exaltată şi a cărei origine se găseşte cu predilecţie în Eros. Când Titu Maiorescu spunea că Eminescu n-a văzut în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip nerealizabil⁴⁹¹, dar, negăsindu-l, a trebuit să-l caute în lumea cugetării şi a poeziei⁴⁹², el nu a demonstrat altceva decât sincera vocaţie platonizantă care e înrădăcinată în natura lui profundă⁴⁹³.

Păstrând ca pe un memento ideea maioresciană, femeia, copie imperfectă a unui prototip nerealizabil în lumea obişnuită, se constată - plecând de la mărturisirile lui Eminescu din scrisori - că poetul o ridica ideatic la un fel de plinătate a simţământului, cu totul nemijlocită, - antică, tocmai pentru că ceva din mine îmi spune că eu iubesc altfel decât alţii⁴⁹⁴; într-o însemnare din manuscrisul 2257 se pune semnul egalităţii între cele două: femeie – poezie! Ce cauţi tu în ochiul cel mort, în floarea cea turbure a sufletului meu?⁴⁹⁵ Cumpănind realitatea după criterii specifice, poezia se angajează în explorarea miezului ei ireductibil, în contemplarea esenţelor pure, fenomen deosebit de pregnant în erotică (s.n.) unde […] idealizarea femeii atinge câteodată treapta maximei spiritualizări: adorarea ei ca idee, creaţie a gândirii poetului şi ţintă supremă a năzuinţelor sale de împlinire umană⁴⁹⁶.

O menţiune este însă necesară: poetul român nu exclude împlinirea erotică, o concepe doar în afara realului imediat, într-un trecut imaginar, în basm sau în vis, adică într-o lume a transcendenţei⁴⁹⁷, pentru că – spune mai departe Iosif Cheie-Pantea – cea care stimulează idealitatea bărbatului nu e femeia în carne şi oase, ci sublimarea ei în idee⁴⁹⁸. Rolul bărbatului este aproape unul static. El nu cucereşte, ci este cucerit şi chinuit adânc de farmecul sfânt al femeii iubite. Retras şi singur, ca un stâlp eu stam în lună!⁴⁹⁹

Reluând o idee a lui A. Husson, Julius Evola ţine să remarce cât de profundă este gândirea celui dintâi atunci când spune că îndrăgostiţii trăiesc între vis şi moarte⁵⁰⁰. Veşnic îndrăgostit, aşa cum l-a surprins Caragiale în însemnările sale, Eminescu trăia în absolut viaţa morţii: Suflet mort, zâmbiri senine/ Iată eu⁵⁰¹; pe de altă parte, viaţa şi opera lui sunt ţesături atât de dense şi care se întrepătrund atât de mult, încât, adesea, ele se confundă: Căci iubirea mea şi viaţa-mi nu sunt lucruri osebite⁵⁰².

Prin urmare, disputa care revine obsedant în perioade diferite şi care doreşte să impună priorităţi – fie ale vieţii, fie ale operei – este zadarnică, din moment ce poetul însuşi le apropie până la confundare. Eros este un zeu […] a cărui înrâurire se întinde pretutindeni, cuprinzând tot ce e omenesc şi, deopotrivă, tot ce este divin⁵⁰³. Însăşi geneza lumii este fapta erosului⁵⁰⁴, iar Eminescu a dorit să coboare în hăurile începutului pentru a reliefa misterul germinaţiilor.

Combinând adâncimi de spirit, dar şi intuiţii revelatorii, Eminescu a plonjat cu mintea sa genială întru pătrunderea acestor adânci mistere abia-nţelese, pline de-nţelesuri⁵⁰⁵, care nu li se dezvăluie în egală măsură tuturor, ci pe trepte diferite de înţelegere; iar poetul este conştiinţa fără de care lumea, cu întreg misterul ei, ar fi mult mai puţin înţeleasă: Că-ndărătul lumii voastre mici de-o măsuraţi cu cotul/ E-o vecie – că-nainte-i o vecie este iar/ Că-n nemărginirea lumii şi a vremei ea-i o clipă/ Suspendată⁵⁰⁶. Ca urmare, geniul are o capacitate creatoare înrudită cu cea a Demiurgului, o putere ce se manifestă însă în lumea-i dinăuntru.⁵⁰⁷

Numai poetul, cu intuiţiile sale este mai aproape de divin, pentru că se află în puterea lui Eros⁵⁰⁸. Fără Eros nu există nimic. Fără fiinţa muritoare însă, erosul pare a fi el însuşi suspendat, aşa încât Eminescu se crede îndreptăţit să afirme în Fragmentarium: […] eu pun destinul acestei lumi într-o inimă de om. […] eu nu esist, sufletul lumei este eu. Fără eu nu există timp, nu esistă spaţiu, nu esistă Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântec ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu.⁵⁰⁹ Trebuie însă precauţie atunci când astfel de afirmaţii devin axiome, întrucât arheul, entitate spirituală, participă la esenţa divină, fără să-i fie însă acesteia coextensivă căci, lipsit de calitatea ubicuităţii, omul nu i se poate substitui divinului. Adevărată e doar substanţialitatea termenilor, nu însă şi identitatea lor absolută; de aceea căderea lui Dionis – spre exemplu – în dorinţa de-a se recunoaşte pe sine ca Dumnezeu, este ineluctabilă⁵¹⁰.

Pentru a ajunge la sentenţialul distih Din a morţii sfântă mare, curg izvoarele vieţii/ Spre-a se-ntoarce iar într-însa⁵¹¹, poetul a trebuit să imagineze un întreg haos germinativ, ce îşi poate avea sursa în aceeaşi filozofie platoniciană a Banchetului, căci iată ce spune Aristofan, vorbind despre androginii începuturilor lumii: Iar felurile acestea de oameni erau în număr de trei şi alcătuiţi cum am spus pentru că cel bărbătesc îşi avea obârşia în soare, cel femeiesc în pământ, cel bărbătesc-femeiesc în lună, luna ţinând şi de soare şi de pământ⁵¹². Or, Scrisoarea I începe şi se sfârşeşte sub auspiciile luminii binefăcătoare, dar difuze a lunii. Misterul şi atotputernicia ei, invocate nu doar ca peisaj-cadru al iubirii, semnifică la Eminescu pavăza împotriva suferinţei şi izvorul gândirii, căci gândirilor dând viaţă le estompează suferinţele cu voluptuoasa ei văpaie⁵¹³. Între soare (masculin) şi pământ (feminin), Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate/ De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate⁵¹⁴, căci în faptă lumea-i visul sufletului nostru⁵¹⁵.

Punându-şi marile probleme ale germinaţiei universale, daimonul eminescian îmbină cele două principii originare ale masculinităţii şi feminităţii; îmbinându-le, poetul nu face altceva decât să adâncească un mister, Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, nu era fiinţă, dar nici nefiinţă şi mai ales N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă⁵¹⁶. Prin urmare, Eros singur a dat dezlegare fiinţei, Când izvorî Unicul din duhul căldurii/ Tot atunci născutu-s-a şi apriga dorinţă,/ Care germenul gândirii fu şi al plăsmuirii (s.n.)⁵¹⁷.

Cine altcineva este duhul căldurii dacă nu Eros însuşi, din moment ce deodat-un punct se mişcă […] Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl şi de-atunci, în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici/ Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici⁵¹⁸. Şi tot de-atunci Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute/ Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit/ Sunt atrase în viaţă (s.n.) de un dor nemărginit⁵¹⁹. Conţinând înăuntru-i un factor cosmogenetic, erosul evoluează în imagini concentrice pornind chiar de la spaţiul natural ipoteştean (aşa ca în Cezara), spaţiu care, după ce va fi sublimat, va fi înfăţişat aluziv, metaforic, dezbrăcat de haina lumii. Ilustrativ este felul în care este imaginată insula lui Euthanasius, căci ea orientează spiritul spre centrul universului⁵²⁰.

Eminescu şi-a început viaţa de poet scriind despre moarte. Numai că şi moartea este legată de acelaşi zeu al iubirii – zămislitorul a tot şi a toate. Elena⁵²¹ şi Mortua est!⁵²² sunt mărturie elocventă în acest sens. Toate acestea nu reprezintă altceva decât întoarcerea privirii spre propria existenţă, percepută global, şi pe reflecţia, oricât de vagă, asupra rostului şi sfârşitului ei (al melancoliei, n.n.)⁵²³ – spune George Gană în volumul citat. Acesta e şi sensul afirmaţiei poetului: Menirea vieţii tale este să te cauţi pe tine însuţi⁵²⁴.

NOTE

486 Mihai Eminescu, Opere I, ed. cit., p.199.

487 Eminescu, Opere, I. Poezii, Ediţie îngrijită de D. Vatamaniuc, Prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1999, p. XXVII.

488 Mihai Eminescu, Opere I, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol II, 1939, p. 36.

489 Mihai Eminescu, Opere VII, ed. cit., p. 185.

490 Idem, Opere IV, ed. cit., p. 296.

491 Titu Maiorescu, Opere II, ediţie, note, comentarii, variante, indice de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p. 97.

492 Ibidem.

493 Rosa Del Conte, Eminescu sau despre absolut, Ediţia a II-a, Îngrijire, traducere şi prefaţă de Marian Papahagi, Cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu Buşulenga, Postfaţă de Mircea Eliade, cu un cuvânt pentru ediţia românească de Rosa del Conte, Cluj Napoca, Editura Dacia, 2003, p. 207.

494 Mihai Eminescu, Opere XVI, ed. cit., p. 311.

495 Idem, Opere VII, ed. cit., p. 327.

496 Iosif Cheie-Pantea, Repere eminesciene, Timişoara, Editura Excelsior, 1999, p. 72.

497 Ibidem, p. 73.

498 Ibidem, p. 95.

499 Mihai Eminescu, Opere I, ed. cit. p. 55.

500 Julius Evola, op. cit., p. 64.

501 Mihai Eminescu, Opere I, ed. cit. p. 468.

502 Idem, Opere XV, ed. cit., p. 942.

503 Platon, Banchetul, ed. cit., p. 96.

504 George Gană, Melancolia lui Eminescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, p. 149.

505 Mihai Eminescu, Opere I, ed. cit., p. 201.

506 Idem, Opere II, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1943, p. 179.

507 Iosif Cheie-Pantea,Op. cit., p. 40.

508 Platon, Banchetul, ed. cit., p. 86.

509 Mihai Eminescu, Fragmentarium, Ediţie după manuscrise, cu variante, note, addenda şi indici de Magdalena Vatamaniuc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică., 1981, p. 76-77.

510 Iosif Cheie-Pantea, Op. cit., p. 45.

511 Mihai Eminescu, Opere II, ed. cit., p. 179.

512 Platon, op. cit., ed. cit., p. 103.

513 Mihai Eminescu, Opere I, ed cit., p. 130.

514 Ibidem.

515 Idem, Opere VII, ed. cit., p. 93.

516 Idem, Opere I, ed. cit., p. 132.

517 Idem, Opere II, ed. cit., p. 188.

518 Idem, Opere I, ed. cit., p. 132.

519 Ibidem.

520 George Gană, Op. cit., p. 150.

521 Mihai Eminescu, Opere I, ed. cit., p. 299-302.

522 Ibidem, p. 37-40 şi p. 304-311.

523 George Gană, op. cit., p. 15.

524 Mihai Eminescu, Fragmentarium, ed. cit., 1981 p. 79.

Judeţul Botoşani în primele luni ale ocupaţiei sovietice. Memoriile inedite ale lui Dimitrie Russu, prefectul judeţului Botoşani -7 aprilie-17 august 1944 (8)

dr. Marcel Varga

1. O lămurire asupra Serviciului Bunurilor⁸¹

În corpul raportului s-a arătat că majoritatea proprietarilor îşi încredinţase misiţilor lor evrei întreaga lor avere pentru ca să o administreze în lipsa lor prin refugiu, aşa că tot judeţul care însuma peste 100 moşii la venirea ruşilor se afla în mâinile acestor misiţi şi s-au văzut cazuri în regiunea Ştefăneştilor cum misiţii făcuseră legătura cu elementele răzleţe din Armata Roşie şi dictau în aceste părţi. Descoperindu-se această atitudine şireată şi abuzivă ne-am gândit cum s-ar înlătura acest inconvenient şi am ajuns la ideea că mai bine ar fi ca administrarea acestor moşii să fie îndeplinită de câte un comitet ţărănesc din partea locului şi în felul acesta să poată fi îndepărtaţi evreii abuzivi. Şi de către Directorul Prefecturii sunt anunţat că pentru înjghebarea Comitetelor de administrare a moşiilor se află un sătean care ar fi stat în serviciul moşiei d-nei Ghyka-Măşcăteni vreo 15 ani şi luând notă de această informaţie pe care şi el (Directorul) o luase de la altcineva, am fost de bună credinţă că treaba se înjgheabă în bine şi punând chestia în consiliul Camerei de agricultură s-a admis numirea lui Iuşcă cu înjghebarea Comitetelor ţărăneşti.

Când însă mai târziu aflăm că dl. Iuşcă utilizează aceste Comitete şi în sens politic-comunist, luându-şi ca aghiotant pe evreul foarte îndrăzneţ şi obraznic Zuzi Abramovici⁸² şi amândoi într-un docăraş treceau de la comitet la comitet, dându-le porunci în consecinţă- li se pierdea urma prin judeţ- cu greu am dat de ei de le-am descoperit planul. Târziu s-a putut dezbăra lumea de aceşti doi stăpâni. În cele din urmă Iuşcă a căzut în dizgraţie şi înlăturat de evrei. În legătură cu administraţia moşiilor am înfiinţat pe lângă Prefectură un birou al Bunurilor pus sub conducerea unui tânăr evreu Nadler. Acesta mi-a aranjat foarte bine, fără greş, treaba, încât fiecare moşie îşi avea dosarul ei special din care se putea vedea la orice moment debitul şi creditul şi prisosul creditului în recipisa pe care orice proprietar la întoarcere o putea încasa, dovadă că averea i-a fost administrată cinstit şi nu putea să-i aducă decât mulţumire sufletească.

Eu realizasem aproape 60 milioane în contul moşiilor spre mulţumirea proprietarilor, însă urmaşul meu, Prefect G. Boldescu a făcut „iama” cu aceşti bani, i-a împărţit cui a vrut. Ştiu că a dat comunităţii evreieşti şi cooperativei cetăţeneşti la vreo 20 de milioane.⁸³

2. Salvarea averii Mănăstirii Agafton

Această mănăstire se găseşte la vreo 5-6 km depărtare de Botoşani într-o pădure bătrână. În una din zilele lui iunie 1944 mă trezesc în cabinetul meu cu două maici de la această mănăstire, una era secretara şi cealaltă econoama -foarte alarmate, albe cum îi varul pe faţă- şi au venit din partea maicii stareţe ca să mă roage să intervin pentru salvarea averii mănăstirii ameninţată de ruşi care forfotesc prin cuprinsul ei. La această cerere îngrijorătoare îmi iau hotărârea de a merge personal la Comandament dimpreună cu maicile reclamante.

Îi expun prin interpret cazul maiorului Cerneiev, care convingându-se de adevăr ia următoarea hotărâre: să plece imediat de la sediul Comandamentului o grupă de oameni şi să se fixeze la intrarea în mănăstire un post fix cu consemnul că nici un militar nu mai are voie de a fi în raza mănăstirii, iar cei ce vor fi găsiţi clandestin să fie aduşi la Botoşani. După această măsură salutară în adevăr averea a fost ferită de furt şi jaf, rămânând intactă. Maicile şi azi nu ştiu cum să-mi mulţumească de acest bine care le-a adus liniştea trebuitoare.

3. Numele comandanţilor sovietici cu cari am conlucrat de la 7 aprilie-17 august 1944

1.Lt.-Colonel Sajin-siberian

2. Maior Popov - au fost de scurtă durată; au fost oameni de înţelegere

3.Maior Novoselov - om serios şi de înţelegere

4.Maior Cerneiev - tânăr amabil, sincer şi m-am înţeles cel mai bine cu el

5.Maior Novicov - cu faţa spălăcită, ochii tulburi, greu de suportat; îţi lăsa impresia că ar fi mahmur; nu se uita la om, un sălbatic. Nu m-am înţeles aproape deloc cu el.

4. Numele prefecţilor cari s-au perindat după mine până la instalarea Comitetului democrat comunist judeţean:

1. Gh. Boldescu⁸⁴ -numit de sovietici. A doua zi după ce a luat Prefectura în primire s-a plasat pe treptele Halei de carne a oraşului şi ţinând între degete ca nişte cărţi de joc bancnote sovietice, marfă de război şi striga în gura mare ca un clown că aceste bancnote sunt bune, lumea să le primească, cele ale B.N.R. sunt blocate, nu mai circulă. Fapta aceasta a produs o confuzie şi o bulversare cum nu se mai poate, aşa că după vreo săptămână a trebuit să revină.

A avut o atitudine foarte curioasă faţă de primarii cari au fost aleşi şi numiţi de mine. Pentru toată nimica erau învinuiţi şi amendaţi cu sute de mii de lei, se zicea pentru neexecutare de ordine. Citez: cel mai bun primar al meu, Gh. Ţurcanu [din] Nicşeni, a fost arestat şi depus în arestul Poliţiei; apoi l-a dat pe mâna lui Zuzi Abramovici, tovarăşul lui Iuşcă, care l-a condus cu alai, în batjocură până la Nicşeni, luându-l pe seamă. A pedepsit pe primarul de Stânceşti, C. Ţăranu, cu o amendă de peste una sută mii de lei de-a trebuit bietul om să-şi vândă vaca de la casă; idem pe primarul de Cristeşti, care a venit la mine plângând să se jeluie că trebuie să-şi vândă boii; apoi primarii de Vorona, Tudora etc.

„Propria malu” în Consiliul de colaborare a propus şi acesta fiind compus aproape numai din evrei⁸⁵ i-a votat în unanimitate propunerea în sensul că nici un funcţionar refugiat, înţelegând şi pe preoţi, profesori, învăţători, să nu fie primit pe teritoriul judeţului, încât mulţi s-au întors din gara Vereşti. Ce blăstămăţie poate să creeze un om! A fost elementul cel mai favorabil comunismului, el care stătuse în Franţa 25 ani refugiat pentru escrocherie.

„Sit sibi terra levis” -mortuus est.

2. C. Arapu⁸⁶ - proprietar în Leorda şi procurator al Băncii „Moscovici”, a venit prin decembrie 1944 ca reprezentant al liberalilor brătienişti; un om de treabă, însă n-a putut să pună oarecare stavilă avântului comunist; prea puţin cunoscut de cetăţenii judeţului, aşa că activitatea i-a fost slabă.

3. Vieriu⁸⁷ -paysan din Movila-Ruptă-Ripiceni, a fost întâi poliţai al oraşului şi într-o sâmbătă Arapu fiind chemat la minister, în urma lui a fost provocată o întrunire publică alimentată cu tineretul progresist evreu, obraznic, gălăgios, placardându-se pe ziduri lozinca Arapu-prefect cămătar, Trăiască Ana Pauker neînfricata. Ura!!! Trăiască prefectul Vieriu. Alaiul ieşind pe stradă de la Teatrul Popovici era un caraghiozlâc şi un dezmăţ cum nu se mai poate; l-a condus pe Vieriu până la Prefectură, unde a stat până prin martie 1945. De fapt erau 2 prefecţi: unul, Arapu, stătea la Bucureşti şi Vieriu la Botoşani. Se vorbea că Vieriu fusese condamnat sub guvernul Antonescu la vreo 10 ani pentru îndosire de lucruri de ale armatei. Avea mi se pare gradul de plutonier. Un tip de pompier de pe vremuri!

4) Chirică⁸⁸ - învăţător invalid de la Gorbăneşti, cu câţiva ani în urmă făcea pe negustorul de vinuri de la Cernăuţi; aliat cu un grup de jidani administra un depozit de vinuri în Cernăuţi şi fiind prefect a avut proces cu tovarăşii pe la Galaţi. Ieşit am putea spune proaspăt din şcoala normală de la Botoşani, unde intrase la înghesuială, devenise parcă stăpânul automobilului Prefecturii, care în fiece dimineaţă făcea naveta de acasă de la el la Hală după târguieli. Ca administrator al judeţului -reprezenta pe Tătărăscu- a fost un om şters, slab, fără energie, însă cu energie pentru el, că şi-a prins ca proprietate vreo 25 ha pământ la punctul Luizoaca de lângă gara Botoşani.

5) Bogdanovici B⁸⁹ - se spunea că era un funcţionar al Prefecturii de Iaşi cu delegaţie de Prefect al Botoşanilor; un armean care nu ne iubea şi activitatea sa a fost nulă. După Bogdanovici s-a instalat actualul Comitet în frunte cu un alt învăţător din părţile Prutului, Ţărineanu⁹⁰ factură a şcolii normale de Botoşani.

O observaţie generală se impune: nu s-a văzut din partea oamenilor aceştia o legătură frăţească cu o populaţie rustică necăjită peste măsură, îndurerată sufleteşte, deznădăjduită, având absolută nevoie de un sprijin, de gesturi de dragoste creştină şi de un întreg concurs moral şi material. Nu s-a văzut, ci de o parte o populaţiune pasivă, de alta conducători indiferenţi parcă nici nu le-ar păsa.

Regretabil lucru!

Listă de cetăţeni botoşăneni care la apariţia Armatei Roşii pe teritoriul judeţului au călcat jurământul sfânt către ţară cu toate aşezămintele ei şi au acceptat religia politică a altui stat, căutând să slăbească şi să distrugă viaţa noastră naţională:

I. Grupa evreiască (obrăznicie cu tiranie)

1.Dr. Salzberg ţinea sus steagul cu soţia- şeful

2.advocat Ilie Horodniceanu⁹¹ cu soţia şi fiul⁹²

3.advocat Iancu Zwerdling⁹³ -mentor- adeptul lui Karl Marx

4.David Bogokowschi cu cei 2 fii ai săi

5.tânărul Feldman, nepotul lui Bogokowschi

6.Antonier⁹⁴, funcţionar al Primăriei, îndărătnic şi îndrăzneţ

7.advocat Hartstein⁹⁵- umblă când ici, când colo, când socialist democrat, în urmă comunist îndrăzneţ şi de marcă.

8.Zuzi Abramovici, foarte îndrăzneţ şi crud

9.farmacist Lerner, fost Locot[enent] în armata noastră

10.Armand Goldschläger⁹⁶, slab, jigărit, stăpânit de idei răzbunătoare, răscolitor al vremurilor de la 1789; a ţinut un cuvânt la Teatrul Popovici: „Comuna la Paris”

11.Negustorul Raişer- se evidenţia în public ca comunist.

II.Grupa românilor netrebnici:

1. Carol Artberger, mamă unguroaică, tată neamţ; şofer se spunea

2.Iuşcă, paysan din Măşcăteni-Albeşti; după înfăţişare ar părea rutean, faţa spălăcită şi căutătura de fiară

3.Pociumb, de meserie tractorist, om de rând din Botoşani. A fost numit ca intendent al Primăriei de către Artberger. Nu l-a mişcat nimeni din loc. Făcea politică şi nevastă-sa ţiganca.

4.Fantu⁹⁷, primarul din Răchiţi, singurul ce s-a abătut de la datoria lui şi a activat în ogorul comunist

5.Adiaconiţei⁹⁸ demult era stăpânit de idei nebune; a îndeplinit funcţia de ajutor de primar; e un mic negustoraş

6.Vrânceanu de la fabrica Ripiceni

7.Bâdiu, inginer hotarnic din regiunea Ripiceni-Ştefăneşti

8.Vieriu, fost prefect mai târziu, 1945, din Regiunea Ripiceni.

Slujind ideea naţională şi sufletu-mi radiind iubirea creştină faţă de concetăţenii mei, mi-am zis: „Quidquidagis, prudenter agas et respice finem”!⁹⁹ şi am mulţumirea sufletească că am izbutit în mare parte!”

D. Russu,

fost Prefect de Botoşani”

S.J.A.N. Botoşani, Colecţia Manuscrise, dosar nr. 82, f. 1-5

NOTE

81. A fost creat la 19 aprilie 1944.

82. Credem că este vorba despre Iosef Abramovici zis Zuţă (1914-m.?), fost deportat în Transnistria în 1942 (S.J.A.N. Botoşani, fond Poliţia oraşului Botoşani, dosar nr. 35/1942, f. 80), a devenit inspector general la Serviciul Bunurilor (Idem, fond Prefectura judeţului Botoşani, dosar nr. 7/1944, f. 12) şi chiar subprefect al judeţului Botoşani la 4 iulie 1945 (“Clopotul”, an II, nr. 80/6 iulie 1945).

83. Serviciul Bunurilor realizase până la jumătatea lunii septembrie 1944 venituri în valoare de 59404925 lei; din această sumă a subvenţionat Comunitatea Evreilor cu 5000000 lei (Regulamentul de organizare interioară a Serviciului Bunurilor Judeţene citit şi aprobat de Consiliul de Colaborare în şedinţa din 16 septembrie 1944, Botoşani, 1944, pp.19-20).

84. Din celălalt exemplar al manuscrisului concluzionăm că aceste impresii asupra succesorilor săi la Prefectură au fost scrise la 29 iunie 1952; pe lângă cele afirmate mai sus, Boldescu are parte de o caracterizare mai amplă: “[…] un om înalt, bine făcut, dotat cu un fel de inteligenţă şireată, cu o cvasi-cultură alimentată de citirea de cărţi franţuzeşti, însă mediocru din punct de vedere patriotic românesc. În viaţă dând ocazie de a înşela pe socrul său falsificându-i semnătura pe nişte poliţe, a fost descoperit şi silit să fugă din ţară, a stat în apus (Franţa) peste 25 ani, după care timp s-a reîntors în ţară în preajma [războiului] germano-rus (1943/44). Prin moşia Şoldăneşti a nevestei sale se intitulează proprietar. În această calitate l-au găsit sovieticii, aceştia stabilindu-şi tot aparatul de propagandă politică în Botoşani întâi pe nucleul local (dr. Salzberg, Artberger, moş Iuşcă din Albeşti) şi pe noi achiziţii făcute de musafirii Ana Pauker şi V. Luca (aprilie 1944); o ocazie binevenită a fost pentru Boldescu de a se înfrăţi cu aceştia, de a scrie din când în când la jurnalul lor; în mod vădit se ştia de puţinii români ce mai rămăsese în Botoşani după refugiul autorităţilor că el s-a bolşevizat” (S.J.A.N. Botoşani, Colecţia Manuscrise, dosar nr. 82, f. 11).

85. Acesta era format din următoarele persoane: G. Boldescu, prefectul judeţului Botoşani, Th. Bădiu, directorul Prefecturii, D. Russu, preotul Constantinescu, protoiereul judeţului, A. Moisi, inspector administrativ, Siegfried Iägendorf, primarul oraşului Botoşani, I. Cohn, prim procuror al Instanţei Speciale de Judecată, dr. D. Saltzberg, medicul şef al judeţului, dr. S. Lustgarten, vicepreşedinte al Camerei Agricole, Dumitru Fantu, şeful Serviciului Bunurilor Judeţene, C. Iuşcă, preşedintele Comitetelor Ţărăneşti şi şeful Serviciului Exterior al Serviciului Bunurilor Judeţene, I. Abramovici, inspector al Serviciului Bunurilor, Carol Artberger, preşedintele Camerei de Muncă, I. Cristescu, preşedintele Camerei Agricole, H. Humelnicu, directorul Camerei Agricole, I. Ştefanov, preşedintele Camerei de Comerţ, M. Groper, consilier tehnic, farmacistul I. Lerner, delegatul Cooperativei Cetăţeneşti, M. Rabinovici, şeful Serviciului Economic, Ioan Popovici, şeful Serviciului Administrativ şi Financiar, A. Abramovici, administrator financiar, R. Schwartz, administrator financiar de încasări şi plăţi, inginerul Marcus, şeful Serviciului Tehnic (Regulamentul de organizare interioară a Serviciului Bunurilor Judeţene citit şi aprobat de Consiliul de Colaborare în şedinţa din 16 septembrie 1944, Botoşani, 1944, pp. 15-16).

86. Constantin Romulus Arapu (1885-1955), fiul unui renumit avocat botoşănean, Ionică Arapu, a fost preşedintele Partidului Naţional Liberal-filiala Botoşani şi a fost numit prefect la 21 decembrie 1944 (“Clopotul” an I, nr. 22/24 decembrie 1944); a fost închis din motive politice în închisoarea Aiud şi apoi la Ocnele Mari unde a şi murit (S.J.A.N. Botoşani, fond personal Eugen Neculau, dosar nr. 97, f. 9).

87. Vasile Vieru (1895-1957), fost şef al Poliţiei în toamna anului 1944, a avut funcţia de prefect pentru o scurtă vreme în primăvara anului 1945; după înlocuirea sa a fost implicat într-un proces deschis de avocatul Vasile Pilat care avea ca scop lămurirea împrejurărilor în care Vieru ajunsese prefect; Pilat declara că “Vieru este un fost plutonier şi fost condamnat în 1936 de Tribunalul Militar al Corpului 3 Armată la 10 ani muncă silnică pentru fraudă, găzduire de spioni şi trecere frauduloasă a frontierei”, că nu a fost recunoscut de Ministerul Afacerilor Interne, dovada fiind numirea ca prefect a lui T. Chirică în locul lui Constantin Arapu şi că “a fost un gestionar de fapt şi nu unul de drept”; Vieru a încercat să se sustragă explicaţiilor, audierile au fost amânate de mai multe ori, iar la 28 august 1946 a declarat că “după plecarea d-lui Arapu Constantin, organizaţia F.N.D. din Botoşani a hotărât să mă instaleze ca prefect şi eu a trebuit să mă supun” (subl.ns.); Idem, fond Tribunalul Botoşani, dosar nr. 13/1947, passim.

88. Theodor.

89. Este vorba despre Vladimir Bogdanovici.

90. Ionel Ţerineanu, primar al oraşului Botoşani pentru scurtă vreme în 1948, a fost numit la 16 mai 1949 preşedinte al Comitetului provizoriu al oraşului Botoşani (“Clopotul” an VI, nr. 292/23 mai 1949).

91. Ilie Horodniceanu (1897-1956), avocat evreu, a absolvit Liceul “A.T.Laurian” în 1918 împreună cu Mauriciu Spodheim şi Iancu Zwerdling (S.J.A.N. Botoşani, fond Liceul “A.T.Laurian”, dosar nr. 1/1904, f. 60-61), a fost deportat în Transnistria în perioada 7 septembrie 1942-7 decembrie 1943 (Idem, fond Poliţia oraşului Botoşani, dosar nr. 23/1943, f. 221), a deţinut funcţia de decan al Baroului de avocaţi din Botoşani în 1944 (Idem, fond Prefectura judeţului Botoşani/caziere, dosar nr. 412, f. 15).

92. Mina (1902-m?) şi Nicu (1929-m?) Horodniceanu (Idem, fond Poliţia oraşului Botoşani, dosar nr. 35/1942, f. 92).

93. Iancu Zwerdling (1898-1975) a ajuns în 1947 preşedintele Comitetului Democrat Evreiesc (Idem, dosar nr. 4/1947, f. 2).

94. Iosef Antonier (1910-1988), fost deportat în Transnistria între 8 septembrie 1942-12 ianuarie 1944 (Idem, dosar nr. 23/1943, f. 275).

95. Leon Hartstein (1887-1962) s-a născut sub numele Leiba Gutman (Idem, Colecţia Registre Stare Civilă Botoşani, dosar nr. 675/1887, f. 4), a absolvit Facultatea de Drept din Iaşi şi a lucrat ca avocat al Prefecturii începând din aprilie 1944 (Idem, fond Prefectura judeţului Botoşani/caziere, dosar nr. 412, passim).

96. Armand Goldschläger (1919-1950), membru al Partidului Comunist în ilegalitate, a fost deportat în Transnistria în perioada 8 septembrie 1942-12 ianuarie 1944 (Idem, fond Poliţia oraşului Botoşani, dosar nr. 23/1943, f. 275), a condus Biroul Populaţiei de pe lângă Primăria oraşului Botoşani (Idem, fond Prefectura judeţului Botoşani, dosar nr. 40/1944, f. 139).

97. Dumitru Fantu a fost numit la 1 octombrie 1944 în funcţia de şef-serviciu al Serviciului Bunurilor (Idem, dosar nr. 7/1944, f. 12).

98. Vasile Adiaconiţei (n. 1886 –m?) a fost preşedintele Sindicatelor Muncitoreşti Unite din judeţul Botoşani (“Clopotul”, an I, nr. 7/29 octombrie 1944), a fost numit ajutor de primar la 12 noiembrie 1944 (Idem, nr. 11/16 noiembrie 1944) şi membru, din partea F.N.D., în Comisia de triere a celor bănuiţi că au fost legionari (S.J.A.N. Botoşani, fond Prefectura judeţului Botoşani, dosar nr. 73/1944, f. 16).

99. „Orice ai face, fă cu prudenţă, fără să-ţi tai respiraţia la sfârşit”!

Mărturisiri din perioada comunistă – portrete, eseuri şi schiţe (10)

Gheorghe Bâgu

Dărăbanii şi Gaston Marin

Prin anul 1958 lucram la şantierul de exploatări geologice Dărăbani, urmărind cu foraje de adâncime medie, descoperirea unor eventuale acumulări de sulf, similare cu cele din imediata vecinătate: Ucraina subcarpatică şi Polonia.

Dărăbaniul, pe vremea aceea, era un orăşel aşezat pe malul drept al Prutului, cu multe livezi, cu multe grădini cu flori în care abundau vara trandafirii şi toamna crizantemele, cu o biserică amplasată într-un parc, cu un liceu teoretic, cu primărie, cu magazine alimentare şi cu un restaurant. Centrul era format dintr-o stradă largă neasfaltată, ce avea pe ambele părţi case tip vagon, lipite una de alta, case evreieşti rămase pustii şi în paragină, încât oricine observa, că aici, nu de mult, a existat o viaţă efervescentă în care a pulsat din plin negoţul şi bunăstarea. Nu exista lumină electrică, astfel că în nopţile de toamnă şi de iarnă o beznă apăsătoare cuprindea întreg orăşelul, iar liniştea de mormânt era din când în când deranjată de câte un lătrat de câine sau de câte un strigăt sinistru de cucuvea.

Lucrările noastre se extindeau de-a lungul râului Prut, prin satele Teioasa, Bajura, Păltiniş, Ivăncuţi, Horodiştea, Rediu, până-n Miorcani. Posedam legitimaţie specială, eliberată de Comandamentul de Grăniceri Suceava, cu permisiunea de a trece fâşia de graniţă şi cu autorizaţia de a înota până-n mijlocul apei.

Prutul, ca mărime, este al doilea după Dunăre, este repede şi în toată zona cercetată de noi curgea printr-o luncă formată din plopi bătrâni, uriaşi, plini de cuiburi de ciori, ce întunecau cursul apei ce devenea sumbru, rece şi respingător, inspirând teama de necunoscut, de posibile vârtejuri ce pot îneca şi pe cel mai bun înotător. Totuşi plăcerea şi distracţia noastră din zilele fierbinţi de vară era să ne aruncăm şi să facem baie în Prut. Toamnele erau de aur, foarte bogate în produse cerealiere, în pepeni, în fructe de tot felul şi într-o abundenţă până la risipă de struguri.

Într-o bună zi din luna octombrie a anului 1958 sunt chemat, la modul, la Bucureşti. De la Dărăbani până-n capitală drumul era lung şi anevoios: peste 40 de km până la staţia CFR Dorohoi îi parcurgeam cu un autobuz, iar din Dorohoi cu un tren personal până în gara Leorda, unde coboram şi aşteptam câteva ore pentru a urca într-un alt tren ce mergea la Vereşti, unde aşteptam acceleratul de Vatra Dornei – Bucureşti în care urcam şi mă dădeam jos în Gara de Nord.

Odată ajuns la Bucureşti, rupt de oboseală, m-am prezentat la centrală, curios să aflu cauza pentru care am fost invitat. Aici am găsit pe vicepreşedintele Sfatului Regional Suceava, Carcea Petre, venit şi el în aceeaşi problemă. Directorul ne-a spus tuturor celor care ne găseam de faţă, că mâine este o şedinţă la Consiliul Superior al Planificării, în care toţi cei ce cunosc existenţa unor rezerve de minereu de fier din ţară, în exploatare, sau în curs de cercetare, vor prezenta o informaţie succintă „tovarăşului preşedinte al C.S.P.-ului” Gaston Marin.

De asemenea, vor lua parte şi vor prezenta informaţii ministrul geologiei, academician profesor Alexandru Codarcea şi profesorul N.Oancea, ce răspundea de problemele geologice din cadrul C.S.P.-ului.

A doua zi, destul de îngrijorat şi plin de emoţii, împreună cu vicepreşedintele Carcea şi cu directorul general al lucrărilor de exploatare geologică Gabriel Martin, fost şofer, ne-am îndreptat către Comitetul Superior al Planificării. Am intrat în sala de şedinţe unde l-am întâlnit şi pe colegul C. Drăghici, care cunoştea zăcământul Ghelar, iar eu cunoşteam minereul de la Iulia – Babadag, mic şi lipsit de importanţă la acea vreme, pe cel din Călimani, practic neutilizabil şi mineralizaţiile sărace de la Iacobeni. Pe scurt, n-aveam ce prezenta.

Pe bănci, în sală şi nu pe podium cum era normal, am luat loc aşa cum am fost anunţaţi: profesorul Alexandru Codarcea, profesor F.Ivanovici, profesor N.Oancea şi alţii pe care nu-i cunoşteam. Şedinţa era programată pentru ora 9 şi am aşteptat până aproape de ora prânzului.

Am tot discutat, ne-am tot întrebat şi am tot aşteptat. Mi-l imaginam pe Gaston Marin ca pe un om înalt şi voinic, având aceeaşi vârstă cu profesorul Codarcea, îl vedeam hotărât, ilegalist comunist, fost luptător revoluţionar pe frontul din Spania, fost comandant, colonel, de unde şi numele de Gaston. Îl vedeam ca pe un om deosebit, un om ce a învins peste tot, îl vedeam totuşi şi ca pe un om înţelegător, trecut prin multe greutăţi, ca pe un om superior.

Toate acestea bazate şi pe faptul că profesorii atât de stimaţi şi de respectaţi de mine înţelegeau întârzierea, nu o comentau şi aşteptau resemnaţi.

La un moment dat se deschide uşa şi intră un tânăr destul de grav şi indiferent, fără să dea bună ziua, păşeşte încet, se îndreaptă spre podium şi ia loc. Mă uit atent la el, era cam de vârsta mea, era înalt şi suplu şi într-o ţinută impecabilă: costum maron deschis, cămaşă bej, cravată asortată, bărbierit, pomădat şi cu părul ondulat pieptănat frumos.

S-a uitat la noi apoi ne-a explicat situaţia grea pe care o traversează România din cauza lipsei de fier.

Ne-a explicat că avem posibilitatea să importăm, dar n-avem cu ce transporta atâta cantitate cât era necesară. Până la urmă, calm, ni se adresează şi pretinde ca noi să dăm ţării minereul atât de util, noi avem această sarcină şi noi „din pământ din iarbă verde” trebuie să-l dăm. S-a ridicat în picioare profesorul Ivanovici, şi oarecum stânjenit, a expus potenţialul existent şi ce posibilităţi sunt de a pune în valoare noi rezerve.

-Oncescule, citeşte raportul! zice sec Gaston Marin. Când am auzit cum i se adresează fostului meu profesor pentru care aveam atâta recunoştinţă, am înlemnit, mai ales că diferenţa de vârstă între ei era destul de mare, cel puţin 25 de ani.

Citeşte domnul profesor şi tot citeşte apoi este oprit de preşedinte C.S.P.-ului, care-i ordonă: „Mă! Mă! Întoarce-te şi citeşte ce-ai sărit.” Profesorul reia şi citeşte că în anul 1957 am avut planificat pentru minereu de fier suma de .... care ne obliga să punem în evidenţă o rezervă de ...., iar pentru anul 1958 s-a planificat o sumă de trei ori mai mare pentru care noi am alocat o rezervă de ....

-Ascultă Oncescule, ce eşti tu, cârnăţar? Cârnăţarule! Cârnăţarule! Ţi-am dat bani pentru anul 1958 bani de trei ori mai mulţi ca în anul 1957 şi tu-mi planifici aceeaşi rezervă? Ce eşti tu? Tu eşti geologul C.S.P.-ului?

L-am văzut pe domnul academician Alexandru Codarcea că se ridică şi spune că nu se simte bine şi plecă, apoi dl.profesor V.Ivanovici a încercat să arate cât este de greu să ne angajăm în ceva ce nu avem certitudinea că vom reuşi să descoperim. S-a ridicat Carcea Petre care a spus că în regiunea Suceava s-a apelat la toate şcolile, ca toţi elevii să caute şi să aducă la Sfatul regional pietre mai strălucitoare, tot ce li se pare că este preţios, pentru a fi văzute de specialişti. Pe acesta l-a lăudat Gaston Marin şi cu aceasta şedinţa s-a terminat. Eu, mulţumit că nu m-a obligat să vorbesc şi că am venit la C.S.P. ca să am de unde mă întoarce, amărât, prost dispus şi contrariat de tot ce văzusem, am mers la întreprindere unde mi-am semnat delegaţia şi seara cu primul tren m-am întors la Dărăbani. Aici mă aştepta, venit de la Câmpulung, domnul profesor Lobonţiu, geologul îndrumător pentru Moldova, care plin de curiozitate mă întrebă ce am făcut la şedinţă. I-am explicat tot, cum am aşteptat, cum a venit Gaston Marin, cum mi l-am imaginat şi cum este în realitate şi cum s-a comportat cu domnul profesor Oncescu. A ascultat bătrânul şi a tot ascultat, apoi între patru ochi, fiindcă avea mare încredere în mine, mi-a spus: „Gaston Marin este numele care şi l-a luat după 1944, el este evreu, fiul unui negustor din Petroşani şi n-a văzut niciodată frontul din Spania şi numai a trecut pe lângă Academia Comercială şi a devenit mare economist. Când şi cum avea să lupte în Spania? Când şi cum avea să termine Academia? Tu nu te-ai întrebat?”

Când l-am văzut că este aproape de vârsta mea, m-am întrebat cum de în vara lui 1944 era colonel şi cum de era licenţiat, apoi am rămas uimit de comportamentul său irevenţios, incisiv şi inadmisibil faţă de bunii mei profesori, atât de în vârstă şi atât de respectaţi.

Am mai lucrat încă vreo doi ani la Dărăbani, timp în care am frământat multe noroaie şi aici am avut marea satisfacţie de a descoperi zăcământul de nisip alb de la Hudeşti, pe baza căruia s-a construit fabrica de sticlă de la Dorohoi, oraşul meu natal, şi de unde se aprovizionează cu materie primă toate fabricile de sticlă şi porţelan din ţară. Tot aici a început fetiţa mea şcoala şi a făcut clasa întâi, în cea mai veche şcoală din Moldova, deschisă la 1830 de Mihail Sturza.

De la Dărăbani am plecat la Cârlibaba, unde am găsit ca administrator de şantier pe nea Florică, aşa-i ziceam noi lui nea Florea ...? El fusese director de cadre în Consiliul Superior al Planificării şi, din cauza incompetenţei şi a beţiilor repetate a ajuns la noi, în vârful munţilor, unde puteau mânca o pâine şi oamenii ca nea Florică. După ce ne-am cunoscut mai bine, mergeam şi eu la câte un pahar de vin în societatea lui nea Florică. El, într-o seară, după ce s-a cam ameţit, a început să se laude:

-Măi fraţilor, aşa cum mă vedeţi, să ştiţi că eu i-am întocmit dosarul de cadre lui Gaston Marin. O, ce om! Ce om! Este fiu de preot din judeţul Bacău, s-a numit Vasilescu şi după ce a luptat în Spania ca voluntar comunist, a fost avansat la gradul de colonel, şi-a umplut pieptul cu decoraţii şi i s-a spus Gaston. Ce om! Ce om!

Iar eu în mintea mea mă tot frământam şi mă tot întrebam cum a reuşit aceste om să-şi schimbe biografia şi să-şi întocmească un dosar de cadre exact pe placul lui, dosar întocmit cu mâinile altora.

Aceştia au fost oamenii care au dispus şi au hotărât în ţara noastră în perioada de glorie a lui Gheorghiu Dej.

Mă simt obligat ca înainte de a încheia cu Dărăbanii şi cu acea figură enigmatică şi tulburătoare ce avea mai multe denumiri (Gaston Marin, Vasilescu, etc.) din timpul perioadei de glorie stalinistă, ca în câteva cuvinte să amintesc o întâmplare pe care m-am mişcat, m-a zdruncinat şi mi-a rămas în memorie pentru totdeauna.

În Dărăbani exista o brigadă de tractorişti condusă de un brigadier şi exista un post de miliţie condus de un plutonier, ambii tineri căsătoriţi, cu două femei suple, distinse şi tare drăguţe şi care erau buni prieteni; când era plutonierul cu soţia lui în vizită la brigadier, unde se omeneau cu doi-trei litri de vin, când brigadierul cu soţia în vizită la plutonier şi tot aşa, până când plutonierul, la modul cel mai discret, atent şi plin de amabilitate a început să-i facă curte soţiei brigadierului care răspundea cu aceeaşi bunăvoinţă, iar brigadierul se uita şi el cu drag şi cu insistenţă la soţia plutonierului care nici ea nu rămânea indiferentă. Într-o zi caldă din luna august ambele perechi s-au hotărât să meargă la Prut, plutonierul după ce şi-a cerut permisiunea, a luat-o pe soţia brigadierului s-o înveţe să înoate, ştia ea dar nu bine, şi fără de veste au fost luaţi de apele repezi şi întunecate ale Prutului şi duşi la vale, încât au fost găsiţi înecaţi după două zile, la vreo 6 kilometri distanţă. Au rămas pe mal decepţionaţi şi îngroziţi brigadierul cu soţia plutonierului. Ce-or mai fi făcut ...?

Anul 1937 însemna împlinirea a 50 de ani de când s-a născut unitatea, sub forma Externatului Secundar de fete. După realizarea României Mari, mai ales, ca efect al reformelor aplicate, s-a deschis, mai larg, drumul femeilor, în mai toate sferele activităţii. De aceea, în ţară, multe externate s-au transformat în licee. Liceul „Carmen Sylva” din Botoşani are acum tradiţie şi funcţionează cu opt clase şi două secţiuni – una literară şi una ştiinţifică, întocmai ca şi celelalte liceele de băieţi din ţară.

Multe absolvente ale şcolii au urmat studii superioare şi au îmbrăţişat cariera didactică. Astfel, Elena Haralamb, Florica Mihăilescu, Victoria Răutu, Aspazia Chersin, Profira Obreja, Maria Postelnicu etc. sunt absolvente ale acestei unităţi. Sunt de remarcat, de asemenea, absolventele Livia Blebea, care şi-a luat licenţa la Sorbona, Maria Th. Adamiu, absolventă, şi ea, a Universităţii Sorbona (profesoară la Lyon) ş. a.²²¹

În anul 1937 nu s–au putut sărbători cei 50 de ani de la înfiinţarea liceului, datorită îmbolnăvirii grave şi apoi încetării din viaţă, în februarie 1938, a profesoarei Gabriela Leonardescu, autoarea unei monografii. Acest lucru s-a putut realiza în aprilie 1938.

Gabriela Leonardescu s-a născut în Iaşi, la 14 decembrie 1877, într-o familie de intelectuali, tatăl său fiind profesor universitar. A urmat 7 clase la Institutul Humpel, după care a frecventat cursurile Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, fiind licenţiată în litere şi filosofie, în anul 1900. În urma examenului de capacitate, pentru toate obiectele de parte literară, a fost numită profesoară de limba română, cu titlul provizoriu, la Şcoala Profesională de fete din Botoşani, la 1 septembrie 1907. Tot acum, este numită şi directoare a acestei şcoli, dar, din motive de sănătate, îşi dă demisia. Prin I. D. Regal este numită profesoară cu titlul definitiv (Ord. 7317/1913).

Pe data de 1 noiembrie 1919 a fost transferată, la cerere, profesoară de limba română, la Şcoala Normală de fete „Despina Doamnă”, din Botoşani. Aici a mai predat pedagogia, istoria şi limba franceză şi a condus cu mare competenţă Şcoala de aplicaţie, în anii 1919-1929. După această dată, predă la Liceul „Carmen Sylva” până în anul 1933, dată la care se pensionează.

Gabriela Leonardescu a luat parte la toate manifestările pedagogice şi cultural-ştiinţifice ce au avut loc în cadrul şcolii şi al oraşului; era o bună oratoare, susţinând multe conferinţe, cu ocazia sărbătorilor naţionale şi a şezătorilor. A condus „Societatea de lectură” şi a îndrumat apariţia revistei „Gândul nostru”.²²² A publicat peste 20 de lucrări didactice şi de educatie, din care menţionăm manualele de limbă franceză, pentru licee şi şcoli normale, Povestiri pentru şcolari, etc. În urma unui concurs organizat de Casa Şcoalelor pentru editarea cărţilor de popularizare a ştiinţei, a fost premiată pentru cartea „Cât şi cum se munceşte în America”.²²³

Pentru meritele ei deosebite, a fost decorată cu „Răsplata muncii pentru învăţământ”, clasa I, în 1923, şi „Răsplata muncii pentru 25 de ani în serviciul statului”, în anul 1931.²²⁴

Anul 1938 aduce în ţară instaurarea monarhiei autoritare a lui Carol al II-lea. La 27 februarie 1938, intră în vigoare o nouă Constituţie, iar pe de altă parte mişcarea strejerească cunoaşte o amplificare nemaicunoscută. Carol al II-lea arăta că era necesară „Străjii Ţării” o lege organică, în spiritul noii Constituţii, care să dea putinţa acestei organizaţii, ca prin îmbunătăţirea structurii ei, să corespundă noilor cerinţe. În acest scop, a fost elaborată o nouă lege pentru organizarea şi funcţionarea ei, revizuindu-se totodată toate legile emise în perioada 1935-1938, legi ce se refereau la organizarea şi educaţia tineretului. Noua lege e prevedea că:²²⁵

1. „Straja Ţării” este o instituţie de stat, deplin autonomă, cu personalitate juridică şi patrimoniu propriu: reprezentantul legal al organizaţiei fiind comandantul ei (Regele Carol al II-lea).

2. Educaţia morală, naţional patriotică, socială şi fizică pentru tot tineretul, de ambele sexe, pentru băieţi de la 7 la 18 ani, inclusiv, iar pentru fete de la 7 la 21 ani, este obligatorie şi încredinţată „Străjii Ţării”.

3. Întregul tineret, prevăzut la articolul precedent, va fi organizat numai în unităţi străjereşti. Alte organizaţii ale tineretului sunt interzise pe teritoriul României.

Mai multe articole din lege se referă la vârsta cuprinderii în organizaţie, conducerea ei, uniformă, insigne, embleme, medalii etc. De asemenea, sunt prevederi care arată scopul şi conţinutul activităţii din cadrul mişcării, asociaţiilor sportive care sunt subordonate „Străjii Ţării”, modul de alegere şi numire a organelor şi cadrelor de conducere.

Articolul 16 prevede: Comandantul suprem este Majestatea Sa Regele, „Marele Străjer al Ţării”. El are ca organ consultativ Consiliul superior de îndrumare, care se compune din:

- Preşedintele Consiliului de Miniştri;

- Ministrul Educaţiei Naţionale;

- Ministrul Apărării Naţionale;

- Ministrului Aerului şi Marinei;

- Ministrul Internelor;

- Ministrul Finanţelor;

- Ministrul Sănătăţii şi Asistenţei Sociale;

- Ministrul Muncii;

- Ministrul Agriculturii şi Domenilor Publice;

- Ministrul Lucrărilor şi Comunicaţiilor;

- Comandantul Străjeriei;

- Preşedintele Serviciului Social;

- Administratorul Casei Şcoalelor şi Culturii Poporului;

- Personalităţi desemnate de M. S. Regele.

În total, legea cuprindea 26 articole şi fixa cadrul juridic şi organizatoric, prin care orice acţiune a tineretului trebuia să aibă girul „Strajei Ţării”.²²⁶

Pamfil Şeicaru, sesizând scopul organizării străjeriei, afirma că „pentru a smulge tineretul de sub influenţa legionară, s-a dat o mai mare dezvoltare Străjeriei, făcând din ea o instituţie de stat, al cărei şef suprem «Marele Străjer», era însuşi Regele, acesta a crezut că mişcarea devenise un organism puternic, clocotitor, de entuziasm şi de un devotament strălucit. Nu ştia însă că, majoritatea instructorilor străjeriei aparţineau clandestin mişcării legionare cu toate legămintele cerute. Trebuie să subliniez că, arăta el, A. Călinescu nu împărtăşea părerile regelui în privinţa străjeriei”.²²⁷

Receptive la evenimentele politice interne şi externe ale timpului, cadrele didactice de la Liceul „Carmen Sylva” din Botoşani se pregăteau pentru orice situaţie, dar nu uitau să sărbătorească, cum se cuvine, jubileul împlinirii a 50 de ani de existenţă remarcabilă.

Jubileul nu putea decât să fie un bilanţ frumos, în faţa căruia vor aduce omagii de recunoştinţă organele administraţiei locale, Ministerul Educaţiei Naţionale, fostele eleve şi părinţii acestora. Peste timp, 212 cadre didactice au lucrat pe catedrele liceului, din care 6 cu studii la Paris, 1 în Germania, 1 în Elveţia şi 1 în Austria; marea majoritate au susţinut examene de capacitate, devenind definitive în învăţământ şi ocupând posturi prin concurs, transfer şi detaşare din marile oraşe ale ţării.

Pentru merite deosebite în activitatea de conducere, la catedră, şcolară şi extraşcolară, 11 profesoare au fost decorate cu ordine şi medalii, unele înmânate chiar de M. S. Regele românilor.²²⁸

La 4 aprilie 1938, conducerea liceului, cu adresa nr. 5174, înaintată Preşedintelui Comisiei interimare a Comunei Botoşani, intervine cu rugămintea de punere la dispoziţie, în mod gratuit, pentru seara zilei de 15 aprilie, a sălii Teatrului „Eminescu”, acolo urmând să aibă loc adunarea festivă. În acelaşi mod, se cere şi Inspectoratului Şcolar aprobarea pentru pregătirea serbării ce urma a se desfăşura cu acea ocazie. Este solicitată, în scris, aprobarea Comandantului Regimentului 37 infanterie din Botoşani, ca fanfara acestei unităţi militare, să sprijine, în mod gratuit, acompaniamentul dansurilor şi a unor piese muzicale interpretate de corul şcolii. Colonelul Kirculescu, Comandantul Şef al Garnizoanei, a aprobat solicitarea, menţionând în răsupnsul său că “Regimentul doreşte ca în toate ocaziile de acest fel, să fie alături de dvs., prin modestul nostru concurs ce vi-l putem da”.²²⁹

A fost adresată, M. S. Regelui Carol al II-lea, o telegramă cu următorul text: „Direcţiunea, corpul profesoral şi tineretul Liceului de fete «Carmen Sylva», astăzi străjerit, sărbătorind, în ziua de 15 aprilie 1938, 50 de ani de existenţă a acestei instituţii, înalţă rugi fierbinţi către acel Atotputernic, rugându-l să dea deplină sănătate şi putere de muncă Majestăţii Sale Carol al II-lea, ocrotitorul tuturor românilor”, telegrama este semnată de director Elena Haralamb.² Prin telegrama nr. 54/1938 conducerea liceului primeşte următorul răspuns: „Majestatea Sa Regele vă mulţumeşte dvs., corpului didactic şi tineretului liceului de fete «Carmen Sylva» din Botoşani, pentru omagiile aduse”, semnează directorul secretariatului particular al M. S. Regelui, Eugen Buhman.

Cu ocazia festivităţilor, s-au primit şi alte telegrame. Astfel, Natalia Paşa, fostă directoare, în telegrama sa afirmă: „regretând că nu pot fi în mijlocul dvs., cu tot sufletul iau parte la măreaţa sărbătoare, urând cea mai deplină înflorire şi prosperitate şcolii de care mă leagă cele mai frumoase amintiri”.²³⁰

La aniversarea a 50 de ani de existenţă, pe 15 aprilie 1938, Ministerul Educaţiei Naţionale, adresează în plenul adunării solemne şi a festivităţilor desfăşurate în sala Teatrului „M. Eminescu”, prin inspectorul său general D. Furtună, calde mulţumiri direcţiunii şcolii şi corpului didactic, subliniindu-se neobosita muncă desfăşurată pentru creşterea prestigiului acestui important centru românesc de cultură.²³¹ În procesul-verbal întocmit de delegatul Ministerului Educaţiei Naţionale, inspectorul general D. Furtună, întocmit în ziua de 15 aprilie 1938, se consemnează: “După Tedeum-ul de dimineaţă, a avut loc la ora 9 seara,festivalul de la Teatrul „Mihai Eminescu”, precedând un scurt cuvânt al subsemnatului şi o expunere amănunţită a doamnei directoare Elena Haralamb, în privinţa trecutului acestei şcoli botoşănene şi asupra rolului de viitor, în acest centru de cultură. S-a serbat jubileul a 50 de ani de la înfiinţare; programul început şi terminat cu Imnul Regal s-a desfăşurat într-o ţinută străjerească admirabilă. În partea I, coruri şi jocuri alese, în partea a II-a o scenetă «Greierele şi furnica» şi un tablou de primăvară «concert în luncă» de V. Alecsandri. Elevele dovedesc o bună pregătire. Am observat că botoşănenii au răspuns cu mult drag la chemarea acestei şcoli. După cum am spus şi verbal, o repet şi aici, direcţiunii şi cadrelor didactice li se cuvine o exprimare de mulţumire din partea Ministerului Educaţiei Naţionale” (semnează procesul verbal Insp. Grl. D. Furtună).²³²

În cei 50 de ani de existenţă şcoala a progresat mult: a crescut cifra de şcolarizare, în primul rând, numărul cadrelor didactice şi baza materială. Numărul total al elevelor care au absolvit acest liceu se ridică la cifra de 855.² Era o platformă foarte bună, pentru viitoarea evoluţie a şcolii, lucru ce se va confirma pe deplin în anii care urnau. Din cercetarea presei locale a timpului, constatăm cu regret faptul că acest eveniment deosebit în viaţa culturală a oraşului Botoşani nu a fost consemnat, nici măcar de revistele ce se ocupau de problemele învăţământului, cum ar fi „Revista Şcolii” şi „Revista Moldovei de Nord”.

În 1938, ca urmare a acţiunilor Reichului nazist, pe cerul Europei se adunau norii furtunii; la 13 martie 1938 a fost încorporată Austria la Germania, are loc dezmembrarea Cehoslovaciei, începând să se instaleze tot mai mult, psihoza unei mari conflagraţii.

Prin adresa nr. 405, din 20 februarie 1938, semnată de directorul Liceului „Laurian” şi înaintată conducerii Liceului „Carmen Sylva” se aduce la cunoştinţă decizia Ministerului Educaţiei Naţionale, în unire cu Societatea Naţională de Cruce Roşie a României, de înfiinţare a 32 de spitale, pe lângă 32 şcoli din ţară, care să fie în stare de funcţionare în primele zile de mobilizare.

Se arată că spitalul-şcoală are deja o zestre de peste 100.000 lei, dar nu este complet în stare să funcţioneze, din cauză că unele şcoli nu au contribuit cu nimic sau au dat sume foarte mici. Se solicită a se prevedea în bugetul Comitetului Şcolar un articol pentru spital-şcoală, pe anul 1938-1939, iar suma să se verse Liceului „Laurian”, care răspunde în faţa autorităţilor de întrebuinţarea acestei sume.²³³

În anul şcolar 1938-1939 au foat următoarele efective de eleve: clasa I – 48; clasa a II-a – 45; clasa a III-a – 50; clasa a IV-a – 37; clasa a V-a – 36; clasa a VI-a – 40; clasa a VII-a – 25 şi clasa a VIII-a – 29. Dintre acestea 15 sunt cu bursă întreagă, 10 cu semibursă, toate locuind în internatul liceului; în internat mai sunt cazate 30 solvente şi 2 bursiere din secuime.²³⁴

La începutul anului s-au înscris, de asemenea, la învăţământul particular 90 eleve, care plăteau pentru înscriere 1000 lei şi pentru prezentarea la examenul de sfârşit de an încă 150 lei. Acestea erau surse suplimentare pentru obţinerea, şi pe această cale, a unor importante venituri la bugetul liceului.

La începutul anului 2013, Consiliul Judeţean Botoşani a pus în circulaţie albumul ,,România—Judeţul Botoşani”, Editura Pim, Iaşi 2012, precum şi două insigne.

Cea mai importantă dintre cele două insigne este cea care redă actuala stemă a judeţului Botoşani, prima cu acest nou însemn după evenimentele din 1989.

Actuala stemă a judeţului Botoşani a fost aprobată prin hotărârea Guvernului României în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art.10 alin.2 din Legea nr.102/1992 privind stema ţării şi sigiliul statului, intrând în vigoare la 20 septembrie 2006.

Elementele însumate ale actualei steme a judeţului Botoşani, redate pe noua insignă sunt:

- scutul francez, antic, tripartit în vârf, redă:

- în cartierul I, pe fond roşu, o coasă de aur în bară, cu lama în sus;

- în cartierul II, pe fond argintiu, se află în partea superioară un sector negru zimţat (şef) şi un rac roşu în pal;

- în cartierul III, pe fond albastru, se află trei luceferi de argint în pal.

Semnificaţia elementelor însumate:

- Coasa de aur în câmp roşu, semnifică bogăţia de grâne de pe teritoriul judeţului şi face trimitere la vechea stemă a ţinutului şi apoi a judeţului.

În cele peste nouă decenii de la înfiinţarea sa (1741-1834), ţinutul Botoşani a rămas unul din ţinuturile mici ale Moldovei, având în teritoriu doar trei ocoale. ( Constantin Cojocaru: ,,Judeţul Botoşani. Structuri administrativ-teritoriale”, Editura Quadrat, Botoşani, 2008, p.219 )

După intrarea în vigoare a prevederilor din Regulamentul Organic (ianuarie 1832), s-a trecut la reorganizarea administrativ-teritorială a Principatului, Ţinutul Botoşani rămânând cu aceeaşi structură.

Coasa de argint, înfiptă într-un lan de grâu cosit, de aur, ca simbol al ocupaţiilor agricole din judeţ, apare odată cu perioada regulamentară.

Prin aplicarea prevederilor Legii comunale nr. 394 din 1864, ţinuturile se transformă în judeţe, iar reforma rămâne un punct de referinţă în evoluţia administraţiei româneşti.

După Marea Unire, a luat fiinţă Comisia Consultativă Heraldică, care între anii 1930-1934 a elaborat stemele judeţelor Botoşani şi Dorohoi, incluse acum în Directoratul Iaşi, iar pe timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, instituită în 1938, în Ţinutul Prutului.

În perioada de după 1944, judeţele Botoşani şi Dorohoi rămân în vechea lor configuraţie până la reforma administrativă din 1950, când ia fiinţă regiunea Botoşani, care în 1952 se unifică cu Iaşii, apoi cu Suceava. În această situaţie rămâne până la reorganizarea administrativă din 1968, când se constituie actualul judeţ Botoşani. (Botoşani, monografie, Editura ,,Sport-Turism”, Bucureşti, 1980 ).

- racul roşu în câmp argintiu semnifică stema fostului judeţ Dorohoi, simbol al bogăţiei iazurilor din ţinut şi care se utilizează de la începutul secolului al XIX-lea (1806). ( În vechea stemă a judeţului Dorohoi, racul era de argint în câmp roşu.)

-Ţinutul Dorohoi (1546-1860)

- Judeţul Dorohoi (1860-1950)

Şeful negru zimţat semnifică pierderea de către fostul judeţ Dorohoi a ţinutului Herţei.

Cei trei luceferi de argint dispuşi pe sectorul central (cartierul III), pe fond albastru, fac referire la personalităţile de renume naţional şi internaţional, născute pe teritoriul judeţului.

( Monitorul Oficial al României, Partea I Nr. 808/26.09.2006).

Corpul metalic al insignei, redă pe faţa de expunere toate elementele componente în culorile vii ale emailului.

Insigna, cu dimensiunile de 13,5 x 15,5, este prevăzută cu ac de prindere (aplicat perpendicular), element antirotire şi siguranţă detaşabilă.

Cea de-a II-a insignă are forma geografică micşorată al actualului contur al ţării în culorile tricolorului, dispuse vertical.

În partea centrală a insignei, pe sectorul galben, se evidenţiază în culoarea albă a metalului iniţialele suprapuse: C J B ( Consiliul Judeţean Botoşani ).

Corpul metalic al insignei, are dimensiunile de 13,5/19,5, ac de prindere perpendicular, două elemente antirotire şi siguranţa detaşabilă.

Din cele cunoscute, apreciem că este prima insignă cu această formă, editată în judeţul Botoşani.

Ambele insigne au fost folosite de către oficialii Consiliului Judeţean în scopuri protocolare.

Mulţumim d-nei Simion de la cabinetul d-lui vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Gheorghe Sorescu, pentru facilitarea obţinerii acestei emisiuni.

*Acta Musei Tutovensis, VIII, Bârlad, 2013, p. 47-52

[1] Legea 79/2004.

[2] Răspunsurile la chestionarul arheologic al lui Al. Odobescu, manuscrise (manuscrisul 224 – judeţul Botoşani, f. 119).

[3] N. N. Moroşan, Le pléistocène et le paléolithique de la Roumanie du Nord-Est, în Anuarul Institutului Geologic al României XIX, 1938, p. 60.

[4] N. Zaharia, M. Petrescu-Dîmboviţa, Em. Zaharia, Aşezări din Moldova. De la paleolitic până în secolul al XVIII-lea, Editura Academiei, Bucureşti 1970, p. 281-282 (în continuare: Aşezări din Moldova).

[5] Al. Păunescu, P. Şadurschi, V. Chirica, Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, Bucureşti, 1976, p. 255-259 (în continuare: Repertoriul Botoşani).

[6] Aşezări din Moldova, p. 281 (nr. 220c), pl. CL, 1-6.

[7] Repertoriul Botoşani, p. 257 (nr. LVII.1.H).

[8] D. Monah, Şt. Cucoş, Aşezările culturii Cucuteni din România, Editura Junimea, Iaşi 1985, p. 150; P. Şadurschi, M. Diaconescu, C. Timofte, Figurina antropomorfă din os descoperită la Ştefăneşti – Botoşani, în „Hierasus”, X, 1996, p. 7-20.

[9] În Repertoriul Botoşani se menţionează că un manuscris al celor doi autori ar urma să apară în Arheologia Moldovei IX, 1976, care însă nu a mai ajuns niciodată la redacţia revistei.

[10] A. Niţu, P. Şadurschi, Sondajul arheologic efectuat în aşezarea Cucuteni B2 Ştefăneşti – „La Stârcea” (1974-1975), în „Acta Moldaviae Septentrionalis”, 3, 2004, p. 296-312.

[13] A. Niţu, P. Şadurschi, op. cit., p. 301, fig. 7.

[14] Pentru analogii ale acestui tip de decor la dacii liberi vezi Gh. Bichir, Cultura carpică, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, p. 88, pl. CXLIII, 5; CXLIX, 25-27.

[15] I. Ioniţă, O. L. Şovan, Necropola dacică de la Stânca, comuna Ştefăneşti, judeţul Botoşani, în „Hierasus”, V, 1983 (1984), p. 89-121.

FORUM CULTURAL

ocr necorectat, versiunea originală aici

Eminescu – realitate şi sublimare poetică (17)