Revista Forum Cultural, anul XIV, nr. 1, martie 2013 (52)

15 IANUARIE - ZIUA CULTURII NAŢIONALE.....................................................1

Descoperiri arheologice de teren din comuna George Enescu, jud. Botoşani.............6

Eminescu – realitate şi sublimare poetică(19)………………………….. .……...…. ..14

Mărturisiri din perioada comunistă - portrete, eseuri şi schiţe (12)……....………. 19

Istoria Liceului „Mihai Eminescu” Botoşani(17)........................................................24

Toponimie botoşăneană(2)...........................................................................................29

Prima medalie dedicată poetului Grigore Vieru…………………………………….34

dr. Bogdan Petru Niculică (Muzeul Bucovinei Suceava) : Octavian Liviu Şovan, Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, Editura Pim, Botoşani, 2013, 500 p. + varianta digitală pe cd-ul ataşat volumului…………………………………………...37

În perioada 14 – 16 ianuarie
2014 a avut loc la Botoşani-Vorona şi Ipoteşti cea de a 45-a ediţie a „Zilelor Eminescu”. Sub genericul „Ziua culturii naţionale” , decretată în 2010, susţinută şi de Ministerul Culturii, au avut loc mai multe manifestări organizate de toate instituţiile de cultură din Botoşani. Astfel, manifestările au debutat în ziua de 14 ianuarie la Vorona, locul de obârşie a mamei poetului Mihai Eminescu, cu o
întâlnire a scriitorilor invitaţi cu membrii Societăţii Culturale „Raluca Iuraşcu”. Manifestările au continuat a doua zi la Botoşani, zi consacrată Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, ajuns la cea de a XXIII-a ediţie. În sala de consiliu a Primăriei Municipiului Botoşani, instituţie în care Mihai Eminescu a lucrat pe un post de „conţepist”, adică „scriitor de acte”, a avut loc şedinţa extraordinară a Consiliului Local Botoşani, în care s-a conferit titlul de
cetăţean de onoare poetului laureat. Au aurmat depuneri de coroane la statuia poetului din faţa Teatrului „Mihai Eminescu” Botoşani şi, la Biserica Uspenia, în care a fost botezat în ianuarie
1850 pruncul Mihail Eminovici, a avut loc un Te Deum. Manifestările au continuat la Ipoteşti, „în Amfiteatrul „Laurenţiu Ulici”, cu cuvinte ale invitaţilor, lansări de carte, recitaluri ale unor poeţi laureaţi şi nominalizaţi ai Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, în sala „Horia Bernea”, cu un vernisaj al unei expoziţii de
artă plastică „Movimente D’Arte Materia Prima”, organizată de un grup de pictori veneţieni. Seara, în sala de spectacole a Teatrului „Mihai Eminescu” Botoşani, a avut loc Gala de decernare a Premiului naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pe anul 2013, Opera Prima şi Opus Primum, în care, la deschidere, a concertat Orchestra Filarmonicii de Stat Botoşani, avântu-l ca dirijor pe Liviu Buiuc, iar Maria Răducanu, acompaniată de pianistul german Niko Meinhold, a susţinut un concert extraordinar.

ION MUREŞAN ESTE LAUREATUL PREMIULUI NAŢIONAL DE POEZIE „MIHAI EMINESCU” PE ANUL 2013

Pe 15 ianuarie 2014, pe scena Teatrului Mihai Eminescu” din Botoşani a avut loc Gala de decernare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pe anul 2013, Opera Omnia, premiu acordat de Primăria Municipiului Botoşani. Juriul de acordare a acestui premiu, format din Nicolae Manolescu, preşedinte, Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu şi Ioan Holban, având următoarele nominalizări: MIRCEA CĂRTĂRESCU, ION MUREŞAN, LIVIU IOAN STOICIU, LUCIAN VASILIU, CONSTANTIN ABĂLUŢĂ, OVIDIU GENARU ŞI VASILE VLAD, a decis ca laureatul celei de a XXIII-a ediţii a acestui premiu să fie poetul ION MUREŞAN, care
a devenit şi Cetăţean de Onoare al
Municipiului Botoşani.
De asemenea, pe aceeaşi scenă, a fost decernat şi Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pe anul 2013, pentru Opus Primum. Juriul, format din Al. Cistelecan, preşedinte, Mircea A. Diaconu, Daniel Cristea-Enache, Andrei Terian şi Vasile Spiridon, a decis ca din cele 15 titluri de carte primite, să nominalizeze pe următorii autori: Ştefan Baghiu, Marius Lăzărescu, Krista Szocs, Ion Buzu, Vlad A. Gheorghiu şi Raluca Blezniuc. Laureatul a fost Ştefan Baghiu pentru cartea Spre Sud, la Lăceni, Editura Cartea Românească, 2013.

„…acest premiu se acordă de atâta vreme.(…) Ion Mureşan este un poet bun. Există printre criticii literari, unul foarte de seamă, este şi membru al juriului, unul care chiar a scris că Ion Mureşan este cel mai bun poet în viaţă. Nu din generaţia lui, generaţia

”80. (…). Ion Mureşan este cu adevărat un poet pe cât de serios, aş spune, pe atât de econom cu poezia lui. N-a scris zeci de volume ca alţii, a scris relativ puţin. A debutat într-un mod extraordinar, excepţional, cu un volum în care era un poem pe care-l ţin minte şi astăzi. (…)Un volum excepţional, un poem excepţional...(....)

„Sunt mulţi ani de când ne întâlnim în deschiderea acestei Gale. De data asta vă mărturisesc că, am eu un sentiment de sfioşenie, pentru că împreună cu mine se află şi

profesorul – distinsul profesor – criticul şi şeful breslei noastre, Nicolae Manolescu – preşedintele Uniunii Scriitorilor, care a avut amabilitatea să mă lase pe mine să vorbesc în numele breslei; dar pentru că eu vreau să-ntorc acest gest deosebit de amabil, aş vrea să încep chiar cu ce a spus Domnia Sa de dimineaţă şi chiar despre asta vreau să vorbesc: despre întrebarea, retorică desigur, pe care a pus-o Nicolae Manolescu astăzi de dimineaţă – de ce este Mihai Eminescu Poet Naţional? Este o sintagmă pe care noi ne-am asumat-o cu demnitate dar, foarte rar ne-am încumetat să dăm şi răspuns la această întrebare.

Avem foarte mulţi poeţi mari.Putem să ne întrebăm de ce nu Arghezi, de ce nu Blaga, de ce nu Bacovia, de ce nu Nichita Stănescu? Ei sunt atât de mari încât, între ei încap grade de comparaţie dar nu grade comparative. Pe ei îi putem aprecia la modul superlativ, nu putem

Poate dacă am avea resurse petroliere câte resurse poetice avem, România ar fi cât Arabia Saudită – nu mă încumet nici ca metaforă s-o compar cu Siberia. Din acest motiv, vorbind despre Mihai Eminescu, cred că trebuie să-ncepem prin a spune că, trebuie să ne eliberăm din orice complex de inferioritate.

Nu exista culturi mari şi culturi mici. Între culturi nu se poate face o măsurare aşa cum faci, de pildă, la munţi cu metrul de la (....).Nu există un etalon de acest fel pentru a măsura valoarea culturii. Cultura nu se măsoară în metri – ca munţii, cultura se măsoară în profunzime – ca fântânile...Dacă priveşti două fântâni n-ai să ştii care este mai adâncă. Vrei să ştii? Gustă-i apa; cu cât apa va fi mai răcoroasă, cu atât acea fântână este mai profundă. Vrei să ştii dacă o cultură este mai mare sau mai mică – trebuie întâi s-o cunoşti.

A existat un răspuns dat omenirii întregi de cei care s-au numit deasupra tuturor – mă refer la catolici – care-au construit cea mai mare biserică din lume, anume, Basilica San Pietro. Şi ca să dovedească faptul că este într-adevăr cea mai mare biserică a creştinătăţii, de la altar începând există câteva linii: până aici este Domul din Koln; până aici este Catedrala Notre Dame şi până aici este Catedrala Saint Paul de la Londra.

Mă întreb: unde ar trebui să punem linia dacă ar trebui să măsurăm de la altar până unde este Voroneţul sau Horezul? Probabil că ar fi atât de aproape de altar încât, mulţi nici măcar n-ar observa această linie.Veţi spune însă că mănăstirea Voroneţ este cu ceva mai prejos faţă de suratele ei mai mari?!?!

Fireşte că mulţi o vor numi, mulţi creatori de cultură vor încerca să arate că în Germania au existat în perioada Barocă mulţi compozitori, în timp ce în România, în teritoriile româneşti, numarul lor este sporadic. Eu vreau să dau răspunsul la acest tip de abordare care face comparaţii între culturile, dacă pot să spun aşa, culte.

Acest teritoriu nu a fost niciodată în epicentrul unui imperiu. Poate doar în vremurile mitice ale hiperboreenilor şi ale locurilor de putere pe care noi încă nu le-am cercetat şi nu le-am asumat între timp. A fost tot timpul la marginile imperiilor brazdat de carele de luptă, de copitele cailor, de şenile...De aceea, neexistând structuri instituţionalizate puternice, neexistând de pildă, armată regulată până la 1862, neexistând universităţi în adevăratul sens al cuvântului, nu exista o burghezie decât după „Pacea de la Adrianopole” când am putut să facem comerţ cu grâne, tipul nostru de cultură a fost diferit. Dar, dacă iei în ansamblul său folclorul românesc şi cultura de identitate românească, atunci ne numărăm printre marile culturi ale lumii.

De aceea, cred eu, privind în acest fel cultura românească, ne putem asuma şi

Vedeţi dumneavoastră, cuvântul acesta „naţional”a avut percepţii diferite în istoria românilor. Eu pot să vă spun că, faţă de dezinvoltura cu care era el utilizat în preajma Marii Uniri,de exemplu, era utilizat până la sacrificiu. Există astăzi o anumită stânjeneală. Există – dacă-mi permiteţi această îndrăzneală – chiar o teamă de a fi patriot. Simbolurile naţionale sunt considerate adesea anacronice. De ce? Pentru că nu ne-am eliberat de mentalitatea cu

care vedem naţionalul mai degrabă că pe-o captivitate decât că pe-o revelare. Îl vedem ca pe- o izolare – mai degrabă că pe o promovare. Îl vedem că pe-o modă de-a închide frustrări şi vanităţi decât ca pe un mod de-a prezenta dezinvolturi şi orgolii. Eu cred că trebuie să ne asumăm această atitudine.

Şi, în acest context, vine întrebarea: de ce Mihai Eminescu este Poet Naţional? Vedeţi dumneavoastră, „naţionalul” are diverse forme de manifestare: există „naţional” în ce priveşte frontierele, există „naţional” în ce priveşte sistemul constituţional, în ce priveşte moneda...Ce înseamnă „naţional” în cultură? „Naţional” în cultură este corespondentul spectrului de traume nelecuite ale unui popor.

Noi facem o diferenţă pe care n-o înţelegem adesea foarte bine sau n-o conştientizăm, între Antichitate şi perioada de după Antichitate. Antichitatea ni se pare o perioadă luminoasă din existenţa României. Ba chiar, atunci când valorile Antichităţii au fost preluate iarăşi, am spus că este un gest de mare redeşteptare culturală, cum a fost de pildă Peraşca (??). De ce? Pentru că între Antichitate şi Evul Mediu a existat această parabolă a lui Isus Cristos. Isus Cristos a preluat păcatele de până atunci ale omenirii. Într-un anumit fel, el a fost un fel de grilă care a luminat perioada de dinaintea lui.

Antichitatea a fost extrem de sângeroasă. Cu toate acestea, în conştiinţa omenirii de după, din era creştină, Antichitatea este parcă – într-un fel- curăţată de aceste păcate. Şi-n conştiinţa noastră Antichitatea este un model de prezentare a lumii: secolul de aur al lui Pericle, marii clasici, tragediile antice,etc. Ei bine, în schimb, Evul Mediu este întunecat, Evul Mediu este plin de represiuni, este plin de invazii, este plin de boli, de molime...

Isus a lasat perioade după El unei judecăţi care va veni. El a putut să facă acest lucru pentru că originea sa, trecută prin miracolul naşterii de către Maica Sa, era divină. Noi oamenii, dacă încercăm ca El să invocăm adevărul şi dreptatea, nu vom putea să-mpărţimdreptate decât cu sabia şi dacă vom invoca adevărul nostru, vom ajunge să fim captivi în propriul adevăr.

Mihai Eminescu nu avea origine divină. Ba chiar, Mihai Eminescu era un om că toţi ceilalţi. Nu vreau să revin; data trecută, anul trecut, am arătat cum era „omul” Mihai Eminescu: de la numărul berilor (pe)care le bea şi până la numărul ţigărilor pe care le fuma. Dar aceste detalii nu fac decât să sporească măreţia sa. Cred eu că, spre deosebire de alţii, el a avut intuiţia posterităţii sale. Nu ştiu să existe vreun alt scriitor român care, cu atâta minuţiozitate, să-şi păstreze manuscrisele. De parcă ştia că într-o bună zi cineva – un Petru Creţia sau un Eugen Simion sau altcineva - le va aduna şi le va prezenta oamenilor.

Mihai Eminescu, nefiind de origine divină, ba mai mult decât atât fiind unul dintre cei mai smeriţi scriitori români. Şi eu nu cred că există mulţi scriitori care să se încumete, în sinceritatea credinţei lor, să scrie o rugăciune atât de frumoasă cum a scris-o Mihai Eminescu despre Crăiasa Crăieselor, despre Maica Domnului. Mihai Eminescu a asumat patimile noastre mai departe.

In această serie a traumelor poporului român pe care le purtăm cu noi şi nu le conştientizăm şi nu le vindecăm – suntem într-o anumită rătăcire – Mihai Eminescu a fost împreună cu noi în toate momentele noastre grele.Ceea ce separă un mare poet de un Poet Naţional este aceea că, Poetul Naţional are un cuvânt de duhovnicie pentru fiecare din momentele de cumpănă ale unui popor. Faceţi un spectru al secolului trist pe care l-am încheiat. Evaluaţi răscrucile poporului român şi veţi găsi pentru fiecare dintre ele cuvinte ale lui Mihai Eminescu care pot fi sfat, îmbărbătare sau mângâiere. Şi, din acest punct de vedere, putem spune chiar mai mult de-atât: că Mihai Eminescu, într-un fel, ne despovărează. El preia ca un atlant o parte din suferinţele noastre.

Veţi spune: bine, dar dacă un poet te vindecă, dacă există traume şi cultura le poate lecui, într-o bună zi poate n-o să mai avem nevoie...Ei bine, dragii mei, noi oamenii şi noi românii suntem dintre „oamenii cei mai oameni”. Suntem ca acei ce stau pe malul Babilonului. Noi, pe masură ce ne lecuim – ne vătămăm. Şi pe măsură ce ne vătămăm – ne lecuim. De aceea, viaţa fiindu-ne un fel de-a te vătăma şi de-a te lecui, vom avea mereu nevoie de Mihai Eminescu. Şi de asemenea,vom avea nevoie de ceilalţi, care, fiecare în felul său, ca apostolii desculţi – şi a fi desculţ e un gest de smerenie- duc mai departe poezia românească. Şi ar fi suficient, de la Mihai Ursachi până la Nicolae Prelipceanu, să facem doar o privelişte de ansamblu. Şi când spun privelişte e exact ceea ce vreau să spun - a laureaţilor premiilor” Mihai Eminescu”, pentru a vedea aceste două temeiuri ale noastre: în primul rând, că nu suntem o cultură mică ci trebuie să ne lepădăm de orice complex de inferioritate şi în al doilea rând, că lecuirile noastre sunt şi vătămările noastre şi avem nevoie de acest însoţitor care va fi mereu Mihai Eminescu.”

Când m-a întrebat Gellu Dorian ce înseamnă nominalizarea pentru acest premiu şi cum văd eu Premiul Naţional de la Botoşani, i-am spus ca ăsta nu este un premiu; premiile profesionale sunt acordate de… (ale) Uniunii Scriitorilor. Premiul Naţional de la Botoşani este o legitimaţie de club. Dacă ai luat premiul atunci primeşti legitimaţia în Clubul de Elită al Poeziei Româneşti de astăzi. Poţi să te consideri în şiragul poeţilor mari ai acestor ultimi cincizeci de ani. Şi mi-am imaginat imediat că mă plimb prin Botoşani şi găsesc o clădire în care sunt adunaţi de la Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Mircea Ivănescu,Ileana Mălăncioiu, Dinu Flămând, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu şi eu, cu paltonaşul strâns în jurul meu – că mi-e cam frig în 15 ianuarie – bat la poartă. Şi iese portarul şi mă-ntreabă:”pe cine cauţi?” şi zic:”pe Mihai Ursachi”.”Staţi puţin să-l chem.” Şi merg să-mi aprind o ţigară să fumez şi mă plimb încoace-şi- n-colo. Şi iese portarul şi-mi spune că nu iese, că e ocupat momentan dar, zice, “aşteptaţi puţin că iese Mircea Ivănescu şi poate staţi de vorbă cu dânsul.” Şi mai aştept şi iese Mircea Ivănescu şi se uită cu lentilele lui groase prin aerul ceţos, se-ndreaptă, mă identifică, ne-mbrăţisăm, şi-mi spune că poate să cheme şi pe Dinu Flămând şi pe Ileana Mălăncioiu şi pe Nae Prelipceanu, pe oricare, că ei sunt disponibili nu-s la cenaclu – au fugit de la cenaclu – şi pot să stau de vorbă cu ei. Şi dacă mă invită cumva în coliba portarului să beau o cafea înseamnă că-s nominalizat. De- aici încolo drumurile…sunt pe drumul cel bun şi poate că-ntr-o zi o să primesc şi o “legitimaţie”să intru să văd ce fac ei acolo între ei, aceşti zei ai poeziei româneşti de astăzi.

Acuma iată că mi s-a dat “legitimaţie” şi am emoţii să mă-ntâlnesc cu toţi.

Sigur că,tot Gellu m-a întrebat, despre poezie: la ce-i bună poezia? Poezia nu-i bună atât pentru oameni cât…Dumnezeu a lăsat-o din motive tehnice pe pământ.

Mulţi oameni m-au întrebat ce se întâmplă cu sufletul omului după ce moare. Şi eu le spun că merge la Dumnezeu, că sufletul e nemuritor; şi ei refuză să mă creadă că există rai şi că există iad. Şi-atunci singura explicaţie, singura soluţie să fiu crezut – şi de către dumneavoastră- e ca după ce moare omul sufletul lui merge într-o poezie. Pentru că poezia este destul de mică, ca si întindere, să nu ocupe mult loc, şi mare cât să încapă un suflet de om. Şi-aicea Dumnezeu depoziteaza sufletele pe care nu mai are unde le depozita, le depoziteaza în poezie, în poeme.

{Acuma, “Judecata de apoi” cred că va fi, nu ştiu, ca o şedinţa de critici literare sau ca o

RÉSUMÉ: Dans cet article, l’auteur présente les matériaux archéologiques découverts dans les sites de Cimitir, Vedeanu et Cotu Morii du village de Şipoteni, commune de George Enescu, département de Botoşani. Il s’agit des vestiges appartenant aux cultures Cucuteni, la phase B, Noua et Sântana de Mureş.

Teritoriul actual al comunei George Enescu a fost, în ultimii ani, subiectul mai multor cercetări arheologice de teren proprii, atât în situri cunoscute din literatura de specialitate (PĂUNESCU, ŞADURSCHI, CHIRICA 1976, 131-135), cât şi în altele noi. Unele materialele arheologice inedite descoperite au fost introduse în circuitul ştiinţific (IGNAT
2009, 159-160; 2010, 39-44; 2013, 6-11), iar altele aşteptă să fie mai atent analizate şi prelucrate1.
În lucrarea de faţă intenţionăm să prezentăm trei situri arheologice din satul Şipoteni (Dumeni 3), comuna George Enescu, menţionate şi în repertoriile arheologice ale judeţului Botoşani (PĂUNESCU, ŞADURSCHI, CHIRICA
1976, 131, XXVI.1.A, XXVI.1.B; ŞOVAN
2013, 201). Este vorba despre Cimitir, Vedeanu şi Cotu Morii. Acestea se situează în partea de NE a satului Şipoteni, pe Dealul Vedeanu, orientat NV-SE şi

1 Mulţumim pe această cale domnilor muzeograf Bogdan Petru Niculică de la Muzeul Bucovinei Suceava, conf. univ. dr. Dumitru Boghian şi lect. univ. dr. Sorin Ignătescu de la Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava pentru ajutorul dat în analizarea materialelor descoperite în cele trei situri discutate mai sus.

mărginit de văile pâraielor Ibăneasa (la S)
şi Vedeanu (la N) (fig. 1).
1.Toponimul Cimitir se află aproximativ în nordul satului, pe culmea dealului, în zona marcată de stâlpii de înaltă tensiune, în apropierea cimitirului (aprox. 200 m), de unde provine şi numele acestuia.
2. Cel de-al doilea sit, Vedeanu, este amplasat cca. 500 m E faţă de prima menţiune, ocupând panta nord-estică a dealului dinspre Valea Vedeanu, ce separă comuna George Enescu de comuna Cordăreni, satul Griviţa. În spaţiul dintre aceste două situri nu au fost semnalate, deocamdată, materiale arheologice.
3. Ultimul toponim, Cotu Morii, se află la o distanţă de cca. 450-500 m faţă de primele două, fiind situat pe panta de sud a dealului, în apropierea luncii inundabile a Ibănesei. Materialele arheologice sunt din ce în ce mai firave dacă înaintăm dinspre drumul care leagă capul satului Şipoteni (din zona lutăriei) şi Valea Vedeanu înspre zona de interfluviu dintre pâraiele Ibăneasa şi Vedeanu.
În urma cercetărilor perieghetice din punctul Cimitir, au fost observate câteva aglomerări de materiale arheologice, constând din bucăţi de lutuieli, fragmente ceramice (încadrate în cultura Cucuteni, faza B), osteologice şi utilaj litic, care sunt dovada prezenţei unei locuiri presitorice. Suprafaţa pe care sunt întâlnite aceste vestigii (aproximativ 2,5 hectare) ne face să credem că aşezarea nu era una de mari dimensiuni, nefiind observate urme de amenajări defensive antropice.
Mult mai întinsă pare să fi fost aşezarea din punctul Vedeanu, în interiorul
căreia au fost descoperite materiale arheologice datate tot în cadrul culturii Cucuteni, faza B1, constând din aglomerări de bucăţi de lutuială, fragmente ceramice şi osteologice şi utilaj litic. Alte materiale au fost atribuite culturii Sântana de Mureş- Cernjachov. Acestea suprapun în parte aşezarea cucuteniană, fiind mai dense înspre estul ei, peste drumul care traversează dealul Vedeanu dinspre Ibăneasa spre Valea Vedeanu.
În ceea ce priveşte situl din Cotu Morii, acesta pare să fie destul de întins, de câteva hectare. Au fost observate, de asemenea, aglomerări de lutuieli provenind din pereţii locuinţelor, fragmente ceramice, unele cu decor, atribuibile culturii Cucuteni, faza B, utilaj litic şi resturi osoase animale2. Pe suprafaţa sitului au putut fi observate şi câteva pete de pământ gri-cenuşos şi materiale tipice perioadei târzii a Epocii Bronzului, cultura Noua.
Analizând ceramica culturii
Cucuteni din cele trei situri putem afirma că este de bună calitate, arsă până la obţinerea culorii roşii-cărămizii, uneori uşor cenuşii în miez. Este frumos pictată, în special cu culoare neagră, cu motive constând din benzi mai late sau mai înguste, linii curbe şi spirale etc. Există şi multă ceramică fără pictură. Fragmentele ceramice descoperite sunt de dimensiuni diferite, întâlnind şi unele exemplare mai mari şi cu pereţii mai groşi, aparţinând vaselor de provizii. Au mai putut fi recunoscute capace, castroane şi străchini etc., acestea din urmă fiind pictate şi pe suprafaţa interioară (fig. 5-8).
Din toate cele trei situri au mai fost colectate şi numeroase unelte întregi sau fragmentare din silex de culoare cenuşie (lame retuşate, gratoare, racloare, vârfuri de săgeată cu baza dreaptă, percutoare,

2 Şi între punctele cu descoperiri arheologice din Vedeanu şi din Cotu Morii, în stadiul actual al cercetării, se observă o zonă unde materialele arheologice lipsesc, ceea ce, deocamdată, combate ideea apartenenţei la aceeaşi aşezare, cel puţin în ceea ce priveşte materialele de tip Cucuteni.

burine etc.) sau din alte roci (râşniţe fragmentare, frecătoare etc.) (fig. 2-4). De asemenea, au mai fost observate şi resturi osteologice animale, cochilii de melc şi fragmente de scoică.
În punctul Cotu Morii a fost semnalată şi ceramică aparţinând culturii Noua. La o analiză mai atentă a sitului se pot observa chiar şi câteva zone cu pământ de culoare gri-cenuşie, dovada existenţei unor cenuşare. În afară de ceramică, nu au fost identificate alte materiale aparţinând Epocii Bronzului, cu excepţia unor fragmente osteologice de animale, dar fără a putea fi considerate unelte. Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani din 1976 aminteşte descoperirea, în acest punct, a unor piese deosebite: doi omoplaţi crestaţi şi o piesă de os cu trei perforaţii (PĂUNESCU, ŞADURSCHI, CHIRICA
1976, 131, XXVI.1.B).
Cele mai recente materiale arheologice sunt cele din punctul Vedeanu şi se referă la ceramică aparţinând culturii Sântana de Mureş. Aceste resturi ceramice erau lucrate la roată, având o culoare cenuşie (fig. 9). Materialele de tip Sântana suprapun în parte aşezarea cucuteniană din acest punct, fiind mai dense înspre E, dincolo de drumul care traversează dealul.
În încheiere, considerăm că siturile arheologice aduse în discuţie sunt importante, furnizând, în urma cercetărilor de teren, numeroase vestigii. Cercetările ulterioare vor aduce şi mai multă lumină asupra acestor situri, care, situate aproape unele de altele şi aparţinând aceluiaşi palier cronologic (ne referim aici la faza B a culturii Cucuteni), ar putea reprezenta etape sincrone din dezvoltarea unei/unor comunităţi preistorice care a/au trăit pe actualul teritoriu al comunei George Enescu.

Bibliografie

IGNAT Ioan
2009 O aşezare din perioada târzie a Epocii Bronzului de la Şipoteni-Ghenghioaia, com. George Enescu, jud. Botoşani, Suceava. Anuarul Complexului Muzeal Bucovina, XXXIV-XXXV-XXXVI (2007-2008-2009), Editura Universităţii Suceava, p. 159-169.
2010 Plastică antropomorfă cucuteniană inedită de la Dumeni - Dealul Coropcaru, com. George Enescu, jud. Botoşani, Suceava. Anuarul Muzeului Bucovinei, XXXVII, p. 39-44.
2013 Situl arheologic de la Dumeni-Dealul Coropcaru, com. George Enescu, jud.

Botoşani, Forum cultural, an XIII, nr. 1 (48), martie, Direcţia Judeţeană pentru

Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Botoşani, p. 6-11.
PĂUNESCU Alexandru, ŞADURSCHI Paul, CHIRICA Vasile 1976- Repertoriul arheologic

ŞOVAN Octavian Liviu 2013- Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, Botoşani.

Stâlpul din Floare albastră, părând împietrit în lumina lunii, este în fapt cutia de rezonanţă a întregului univers chimeric în care se adună, întocmai ca într-un creuzet fantastic, cele mai sensibile dintre toate sunetele: Urechea mea pândeşte să le-auză/ – Abia-nţelese, pline de-nţeles/  Cum ascultau poeţii vechi de muză572. Toate sonurile acestea misterioase sunt înglobate (şi învăţate) din cântecul elementelor naturii: Melodica şoptire a râului ce geme/ Concertul ce-l întoană al paserilor cor/ Foşnetul trist şi timid a frunzei care freme, toate sunt în fapt apanajul dorului, indestructibil legat de cântec: Ele m’umpleau de cântec, cum mă umpleau de dor573.

Eminescu este un poet înzestrat cu o viziune simfonică a lumii […]. Cântecul e pentru el o metaforă primordială574. Când în Povestea magului călător în stele poetul spune că lumea se-nfioară de-o muzică de vis575, aceasta nu este o abstracţiune, ci un adevăr resimţit ca parte

a sinelui, un adevăr pe care, în acelaşi amplu poem, ţine să-l explice: Ah! tot ce- a fost în cântu-mi mai pur şi mai copil/ S- a-mpreunat în chipu-i frumos şi juvenil,/ Tot ce-am gândit mai tânăr, tot ce-am cântat mai dulce/ Se-nchiagă-n raza lunei ce-n nori vrea să se culce.576 Găsind originea cântului în propria sa copilărie, Eminescu îl va fi păstrat şi extins în întregul univers armonic şi mai târziu, în anii maturităţii sale artistice, aşa cum Vechiul cântec mai străbate cum în nopţi izvorul sare577. Aşadar, puterea magică supremă e adunată în mâinile poetului, prin darul animării muzicale a cosmosului578: Şi ca un corolar a toate, în Luceafărul, Demiurgul accentuează atotputernicia cântului asupra universului: Vrei să dau glas acelei guri/ Ca dup-a ei cântare/ Să se ia munţii cu păduri/ Şi insulele-n mare?579
În relaţia biunivocă a omului cu

natura, dialogul acestora este dat de sonurile introduse de cel dintâi în ţesătura muzicală a lumii580. Originile acestei cântări-comuniuni sunt date de acelaşi farmec al copilăriei mitice: Ah! toată vara unei vieţi ferice/ Plină de basme, plină de amor/ În cântece-o puneam […] şi stele mice/ Se strecurau în cântul meu cu flori581. Atât în sufletul poetului, cât şi în toată armonia universului ipoteştean, până şi vara cânta din arfa […] de aur/ Vara cu flori cu-al basmelor tezaur582. Acolo, în valea viselor erau codrii de cânturi/ Und- arfe arbori suspinau în vânturi583.

Muza poetului îi inspiră sunete melodice, fiind şi ea o prezenţă prin pădurile de basme, pe unde trece fluviul cântării584: Adormi-vom, troieni-va/ Teiul floarea peste noi,/ Şi prin somn auzi-vom bucium/ De la stânele de oi585. Chiar atunci
când este vorba de maestrul-maeştrilor, Shakespeare, există un alt maestru, care viu mă ţine/ [...] Şi de cât tine mult mai mult mă-nvaţă586. Iubirea este vraja lumii vii şi mai presus de orice altă învăţătură a lumii, căci Fără de ea nu e de a trăi,/ Fără ea omul ca stins se duce587. Contopit cu sunetul harfei, motivul îl va urmări pe Eminescu până la sfârşit, convertindu-se într-o metaforă a propiei sale existenţe. [...] Conştiinţa orfică a poeziei eminesciene, susţinută de numeroase referinţe directe, de la „Epigonii” şi până la „Luceafărul”, împlică situarea poetului în centrul unui vast sistem muzical, imagine revelată a armoniei universului şi a legilor ce îl guvernează588.
Muzica sferelor se iscă în auzul fin al poetului odată cu debutul; o atestă cunoscuta La mormântul lui Aron Pumnul, unde se află versurile: Colò unde te- aşteaptă toţi îngerii în cor/ Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântare589. Pe tot parcursul creaţiei, apa sună-ncetişor, un freamăt lin trece din ram în ram, totul este blând îngânat de-al valurilor glas;/ […]

/Un bucium cântă tainic cu dulceaţă,/ Sunând din ce în ce tot mai aproape590. De altfel, în noianul intuiţiilor poetice, totul prinde glas: uraganul, tunetul, valul, buciumul, cornul, izvorul, râul, clopotul, vântul, albinele, undele, Orfeu însuşi etc: Vântul c-o suflare plânsă codrii negrii îl pătrunde/ Şi vrăjeşte lin din frunze, şi vorbeşte aiurind591. Toate culminează cu armoniile mozartiene din finalul poemului Dorinţa: Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri,/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri592.

În ciuda a tot ceea ce se crede de obicei, poezia lui Eminescu este greu de rostit tocmai pentru concurenţa în care intră cele două lumi armonice: pe de o parte propia muzicalitate interioară, pe de altă parte cea din muzicalitatea generică a recitativului. În cer mişcă norii auritele nave...593 e greu de recitat. Poemul de largă respiraţie Diamantul nordului întregeşte şi completează muzicalitatea înterioară a versurilor, ridicându-le într-un rang al

rafinării demn de Orfeu însuşi: O muzică tristă, adânc-voluptoasă,/ Pătrunde-acea lume de flori şi miroasă;/ Şi verzile lanuri se leagănă-n lună/ Şi lacuri cadenţa cântărilor sună594.

Tot ce pare în afara mişcării, a
muzicii celeste – nu există în fapt, căci toată strigarea, vuirea, sunarea/ E surdă ca ceriul, e moartă ca marea595. Într-o perioadă când oricare cap îngust un geniu pară-şi596, Eminescu are curajul să-şi mărturisească crezul poetic: Ci muza mea cu sine se împacă597 întrucât Nu scapi de tine însuşi, cum eşti trebui să fii598. Definiţia acesta se traduce în substanţa poetică prin statornicirea poetului într-o iubire adânc întemeiată metafizic şi nedespărţită de cântec. Învierea atinge culmi de sunete extrem de rafinate, închinate unicului Cristos: Cântări şi laude-nălţăm/ Noi, Ţie Unuia,/ Primindu-L cu psalme şi ramuri/ Plecaţi-vă neamuri,/ Cântând Aleluia!599 Aici nu există versificaţie şi nici nu este loc de muzicalitate în sensul obişnuit al cuvântului. Răsai asupra mea, lumină lină/ Ca-n visul meu ceresc d-odinioară600  invocă atmosfera unei vechi amintiri ipoteştene din bătrâna bisericuţă a familiei, cu deosebirea că acum ea vine dintr-un imbold interior: Noi, ce din mila sfântului/ Umbră facem pământului/ [...] Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te601.
Armonia creaţiei izvorăşte din armonia dulcii tinereţi602, la care poetul se întoarce ori de câte ori are prilejul. Târziu, în anii maturităţii, răzbate câte un carpe diem, plin şi acela de regretul că tinereţea s-a dus şi nu se va mai întoarce niciodată: Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?603 Amarul maturităţii îl sugrumă, îl resimte ca pe-o povară, din care nici iubita (nu iubirea) nu-l mai poate scoate: «Mâni vom fi cum vei pretinde/ Dar cum sunt mă lasă azi.»// Astfel lupt cu-a ta mustrare/ Ceasuri, zile, săptâmâni,/ Şi mereu a mea-ndreptare/ O amân de azi pe mâni604.
Conştient că va trece împreună cu
zeul Eros puntea humii, în melodica

şoptire a râului, ce geme605, Eminescu îl proiectează şi peste Styx: Şi totuşi va luci în veci/ Aprins de zeul Amor/ Şi ale sale raze reci/ Pe frunte lumina-m-or/ […] Căci stăpâneşte tot ce-a fost/ Şi tot ce o să vie/ Şi câte nu avură rost/ Şi nu au fost să fie606. Imaginea iubitei căreia pe faţă-i plâng gândiri607 este dovada vie a ceea ce poate sesiza omul. Poetul, în ciuda a toate, are o picătură numai din toate câte sunt; Umane, vor pieri şi ele toate. [...] Căci eternu-i numai moartea, ce-i viaţă-i trecător608 (s.a.)

Altfel spus, cântecul era predestinat să însemne o cale a confruntării cu misterul final609. Poetul se proiectează în viitorul său de după moarte: Parcă mă văd murind… în umbra porţii/ Aşteptă cei ce vor să mă îngroape…/ Aud cântări şi văd lumini de torţii610. Altădată, aşa cum este cazul în Mai am un singur dor, Eminescu îşi exprimă dorinţa de a trece dincolo tot în sunetul cântului: De voi muri curând,/ În liniştea serii/ Să mă duceţi cântând/ La marginea mării611.

Nimic nu este întâmplător. În Geniu pustiu, Sofia moare cufundându-şi ultima suflare a vieţii în sunetele pianului. Poesis, la rândul ei, va avea aceeaşi soartă, cu deosebirea că aceasta din urmă îşi va acompania moartea cu propria-i cântare. O muzică atât de rafinată se întreţese în Mortua est!, încât din durerea morţii răzbate doar vraja ei diafană: O rază te- nalţă, un cântec te duce/ Cu braţele albe pe piept puse cruce,/ Când torsul s-aude l- al vrăjilor caier/ Argint e pe apă şi aur în aer612. În tinereţea ipoteşteană înclinaţia poetului spre o imaginară criptă, după moartea prematură a iubitei, este grăitoare: Alege-ţi o cruce, alege-un mormânt/ Şi zi:

«Aici doarme amorul meu sânt»/ Şi cântă la capu-i şi cântă mereu:/ «Dormi dulce şi dusă, tu, sufletul meu!»613

aşază sentimentul […] morţii sub o vastă cupolă simfonică. Somnul poetului, redat lui însuşi, se înconjoară de străji muzicale, ca de un zid nestrăbătut în calea patimilor stinse614. Totul culminează cu armonia

cântecului celest care înfioară inima lui Dumnezeu, îmbătrânit până şi el de timp, dar care rezonează prin nopţile-nstelate – la o musică de vis/ Ce-nundă faţa-i veche cu-n dureros surâs/ Şi inima-i bătrână din nou o mai inspiră/ De cugetă lumi nouă – cum cugetă o liră/ Dulci melodii şi doruri…615
Cerul şi îngerul păzitor al poetului,
reprezentat de iubita moartă prematur, sunt legate indisolubil în mai toate imaginile poemelor sale: Prin mii de stele ce lucesc/

În armoniile create de Eminescu, buciumul şi cornul deţin un loc aparte în economia întregului. Întocmai ca-n poezia mallarméană, ele sugerează, nu numesc. De altfel, trimiterile directe nici nu şi-ar găsi rostul în contextul unei poezii ca Peste vârfuri, unde este obligatoriu a se face

cuvenita distincţie între muzicalitatea în sine a versului şi invocarea expresă a unor sonorităţi melodice617. În Povestea teiului,

partea cea mai interesantă nu vine atât din conţinut, cât din participarea lectorului la sunetele create şi la sugestia trimiterilor lor: Îngânat de glas de ape/ Cânt-un corn cu-nduioşare/ Tot mai tare şi mai tare,/ Mai aproape, mai aproape618. Ştefan Cazimir numeşte sunetele ca fiind impalpabile genii aeriene [...] care se apropie şi se îndepărtează, se nasc şi mor, acoperind în scurta lor existenţă curba integrală a simţirii umane619. Topirea sunetului în natură este o inexplicabilă alchimie, care, fie prin învăluire, fie creând o stare de melancolie, te face să nu-ţi mai aparţii, să fii din numărul celor ce n-au fost niciodată620 şi să te risipeşti în fărâme, contopindu-te cu sunetele omniprezente: Blându-i sunet se împarte/ Peste văi împrăştiet,/ Mai încet, tot mai încet,/ Mai departe... mai departe...621

Câteodată sunetul buciumului este explicit, ca-n poveste: Adormi-vom, troieni-va/ Teiul floarea-i peste noi,/ Şi prin somn auzi-vom bucium/ De la stânele de oi622; altădată însă, el se disipează în reverberaţii acustice ale întregului univers,
încât numai urechea cea mai fină şi mai cunoscătoare poate să-l sesizeze. Pornind de la sugestia sunetului, lucrurile pot lua o întorsătură surprinzătoare. În acord cu tristeţea unei iubiri eterne, dar şi a faptului că totul este trecere, poetul ajunge să atingă alte resorturi; de aici rezultă întorsături simfonice ca acestea: De ce taci, când fermecată/ Inima-mi spre tine- ntorn?/ Mai suna-vei dulce corn,/ Pentru mine vre odată?623
Starea acesta, aproape narcotică a viziunii morţii probabile – Îndulcind cu dor de moarte – este dată, în fapt, de un lucru simplu în aparenţă: Melancolic cornul sună624. Dar sunetul cornului emite unde în cercuri învăluitoare, dând senzaţia
– omenescă, altfel – că moartea, ca şi iubirea, sunt imprevizibile. Altădată, sunetul cornului ia proporţii mitice, în aşa fel încât totul pare bulversat în natura întreagă, iar animalele au presimţiri apocaliptice: Din codrii singurateci un

corn părea că sună./ Sălbatecele turme la ţărmuri se adună./ Din stuful de pe mlaştini, din valurile ierbii/ Şi din poteci de codru vin ciutele şi cerbii,/ Iar caii albi ai mării şi zimbrii zânei Dochii/ Întind spre apă gâtul, la cer înalţă ochii625.

deţine şi el o magie întreagă. E ca şi cum, în Trecut-au anii..., un poem atât de şfâşietor de trist, poetul smulge un sunet din trecutul vieţii626. Sunetul buciumului este, ca şi cel al cornului, când explicit, ca în Lasă-ţi lumea... (Tânguiosul bucium sună,/ L-ascultăm cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea lună/ Dintr-o rarişte de fag627), când repetabil ca un ecou după moarte: Şi cum va înceta/ Al inimii zbucium,/ Ce dulce va suna/ Cântarea de bucium628.

Aceste sunete, la care se adaugă şi cel al clopotului, dau împreună semnele cele mai obişnuite ale prezenţei umane în univers629. Dacă primele două au un rol prin definiţie muzical, clopotul, care poartă în el mai degrabă sonorităţi lumeşti (anunţă miezul nopţii, incendii sau moartea cuiva), este convertit de poet la stadiul muzicalităţii sale tipice (iniţiale).

Reverberând până departe în aerul naturii, el împle cu glasul lui sara630. Rezonând cu natura romantică a poetului, sunetul clopotului provoacă în sufletul îndrăgostitului o stare aproape explozivă: arde-n iubire ca para631. Acelaşi sunet dă prin reverberaţiile sale magnetice, propagate în unde sonore şi care fac aerul să vibreze, un soi de melancolie dureroasă pe de o parte, sentimentală pe de altă parte, ca atunci când ora întâlnirii cu fiinţa iubită se apropie. Altădată, el domină absolut atmosfera satului: De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot632 sau urcă în impalpabile rezonanţe religioase: Vântu-ngreunat cu miros trezea-n clopot glas de sfinţi633.

Comuniunea între sufletul poetic şi glasul clopotului este dată de elementul comun amândurora - tânguirea, care aparţine melancoliei: Lin din codrii se coboară/ Melancolic glas de corn634. Faptul că buciumul şi clopotul au valenţe echidistante în rezonanţele auditive şi sentimentale ale poetului este exprimat de apariţia lor simultană: S-aud din bucium cânt/ Să sune talanca635. Mai mult, ele se asimilează comuniunii cu natura: Am auzit a stelelor cântare/ Al mării glas, al râurilor grai/ A frunzelor umilă suspinare/ Mişcate-n freamăt de-al vântului vai!/ În codrii cei adânci şi nalţi în zare/ De tânăr auzeam păsări din rai/ Cu glas de aur aerul tremurând/ Din iarbă florile-auzeam crescând636. Asociat cu sunetul clopotului, îngerul iubirii urcă spre cer, generând senzaţii muzicale prin excelenţă: Iar prin cerul meu cu raze pluteşti îngere rozalb/ Cum cântarea cea de clopot prin senina noapte trece637.

Proza eminesciană însăşi întăreşte în imagini convingătoare şi pline de melancolie acea senzaţie a liniştii de dinaintea serii la care clopotul contribuie plin de muzicalitate: Încet, încet painjinişul cel roş se lărgi, se diafaniză şi se prefăcu într-un cer rumenit de apunerea soarelui. El era lungit pe o câmpie cosită, fânul clădit mirosea, cerul de înserare era deasupră-i albastru, limpede, adânc, nouri

de jăratic şi aur umpleau cu oştirile lor cerul, dealurile erau încărcate cu sarcini de purpură, paserile-n aer, oglinzile râurilor rumene, tremurătorul glas al clopotului împlea sara chemând la vecernie638.

Deşi pare că provin amândouă din aceeaşi sferă a înălţimilor, cerul înstelat şi îngerii se disting prin particularităţi încărcate de substanţă folclorică majoră.

Sublimate cu totul altfel decât cum apar în logica comună, ele îşi au sursa în modul particular în care s-a desfăşurat copilăria poetului. Cerul este o prezenţă poetică simbolică, o cupolă protectoare de la care pornesc toate înspre pământ, iar îngerii sunt asimilaţi cu iubita, căreia, după moartea prematură, îi cresc aripi şi se preface-n înger.

633 Manuscriptum, nr. 1(82)/1991, Anul XXII, Număr special Eminescu – Poezii inedite, ediţie de Petru Creţia, p. 71.

După ce în anul 1958 am fost trambalat în interes de serviciu, dintr-un loc în altul, adică din Bucovina în Banat şi din Banat în Călimani, am fost plimbat cu soţia şi copilul după mine, atât încât mă uscasem şi la propriu şi la figurat.
Cunoscînd că la Somova s-a deschis un mare şantier de explorări geologice cu perspectiva de a se lucra cel puţin trei ani (până la stabilirea rezervelor) am apelat la colegul meu Vasile Bacalu, care răspundea de întreaga activitate geologică din Dobrogea şi care avea nevoie de ajutor şi l-am rugat să mă ia la el. Bietul om a făcut ce a ştiut, a intervenit la conducerea Comitetului Geologic şi mi- a obţinut transferul şi în felul acesta am ajuns în ajunul anului 1965, la Câşla.
Câşla este un sat din comuna Somova, judeţul Tulcea, aşezat la bifurcarea braţelor ce leagă Tulcea de Sarica – Niculiţel – Măcin. Locuitorii satului sunt români amestecaţi cu lipoveni, toţi creştini care trăiesc, muncesc şi petrec în armonie împreună şi care în decursul veacurilor au împrumutat şi împământenit

multe cuvinte şi obiceiuri turceşti. În Câşla, în afară de şcoală şi primărie, toate casele erau acoperite cu stuf şi toate erau cu pământ pe jos. Sobele pentru încălzit erau făcute din plăci de calcar iar focul se dădea din afară cu paţe sau cu un maldăr două de stuf, suficient a încălzi o cameră timp de 24 de ore. În interior, peste pământul făţuit cu lut se întindeau rogojini făcute din papură peste care se aşterneau preşuri din cordele din cârpă sau din lână.
Dormitorul, cum îi spuneau ei, casa cea mare, era mobilat cu două paturi cu saltele de lână şi perine de puf de gâscă, o masă şi patru scaune. Pe masă o lampă cu petrol, pe peretele din partea de răsărit era o icoană cu o candelă sub ea, iar pe ceilalţi pereţi tot felul de fotografii de familie. Lângă patul unde dormea mama, se găsea un leagăn bine legat de grinda casei, unde-şi creşteau oamenii copilaşii. Casa era făcută din ciamur, adică vălătuci de pământ amestecat cu paie, cu pereţii groşi de 0,50-0,60 metri şi cu ferestrele mici, nedublate, vopsite în albastru, o culoare naturală făcută cu apă şi foarte rezistentă la razele solare şi la ploaie.
Când se căsătoreau doi tineri, întreg satul le construia casa, iar la nuntă, care ţinea o săptămână, cadourile aduse pentru tineri constau dintr-un viţel, alţii aduceau un purcel sau doi, alţii aduceau două-trei găini, alţii numai una sau un cocoş, alţii un borcan cu miere de albine, fiecare după puteri şi după cum îl lăsa inima.
În Câşla aveam sediul şantierului şi de aici cercetam cu foraje sau lucrări miniere, delta pentru ape potabile, sudul pentru minereuri sărace în fier (Palazu) iar nordul pentru baritină, sulfuri polimetalice
şi fier (Somova, Niculiţel, Iulia-Babadag etc.)
Am locuit împreună cu soţia şi copilul în acest sat, înainte de a fi colectivizat, aproape trei ani, la un gospodar tânăr pe nume Toader Cazacu, care era căsătorit şi care avea patru copii, cel mai mare în clasa I primară, iar cel mai mic era de un an. Deşi tineri, se descurcau destul de bine, aveau o vacă care le asigura laptele, aveau un cal pe care îl foloseau la munca câmpului, creşteau doi-trei porci pentru untură şi carne (pe lângă peştele pe care îl prindeau aproape zilnic) şi o curte plină de păsări. Mai aveau o bucată de vie, deci vin pe săturate, câteva pogoane semănate cu grâu şi câteva semănături cu porumb şi cartofi şi un loc de casă pe care- l cultivau cu pepeni. Amândoi munceau mult dar trăiau bine, aceasta înainte de colectivizare, că pe urmă s-a ales praful de tot. De multe ori m-am întrebat de ce aceşti oameni cuminţi şi harnici care locuiesc la 6 km de Tulcea, nu-şi dau băieţii şi fetele să înveţe carte. În sat numai copiii preotului urmau liceul, ceilalţi rămâneau cu patru clase primare sau neştiutori de carte, în special fetele care erau toate analfabete. Am dedus că nu-şi băteau capul cu cartea pentru faptul că aveau tot ce le trebuie şi nu duceau grija zilei de mâine. În anii secetoşi pământul rodea cât era necesar unei familii. Dacă în cel mai rău caz, un sărăntoc într-o zi n-avea ce mânca îşi lua undiţa şi în câteva ore venea cu atâta peşte încât să mănânce el cu toţi ai lui şi cu toate orătăniile din curte. Pentru iarnă nu aveau grija lemnelor de foc, se încălzeau cu stuful din baltă care era din abundenţă, de asemenea nu aveau grijă să-şi hrănească viţeii, porcii şi oile. Pe acestea le duceau pe prundoaie (insule plutitoare) primăvara şi le aduceau când îngheţa apa. Acolo găseau hrană din belşug, o vegetaţie luxuriantă, o bogăţie de peşte, moluşte, bactrieni, ouă de raţe, gâşte, lişite etc.
Câteodată duceau primăvara doi porci şi aduceau iarna zece-doisprezece. Vara, în satul acesta era o adevărată explozie de cireşe, caise şi pepeni, iar
toamna după ce fierbea vinul, începeau nunţile şi botezurile care ţineau toată iarna. Era şi „Ziua babei”, ce se sărbătorea a doua zi după Anul Nou şi aici luau parte neinvitate toate femeile satului, cele care au născut sau cele care vor naşte, ajutate de
„babă” (moaşa satului).
Fiecare participantă avea obligaţia să ducă păsări fripte, peşte fript, cârnaţi, dulciuri şi vin, iar Baba trebuia să se îngrijească de muzică. Era chemat un tânăr care ştia să cânte din armonică, singurul cântăreţ al satului, el fiind şi singurul bărbat din toată petrecerea. O, şi să fi auzit când se însera, ce chiuituri, ce horă şi ce chef încingeau femeile. S-a dus şi soţia lui Toader-proprietarul nostru; el rămânea acasă cu cei patru copii şi ne-a spus că la această sărbătoare n-avea voie să lipsească nici o femeie, prezenţa era obligatorie.
Mai exista o sărbătoare de care nu auzisem, Paştele Blajinilor. Imediat după sfintele Paşti, la duminica Tomei, se sărbătorea Paştele pentru cei morţi. Se duceau cu toţii la cimitir cu ouă roşii, friptură de miel şi vin şi la mormântul celor dragi mâncau şi beau încât se mai întâmpla câte o dată să se îmbete şi să adoarmă pe morminte.
Satul Câşla, astfel descris, reprezintă toate satele din Deltă, cu singura deosebire că cele existente între braţele Dunării erau mai frumoase, cu casele mai cochete şi foarte curate (pe acolo nu exista praf). O duceau prost cu apa potabilă şi cu înhumatul celor decedaţi.
Dar să revenim la activitatea noastră de zi cu zi. În Câşla urmăream o serie de filoane de baritină cu mai multe galerii de coastă, iar la Somova cercetam un calcar baritizat ce avea în bază sulfuri polimetalice. De la Câşla până la Somova erau 7 km pe care-i băteam zilnic, pe o cărare ce trecea prin lanuri de grâu şi porumb. Într-o dimineaţă frumoasă de mai, pe când mergeam spre Somova, dintr-un lan de grâu, la o distanţă de circa 6-7 metri zbura o dropie. A zburat razant cu pământul şi n-am avut timpul necesar să o studiez. M-a impresionat mărimea, mai
mare decât un curcan şi de culoare galben- ruginie.
În aceeaşi vară mă duceam cu amicul Bacalu către dealul Cortele, şi fiind foarte cald, Vasile mi-a propus să coborâm în vale şi să facem baie în balta Somovei. Balta se extindea pe o suprafaţă mare şi avea o apă limpede, clară şi liniştită şi era înconjurată de stânci înalte prăpăstioase. Era cald de tot, nu se mişca nici o frunză. Am sărit în apa care era foarte adâncă şi înfricoşătoare şi am început să înotăm. Vasile, bun înotător, crescut pe malurile Dunării, m-a lăsat mult în urmă. Eu înotam pe spate şi ridic ochii şi privesc pe luciul apei şi nu-mi venea să cred, când am văzut sute de capete de şerpi, unii cu câte un peşte în gură. M-am speriat şi în graba cea mai mare am ieşit pe stâncile de la mal. Vasile înota şi se răsfăţa fără să-l impresioneze şerpii, el era obişnuit cu aceste reptile.
Mai târziu, prin luna noiembrie, într-o zi luminoasă şi caldă, pe o serie de conducte rămase de izbelişte de la sonde şi care se incinseseră la soare, am văzut o mulţime de şerpi, o încâlcitură de reptile respingătoare care se încălzeau şi se desfătau în căldura blândă a sfârşitului de toamnă, fără să se sperie, au început să alunece printre stânci în baltă. Ce spectacol scabros şi respingător. Aşa ceva, după vreo zeci ani, am mai văzut la Batoş în Obcinele Bucovinei. Se săpa un batal pentru sonde (o groapă cu latura de 3 metri) şi la adâncimea de peste 1 metru, iarna am descoperit un cuib de vipere. Toate erau într-un ghem în care hibernau şi se mişcau foarte greu din cauza frigului.
A trecut vara, a trecut şi toamna al cărei pitoresc este greu de redat, toamnele în Deltă sunt feerice, sunt dumnezeieşti şi a venit o iarnă blândă care s-a prelungit până aproape de echinocţiul de la 21 martie. Vasile tot timpul mă ameninţa: „vezi, cum apar brânduşele plecăm la prospecţiuni pe malul drept al braţului Sfântul Gheorghe, unde am informaţii că se găsesc aflorimente de baritină”. N-am plecat în aprilie, dar în luna mai am trecut la fapte.
Era o primăvară caldă, cu o vegetaţie luxuriantă, cu apa acoperită de nuferi, iar pe mal o bogăţie de sălcii pletoase şi plopi cu frunze argintii. Prin bălţi se răsfăţau gălăgios tot felul de raţe, mai mari, mai mici, pitice, unele viu colorate, altele de un alb imaculat, altele moţate, toate înotau alături de gâşte, lişiţe, nagâţi, egrete, cocostârci şi alte păsări de baltă, iar prin pomi şi prin tufişuri se zbenguiau nestingheriţi sticleţii, piţigoii şi nelipsiţii şi mirificii auşei. Auşeii erau puţini mai mari decât o albină şi coloraţi în galben, iar pe piept şi pe creasta capului cu roz pal. Erau adevărate minuni ale puterii divine. Era un zumzet blând, un zgomot plăcut iar susurul apei o simfonie încântătoare a vieţii ce pulsa din plin în acest colţ de rai. Acesta era paradisul. Noi căutam de zor baritină şi aproape de ora prânzului, când ne depărtasem foarte mult de la locul unde lăsasem maşina şi când soarele înfierbânta tare, observăm o casă modestă, aşezată în mijlocul unei vii bine îngrijite iar pe prispa casei stătea un bătrân îmbrăcat decent şi trăgând tacticos dintr-o ţigară. I-am dat bună ziua şi l-am rugat dacă are şi dacă poate să ne dea câte o gură de apă.
El ne-a poftit în casă. Am intrat mai întâi într-o săliţă aranjată cu mult simţ estetic, iar când am păşit în casă ne-a impresionat luxul: o cameră îmbrăcată în covoare scumpe, un somptuos pat acoperit cu o covertură roşie de pluş şi între două perne mari, albe, brodate, stătea un căţeluş negru, iar lângă el cu o chitară în faţă o doamnă între două vârste, apărută ca dintr- un vis frumos. Am rămas surprinşi până la descumpănire la apariţia acestui interior plăcut, precum şi de prezenţa acestei încântătoare femei care, până la urmă, am înţeles că era soţia bătrânului de pe prispă, colonel în rezervă şi proprietar al unui hectar de vie lângă Tulcea. El ne-a servit cu un vin alb, rar, de care noi nu mai gustasem de mult. Am încercat să-i plătim dar am fost refuzaţi şi ne-a spus că are de vânzare şi că îl comercializează la Bucureşti. După ce am mulţumit pentru vin şi pentru tot deranjul făcut şi după ce am
mai aruncat câte un zâmbet discret şi câte o privire duioasă doamnei, ne-am luat rămas bun şi ne-am reîntors la mlaştină, îndreptându-ne către Câşla. Aici am povestit tot ce am văzut şi cu ce vin ne-a servit bătrânul încât doi ingineri tineri de la foraj şi unul de la minerit au luat maşina şi au nimerit la colonel pentru a gusta vinul şi au tot gustat până s-au îmbătat. A doua zi, povestea unul dintre ei, cum mergea el în beci să o ajute pe doamna la tras vinul din butoi, şi spunea cu gura plină că aşa fiinţă dulce şi îndemânatică n-a mai întâlnit, după cum n-a mai băut niciodată un vin atât de bun şi aromat. Cât despre colonel numai cuvinte de laudă şi aprecieri la superlativ. Şi de acum înainte toată vara au zăbovit pe prispa bătrânului viticultor şi vorba aceea „trai pe vătrai”, cu sondele lăsate mai mult în grija Celui de Sus. Zicea un ingineraş: „ei se fac că ne plătesc noi ne facem că muncim”.
Până la urmă s-au înrăit şi sondorii la vinul atât de aromat şi totul s-a terminat cu o bătaie între tineretul de la foraj, mari admiratori ai doamnei şi, în special a căţelului, care era negru şi buhos. Toate acestea ne-au creat un sentiment de regret urmat de o mare nenorocire: în galeria unu, Câşla, pe când artificierul inserta capsele, au explodat circa 20 kg de dinamită, omorând pe loc un inginer minier, un artificier şi doi vagonetari, toţi tineri. A fost mare jale, mai ales atunci când au venit familiile celor decedaţi, părinţi şi copii, care nu se mai opreau din plâns. Suspinau, oftau şi blestemau mina.
Dar cu întâmplări triste şi dureroase, cu întâmplări vesele, timpul trecea şi a venit şi toamna anului 1956.
Toamna revoluţiei din Ungaria. Eu şi amicul Vasile Bacalu eram în permanenţă suspectaţi de către securitate. Mereu eram chemaţi şi întrebaţi ce ştim, ce-am auzit, care este atmosfera şi tot felul de sâcâieli care ne deranjau mult, până la frica şi teama de a nu fi arestaţi. Nu greşisem cu nimic şi ne vedeam serios de treabă dar dacă securitatea considera că erai vinovat, avea atâtea metode, în special
sovietice, că spuneai tot ce-ţi dictau superiorii cu şepci albastre şi cu stele pe umăr.
În vremurile acelea de nelinişte şi nesiguranţă, când îţi era frică şi de umbra ta, colac peste pupăză, în seara zilei de 30 decembrie, ziua Republicii Populare Române, un maistru sondor Badiu, a cărui soţie – Aurica Badiu – lucra în sectorul geologic, s-a îmbătat şi a nimerit drept în biroul nostru. Se înoptase şi îmi treceam pe hărţi tot ce văzusem în cursul zilei, când, ca din pământ apare Badiu ca o furtună. Se repede la tabloul lui Gheorghe Gheorghiu- Dej, îl ia şi-l distruge înjurându-l şi strigând „Vreau lumină, vreau lumină!”.
A fost arestat imediat şi de acum înainte eu n-am mai avut linişte, n-am mai avut o zi bună, totul se transformase într-o teroare psihică ... triste amintiri. Mereu mă chema locotenentul Sultan şi mereu mă întreba ce legături am cu Badiu şi ce mai discut cu Bacalu. Sultan era un om tânăr, la vreo 35 de ani, înalt, voinic, mai întotdeauna îmbrăcat în civil şi mereu încruntat. Băgase groaza în mine, ca mai târziu să aflu că era o nulitate care nu reuşise să facă decât trei clase de liceu în vreo şase ani.
În primăvară am fost chemat ca martor în procesul Badiu la Tribunalul din Constanţa, care l-a condamnat la zece ani temniţă grea. Toată iarna lui 1957-1957 am lucrat timorat şi lipsit de elan. Într-o zi a fost chemată şi soţia mea la securitate în Tulcea. Deşi era primăvară şi se făcuse cald, s-a îmbrăcat biata femeie cu haine groase, ca tot omul păţit, apoi plângând a sărutat fetiţa şi a plecat. Eu am rămas cu copilul în casă înebunit şi mă tot plimbam şi mă perpeleam pe rogojinele lui Toader şi mă uitam cu amar la micuţa nevinovată care se juca fără să înţeleagă ceva din toată tragedia noastră. Seara soţia s-a întors şi în şoaptă mi-a povestit tot ce i s-a întâmplat, iar eu parcă renăscut, devenisem un om fericit. Cât de relativă este fericirea! Treaba şi obligaţiile noastre de serviciu mergeau înainte: la Câşla şi Somova toate lucrările aveau rezultate pozitive,
incurajatoare, iar în unele zone unde noi efectuam prospecţiuni am avut mari satisfacţii profesionale: am descoperit un afloriment de baritină în dealul Bogza, iar Vasile a descoperit un filon lung de peste 1 km, în zona Malcoci. L-a cercetat câteva săptămâni apoi m-a invitat şi pe mine să- mi arate realizările lui. Urcuşul către Malcoci se făcea peste dealul Bujorilor, bujori care tocmai înfloriseră şi transformaseră tot versantul într-o pajişte de culoare roşie aprinsă ce părea că arde, că s-a aprins toată zona, declarată monument al naturii. Mi-a prezentat filonul o zi întreagă, ne-am bucurat mult şi l-am felicitat din tot sufletul. Descoperiri pline de bucurii asociate cu necazuri şi îngrijorare. Sultan nu ne slăbea de loc cu întrebările sale agasante, stupide, utopice şi fără conţinut. Într-o zi îmi spune bietul Bacalu:
- Măi Ghiţă, tu ai un coleg de liceu, pe doctorul Volcinschi de la spitalul din Tulcea, dacă vrei, roagă-l să mă interneze că mă simt tare prost.
- Da, pot şi-ţi promit că vorbesc. Aşa am procedat şi l-am internat pe Vasile care şi-a lăsat acasă şi el o soţie cu doi copii şi a intrat în spital. După externare, în timpul concediului medical, a plecat la Bucureşti şi a arătat conducerii rezultatele obţinute, zăcămintele ce urmează să fie exploatate şi ajutat de profesorul V. Ianovici a reuşit să se transfere în capitală.
Tot pe vremea aceea s-a pus problema cercetării Moldovei de Nord, fapt ce m-a bucurat mult. Am mai zăbovit eu ce-am mai zăbovit, apoi mi-am luat inima în dinţi şi m-am prezentat la Comitetul Geologic, la regretatul profesor Alexandru Codarcea, căruia i-am explicat că sunt din judeţul Botoşani, că am o
mamă bătrână şi văduvă şi că-l rog să facă tot ce poate pentru a mă transfera la şantierul ce urma să aibă sediul în orăşelul Dărăbani. M-a întrebat dacă Bacalu este de acord şi i-am răspuns afirmativ, apoi el a dat dispoziţii să mi se întocmească toate formele pentru a pleca ca geolog pe malul Prutului, între Dărăbani şi Miorcani. Cu hârtiile în mână m-am reîntors la Câşla, mi-am făcut bagajul, mi-am luat soţia şi copilul, mi-am luat rămas bun de la toţi colaboratorii, i-am sărutat şi cu durere în suflet şi cu mult regret pentru toate bogăţiile şi frumuseţile de aici, am plecat. Am respirat uşor pentru faptul că am scăpat de Sultan şi m-a durut mult pentru oamenii buni pe care i-am lăsat în Câşla, pentru Toader şi ai lui, precum şi după zăcămintele de baritină. Aşa a fost: Sultan şi toţi ai săi nu ne-au lăsat să ne facem datoria, să facem un lucru bun pentru ţară. Aşa era pe atunci, noi munceam şi ei, care erau spectatori, trântori, ne acuzau de insolenţă, lene, incompetenţă şi duşmani ai poporului. Stătea Sultan pe capul nostru precum stă un ciulin sub coada calului.
Nici la Dărăbani n-am dus-o mai bine din acest punct de vedere, deoarece s- au găsit şi acolo creştini şi buni români care să ne invite la bal în Vinerea Mare, în Vinerea Patimilor. De aici am plecat cu o mare satisfacţie, am cercetat, am descoperit şi am dat în explotare un zăcământ de nisip alb cuarţos ce formează azi materia primă pentru fabrica de sticlă de la Dorohoi.
După mai mulţi ani, m-am întâlnit la Comitetul Geologic cu Aurica Bădiu, fosta noastră colaboratoare de la Câşla, care mi-a spus că s-a recăsătorit deoarece soţul ei a murit după doi ani de detenţie. Dumnezeu să-l odihnească!

Pentru coordonarea acestor probleme, se întrunesc în şedinţă, periodic, directorii şcolilor secundare şi ai liceelor din Botoşani, convocaţi de Consiliul Interşcolar (instituţie creată acum) care era condus de un director.
Pe 3 iunie 1941, Prefectul judeţului Botoşani, Lt. Col. Craiu, cu adresa nr. 1010, trimisă directoarei Elena Haralmb, face cunoscut că „Faţă de interesele generale urgente, vă rog a lua imediat măsuri ca astăzi, 3 iunie 1941, până la ora 20.00, atât localul ocupat de acel liceu, cât şi localul internatului să fie eliberate, pentru a fi puse la dispoziţia armatei”; iar pe 5 iunie 1941 se comunică Inspectoratului Şcolar Regional Iaşi, Biroul Mobilizări, că „Acest liceu, precum şi internatul au fost ocupate de către armata germană, în ziua de 3 iunie a. c.249
Localul liceului din Bulevardul Mihai
Eminesu va fi eliberat pe 21 octombrie
1941, dată comunicată de conducerea şcolii Inspectoratului Şcolar Regional Iaşi.
Conform dispoziţiilor obligatorii în situaţie de război, toate cadrele didactice au foat chemate la şcoală, cu adresa nr. 47 din 22 iunie 1941, acestea fiind în vacanţă, în diferite localităţi din ţară. Profesoarele au raportat, în scris, conducerii liceului locul unde lucrează în perioada 22 iunie-31 octombrie 1941, informând că vor dovedi, din nou acest lucru, cu acte, la prezentarea în liceu. Într-o situaţie trimisă de liceu Comandantului Pompierilor din Botoşani se arată că El. Haralamb, S. Botez, V. Ungureanu, Val. Mihăilescu şi Ad. Petrovici au lucrat la Crucea Roşie din Botoşani, M. Stamatin, Fel. Bidnei, Ch. Sibi şi A. Chersin au activat la Crucea Roşie din Focşani, C. Lung Muscel, Iaşi şi Bucureşti; L. Guştiuc, la Crucea Roşie din Slatina, iar părintele S. Simionescu la
Poşta Centrală din Botoşani. În acelaşi timp, 7 eleve din clasele mari au fost repartizate de şcoală la apărarea pasivă, făcând parte din echipa pentru stingerea incendiilor. S-a răspuns solicitărilor prefecturii de a se confecţiona în orele de lucru 30 cămăşi şi 30 perechi de pantaloni, pentru ostaşi, expediindu-se totodată 72 perechi ciorapi, 56 perechi mănuşi, pentru ostaşii de pe front, lucrate din lâna primită.250
Demobilizarea cadrelor didactice s-a produs pe data de 10 octombrie 1941 pentru profesorii secundari, învăţătorii şi organele de control ale învăţământului “aflaţi în formaţiuni de zonă interioară, detaşamente de lucru sau părţile sedentare ale unităţilor respective, cât şi a profesorilor şi învăţătorilor, a ofiţerilor, subofiţerilor de rezervă, trecuţi de 40 de ani.”251
Cadrele didactice ale liceului, Comitetul Şcolar îşi fac datoria cu prisosinţă la catedră şi în asigurarea condiţiilor bunei desfăşurări a vieţii de internat, cu toate privaţiunile impuse de război. Documentele cercetate ne arată efortul conducerii şcolii care intervine mereu cu rapoarte şi adrese la Ministerul Educaţiei Naţionale pentru repartizarea unor cantităţi rezonabile de alimente de bază (făină, ulei, zahăr, carne etc.) pentru cantină şi pentru personalul didactic şi administrativ.
Repetate adrese sunt, de asemenea, trimise şi prefectului judeţului Botoşani, Oficiului de Aprovizionare şi Comandantului Corpului 4 Teritorial Iaşi (în octombrie 1940 se solicită livrarea pentru internat a cantităţii de 80 pâini pe zi de la Manutanţa din localitate).
Încadrarea liceului pentru anul de
învăţământ 1941-1942 nu are modificări,
dar, din cauza războiului, unele cadre suplinesc profesorii „Laurian”-ului concentraţi:252

Nr. crt.	Numele şi prenumele	Specialitatea	Statutul pe post	Supliniri la „Laurian”
	Elena Haralamb	ştiinţele naturii	definitiv	director
	Pr. S. Simionescu	religie	definitiv	-
	S. Botez	istorie	defintiv	-
	Ana Horga	l. română	definitiv	-
	Maria Munteanu	l.germană	detaşată	-
	Margareta Stamatin	fizică-chimie	definitiv	ore din cat. nr.17
	Elena Ene	geografie	definitiv	-
	Fl. Bidnei	l. română	definitiv	ore din cat. nr.7
	Charlotte Sibi	l. franceză	definitiv	-
0.	Vera Ungureanu	l. latină	definitiv	-
1.	Maria Manolescu	matematică	definitiv	ore din cat. nr.16
2.	Liubovi Guştiuc	filosofie, drept	definitiv	ore din cat. nr. 4
3.	Dr. V. Vasiliu	higienă	definitiv	-
4.	Solange Ionescu	l. latină	suplinitoare	-
5.	A. Chersin	desen, caligrafie	definitiv	ore din cat. nr.20
6.	A. Baier	gospodărie	suplinitoare	-
7.	Adela Petrovici	educaţie fizică	definitivă	-
8.	Val. Mihăilescu	muzică	definitiv	-
9.	Virginia Munteanu	lucru	suplinitoare	-
0.	Petrache Hermina	secretară	-	-

Adeseori, cadrele didactice sprijină şi financiar desfăşurarea războiului. Astfel, printr-o adresă din 18 octombrie 1941, directoarea comunică ministerului că, Eforia şcolară a acestui liceu a depus pentru „Împrumutul reîntregirii” suma de 50.000 lei, la Banca Naţională, cu chitanţa nr. 100027, în luna septembrie 1941.253 Doctoriţa Victoria Vasiliu, titulară la acest liceu, pe higienă, a subscris suma de 7500 lei, reprezentând salarul integral pe luna octombrie 1941, tot pentru „Împrumutul reîntregirii”.
Tot în această vreme, 21 de persoane din liceu depun salarul lor pe o zi
pentru construirea „Palatul Invalizilor” ce urma să se realizeze din ordinul şi prin grija mareşalului Ion Antonescu, suma fiind, de 14.800 lei.254 Societatea de Cruce Roşie, filiala Botoşani, prin preşedinta ei E. Semaca, cu adresa nr. 211 din 27 iunie
1941 confirmă direcţiunii liceului, primirea donaţiei făcute de “Domnişoarele profesoare ale liceului condus de Dvs. şi odată cu aceasta vă rugăm a arăta corpului didactic al şcoalei osebitele noastre mulţumiri pentru frumosul gest”.255 Tot acum, mai multe zeci de profesoare din oraş şi din Liceul „Carmen Sylva”, au urmat şi absolvit cursuri de „Soră
infirmieră voluntară”, organizate de Societatea Naţională de Cruce Roşie, pusă acum sub înaltul patronaj şi ocrotire ale Majestăţii Sale Regina Mamă Elena.
Având grijă permanent să existe fonduri suplimentare necesare rezolvării problemelor unităţii, Comitetul Şcolar a întocmit un buget de venituri şi cheltuieli, judicios gândit, realizabil, ceea ce a făcut posibilă cumpărarea unui pian nou, a unui aparat de radio şi instalarea de difuzoare pentru a fi ascultate emisiunile speciale pentru elevi, cărţi pentru bibliotecă, în valoare de 40.000 lei, aparate şi instrumente pentru fizică şi chimie în valoare de 50.000 lei, colecţii biologice de
20.000 lei, hărţi şi tablouri de 10.000 lei, material didactic şi unelte în valoare de
80.000 lei.256
Totodată, erau scutite de diferite taxe elevele refugiate şi cele care aveau fraţi concentraţi pe front,care învăţau la şcoală şi stăteau la internat. Sume importante erau atrase la bugetul şcolii şi prin sistemul de taxe, utilizat cu aprobarea Casei Şcoalelor şi Ministerului Educaţiei Naţionale şi al Cultelor. Nivelul şi numărul acestor taxe pentru acest an şcolar erau după cum urmează:
Taxă de frecvenţă - 3000 lei Taxă pentru anuar - 70 lei Taxă specială - 1000 lei Taxă spital-şcoală - 30 lei Taxă stricăciuni - 30 lei Taxă bibliotecă - 150 lei Taxă pentru construcţii - 500 lei Cotizaţii diferite - 100 lei
Cu multă înţelegere, Comitetul Şcolar, în frecvente şedinţe din aceşti ani (1941-1944), supune spre aprobare cereri ale elevilor şi prăinţilor cu probleme deosebite, ce solicitau scutirea totală sau reducerea parţială a cuantumului acestor taxe, aprobări ce s-au dat, fără însă a afecta bunul mers al şcolii care avea, în depozit, permanent la bancă, importante sume, ce se cheltuiau cu mare grijă şi atenţie.
Pentru educaţia patriotică a elevilor Inspectoratul Şcolar Regional Iaşi recomanda, prin diferite adrese, procurarea, în mod benevol, a următoarelor lucrări: „Revista Armata”, „Zburăm spre răsărit”, „Noi de la bombardament”, „La porţile Odesei” şi „Carnet de soldat”, toate publicate de Editura Militară şi Aeronautică.
S-au dat dispoziţii totodată de amenajare a Colţului Eroilor, de care să se aibă mare grijă „ca, în adevăr, să servească din punct de vedere educativ. Elevii să aibă grija acestuia, să fie bine cunoscută de ei însemnătatea lui, să fie alimentat cu flori şi se întreţină candela aprinsă”.257
Atomosfera din şcoală s-a întristat, la vestea că directoarea Elena Haralamb, istovită de problemele complexe ale timpului, cărora până acum le-a făcut faţă în mod exemplar, s-a îmbolnăvit destul de grav, intrând în concediu de boală. Din octombrie 1943
girează acestă funcţie profesoara Sabina
Botez. Fatalitatea a făcut ca pe 18 ianuarie
1944 Elena Haralamb să treacă în lumea umbrelor, la vârsta de numai 51 de ani, rămânând prezentă marea sa contribuţie la ridicarea pe culmi nemaiavute a Liceului
„Carmen Sylva”. N-a mai putut vedea cu ochii preţuirea şcolii şi a statului, ea fiind propusă pentru a fi decorată, cu ocazia zilei de 10 Mai 1944, cu Ordinul „Coroana României”, în grad de cavaler.258
Din ianuarie 1944, conducerea unităţii este încredinţată de minister unei persoane unanim acceptată de colectiv, ce va duce mai departe, în condiţii tot mai grele, prestigiul liceului. Este profesoara de matematică titulară şi definitivă Maria Manolescu, iar pe catedra de ştiinţele naturii, rămasă vacantă, este numită suplinitoare profesoara Sofia Ţăranu, cu
examen de capacitate.
În acest an şcolar, 1943-1944, din nou, au loc schimburi de adrese cu Inspectoratul Şcolar Regional Iaşi, Biroul Mobilizări, cu Consiliul Interşcolar şi Cercul de Recrutare Teritorial, în legătură cu pregătirea în detaliu a evacuării liceului,
în două variante: pe C. F. R. şi coloane auto şi hipo, iar cealaltă numai pe jos. Sunt date informaţii în legătură cu numărul de funcţionari care urmau a fi evacuaţi, numărul de familii, greutatea arhivei ce mai trebuia evacuată, numărul de bagaje, pentru care se solicită vagoane, căruţe sau autovehicule.
După declanşarea ofensivei
sovietice, pe frontul de Est, în vara anului
1943, mareşalul Ion Antonescu a hotărât elaborarea măsurilor de evacuare din zonele de Est şi de Nord-Est ale ţării. Consiliul de Miniştri, în şedinţa din
22.IX.1943, prin vocea conducătorului statului, afirma că această măsură înseamnă prudenţă şi nu pierderea încrederii în victorie. „Noi, spunea mareşalul, trebuie să ne pregătim pentru cele mai rele situaţiuni.”
La 27 septembrie 1943, şeful Marelui Stat major, generalul Ilie Şteflea, a primit ordinul de a studia şi întocmi toate lucrările care ar fi necesare în cazul eventualei evacuări din Transilvania, Basarabia, Bucovina şi Moldova.
Elaborarea programului era făcută de Marele Stat Major, iar excecutarea lui revenea Ministerului Afacerilor Interne şi prefecturilor de judeţ.
Planurile de evacuare elaboate, pentru a nu provoca panică, au fost codificate şi au avut caracter „Strict Secret”. Astfel, Operaţiunea 1111 reprezenta planul general, Operaţiunea
1111 A reprezenta evacuarea Transilvaniei, iar Operaţiunea 1111 BM reprezenta măsurile de evacuare pentru Bucovina, Basarabia şi Moldova. De coordonarea acţiunii pe ţară era însărcinat colonelul Gheorghe Mosiu.259
La nivelul judeţului, prefectura a elaborat şi ea un plan de acţiune, Cercul
Militar Teritorial având sarcina tehnică de realizare a lui, împreună cu alţi factori locali, desemnaţi în programul aprobat.260
Cercul Militar Teritorial comunică, pe 19 februarie 1944, că “şeful lucrărilor de evacuare pentru liceu este Maria Manolescu, directoarea, şi că Gh. D.
Ticălău, directorul Liceului Comercial de băieţi din localitate, este persoana însărcinată cu îndrumarea şi executarea lucrărilor de evacuare şi plasare a liceului.261 De asemeni Insp. Şcolar Teritorial Iaşi comunică prin adresa numărul 6750 din 3 martie 1944 că “pentru instituţia dvs., în caz de evacuare, a fost desemnat Liceul de fete Arad.262
Din 9 martie 1944 au început pregătirile intense pentru evacuarea oraşului Botoşani. La început, pentru prima etapă a evacuării s-au înscris 8795 persoane, ca apoi foarte repede numărul acestora să ajungă la 22433 persoane pentru întregul judeţ.1 Era efectul cunoaşterii din literatură, presă, radio, din relatările refugiaţilor şi răniţilor reveniţi în familie despre realităţile din lumea comunistă şi teama de o vendetă, de o replică dură, faţă de faptul că românii au cooperat cu armata germană şi au trecut Nistrul.
Loviturile puternice date de Armata Roşie Wehrmachtului au constrâns pe germani la „replieri” succesive, astfel că, în urma Operaţiunii Uman-Botoşani (5 martie-17 aprilie 1944), trupele sovietice au intrat pe teritoriul României şi-n urbea noastră mai întâi.263
La 26 martie 1944 Ripicenii şi Movila Ruptă au fost ocupate (eliberate) de armatele sovietice; acest lucru a determinat accelerarea măsurilor de evacuare. Mijloacele puse la dispoziţie (trenuri de persoane şi marfă, mijloace auto şi hipo) erau insuficiente, ceea ce a dus la supraaglomerarea trenurilor, iar şoselele ce duceau spre sudul şi vestul ţării erau pline de convoaie de trăsuri, căruţe şi care Încărcate de refugiaţi care se amestecau cu coloane de militari şi motorizate ale armatelor române şi germane.264
La 6 aprilie 1944 sovieticii au intrat în Dorohoi, oraş ocupat fără nici o împotrivire, iar la 4 octombrie a fost numit şi prefectul acestui judeţ, în persoana învăţătorului, originar din Vlăsineşti, Alexandru D. Faliboga.265
În ziua de 7 aprilie 1944, trupe ale Armatei Roşii au intrat şi în oraşul Botoşani, acesta fiind predat de o conducere instituită aprioric, cu scopul de a asigura continuitatea funcţionării instituţiilor vitale ale urbei. Această administraţie era formată din Carol Artberger, primar, I. Bitterman, şef de poliţie, ing. I. Wechsler, şef serviciu tehnic, T. Witner, şef serviciu muncii etc., prefectul fiimd numit de sovietici, în persoana d-lui Dumitru Rusu.266 Această echipă era subordonată comandamentului sovietic. O vreme s-a vorbit şi s-a scris despre „bucuria eliberării” mai devreme a judeţelor Dorohoi şi Botoşani, de faptul că aici s-a început, înainte de legiferare, reforma agrară, de „normele noi ale democraţiei” etc. S-au publicat lucrări, s- au susţinut teze şi s-au obţinut titluri, dar după 1970 şi cu insistenţă, cu cât venim spre 1990, s-a afirmat cu ironie şi sarcasm, în diferite reuniuni ale profesorilor de istorie, despre acest teritoriu eliberat şi viaţa lui ca fiind „Paşalâcul de la Botoşani”. Câtă mare dreptate este în această afirmaţie sentenţioasă făcută de istorici botoşăneni de renume ai Universităţii Ieşene, invitaţi la Botoşani!267
Revenind la evacuare, în ziua de duminică, 26 martie 1944, la orele 6 dimineaţa, Gh. Ticăloiu, a înştiinţat şcolile şi liceele că „au sosit vagoanele” (deşi era
numai unul!) şi că „trebuie luate în primire”. Datorită precipitării, panicii provocate de înaintarea trupelor sovietice, autorităţile locale au scăpat repede de sub control această acţiune, fapt ce a determinat ca o avere de zeci de milioane de lei să fie lăsată pradă invadatorilor (mobilier, biblioteci, colecţii muzeale, hărţi geografice şi istorice, tablouri originale şi oglinzi de cristal, aparate de fizică şi chimie, animale şi alimente etc.).
Evacuarea s-a desfăşurat cu multe greutăţi şi peripeţii, făcându-se şi mari cheltuieli financiare. Liceul s-a instalat la Cermei, judeţul Arad. Inspectorul financiar Viorel Popovici, care a verificat gestiunea unităţii, pe exerciţiul 1943-1944, în zilele de 17-23 august 1944, constată că cheltuielile de evacuare s-au ridicat la suma de 38.851 lei.268 Liceul „Carmen Sylva” primea aici adresa nr. 20637/1944 a Inspectoratului Şcolar Regional Iaşi (refugiat şi el la Piteşti, Strada Şerban Vodă, nr. 87), ce prevedea că „toate lucrările pregătitoare deschiderii noului an (corigenţe, examene particulare, examene de admitere) la şcolile la care nu s-au făcut încă, se amână din ordinul ministrului, pentru intervalul de la 15 septembrie-1 octombrie, pentru toate şcolile din întreaga ţară”.

254 Cu aceeaşi comunicare (nr. 2837 din 8 decembrie 1943) adresată Inspectoratului Şcolar Regional Iaşi, se propuneau pentru decoraţii prof. Felicia Bidnei, Maria Manolescu, Sotir Simionescu, Elvira Chiroiu – cu „Coroana României”, în grad de cavaler. Hermina Petrache, secretara, era propusă,

263 „Monitorul de Botoşani”, an IV, nr. 143, din 20 iunie 1998; vezi şi „Gazeta de Botoşani”, an IV, nr.

264 Este vorba de renumiţii istorici Vasile Cristian, Ioan Caproşu, Dumitru Rusu

266 Arhivele naţionale Direcţia Judeţeană Botoşani, Fond Liceul „Carmen Sylva”, Dosar nr. 3/1941, fila….. (acelaşi inspector revine în zilele de 6 şi 7 februarie 1945 şi întocmeşte inventarul pagubelor suferite de liceu, redactând un nou proces verbal)

BOTOŞANI, oraş, comună urbană, capital judeţului Botoşani … este aşezat pe un platou întins şi înclinat spre vest, care face parte din culmea dealurilor ce se prelungesc între Siret şi Sitna”.1
În vechimea oraşul se numea Târgul Botăş, cum dovedeşte vechea sa pecete municipală ce ni s-a păstrat pe o carte a târgoveţilor din Botoşani din 5 august 1670. În această carte „pecetea târgului Botoşani are ca marcă un păun cu coada întinsă şi împrejur, după o cruce, inscripţia cu litere slavoneşti: Pecetia târgu Botăş”.2
Originea numelului oraşului

O primă ipoteză aparţine lui D. Frunzescu3 care a susţinut că oraşul Botoşani şi-ar trage numele de la hanul tătarilor Batuo-Han care a năvălit şi prădat la 1240 Polonia, Moldova, Serbia şi că s-ar fi stabilit în Botoşani.
Lipsa totală a unei atestări istorice de acest fel ne îndreptăţeşte să respingem din capul locului ipoteza. Lipsa acestui nume din toponimie este un alt fapt ce duce la întărirea ideii că numele oraşului nu poate avea la bază numele hanului tătarilor.
A.P.Calimach în lucrarea Notiţă istorică asupra oraşului Botoşani afirmă că oraşul şi-a luat numele de la un Botăş, Botoş sau Botăşan, care a fost primul proprietar al acestei localităţi şi întemeietorul ei.4
Faptul că Botoşani înseamnă târgul lui Botăş este susţinut şi de N. Iorga. În legătură cu acest nume istoricul face remarca: „Botăş este un nume care trebuie pus alături de Bontăş, cu Motăş, cu Cresnăş, cu Hasnăş. Finala ăş se adăuga la unele nume de oameni pentru a face nume nouă. Cele de mai sus vin de la Bontea, Moteş, Crasnea, Hasnas sau de la formele şi mai vechi Bontul, Motul etc. Botăş vine de la Botea sau Botul. E un nume care se află în toate părţile româneşti, în Ţara Bîrsei, în Banatul Timişan”.5
Deci împărtăşim pe deplin ideea lui A.P.Calimach că Botoşanii şi-a luat numele de la un Botăş, nu putem fi însă de
acord cu afirmaţia sa potrivit căreia numele de persoană Botăş vine de la substantivul botăş care „etimologesc ... este vechi moldovenesc şi înseamnă viţă de vie sădită de un an”6.
Forma obişnuită de nume privind răsadul viţei de vie este butaş. Cultura viţei de vie este practicată la noi din timpuri
vechi, dar termenul butaş în intrat în limba română relativ târziu. Nu se poate admite deci apropierea numelui de familie Botăş, care este al unei vechi familii boiereşti din Moldova, de apelativul butaş, apelativ după cum am spus intrat relativ târziu în limba română.
Numele Botăş, de la care îşi trage numele oraşul Botoşani, este numele unei vechi familii boiereşti în Moldova. Doamna lui Ieremia Movilă Voievod (1595) era născută Bătăşan şi a avut un frate, pe boierul Botăşan, care la 1610 a fost pus în ţeapă de Ştefan Tomşa.7
Familia aceasta este pomenită în documente încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare. La 1487 domnitorul cumpăra câteva moşii pe care le dăruieşte Mitropoliei Romanului şi în uricul de cumpărare se zice:
„.... şi aşijderea veni înaintea noastră şi înaintarea a noştri moldoveneşti boieri, Neagşa fiica lui Băila de la Racova, nepoata lui Botăş ...”8.
Probabil un boier din această familie cu numele Botăş a întemeiat satul care va deveni apoi târg şi aşezarea va primi numele întemeietorului ei, potrivit obiceiului pământului.
În legătură cu un astfel de fapt, iată ce ne relatează D. Cantemir:
„Nu este nici un nume boieresc în Moldova care să nu-şi aibă numele său împrumutat satului pe care l-a făcut el întâi, fiindu-i dăruit de domnii vechi ai ţării pentru vitejia şi slujbele sale”9.

Botoşanii intră deci în categoria acelor toponimice ce pleacă de la un antroponimic.

Antroponimicele devenice toponimice nu-şi păstrează decât rareori aspectul neschimbat.
Toponimicele acestea se formează
cu ajutorul sufixelor – eşti, - eni, - iani.
Funcţia lor este de a indica originea personală a locuitorilor, adică a descendenţilor celui ce a întemeiat ori a stăpânit satul.
- Eşti este mai frecvent în Muntenia, iar – ani (eni) este mai frecvent în Moldova10.
Numele oraşului Botoşani ar la bază antroponimicul Botăş la care s-a adăugat sufixul ani. Dialectal oraşul este numit Bot’săni.
Dintr-un document de la Ştefan cel Mare aflăm de un „Botăşeni pe apa Prutului, în ţinutul Corurlului”11.
Acum satul nu mai există, numele lui pleacă desigur tot de la un Botăş.
Astăzi în Oltenia este un Botăşeşti
– pais care însă după afirmaţiile lui I. Iordan „provine cu siguranţă de la un nume de persoană Botosu”.
În ce priveşte numele oraşului Botoşani şi I.Iordan invocă familia boierească Botăş.12

Foarte interesante sunt numele străzilor din veacul trecut şi acesta, legate de vechile meserii practicate la noi. Dintre acestea multe au supravieţuit până astăzi, altele desemnează meserii care în urma progresului tehnic şi-au pierdut mult din importanţa pe care o aveau altă dată sau şi- au restrâns conţinutul.
Cei ce practicau diverse meserii erau organizaţi în bresle, conduse fiecare de câte un staroste. Numele de meserii derivă de obicei de la obiectele fabricate sau vândute de meseriaşii ori comercianţii respectivi.
Cea mai veche menţiune cunoscută până acum despre vreo breaslă din Botoşani este anul 1690. Breasla aceasta este o corporaţie pentru cazuri de boală şi deces.
În 1716 un arhiereu adresează o scrisoare din locurile sfinte breslaşilor din Botoşani „întâi a tinerilor, apoi a dubălarilor, calămarilor, cizmarilor şi tuturor altora”13.
Alte documente vorbesc despre un
Tănasă, staroste de croitori în 1781 şi
despre un staroste de jidovi, iar în 1815 despre un staroste de dulgheri14.
În 1832 când după cerinţele
Regulamentului Organic trebuiau să se organizeze breslele în vederea dreptului de alegător pentru eforii pe care-l aveau starostii breslelor, erau în Botoşani 63 de bresle.15
Dintre acestea menţionăm: bărbierii, berarii, blănarii, braşovenii, cărămidarii, căsapii jidovi, ciubotarii, ciubotarii jidovi, ciubotarii ruşi, cizmarii moldoveni, cojocarii, croitorii moldoveni, croitorii jidovi, cuşmarii, mindirigii, muzicanţii, pescarii, sticlarii, tălpălarii, telalii ş.a.
Toate numele de meserii date unor uliţe şi mahalale contribuie la formarea unei imagini complete despre viaţa economică a oraşului Botoşani din secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea.
Strada BLĂNARILOR Meşteşugurile legate de
confecţionarea îmbrăcăminţii se întâlnesc în toare oraşele secolului al XVII-lea. Breasla blănarilor este una dintre cele mai vechi şi mai importante bresle din Botoşani. Breasla a luat fiinţă la 1768, fapt pe care-l aflăm din Privilegiul de întocmire a breslei, dat de Mitropolitul Gavril Calimach, datat cu această dată.
„Gavrilu, cu mila lui Dumnezeu, arhiepiscopul şi mitropolitul a toată Moldova ... au venit înaintea noastră blănarii din târgul Botoşanilor şi au cerşit ca să osăbească şi ei breasla lor cu catastif după obiceiul altor bresle de printr-alte târguri şi oraşe”.16În 1832 erau în oraş patruzeci şi cinci de blănari. Biseria Sfântul Ilie este ctitoria acestei bresle. Dintr-o statistică a tuturor supuşilor străini din Botoşani, făcută în 182017, aflăm de existenţa unui cartier numit Blănărie.
„Gheorghe Creţu, blănar, are dugheană în Blănărie.”
Din aceeaşi statistică aflăm şi de existenţa unei uliţe a blănarilor:
„Andronic Pelin ... se neguţitoreşte cu bogasarii ţinând dugheană cu chirie pe uliţa Blănarilor”.
În 1869 strada e numită strada Blănăriei (R.st.e.508.IV). Numărul atelierelor se măreşte, se deschid şi alte blănării noi, iar vechea stradă se va numi la
1878 strada Blănăria Veche (I.c.h.p.14).
Numele străzii s-a menţinut până astăzi, aceasta explicându-se prin faptul că meseria se numără printre acele căror practică s-a continuat.
În 1942 întâlnim strada Blănarilor (I.c.h.p. 84), iar în 1969 strada Blănari (S.G.C.).
Strada BUTNARILOR
Strada e denumită după numele butnarilor, a acelora „ce fac sau vînd buţi”. La 1820 numele breslei apare în documente18:
„Ioan Boşneagu, moldovan născut la Cernăuţi ... are casă de zăstre în mahalaua Sfîntu Gheorghe. Breasla: e butnar”.
Numele străzii Butnarilor e semnalat în documente la 1878 (I.c.h.p.13).
Strada CĂRĂMIDĂRIEI
„Pe lîngă manufacturi au funcţionat la noi şi întreprinderi de tipul cooperaţiei capitaliste simple, care reprezită prin forma de organizare o capitalisă a muncii ... de exemplu cărămidăriile din jurul marilor oraşe”19.
Cărămidăria este instalaţia pentru fabrcicarea cărămizilor. Numele strada Cărămidăriei apare în 1869, (R.st.c.983,VII), în acelaşi an găsim şi forma strada Cărămidă (R.st.c.984,VII).
În 1942 strada apare cu numele strada Cărămidarilor (I.c.h.p.66), datorită faptului că era locuită în majoritate de lucrătorii de la cărămidărie.

Strada Cărămidari (S.G.C.) există şi astăzi, iar populaţia oraşului numeşte cartierul In Cărămidă20.

Strada CĂSĂPIEI
Numele străzii vine de la breasla căsapilor sau măcelarilor. Dintr-un document de la 182021 aflăm de existenţa acestei bresle: „Grigore Erezezinschi, născut la Sadagura. Breasla: căsap”. Ce nume de stradă apare la 1869 (R.st.c.89, V).
Strada CIZMĂRIEI
Breasla cizmarilor se numără printre vechile bresle existente în Botoşani. Această breaslă alături de altele, primeşte în 1716 o scrisoare de la un arhiereu plecat la locurile sfinte. Cizmari se numeau cei ce făceau orice fel de încălţăminte.
„Ion Dulamă ... şade în mahalaua
Sfîntul Gheorghe. Breasla: e cizmar”.2 2
Numele strada Cizmăriei este semnalată în documente la 1869. (R.st.c.992, VII), iar în 1899 e menţionată strada Cizmăria (I.c.h.p.307).
Strada COJOCĂRIEI
Strada poartă un nume derivat de la cuvîntul cojoc, „haină ţărănească din blană de oaie, fără faţă” (Săin).
Cojocarii lucrau pentru marea
masă a poporului spre deosebire de croitor.
„Neculae Teodose ... are o dugheană de zestre în mahalaua Sfîntul Gheorghe. Breasla: cojocar”.23
În 1894 apare în documente strada

atelierului unde se lucrau cojoace, iar în
1896 strada Cojocarilor (I.c.h.p.57), după numele meseriaşilor ce lucrau în atelierele de cojocărie şi locuiau în cea mai mare parte pe această stradă.
Strada CROITORILOR
„Croitor, cel ce croieşte şi coase” (Săin). De la numele acestei bresle a venit şi numele străzii, care e semnalată în documente la 1878 (I.c.h.p.305) şi sub acelaşi nume apare la 1898 (R.s.t.c.192, VI). Numele apare şi în toponimia rurală: Dealul croitorilor. Podul croitorului (Făl.).24
Strada CUŞMĂRIEI
Numele străzii vine de la numele atelierului în care se confecţionează căciuli, numit cuşmărie. Strada apare în documente în 1869 (R.st.c.799,V).
Strada DUBĂLĂRIEI
A dubi înseamnă în Moldova a tăbăci, a argăsi (D.L.R.M.) Dubălăria este deci atelierul unde se dubesc piei de animale. Breasla dubălarilor este semnalată în documente la 1716, strada Dubălăriei apare în documente la 1888 (I.c.h.p.84), iar
în 1899 o găsim în documente sub forma strada Dubălarilor (Pl.t.Bot.). Datorită faptului că era locuită de lucrătorii de la dubălărie. „ ... casa mea cu locul pe strada Dubălari.5”.25
Strada FEREDEULUI
Feredeu „baie, cadă pentru îmbăiat: stabiliment public pentru făcut baie (D L R M )”. Dintr-un referat al Sfatului de la departamentul Lucrărilor publice, 1853, aflăm „uliţa Feredeului evreesc ce se zice şi a lui Potlog ... să se paveze acea uliţă”.26 Strada e semnalată în documente şi la 1878 (I.c.h.p.58), purtând acelaşi nume datorită băii existente aici.
La 1899 strada se numeşte strada feredeilor (R.st.c.621,III), după numele lucrătorilor care lucrau la acel feredeu şi sub acelaşi nume o găsim în 1942 (I.c.h.p.101).
Strada FIERARILOR
Strada apare în documente la
1878 (I.c.h.p.16) şi poartă acest nume datorită faptului că pe acea stradă existau ateliere de fierărie, unde se prelucra fierul sau se potcoveau caii. Strada se afla în apropiere de Tîrgul Vitelor, fapt ce făcea ca lucrul fierarilor să sporească, mai ales în zilele de iarmaroc.
Strada HARABAGIILOR
Haraga înseamnă „car mare de transport cu laviţa înăuntru (ţinând locul diligenţelor de mai târziu): car mare îngenere” (Sain).
Harabagiu e numit „căruţaşul care transportă cu plata oameni sau mărfuri” (D.L.R.M.).
Pentru prima oară numele străzii apare la 1869 sub forma strada Harabagească (R.st.c.938,VI) sau strada Harbăriei (R.st.c.831, VI). La 1877 strada se numeşte strada Harabagiilor (I.ch.p.311), datorită celor ce practicau această meserie şi locuiau aici. Sub acelaşi nume o întâlnim şi în 1898 (I.ch.p.339).
Strada HORNARI
Strada îşi trage numele de la hornarii ce curăţau coşurile sau hornurile. Strada apare în documente în 1869 (R.st.c.83,I).
Strada LEMNĂRIEI
Numele străzii revine de la un atelier de lemnărie ce exista aici. Sub numele de strada Lemnăriei apare în documente în 1892 (R.st.c.1034).
Mai devreme însă, la 1878 numele străzii este Lemnăria Veche (I.c.h.p.11) ceea ce ne duce la concluzia că pe această stradă exista de mult un atelier de lemnărie
„lemnăria veche”, constituindu-se ulterior
alte ateliere. Cu acest nume, Lemnăria Veche întâlnim şi astăzi strada, situată în apropiere de fosta Piaţa Sfîntul Gheorghe.
Strada MILITARILOR
Strada este semnalată prima oară în 1899 (Pl.t.Bot.) şi astăzi o întâlnim cu numele de strada Militari (S.G.C.); ea este situată în apropierea cazarmei.
Strada MINDIRIGIILOR
Strada se numeşte astfel după atelierele mindirigiilor aflate aici. În aceste ateliere se confecţionau saltele şi plapome. Apare în documente la 1869 (R.st.c.886,VI); cu acelaşi nume apare şi în
1892 (R.st.c.1021).
Strada MUZICANŢILOR
Într-o jalbă către eforie dată de lăutari în 1836 se vorbeşte de „breselaşii lăutari” din oraşul Botoşani, se menţionează şi un staroste al muzicanţilor, iar în 1832 aflăm şi de o stradă a muzicanţilor.27
Sub acest nume, strada Muzicanţilor o găsim în 1899 (Pl.t.Bot.) şi în 1969.
Strada STICLĂRIEI
Strada poartă acest nume după un atelier de sticlărie situat aici, o găsim în documente la 1869 (R.st.c.154,VI) cu acelaşi nume apare şi în 1892 (R.st.c.721).
Strada STOLERILOR
Strada este locuită de stolerii organizaţi în breaslă. „G.Fridrch, neamţ ... şade în mahalaua Tîrgul Nou, breasla: e stoler”.”28
Strada e semnalată în documente la 1878 (I.c.h.p.52), iar astăzi există sub numele de strada Stoleri (S.G.C.).
Strada SURORILOR
Strada o găsim în documente la
1898 (I.c.h.p.313); era situată în apropirea Spitalului Mavromti, poartă acest nume probabil după surorile de caritate ce locuiau aici.
Strada SCAUNELOR
Strada poartă acest nume după butucii pe care se tăia carnea la măcilării, numiţi „scaune”. Pe strada aceasta existau o serie de măcilării şi cu numele de strada Scaunelor apare în documente la 1878 (I.c.h.p.32).
Strada TELALILOR
Pe această stradă locuiau telalii, negustorii de haine vechi. Numele este de origine turcească, iar meserie se numără printre acele practicate în orient şi pătrunse la noi în timpul îndelungatei stăpîniri turceşti.
În Botoşani numele străzii apare la 1878 (I.c.h.p.62), meseria aceasta practicându-se desigur mult mai de demult.
Strada TĂBĂCĂRIEI
Numele străzii provine de la atelierele de tăbăcărie deschise aici, în
1920 de către Ion Covîrcel29. În documente strada apare în 1924 (I.c.h.p.319).
Strada TĂLPĂLĂRIEI
„Breslele reprezintă o fază mai înaintată în organizarea asociaţiilor meşteşugăreşti ... Documentele vădesc pe de altă parte un proces susţinut de diferenţiere şi în cadrul acestor ramuri de producţie meşteşugărească ... Astfel în veacul al XVII-lea sînt menţionaţi tălpălarii, cavafii şi papugii ”30.
Tălpălăria este deci un meşteşug vechi, breasla tălpălarilor este menţionată şi în statistica breslaşilor din Botoşani făcută în 183231. Numele străzii vine de la un atelier de tălpălărie existent aici, iar strada apare în documente la 1869 (R.st.c.1027, VII), iar în 1969 există cu
numele de strada Tălpălărie (S.G.C.).
Strada VARARIEI
Pe aceastră stradă se aflau dughenele unde se vindea varul. În 1869 strada apare cu acest nume (R.st.c.491,IV) dar şi cu numele de strada Podul Vărăriei (R.st.c.1040, VII).

Şăin – Lazăr Şăineanu, Dicţionarul universal al libii române, Bucureşti, 1935.
I.c.h.p. – Inventarul colecţiei de hărţi şi planuri. Arhivele statului Botoşani. R. st. c. – Registrul stării civile, 1869- 1899. Arhivele statului Botoşani Pl. t. Bot. – Planul topographic al oraşului Botoşani pe anul 1899.
Trib. Bot. – Fondul Tribunalului Botoşani, 1892-1911. Arhivele statului Botoşani

Notă –Cifra arabă indică nunărul actului. Cifra romană indică umărul dosarului.

Dintotdeauna şi cu atât mai mult în actualitate, medalia se naşte din incandescenţe de conştiinţă generate, în special, de sfera calendarului cultural, existentă în membrii societăţii ce funcţionează asemenea unui calendar (solar, astronomic, pascal, comunitar, popular, naţional).
Urmare acestei stări, din când în când comunitatea se regăseşte atinsă de solidaritate şi o fulminaţie ce apare din diverse determinări, generându-i dorinţa de a-şi aminti folosind trecutul, sau de a crea o amintire folosind prezentul pentru siguranţa viitorului.
Astfel, adesea medalia devine cel mai adecvat şi mai accesibil mijloc de a crea durabil, un suport pentru momentul de conştiinţă activă, amintirea stării ei frumoase şi a subiectului pe care s-a ridicat.
În entitatea medaliei se codifică momente de satisfacţie şi comunicare verticală între generaţii, sau orizontală, în sincronia societăţii, momente ce devin astfel stabile şi nepieritoare.
În fapt, misiunea şi scopul fundamental al medaliei este să facă oamenii fericiţi pe moment şi pe subiect, să le conserve amintirea acelui subiect, a stării de regăsire oprită pe metalul gravat cu măiestria specifică artiştilor din domeniu.
Mesajul momentului ipostaziat în medalie poate fi înveşmântat în două faţete perceptive:
- De recuperare a unui subiect, din trecut şi uitare, adus prin aniversarea sau comemorarea lui, după caz în plan local sau lărgit( naţional, internaţional);
- De conservare a unui subiect nou, selectat dintre performanţele zilei, persoană sau eveniment, motivat pentru a fi adăugat tezaurului medalistic anterior.

Central, pe aversul medaliei, într-un câmp matisat (ø 35 mm.), este redat bustul
Medalia este un document unitar din punct de vedere intelectual, artistic şi obiectual, ce are menirea ca, într-un spaţiu restrâns şi incomod ca formă, să poată obiectiva sub formă de text şi imagine intenţia iniţiatorului.
Iniţiativă meritorie a avut notarul Lili Bobu din Botoşani, sub a cărei coordonare Asociaţia Culturală „ Regal d’Art” a editat un volum de excepţie în memoria lui Grigore Vieru, volum ce este însoţit şi de o medalie, poetul fiind apreciat ca „herald al românismului basarabean”(Gh. Grigurea).
Lucrarea, care are o grafică excepţională, se intitulează „Grigore Vieru. Testament pentru Fuego”, a apărut la Botoşani în 2012 şi face parte din colecţia
„regal de poezie”.
Volumul are o prefaţă semnată de acad. Nicolae Dabija şi cuprinde poeme, cântece, confesiuni, fotografii de colecţie, compoziţii muzicale pe versurile marelui poet basarabean, precum şi picturi realizate de artişti botoşăneni.
Medalia, volumul şi macheta unei călimări cu toc şi peniţă, dispuse într-o casetă specială, formează un ansamblu ce emoţionează plăcut prin eleganţă şi rafinament.

lui Grigore Vieru după o fotografie din tinereţe (p. 7 din volumul citat).
Pe un sector circular, generat de 14 cercuri concentrice (7,5 mm), este trecut editorul, semicircular în partea superioară ASOCIAŢIA CULTURALĂ „REGAL D’ART”, iar la baza bustului GRIGORE VIERU.
Anii de viaţă 1935-2009 încadrează simetric bustul şi separă cele două texte.
Bustul poetului în excizie se evidenţiază prin gradul superior de prelucrare (luciu metalic) în contrast cu câmpul matisat, ce are o rugozitate mai mare.
În ansamblul aversului, procedeul tehnologic folosit de realizator diminuează posibila componentă artistică specifică la astfel de editări.
Pe revers, în câmpul generat de r =
24 mm., două ramuri de lauri îmbrăţişează textul „Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi. Gr. Vieru”
Acest epitaf a fost dăltuit de sculptorul Tudor Cataraga pe piatra funerară comună montată la mormântul mamei poetului în ziua Duminicii mari (Rusaliile), în anul 1996.
Pe acelaşi ansamblu funerar, pentru
mama poetului s-a dăltuit epitaful:
„Pierzând pe mama, îţi rămâne Patria, dar nu mai eşti copil.”
Însuşi poetul a explicat sensul epitafului său.
„A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi ?!”
Faţă de crezul şi aspiraţiile lui
Grigore Vieru s-au identificat cei circa
80.000 de oameni din Basarabia şi din Ţară, care l-au omagiat prin faţa corpului neînsufleţit la mitingul de doliu naţional iniţiat de acad. Mihai Cimpoi şi Nicolae Dabija.
„A fost prilejul de a se dovedi reciproc şi marea iubire pe care cititorii sau ascultătorii cântecelor pe versurile sale o au pentru marele dispărut” (Tudor Nedelcea).
Întreaga compoziţie a reversului este în excizie şi se evidenţiază prin acelaşi contrast obţinut în urma procedeului tehnic de prelucrare ales.
Tirajul medaliei de 100 exemplare a fost realizat de o firmă specializată din Bucureşti.
Caracteristici tehnice:
- diametrul (ø) = 50 mm;
- grosimea (≠) = 3,4 mm;
- greutatea = 48 g.
- Avers - Revers - drept (↑↑)
Medalia nu este semnată şi este protejată într-o cutie de metacrilat transparent, care la rându-i este introdusă într-un suport din plastic (burete) de culoare neagră, ce suplimentează siguranţa medaliei în casetă şi realizează cu medalia un contrast vizual plăcut.
Medalia a fost oferită de către iniţiatoarea Lili Bobu:
- unor personalităţi culturale în cadrul Festivalului Internaţional Grigore Vieru, Iaşi-Chişinău, 2012;
- în cadrul ceremoniei decernării titlului de
„Artist al Poporului” artistului PAUL SURUGIU-FUEGO, de către preşedintele Republicii Moldova, Nicolae Timofti, eveniment găzduit de Preşedenţia Republicii;
- în cadrul Spectacolului aniversar „10
ANI DE CÂNTEC PE SCENELE BASARABIEI”, susţinut de artistul PAUL SURUGIU-FUEGO pe scena Palatului
„Nicolae Sulac”, Chişinău;
- Cabinetului de Numismatică şi Filatelie al Bibliotecii Judeţene „Mihai Eminescu” din Botoşani.
Ansamblul - volum, medalie, toc şi călimară, a fost oferit unui număr de 20 artişti consacraţi din Republica Moldova, participanţi la spectacolul aniversar de la Chişinău.
Prin această emisiune medalistică,
puternica personalitate a lui Grigore Vieru,
„Un poet cu lira-n lacrimi”, cum l-a definit Eugen Simion, intră şi în memoria metalului, păstrând posterităţii portretul celui ce „reprezintă strălucit, exponenţial, definitoriu ramura basarabeană a
eminescianismului” (Adrian Dinu
Racheru).
Cu siguranţă, generaţiile viitoare vor continua editarea unor astfel de emisiuni, la aniversare sau comemorare,
dedicate „ostaşului Vieru, căzut în bătălia pentru Bine, Adevăr, Dreptate, Frumos, Limbă, Istorie, Valori naţionale”. (Nicolae Dabija)

- Asociaţia Culturală „REGAL D’ART” Iniţiator şi coordonator - Lili Bobu

- Grigore Vieru „Acum şi în veac. Poeme; Confesiuni”, Editura LITERA, Chişinău 1997;

Octavian Liviu Şovan, Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, Editura

Despre necesitatea întocmirii repertoriilor arheologice judeţene aproape că nu mai trebuie scris nimic; orice arheolog, muzeograf, cercetător, care
lucrează în domeniu sau oricine a cochetat, cel puţin, cu disciplina arheologiei, cu munca de muzeu, este conştient că o asemenea întreprindere este cu adevărat necesară. De la interesul comunităţilor locale pentru valorificarea patrimoniului cultural, până la grija forurilor ministeriale de la Bucureşti pentru repertorierea generală, la scara întregii ţări, a tuturor siturilor arheologice, există o multitudine de motive, care justifică elaborarea unor asemenea lucrări de anvergură. Dacă aruncăm o privire rapidă asupra repertoriilor naţionale, observăm că cel dintâi publicat a fost primul repertoriu al judeţului Botoşani (1976), iar cel mai recent aparţine domnului dr. Carol Kacsó – Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş (2011); între acestea se intercalează repertoriile judeţelor Iaşi (1984), Cluj (1992), Alba (1995), Mureş (1995), Braşov (1996), Covasna (1998), Harghita (2000), Sibiu (2003), Sălaj (2010) şi Hunedoara (2005).
Personalitatea ştiinţifică a domnului dr. Octavian Liviu Şovan este una deosebit de proeminentă şi perfect conturată în
ansamblul arheologiei româneşti din ultimii 40 de ani. Produs al şcolii arheologice ieşene (a studiat şi colaborat cu M. Petrescu-Dîmboviţa, Nicolae Gostar, Dinu Marin, Dan Gh. Teodor, V. Chirica, V. Spinei, I. Ioniţă), deci cu rădăcini adânci în Universitate şi Institutul de Arheologie, domnia sa este autorul a numeroase studii, articole, note, rapoarte de săpătură şi volume, de autor sau în colaborare, opera sa fundamentală rămânând valorificarea propriilor cercetări din situl Sântana de Mureş-Cernjachov de la Mihălăşeni, jud. Botoşani, care a văzut lumina tiparului în anul 2005.
Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, demers deosebit de pretenţios, migălos şi cronofag, apărut sub egida Muzeului Judeţean Botoşani, Institutului Naţional al Patrimoniului (Bucureşti) şi Direcţiei pentru Cultură Botoşani, a văzut lumina tiparului în cadrul tinerei colecţii Bibliotheca Archaeologica „Hierasus” Monographica, reprezentând apariţia cu numărul IV din această serie.
După mai multe tentative şi lupte pe „baricadele sistemului”, domnul dr. O. L. Şovan a reuşit, cu sprijinul domnului Bogdan Şandric, analist-arheolog şi specialist în GIS din cadrul Institutului Naţional al Patrimoniului din Bucureşti, să câştige bătălia. Astfel, proiectul editorial a fost finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional, prin intermediul căreia s-au obţinut resursele financiare care au permis tipărirea volumului, la un preţ absolut insignifiant (8,28 lei).

Repertoriul Arheologic al Judeţului Botoşani se deschide printr-un Cuvânt înainte (p. 1-2), semnat de prof. univ. dr. Vasile Chirica, una dintre marile personalităţi ale arheologiei româneşti, reputat specialist al timpurilor străvechi din spaţiul sud-est european, cu

„antecedente” remarcabile, pe linia scrierii unor repertorii arheologice de calibru, premiate şi recunoscute pentru faptul că au deschis calea întocmirii unor repertorii arheologice în ţara noastră. Este vorba, în ordine cronologică, despre Repertoriul

Arheologic al Judeţului Botoşani (1976), autori: Alexandru Păunescu, Paul Şadurschi, Vasile Chirica, precum şi de Repertoriul Arheologic al Judeţului Iaşi (1984), autori: Vasile Chirica şi Marcel Tanasachi. Argumentând cu pertinenţă, distinsul arheolog ieşean accentuează necesitatea întocmirii noului repertoriu al judeţului Botoşani, care ar trebui să aibă menirea de a desăvârşi etapa de cercetare

1976, anul apariţiei celui dintâi repertoriu. Natura a fost darnică cu spaţiul locuit de comunităţile umane în Câmpia Jijiei, care este suprapusă, administrativ vorbind, de judeţul Botoşani. De aceea, aici, cercetările începute încă din veacul al XIX-lea, unele semnalate şi de Alexandru Odobescu (din vremea celebrului Chestionar – 1871), au evidenţiat şi detaliat o remarcabilă continuitate de locuire, din timpurile cele mai vechi, până în pragul modernităţii, continuitate definită de o unicitate aparte. Aici se întâlnesc, aşa cum aminteşte dr. Vasile Chirica, vestigii paleolitice, tumuli, valuri de pământ – Valul lui Traian), nenumărate monumente arheologice aparţinând culturilor Precucuteni, Cucuteni şi Noua, fortificaţii datând din diverse epoci istorice, vestigii din perioada migraţiilor, a „mileniului întunecat” şi medievale. Probabil că nimeni nu o putea spune mai nimerit, decât a făcut-o Vasile Chirica: „… spaţiul geografic al judeţului Botoşani se constituie ca un adevărat muzeu în aer liber”.
În Introducere (p. 3-8), autorul, dr. Octavian Liviu Şovan, arheolog în cadrul Direcţiei pentru Cultură Botoşani, prezintă, în cadrul unui excurs atent ales, necesitatea, etapele, istoricul cercetărilor arheologice din perimetrul administrativ Botoşani (judeţ înfiinţat prin împărţirea Regiunii Suceava în judeţele Suceava şi Botoşani în urma reformei administrative din anul 1968), dificultăţile, aşteptările, rezultatele proiectate în cadrul construcţiei ştiinţifice Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani. Sunt amintite frumoasele realizări ale marilor pasionaţi Neculai şi Emilia Zaharia şi a regretatului
academician Mircea Petrescu-Dîmboviţa, cei care au schiţat, prin tipărirea, în anul
1970, primul repertoriu arheologic al Moldovei – cunoscuta contribuţie Aşezări din Moldova). Paradoxal, măsurile
„punitive”, de autofinanţare din anii comunismului (1981), care au afectat grav destinele multor muzeografi, cercetători, restauratori, conservatori, au fost benefice pentru cercetarea de teren din judeţul Botoşani. Domnul dr. O. L. Şovan, un luptător care nu s-a lăsat copleşit de tarele
„sistemului”, a avut o contribuţie remarcabilă, prin găsirea unei modalităţi de finanţare în baza săpăturilor de salvare arheologică, plata fiind efectuată de fosta I.E.E.L.I.F. – Botoşani (având ca obiect de activitate îmbunătăţirile financiare), care a alocat sume considerabile. Astfel se explică faptul că în judeţul Botoşani au existat, în acei ani, zeci de şantiere arheologice, în cadrul cărora s-au implicat arheologi de renume: Alexandru Păunescu, Mircea Petrescu-Dîmboviţa, Adrian şi Maria Florescu, Neculai şi Emilia Zaharia, Dan Gh. Teodor şi Silvia Teodor, Victor Spinei, Vasile Chirica, Maria Bitiri, Mihalache Brudiu, Nicolae Ursulescu, Lidia Dascălu, Dinu Marin, Ion Ioniţă, O. L. Şovan, Anton Niţu, Paul Şadurschi, Constantin Iconomu, Constantin Asăvoaie, Maria Diaconescu, Rodica Popovici, Emil Moscalu, Florentin Burtănescu şi mulţi, mulţi alţii. Menţionăm că iniţiativa a fost preluată la nivelul întregii reţele muzeale din România.
Autorul scrie şi despre importanţa cercetărilor mai recente, de după 1989, trecând în revistă atât realizările în ceea ce priveşte domeniul arheologiei medievale, cât şi legislaţia apărută din 2000 încoace, punctând ca atare golurile legislative şi punctele forte, măsurile ce trebuiau a fi luate în cadrul instituţiei pe care o reprezenta – Direcţia pentru Cultură Botoşani.
Paragrafe aparte privesc modelul de fişă ales de autor pentru acest repertoriu; se arată faptul că ar fi fost imposibilă o detaliere mai mare a descoperirilor arheologice (după unii specialişti, poate nu tocmai modul cel mai fericit), optându-se pentru fişe algoritmizate simplificate, dar care să ofere datele fundamentale unei reperări şi înregistrări corecte a siturilor; chiar dacă nu toate siturile arheologice din judeţ au putut fi verificate în teren, în ciuda eforturilor depuse de arheologi prin efectuarea a repetate periegheze şi informări bibliografice, totuşi, datele strânse sunt de o mare valoare ştiinţifică şi administrativă. În ceea ce priveşte judecarea cultural-cronologică a descoperirilor, s-a utilizat recentul Tratat de Istoria Românilor (cele două ediţii –
2001, 2010), totodată fiind consultaţi cercetători de prestigiu, precum: Dan Gh. Teodor, Victor Spinei, Vasile Chirica, Nicolae Ursulescu, Mircea Ignat şi Mihalache Brudiu, care, prin sfaturile lor, au asigurat creionarea unei periodizări, de altfel pe larg explicate în acest capitol introductiv (p. 6-7).
Toate acestea permit, în opinia autorului, pe ansamblu, buna cunoaştere a descoperirilor arheologice şi înregistrarea lor sub pavăza legii, atâta vreme cât sunt definite şi delimitate în cadrul RAN şi LMI.
Urmează capitolul Istoria proiectului „Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani” (p. 9-16), semnat de domnul Bogdan Şandric, unul dintre cei mai avizaţi specialişti GIS de la noi. Echilibrat, concis şi explicit, textul este mai mult decât lămuritor în privinţa intenţiilor, dar, mai ales, a necesităţii elaborării unei asemenea lucrări, ce impunea, de la bun început, nu doar un volum imens de muncă de teren din partea arheologilor, ci şi de birou, dacă avem în vedere complexitatea, minuţiozitatea
„despicării” şi înţelegerii informaţiilor arheologice, care trebuiau să fie corelate cu datele de geografie spaţială. Aşa este, semnatarul capitolului a surprins, cât se poate de limpede, fapt ce s-a confirmat şi în timpul lecturării noastre a volumului, că necesitatea apariţiei noului repertoriu a fost, mai curând, una administrativă. Trăim într-o epocă aflată într-o permanentă mişcare, rotire, există proiecte ce trebuie rapid implementate, construcţii ce nu pot aştepta, de aceea, descoperirea, cartarea, cuantificarea şi algoritmizarea cvasiexhaustivă a siturilor arheologice e absolut necesară, pentru a putea fi protejate. Având o privire generală corectă asupra Repertoriului Arheologic Naţional, Bogdan Şandric a înţeles că siturile arheologice trebuie verificate şi amplasate precis din punct de vedere spaţial, localizarea şi determinarea cu acurateţe a coordonatelor geografice fiind o preocupare de bază a acestuia, pe parcursul elaborării repertoriului. Domnia sa explică perfect instrumentele de lucru, hărţile topografice şi satelitare, ortofotoplanurile, sistemul GIS utilizat, dar şi rezultatele obţinute. Totul a durat nu mai puţin de patru ani, între 2008-2012, fiind necesar efortul unei întregi echipe, care s-a ocupat cu delimitarea siturilor arheologice şi digitalizarea informaţiilor, rezultatele fiind concretizate prin: hărţi 2D, harta interactivă, care poate fi procesată pe computerul fiecărei persoane cu minime abilităţi în cunoscutul program ArcGIS şi harta interactivă on-line, parte integrantă a aceluiaşi complex proiect GIS, toate acestea având menirea de a simplifica şi ajuta la cunoaşterea detaliilor specifice delimitării şi poziţionării siturilor arheologice menţionate în textul repertoriului. Lucrul utilizatorilor cu harta este mult uşurat şi de prezenţa unor ghiduri de utilizare, aflate pe cd-ul care însoţeşte volumul.

Corpusul descoperirilor (p. 17-482) reprezintă partea masivă a volumului. Aici regăsim, organizate după un algoritm prestabilit – pe comune, alfabetic, siturile arheologice cunoscute la această dată de autor, după cum urmează: localitatea, codul RAN, codul LMI, punctul/toponimul, parcela cadastrală, latitudinea şi longitudinea, observaţii (de genul intra- sau extravilan), reperele, starea de conservare a sitului, factorii de risc (naturali, antropici), anul descoperirii, numele descoperitorului, tipul cercetării (ex. periegheză, sistematică), descoperiri (organizate într-un tabel, cuprinzând tipul descoperirii, perioada, cultura, faza culturală).

Urmează Bibliografie (p. 483-498),
consistentă, conţinând un număr de peste
360 de titluri; lucrarea se încheie cu Lista prescurtărilor (p. 499).

Fără îndoială că în analiza acestei lucrări nu putem fi decât subiectivi; copilăria şi adolescenţa noastră s-au petrecut în mare parte pe malurile Başeului şi Prutului, la Suharău, Alba şi Darabani. Este suficient să amintim faptul că regretatul arheolog Paul Şadurschi a cercetat, în satul Suharău, în punctul nr. 7 – Ruginosul, un sit arheologic aflat în apropierea gospodăriei bunicilor. Analizând această voluminoasă producţie ştiinţifică şi, mai ales, maniera în care a fost concepută, putem afirma, fără greşeală, că ne aflăm în faţa unui unicum în arheologia românească, prin urmare, înainte de a începe orice critică, el trebuie înţeles. Remarcăm faptul că, pentru prima dată, se utilizează poziţionarea în funcţie de aplicaţia GIS, a siturilor arheologice; ideea, binevenită de altfel, de a oferi date despre parcelele cadastrale este şi ea o premieră, la fel ca detalierea factorilor degradanţi ai siturilor arheologice. De aceea, din punctul de vedere al administrării şi protejării patrimoniului imobil, lucrurile stau bine, oferindu-se un instrument de lucru corect întocmit şi care serveşte interesele statului român, reprezentat, în unităţile administrative (judeţe), de Direcţiile pentru Cultură. Poate că ar fi util şi un al doilea volum, în care să fie prezentate cât mai multe desene, fotografii, planşe, ale unor obiecte descoperite în siturile arheologice sau cu obiecte „de efect”, care să ajute pe arheologi în aprofundarea unei imagini mai clare asupra unor secvenţe de locuire în funcţie de anumite criterii. Într-adevăr, această observaţie este justă, dar, având în vedere scopul prezentului repertoriu, care de la bun început a fost programat a fi altceva decât repertoriile arheologice clasice, credem că nu poate constitui neapărat o greşeală sau o scăpare. În orice caz, bogata şi variata bibliografie invocată de autor reprezintă un sprijin destul de consistent; în baza literaturii, cititorii pot realiza trimiteri la articole şi volume consistente, în care sunt de multe ori prezentate mai mult decât suficient şi detaliat, mare parte dintre punctele arheologice inventariate în corpusul descoperirilor. Oricum, lipsa ilustraţiei arheologice nu reprezintă un obstacol de netrecut, acest lucru poate fi completat şi valorificat într-un mod superior în viitor, poate chiar de către domnul dr. O. L. Şovan sau de către colegii arheologi de la Botoşani. Chiar dacă nu împărtăşim, în totalitate, periodizarea / cronologia utilizată aici, la care s-a făcut raportarea descoperirilor din repertoriu, suntem de părere că vestigiile sunt bine „fixate”, orice specialist indiferent de opiniile sale înţelegând perfect locul monumentelor / siturilor arheologice în cadrul mai larg al istoriei meleagurilor botoşănene.
Judeţul Botoşani beneficiază, în acest moment, de un repertoriu arheologic unic, diferit de cele cu care am fost obişnuiţi până acum. Esenţa sa este aceea de a deservi, în primul rând, interesele statului român, ca manager al patrimoniului arheologic mobil şi imobil, de conservator şi valorificator, prin Direcţiile Judeţene pentru Cultură, prin Muzeele şi specialiştii săi. Efortul deosebit depus de dr. Octavian Liviu Şovan şi de colaboratorii domniei sale trebuie respectat, înţeles, continuat şi sporit, în virtutea aceluiaşi interes public. Nu putem decât să felicităm echipa dar şi să regretăm faptul că, din păcate, pentru alte judeţe, cu număr mai mare de arheologi şi cu resurse financiare consistente, nu s-au scris repertorii arheologice, deşi aceasta este una dintre misiunile sacre ale carierei unui arheolog şi a instituţiilor publice de profil.

FORUM CULTURAL

ocr necorectat, versiunea originală aici

Bibliografie