Untitled Document

Descoperirile succesive de tăbliţe cerate (vestitele triptice considerate pe bună dreptate primele acte juridice de la noi) găsite treptat în câteva din fostele galerii romane de sub masivele muntoase ale Roşiei Montane

, apariţia fortuită a unor monumente epigrafice ori sculpturale, a unor unelte de minerit ori a unor piese ceramice romane etc., au atras atenţia lumii ştiinţifice încă din secolul al XIX-lea, de când datează primele informaţii bibliografice despre antichităţile de la Alburnus Maior. Cu timpul, extinderea lucrărilor miniere (ori reluarea la o altă scară a lucrărilor aurifere iniţiate de romani) a făcut ca numărul descoperirilor arheologice să crească, multe din piesele epigrafice sau unele piese de artă sculpturală provincială fiind remarcate de personalităţi ce s-au perindat prin aceste locuri.
De abia în cursul anului 1981, cu ajutorul unor pasionaţi din zonă şi aportul unei echipe de la muzeul din Alba Iulia, s-a putut organiza un inedit muzeu al mineritului

, în jurul căruia s-au pus bazele unei expoziţii în aer liber, a unui lapidarium cu un patrimoniu de peste 50 de monumente litice romane (altare votive, stele funerare, acoperişuri de aedicule şi sarcofage, ustensile de minerit din piatră şi lemn, piese inventariate în patrimoniul cultural naţional), totul plasat în spaţiul din apropierea intrării unei foste galerii romane de sub masivul Orlea.
Puncte de interes arheologic, arhitectonic şi documentar istoric precum galerii, puţuri şi instalaţii de minerit (antice, feudale şi moderne), case tipice mediului minier montanistic.a., sunt vizibile la tot pasul prin actuala localitate; monumente epigrafice şi sculpturale au fost încastrate în pereţii unora din clădirile (mai ales particulare) mai vechi sau mai noi, unde au fost văzute, copiate şi făcute publice încă din secolul al XIX-lea (să amintim doar că marele istoric al antichităţii romane Th. Mommsen, cu ocazia vizitei sale în Transilvania în anul 1857, a trecut şi prin Roşia Montană, văzându-i monumentele epigrafice; exemplul său a fost urmat apoi de alte mari personalităţi ale istoriei şi arheologiei de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi din secolul XX).
La Roşia Montană săpături arheologice - în adevărata semnificaţie a cercetării de teren - nu s-au întreprins până în anul 2000. Cele două-trei sondaje arheologice

, efectuate după anul 1981, nu au înregistrat decât monumente votive ori de altă natură şi nu au adus nimic concret în multele ipoteze despre anticul Alburnus Maior.
În vederea demarării lucrărilor la proiectul de investiţie a S.C. Roşia Montană Gold Corporation, un colectiv de la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia a efectuat iniţial o periegheză arheologică la toate punctele de interes ştiinţific. Pornind de la periegheză au fost stabilite perimetrele în care, conform proiectului, s-au desfăşurat sondajele arheologice din campania 2000

.
Periegheza

a început cu masivul Cârnic (Chernec în documentele medievale) unde sunt cunoscute urme ale mineritului antic din perioada secolelor II-III. Acestea se grupează fie sub forma unor "corande", fie sub forma unor lucrări subterane (galerii), precum cele de la Glam (în vecinătatea înălţimii Piatra Corbului), Ranta sau Ohaba - Sf. Simion, de unde au apărut 25 de tăbliţe cerate

dintre care cea datând din 6 februarie 131 este considerată a fi cea mai veche dintre cele ajunse până la noi.
A urmat apoi zona ocupată de Tăul Cornii (unul din cele peste 100 lacuri, iazuri sau tăuri de la Roşia Montană, n.n.) situată în partea estică şi sud-estică a Cârnicului, pe un mic promontoriu din vecinătatea lacului. Literatura de specialitate mai veche semnala aici existenţa unei necropole romane. Sunt menţionate ca fiind găsite aici două inscripţii funerare

, apoi doi sfincşi funerari

care confirmă existenţa cimitirului roman, precum şi un suport de monument funerar descoperit într-o săpătură (?) din anul 1984

. Trebuie adăugat că tot de aici, în cursul lunii august a anului 2000, a apărut (fără context arheologic) un cap de leu funerar

. Tăul Cornii a reprezentat unul din perimetrele supuse sondajelor arheologice din lunile iulie-august 2000

. Investigaţiile arheologice

au fost făcute pe terenul lui Ioan Dumitraş, loc de unde în anii '80 fuseseră recuperate o serie de monumente funerare romane, iar mai apoi pe proprietatea Letiţia Jurcă.
           Pe terenul lui Ioan Dumitraş a fost deschisă o secţiune. Imediat sub stratul vegetal, au apărut morminte de incineraţie, dintre care două au fost deranjate de lucrările agricole. Au fost descoperite şi patru morminte de incineraţie nederanjate, precum şi două fragmente de coronament.
           În vecinătatea estică a terenului amintit, pe proprietatea Letiţia Jurcă au continuat cercetările arheologice de sondaj prin deschiderea a două secţiuni, orientate nord-sud şi est-vest. Necropola de incineraţie surprinsă pe terenul lui Ioan Dumitraş, se regăseşte şi în acest loc. Şi aici au fost descoperite patru morminte romane de incineraţie, parţial afectate de lucrări agricole, precum şi urme ale unor substrucţii de piatră (posibile amenajări funerare ?).
           O altă zonă cercetată este cea din masivul Cetate, aici fiind cunoscută o activitate minieră importantă, care s-a desfăşurat fie ca exploatare de suprafaţă (ca şi astăzi, n.n.), fie în galerii subterane. Câmpul minier este deschis de galeria Aurora, apoi de cele cunoscute sub numele de Juliana, Trandafir, Şpir.a. În punctul Zeus (zona Borsay) este vizitabilă şi astăzi o galerie antică săpată cu dalta şi ciocanul, unde pot fi studiate aspecte tehnice privind modalităţile exploatării aurului la Alburnus Maior . Tot în această zonă (în partea de sud-vest) este localizat punctul Găuri unde, de asemenea, pot fi observate aceleaşi urme ale activităţii miniere antice. Pe o hartă geologică din 1868, datorată geologului Fr. Po¹epny şi consultată de către noi într-o copie păstrată la Serviciul topografic al E. M. Roşia Montană, este indicat aici un cimitir şi se poate presupune existenţa unei aşezări civile în punctul Hop. Ambele zone de interes arheologic, la care se adaugă un traseu al drumului roman care lega eventual Alburnus Maior de fortificaţia de la Abrud (punctul Cetăţeaua), făcând mai departe legătura cu sediul administraţiei aurifere romane de la Ampelum (Zlatna, jud. Alba) au fost confirmate ulterior prin investigaţii ştiinţifice pe teren

. Un punct de interes îl reprezintă - în arealul de care ne ocupăm în prezentul studiu - punctul Hăbad-Brădoaia, unde între 1982-1983 a fost descoperit un crâng sacru (lucus), loc din care a fost recuperat, alături de fragmente ceramice romane (printre care şi un opaiţ cu ştampila meşterului FAOR, n.n.), un lot de 26 altare epigrafice votive, ale căror date vin să întregească aspecte ale vieţii cultice, religioase, a coloniştilor angrenaţi în mineritul aurifer

.
Zona Găuri. Denumirea acestui loc, unde au fost executate săpăturile arheologice, trebuie pusă în legătură cu existenţa câtorva galerii de mină aflate în vecinătate, amenajate pe un versant muntos extrem de abrupt. La sud de acesta există o colină cunoscută sub denumirea locală de "Găuri", pe terasele căreia au fost amplasate în anul 2000 două secţiuni arheologice

, în apropierea unui teren agricol, de unde anterior fuseseră recuperate câteva fragmente ceramice moderne şi romane, fapt care a determinat şi cercetările noastre de aici. Cu acest prilej au fost identificate niveluri de locuire databile în epoca romană.
Zona Hop. Denumirea locală a zonei se referă de fapt la două coline situate la sud-vest de terasa amintită anterior, unde diferite documente cartografice mai vechi plasează o necropolă romană. La baza uneia dintre aceste coline, la aproximativ 150 m spre sud, există un alt tău, cunoscut de oamenii locului drept "Tăul Găuri"

. Sondajele arheologice din campania 2000

au fost amplasate exact pe culmile celor două coline, cunoscute sub numele de "Hop", cât şi de-a lungul unui con de evacuare natural situat între cele două. La capătul acestui con de evacuare există o terasă îngustă unde au fost amenajate, în secolul al XIX-lea, două morminte ale căror cruci de piatră se mai păstrează încă.
În această zonă au fost trasate, pe direcţia nord-sud, trei secţiuni. Aici au fost descoperite patru morminte romane de incineraţie, astfel fiind confirmate informaţiile mai vechi referitoare la existenţa în acest punct a unei necropole antice.
Zona Hăbad. În această zonă - la marginea unei terase conturată la nord de o pantă extrem de abruptă - au fost descoperite anterior o serie de altare votive

. În apropiere, localnicii semnalau existenţa unui drum roman al cărui traseu urma, pe o porţiune relativ întinsă, un drum forestier actual, de unde ieşiseră la iveală, cu prilejul nivelărilor mecanice, mai multe blocuri de piatră de râu. În campania 2000

, secţiunile arheologice, în număr de şase, au fost amplasate pe culmile unor uşoare denivelări ale terenului aflate în prelungirea terasei de unde fuseseră recuperate anterior monumentele epigrafice amintite. Aceste sondaje arheologice au pus în evidenţă doar urme sporadice de epocă romană.
Pe baza informaţiilor din documente mai vechi, în această zonă ar fi existat o parte a traseului drumului roman care va fi traversat în antichitate zona Alburnus Maior. În zona Găuri, pe actualul drum care leagă zona Găuri de cariera de exploatare situată pe masivul Cetate, a fost trasată o secţiune de sondaj

. Săpătura a secţionat actualul drum, urmărind surprinderea şi în acest perimetru a drumului roman care lega aşezările de la Alburnus Maior. La adâncimea de 0,20-0,35 m a fost identificat drumul roman, executat din piatră de carieră, de natură vulcanică. De ambele părţi ale drumului au fost depistate amenajări din piatră aparţinând unor locuinţe romane, dovedind că în această zonă drumul străbătea o aşezare (Kastellum). Inventarul arheologic constă din ceramică uzuală. Secţiunea amintită a traversat perpendicular drumul roman, care avea o lăţime de 3,20 m (exceptând canalele pentru drenaj).
Un alt aspect cercetat aici a fost legat de punerea în evidenţă a drumului roman, a cărui existenţă era oarecum intuită de localnici, pe traseul nord-vest-sud-est. Terenul fiind extrem de accidentat, sub o pantă foarte abruptă, a fost executată o secţiune

, dispusă pe direcţia est-vest. Aşa cum aminteam, există deja, chiar pe porţiunea de traseu desemnată de localnici drept "drumul roman", un drum forestier pe care, din loc în loc, am putut observa mai multe pietre de râu, de diferite dimensiuni, dislocate sau prăbuşite, provenind de la vestigiile de epocă romană. Secţiunea a intersectat două drumuri de epocă romană, însă materialele arheologice descoperite sunt extrem de puţine. De o parte şi de alta, au putut fi observate două canale de evacuare, puternic albiate, umplute ulterior cu un strat de pământ negru. Alături de această lentilă de lut, configurând deci primul drum roman, a fost pusă în evidenţă o altă lentilă de lut bătătorit, având de o parte şi de cealaltă, aceleaşi canale albiate. Ulterior, chiar în aceste canale ale celui de al doilea drum, au fost construite nişte ziduri de susţinere din piatră de râu, care au acoperit o bună parte din albiile acestora.
Spre Valea Nanului, situată în partea de sud-vest a Roşiei Montane, au existat mai multe locuri de şteampuri şi guri de mină. Una dintre cele mai cunoscute prin descoperirile epigrafice înregistrate de-a lungul timpului (sfârşitul secolului al XIX-lea şi perioada interbelică a secolului XX) este mina Ferdinand (galeriile Ferdinand de Sus şi Ferdinand de Jos). Sunt menţionate ca fiind găsite aici altare votive dedicate lui Apollo , Janus Geminus , IOM Sacrum

, Silvanus

.a.
În vecinătatea acestei zone se găseşte dealul Carpeni. Şi de aici provin descoperiri întâmplătoare

, respectiv altare cu caracter votiv

, câteva monumente funerare (o stelă cu inscripţie, un medalion şi o bază de postament) achiziţionate în anul 1966 şi duse la Muzeul din Turda. În anul 1984, tot aici, în apropierea galeriei Păru-Carpeni, au fost identificate şapte galerii executate cu dalta şi ciocanul, precum şi o scară de mină cioplită dintr-un trunchi de copac, toate lucrările fiind executate în epoca romană

. Peste doi ani, în 1986, într-un sondaj arheologic (?) de pe platoul masivului - punctul Bisericuţă - se menţionează că au fost descoperite dărâmături aparţinând unor edificii (?) antice, din care a fost recuperat un fragment dintr-o cărămidă cu ştampila Legiunii XIII Gemina, care pare să indice o mică fortificaţie, ridicată pentru supravegherea zonei

.
În cursul anului 2000 a fost sondat perimetrul situat în partea de nord-vest a masivului Carpeni. Investigaţiile arheologice au fost efectuate pe terenul lui Nicolae Coroi. Au fost trasate mai multe secţiuni

, urmărindu-se depistarea unor eventuale vestigii arheologice de epocă romană, dată fiind poziţia strategică a zonei respective (deschidere spre Valea Nanului şi Valea Roşiei). Au fost descoperite urme de locuire romană (un bordei şi o locuinţă de suprafaţă).
Toponimul Tăul Secuilor se referă la zona subcolinară de la sud-vest de dealul Ghipele (1050 m) şi de la nord de valea Roşiei, în dreptul bisericii greco-catolice (cătunul Balmoşeşti). Tăul Secuilor (astăzi secat) este unul din lacurile de acumulare amenajate după 1733, în legătură cu exploatările miniere din zona Orlea. Deşi poziţia tăului este marginală în raport cu filoanele mai bogate din zona mai sus menţionată, intrări ale unor galerii de mină sunt încă vizibile spre nord-vest (pe proprietatea lui Ion Coteţ) şi pe terasele de la nord de digul tăului (către Zănoaga). Amenajarea digului tăului pe direcţia est-vest (circa 500 metri) a modificat aspectul geomorfologic al celei mai mari părţi a terasei largi, pe care se scurgeau către sud şi sud-vest, în valea Roşiei, apele din bazinul de nord al localităţii. Din terasa naturală pe care este amplasat tăul se păstrează nealterată de factori antropici majori numai partea de sud-vest. Integritatea sitului arheologic în ansamblu a fost parţial afectată de amenajările medievale timpurii (sesizabile numai prin inventar, respectiv ceramică din secolele XI-XIII), dar şi de lucrările de supraînălţare a tăului.
O necropolă romană a existat la Tăul Secuilor. Aici a fost descoperit în anul 1976 (pe proprietatea lui Ioachim Tomuş) unul dintre cele mai mari monumente funerare din Roşia Montană, respectiv stela funerară a lui Alexander, fiul lui Gaius

. Sondajele arheologice din campania 2000 au descoperit în zona acestei proprietăţi morminte tumulare de incineraţie, de epoca romană. Stela funerară amintită, păstrată intactă, este compusă din mai multe elemente (simboluri, n.n.) tipice artei sepulcrale romane, completate cu un text epigrafic

. La această descoperire (aprilie 1977) s-a mai adăugat un sondaj arheologic

. Locul acestei noi necropole se găseşte în zona masivului Orlea, de unde în 1972 a apărut un altar epigrafic dedicat lui IOM . În aceeaşi perioadă, 1971-1972, lucrările miniere de la galeria Sf. Cruce-Orlea au permis identificarea şi punerea în valoare ştiinţifică şi turistică a unui grup de lucrări miniere romane

. Ulterior, în cursul anului 2000 au fost efectuate sondaje arheologice

.
Au fost trasate patru secţiuni, în care au fost identificate şapte morminte tumulare de incineraţie. Trei dintre morminte au fost cercetate integral, iar patru au fost doar parţial investigate. Amenajările tumulare au fost în bună măsură distruse de lucrări agricole moderne. Cu acest prilej a fost descoperit un pin funerar din piatră, fragmentul lipsă din coronamentul stelei funerare descoperite întâmplător în 1976

, precum şi o cheie de epocă romană.
Deşi cercetarea nu a fost definitivată, elementele sesizate în cele patru secţiuni ne determină să subliniem analogiile cu ritul şi ritualul sesizate în necropola de la Boteş-Corabia

şi cu ritul de la Ruda-Brad, jud. Hunedoara

. Inventarul mobil este bogat, mai ales în ceea ce priveşte ceramica. Deşi formele sunt romane, calitatea pastei, de culoare gălbui-roşiatică, aspectul poros, cantitatea mare de pietre măcinate din compoziţie indică fabricarea în ateliere locale. Analogiile cu inventarul mormintelor de la Ruda-Brad

sau Boteş şi Poduri de la Vulcoi-Corabia

sunt evidente.
           La 300 m în linie dreaptă de proprietatea lui Ioachim Tomuş, pe terenul lui Alexandru Şoit, a fost semnalată descoperirea unui fragment de monument. Altarul sau lespedea funerară (?) avea - după colţul drept păstrat - lăţimea de 38 cm, iar lăţimea câmpului epigrafic este de 21 cm. În partea stângă a câmpului epigrafic pare a fi lizibilă litera P.
           Periegheza a identificat o suprafaţă în pantă lină, pe care erau dispuse movile de pământ, care sugerau posibilitatea existenţei unei necropole tumulare. Acesta a fost motivul pentru care în punctul respectiv au fost amplasate două secţiuni arheologice. Acestea însă nu au confirmat prezenţa unei necropole tumulare în această zonă.
           La 200 m sud-est de necropola de la Tăul Secuilor se află perimetrul desemnat prin denumirea Marc I. În acest loc a fost descoperit întâmplător, înainte de 1990, un capac de sarcofag

. Aici au fost amplasate trei secţiuni de sondaj

. Au fost identificate urme de dărâmătură. După degajarea dărâmăturii de piatră (surprinsă la adâncimi de cca. 0,38-0,50 m) au apărut fundaţiile, păstrate in situ, ale unei clădiri cu dimensiunile interioare de 7,80 x 5,20 m (determinate la nivelele păstrate in situ). Zidurile, groase de circa 0,57-0,60 m, sunt din pietre de carieră legate cu pământ. Fundaţia zidurilor se aşează direct pe lutul galben. În exteriorul zidului de fundaţie al construcţiei, în carourile 7-8 ale SI, a fost descoperit un alt capac de sarcofag cu dimensiunile 0,91 x 0,60 x 0,10 m (grosime măsurată la marginea plăcii). Capacul de sarcofag este conservat integral.
În momentul descoperirii ei în anul 2000, pe baza inventarului ceramic de epocă modernă, construcţia cu ziduri de piatră legate cu pământ a fost interpretată ca aparţinând acestei epoci. În consecinţă, cele două capace de sarcofag descoperite au fost considerate ca aflându-se în poziţie secundară faţă de construcţie, fiind reutilizate în epoca modernă.
Pe baza cercetărilor din campania 2002, putem considera că descoperirea lor în acel loc putea avea şi o altă explicaţie, respectiv utilizarea ca element constructiv de protecţie a elevaţiei zidurilor unei incinte funerare. Prin analogie cu situaţia de la Hop-Găuri

observată în campania 2002, necropola de la Tăul Secuilor ar putea fi mai extinsă decât s-a crezut iniţial, iar limitele de sud şi sud-est trebuie oricum verificate până pe pantele care coboară spre valea Nanului, din dreptul cimitirului greco-catolic.
           Zona Balmoşeşti, punctul dealul Zănoaga-Islaz . Zona desemnată pentru cercetări este situată pe înălţimile care domină valea pârâului Roşiei către mijlocul distanţei între Roşia Montană şi vărsarea pârâului în Abrud, afluent al Arieşului. Înălţimile aparţin părţii de nord-vest a Munţilor Metaliferi şi bazinului drept al Arieşului. În micul bazin al pârâului Roşiei aceleaşi înălţimi alcătuiesc cumpăna apelor şi totodată limita între cătunul Balmoşeşti al comunei Roşia Montană şi satul Vârtop.
           Dealul "Islazului" este o denumire adiacentă, provenită din funcţiunea contemporană, poate şi modernă, a locurilor. Toponimul vechi, folosit încă de localnicii mai în vârstă, este dealul Zănoaga, toponim vechi slavo-român foarte răspândit, semnificând văile adânci montane, înzăpezite până târziu primăvara şi chiar la începutul verii. Piemontul în chestiune al dealului Zănoaga - ocupat astăzi parţial, în partea sa plană, de un teren de fotbal comunal improvizat - are o suprafaţă utilă locuirii, aproximativ triunghiulară, cu baza de circa 200 de m şi înălţimea de 300 m, adică în jur de 3 hectare. Aproape pe curba altimetrică de 900 m, pe perimetrul limbii de pământ s-a săpat un şanţ, materialul rezultat creând un val spre pantă şi o uşoară denivelare spre interior. Baza piemontului dinspre dealul Zănoaga a fost tăiată şi ea de un şanţ, astăzi mai puţin perceptibil. Situaţia se poate datora şi faptului că, din această parte nord-estică, piemontul este dominant pe panta spre culmea dealului Zănoaga (altitudine 1009,7 m).
           De la vârful acestui piemont pe pantă, astăzi accesibilă şi cu carul, se poate ajunge până în valea Roşiei. În alte condiţii, cu eventuala absenţă a vegetaţiei, poziţia de pe piemontul dealului Zănoaga putea ţine sub observaţie şi chiar controla comunicaţia de pe valea Roşiei în amonte spre exploatarea auriferă.
           Către vest-nord-vest limba de pământ a piemontului pare astăzi apărată de două bazine ale unor foste lacuri - tăuri (tö), un termen de origine maghiară intrat în limba română. În zona acestora a fost semnalată prezenţa a două vechi guri de mine astupate, pentru a evita prăbuşirea vitelor aduse la islaz. În absenţa cercetării acestor mine nu se pot face decât supoziţii asupra vechimii lor şi a bazinelor adiacente.
           Ceva mai departe spre vest, culmea dealului Zănoaga, după o şa prin care se angajează drumul spre satul Vârtop, se încheie printr-un monticul numit Brădăţel (cota maximă 922 m). Este remarcabilă utilizarea curbei altimetrice de circa 900 m pentru fortificarea amintitului piemont, întrucât aceasta delimitează şi platoul de sub culmea dealului Zănoaga şi a monticulului Brădăţel.
           Cercetările arheologice au fost orientate pe temeiul perieghezelor făcute într-o fază pregătitoare

, al observaţiilor proprii înaintea trasării secţiunilor şi al semnalării descoperirii unui ulcior cu prilejul construirii unei conducte de aducţiune a apei de izvor la locuinţa Dan Cioară, proximă spre sud-sud-est piemontului şi terenului de fotbal comunal.
În vederea sondării potenţialului arheologic, în perimetrul actual denumit "Islaz", pe limba de pământ situată la sud-vest de dealul Zănoaga, au fost practicate în zona centrală trei secţiuni

, iar o a patra secţiune a fost trasată în capătul vestic al perimetrului.
În SI "Islaz", imediat sub solul vegetal s-a găsit o mare cantitate de bolovani şi pietre de mari dimensiuni, dar şi spărturi mai mici provenind din dărâmarea unei construcţii. Zidul sudic din bolovani şi pietre legate cu pământ al acesteia, surprins în carourile 4-5, are grosimea de 1,10 m. Fundaţia sa se află la circa -0,70 m sub solul actual. În faţa acestei laturi este un strat de pietre situate la 0,30 m adâncime sub solul actual, reprezentând fie răspândirea materialului din construcţie la dărâmare, fie un nivel de pavare rudimentar. A doua variantă pare mai plauzibilă datorită plasării lor pe un strat galben lutos şi foarte dur. Zidul nordic, legat tot cu pământ, cu o grosime de 1,40 m, apare în caroul 9, adâncimea de fundare fiind la 0,50 m în pământul galben lutos. De remarcat este faptul că printre dărâmături s-au găsit numeroase fragmente de chirpici cu urme de nuiele, ceea ce poate indica utilizarea lui în elevaţia clădirii. Ca material arheologic s-a recoltat o cantitate importantă de ceramică romană comună.
SII "Islaz" a fost trasată la 10 m sud de SI "Islaz" şi paralelă cu aceasta. Sub solul vegetal au apărut fragmente de zidărie şi dărâmături de piatră. În caroul 2, la -0,30 m, s-a descoperit un vârf de suliţă foliformă din fier, bine păstrată, care reprezintă un important element de datare, în lipsa monedelor, a sitului arheologic cercetat. Vârful de suliţă îşi găseşte analogie atât ca formă, cât şi ca dimensiuni cu o piesă similară descoperită în fortificaţia unei vexillatio de la Longthorpe (Anglia) şi datată în perioada Principatului, de la Augustus la Hadrian

. Pentru condiţiile de la Roşia Montană piesa poate fi aşadar plasată chiar în vremea începutului colonizării, sub împăraţii Traian sau Hadrian. În caroul 6 a fost surprins zidul vestic al construcţiei.
           SIII "Islaz" a fost orientată est-nord-est-vest-sud-vest, fiind longitudinală pe construcţia ale cărei urme se recunosc în nuanţele solului de la suprafaţă. Un zid din piatră fără mortar, a cărui margine se delimitează, s-a conturat la 0,10 m adâncime, în carourile 1 şi 2. În caroul 4 apare la 0,05 m adâncime un al doilea zid de aceeaşi factură, format din două-trei asize. Un al treilea zid se individualizează între m. 13,20 şi m. 15,10, zid care pare dărâmat spre interiorul construcţiei. Zidurile conţin vagi urme de mortar şi au fundaţiile săpate în acelaşi strat galben argilos, de consistenţă dură, strat în care s-au descoperit fragmente de vase şi feronerie. În caroul 1, la adâncimea de 0,40 m, din desfacerea pietrelor dărâmate au ieşit la iveală numeroase fragmente ceramice (buze de oale, buze de farfurii), fragmente de chirpici şi lemn ars, precum şi bucăţi de cărămidă foarte mici.
           SIV "Islaz" a fost practicată la marginea perimetrului cu scopul de a tăia şanţul şi valul aşezării de pe botul de deal. Cercetarea a relevat doar amenajarea şanţului, prin săpare, spre exterior rezultând valul. În secţiune nu s-a găsit material arheologic.
           Până la prelucrarea definitivă a materialului ceramic rezultat se poate doar constata că pe limba de pământ de la sud-vest de dealul Zănoaga s-au descoperit urme de locuire antică şi medievală. Aşezarea era întărită pe întregul perimetru, cu excepţia bazei limbii, de un şanţ, amenajarea acestui şanţ făcându-se prin săparea marginii limbii de pământ, la un nivel sub platforma aşezării, rezultând astfel şi un val la exteriorul şanţului. Baza limbii de pământ a fost şi ea tăiată de un şanţ de apărare. În etapa actuală a cercetării, atât pe buza valului, cât şi pe marginea platformei interioare, nu s-au descoperit urmele vreunei amenajări suplimentare de apărare - eventual o palisadă.
           În perimetrul dealul Islazului s-a realizat o secţiune denumită SI "Deal"

. Ea a fost trasată perpendicular pe presupusul drum roman. Din cercetarea efectuată nu a rezultat nici un material arheologic, iar existenţa drumului roman nu a fost confirmată.
Zona Bisericii şi a cimitirului catolic. În acest perimetru s-au realizat două secţiuni perpendiculare pe zidul ("mauer", în terminologia locală) de separare a proprietăţii bisericii de celelalte vecinătăţi, în zona de est-nord-est a edificiului.
SI "Biserică" şi SII "Biserică"

s-au practicat spre interiorul curţii, oprindu-se în apropierea cimitirului, pentru a nu deranja primele morminte. În cele două secţiuni s-a descoperit o mare cantitate de bolovani de carieră, în general de mari dimensiuni, cu goluri între ei, care par să constituie o umplutură (haldă). Pietrele de la suprafaţă au între ele urme de mortar dur, fapt care ar confirma tradiţia locală referitoare la o nivelare a platoului cu ocazia construirii bisericii actuale. Fragmentele ceramice descoperite în secţiuni sunt reduse ca număr şi irelevante din punct de vedere tipologic.
           Pe creasta de la sud de biserică au fost practicate două casete CI şi CII. În CII a fost pusă în evidenţă o platformă de zidărie din blocuri de piatră, de formă trapezoidală, cu dimensiunile 6,50 x 5,90 x 5,90 x 7,25 m, cu latura mare orientată spre masivul Cârnic. Funcţionalitatea ei, ca şi vechimea relativă pot fi precizate doar după consultarea planurilor cadastrale austriace din secolul al XVIII-lea. Putem menţiona aici tradiţia păstrată în rândul comunităţii catolice referitoare la existenţa pe înălţimea de la sud de biserică a "Calvariei", o cruce mare amplasată pe un postament (platformă). Platforma, degajată la suprafaţă, se adânceşte pe 2-3 asize, cercetarea oprindu-se la acest nivel datorită temerii distrugerii sale de către vizitatorii curioşi. Menţionăm că toponimul "Calvaria" se mai regăseşte pe harta la scara 1:5000 a localităţii, la 500 m est de stadionul actual, altitudine de cca. 815 m. În CI a fost surprins, în locul unde părea să fie o surpare, un rând de blocuri de piatră de carieră care acoperă miezul de lut al muchiei dealului, dând aparenţa unei boltiri.
           SI şi SII, fiind făcute la limita platoului pe care este amplasată biserica actuală, au căutat să surprindă eventualul zid vechi de incintă care înconjura acest platou. Situaţia descoperită pare să indice mai degrabă că această parte nord-estică a platoului a fost mărită artificial prin umplerea unei denivelări a terenului cu piatră de carieră găsită în săpături. Ar rezulta că vechiul zid de incintă al acestui platou se afla mai aproape de biserica actuală, zonă din păcate acoperită parţial de înmormântările recente (secolul XX) sau că zidul de incintă se află într-un strat inferior adâncimii de 1,50 m, sub nivelul actual la care am putut ajunge. În condiţiile săpăturii de salvare, faţă de posibilităţile de adâncire într-un strat instabil din blocuri de carieră, cercetarea în adâncime nu pare a fi posibilă. După aspect şi sondaje punctuale, stratul de umplutură (haldă) mai continuă mult sub nivelul atins în secţiuni. Trebuie avut în vedere că întregul deluşor pe care se află platforma cu biserica actuală a servit drept cimitir comunităţii catolice locale, măcar în secolele XIX-XX, după cum indică crucile reperate şi verificate.
           În legătură cu topografia acestor mici dealuri mai trebuie precizat faptul că între platforma bisericii actuale şi mamelonul pe care se află capela Sfânta Ana se află urma unui şanţ care le separa, şanţ utilizat acum ca drum spre masivul Cârnic. După tradiţia locală, pe locul capelei Sfânta Ana s-ar fi aflat odinioară vechea biserică a comunităţii catolice. Pentru perspectiva cercetării în funcţie de posibilităţile săpăturii de salvare şi a condiţiilor din cimitir este necesar un sondaj şi în preajma capelei pentru verificarea tradiţiei locale.
           Trebuie avut în vedere faptul că actuala populaţie catolică - în majoritate originară din Austria (zona Graz) şi Ungaria Superioară, maghiarizată încă din secolul XIX, a fost colonizată după consolidarea stăpânirii austriece în Transilvania şi deci această tradiţie se poate referi la o biserică întemeiată după această dată (post 1712), cel mai probabil ca efect al regimului terezian sau iosefinist. În acest sens este semnificativ faptul că actualei biserici, evident din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, i se atribuie anul fundaţiei 1766.
           Din nefericire, ne aflăm în faţa unei cezuri a informaţiei istorice între momentul alungării comunităţii urbane minereşti iniţiale, ca urmare a războiului dintre Ioan Zapolya şi Ferdinand I de Habsburg (1527-1539), şi noua colonizare patronată de casa de Austria în secolul al XVIII-lea.
           În stadiul actual al informaţiei nu se poate preciza situl medieval din secolele XIII-XVI. Totuşi, pe temeiul condiţiilor naturale prielnice şi continuităţii exploatării miniere a Cârnicului, ca şi al faptului că atât comunitatea maghiară calvină, cât şi aceea unitariană - confesiuni apărute în a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi înfloritoare în secolul al XVII-lea - îşi au bisericile în zone exterioare pieţei centrale a localităţii, se poate presupune că biserica comunităţii saxone catolice iniţiale, din secolele XIII-XVI, se va fi aflat în această poziţie centrală unde, de altfel, şi tradiţia consemnează existenţa înainte de distrugerile de la 1848-1849 a unui edificiu catolic. Subliniem că săpăturile arheologice din preajma bisericii catolice actuale sunt primele şi singurele efectuate în interiorul sitului urban, vechiul târg al Pârâului Roşiei.
           În continuarea perieghezei a fost străbătută zona Ţarina

, una din cele mai întinse (câteva zeci de hectare) de pe teritoriul localităţii montane din Munţii Metaliferi (Apuseni). Informaţii păstrate pe harta geologică a lui Fr. Po¹epny remarcă în punctul Kapolna (într-un spaţiu de formă patrulateră, utilizat ca cimitir romano-catolic) existenţa unor "urme romane" care par să indice o altă aşezare antică (Kastellum?, Vicus?) de pe teritoriul anticului Alburnus Maior sau poate un punct fortificat = castrum (?) / castellum (?) / burgus (?), în care au staţionat cu certitudine elemente militare (detaşamente dislocate din Legiunea XIII Gemina de la Apulum sau vreo unitate auxiliară - numerus), dislocate aici cu misiunea asigurării liniştii şi pazei unui teritoriu ale cărui zăcăminte constituiau patrimoniul împăraţilor romani (patrimonium Caesaris).
Şi zona Ţarina avea în anumite puncte stăvilare, lacuri sau tăuri (majoritatea astăzi secate) dintre care se detaşează prin întindere Tăul Ţarina, cu o suprafaţă de aproximativ 5000 m2. Aici a fost descoperit, cu ocazia unor lucrări de decolmatare, un acoperiş de aedicula, reutilizat drept gură a unui bazin pentru apă. Monumentul pare să confirme existenţa unei necropole, după cum, tot fără precizări topografice, sunt menţionate câteva altare epigrafice votive. Primul dintre ele a fost zidit în casa A. Ivăşcanu (dedicat lui Apollo Augustus ), un altul fusese utilizat ca picior de portal în Biserica ortodoxă din Roşia Montană (IOM

), iar altele (dedicate lui Silvanus şi lui Silvanus Augustus Sacrum ) fiind descoperite în 1860 şi 1960.
Zona Ţarina-Kapolna

. Perimetrul în care s-au efectuat cercetările se află în proprietatea bisericii romano-catolice, parohia Roşia Montană, şi este amplasat în apropierea Tăului Ţarina. Aici au fost trasate trei secţiuni. Materialul arheologic este sporadic, constând din fragmente ceramice romane, amestecate cu fragmente ceramice glazurate, probabil moderne.
Pe proprietatea David Ioan au fost trasate două secţiuni, care au surprins urme de substrucţii din piatră de carieră şi de râu. La demontarea amenajărilor au rezultat şi materiale arheologice (ceramică romană şi modernă, un amnar din fier, fragmente de sticlă) în stare fragmentară.
Cercetările s-au îndreptat şi spre zona Lespedari cu masivele Igren, Lety, Văidoaia, unde din punct de vedere geologic predomină, ca şi în alte locuri, roci sedimentare şi eruptive. Şi aici mai sunt vizibile urme de lucrări miniere romane, constând din galerii şi exploatări de suprafaţă. Ca vestigii arheologico-documentare sunt de amintit descoperirile de triptice (tăbliţe cerate), precum cea din galeria Sf. Iosif-Lety care atestă autodizolvarea unei asociaţii de înmormântare

, apoi cea apărută în galeria Laurenţiu-Igren, descoperită în 1786

, şi, în fine, lotul de 11 tăbliţe apărute în 1854-1855 în galeria Sf. Ecaterina (Cătălina-Monuleşti)

.
Oricum, rezultatele cercetărilor noastre, ne-au convins de existenţa unui bogat şi variat patrimoniu

care a conferit centrului de minerit aurifer de la Alburnus Maior calitatea conţinută în metaforica expresie, lansată de Vasile Pârvan, că aici a fiinţat "un oraş californian de civilizaţie internaţională"