Cuprins

III.3. Spaţiul sacru din punctul Dalea

Vlad V. Zirra, Liana Oţa, Adriana Panaite, Cristina Alexandrescu, Anca Ganciu, Adina Boroneanţ, Alexandru Dragoman

Lista ilustraţiilor

În perioada august-octombrie 2001, în cadrul cercetărilor arheologice de salvare din localitatea Roşia Montană, jud. Alba, echipa Institutului de Arheologie "Vasile Pârvan" din Bucureşti a efectuat săpături de salvare în punctul numit "Proprietatea Dalea", situat pe valea Nanului. Punctul amintit se află pe un mic platou situat spre poalele unei culmi care domină partea vestică a Văii Nanului.            Cercetarea a început cu trasarea S1 (20 x 4 m, orientată nord-sud).            În colţul de sud-est al S1 s-a remarcat, de la -0,15 m, o aglomerare de pietre, de formă semicirculară (Fig. 19/4). Aceasta a fost secţionată, sub ea observându-se un strat de lut galben din care au rezultat câteva fragmente ceramice distruse din cauza umidităţii şi acidităţii solului (în general ceramica descoperită în acest punct este foarte prost păstrată şi nesemnificativă din punct de vedere al cantităţii). Lângă această zonă de dărâmătură, la -1,10 m, a fost identificată ultima asiză a unui zid orientat est-vest, construit din blocuri de piatră nefasonate, de mici dimensiuni, cu grosimea de 0,45 m.            În capătul nordic al S1, la -0,13-14 m, s-a observat o altă zonă de dărâmătură; procedându-se la demontarea acesteia, s-a observat că ea provenea de la un zid (grosime 0,75-0,80 m, înălţimea pe care se păstrează zidul în S1 este de 0,80-0,90 m, lucrat din blocuri de piatră nefasonate, de dimensiuni mari şi medii). La demontarea martorului pe care se aflau piesele de arhitectură s-a descoperit un fragment din altarul nr. 6, la -0,48 m. În capătul nordic săpătura s-a oprit la nivelul ultimei asize a fundaţiei.            În restul secţiunii nu au mai fost observate urme ale altor ziduri. Concentrarea mare de monumente găsite aici se explică prin faptul că S1 a fost trasată într-o zonă care s-a dovedit a fi spaţiul central al curţii interioare a edificiului descoperit pe proprietatea Dalea.            La vest de S1 a fost trasată S2 (20 x 4 m, orientată nord-sud). Ea era acoperită pe aproape întreaga sa suprafaţă cu un strat de dărâmătură compactă apărută în solul arabil. La adâncime mică (0,15-0,18 m), acoperit aproape pe jumătate cu pietre din dărâmătură, s-a descoperit altarul nr. 13, răsturnat cu inscripţia în sus şi baza spre vest.            La demontarea dărâmăturii au fost identificate mai multe ziduri (Fig. 10/2; 19/2) cu orientări diferite: un zid orientat nord-sud care intersectează un zid est-vest, un al doilea zid nord-sud care intersectează alt zid est-vest şi un al treilea zid nord-sud care face colţ şi se continuă spre est. Toate aceste ziduri sunt lucrate din blocuri de piatră nefasonate, de dimensiuni medii, se păstrează pe o înălţime care variază între 0,50-0,80 m, iar grosimea acestora între 0,50-0,80 m. De la nord către sud primul zid orientat est-vest, reprezintă continuarea celui identificat în S1. Celelalte două ziduri, cu aceeaşi orientare (ele se continuă şi în S6) se închid cu ziduri orientate nord-sud (descoperite în S5 şi S6) alcătuind două încăperi ale construcţiei identificate în acest punct de cercetare (vezi mai jos).            Stratigrafia S2 este aceeaşi cu a lui S1, cu menţiunea că în extremitatea nordică dărâmătura era acoperită cu un pământ foarte negru, afânat.            La est de S1 este amplasată S3 (24 x 4 m, orientată nord-sud). Şi această secţiune era acoperită cu porţiuni compacte de dărâmătură (Fig. 20/3), mai ales la extremităţi. Dărâmătura a fost observată la adâncimi de 0,14-0,18 m. După demontarea dărâmăturii s-au observat următoarele trasee de ziduri (Fig. 11/1-2): zidul deja menţionat din S1 şi S2 (Fig. 20/2); la distanţă de 3,20 m spre sud de acesta un al doilea zid orientat est-vest, care face colţ chiar în marginea estică a secţiunii, continuându-se pe direcţia nord-sud, unde intră în profil. Pentru surprinderea întregului traseu al zidului, profilul a fost secţionat în colţul de sud-est al secţiunii, observându-se că zidul nu se mai păstrează la fel de bine, fiind distrus din cauza configuraţiei terenului (pantă).            La sud de S1-6 au fost amplasate S4 (12 x 4 m, orientată est-vest) şi S5 (12 x 4 m, orientată est-vest), una în prelungirea celeilalte. Din stratul uniform de dărâmătură, surprins foarte aproape de suprafaţa solului (-0,05-0,10 m), pe toată suprafaţa lui S4 şi jumătatea estică a lui S5, s-au degajat traseele a trei ziduri: două dintre acestea erau paralele, orientate est-vest, iar celălalt le închidea spre vest, având direcţia nord-sud (este acelaşi zid care apare în S2). Zidurile s-au păstrat pe înălţimi diferite care variază între 0,40-0,50 m, iar grosimea lor între 0,60-0,70 m. La est, cele două ziduri paralele orientate est-vest se întrerup brusc din cauza antrenării lor în prăbuşirea pantei. Deşi nu este foarte clar surprins, tocmai datorită conformaţiei terenului, se pare că aici panta era amenajată; probabil că aici se afla şi intrarea în construcţia cercetată în acest punct (vezi mai jos).            Cele două ziduri se ţeseau la vest cu un al treilea zid şi el observat foarte aproape de suprafaţa solului şi păstrat pe două asize, pe o înălţime de 0,25 m, grosimea lui fiind de 0,65 m. Este construit din blocuri de piatră nefasonate, legate cu pământ, aşa cum sunt toate zidurile descoperite în zonă. Din punct de vedere stratigrafic ar fi de remarcat stratul foarte subţire de pământ castaniu şi prezenţa foarte sus a lutului galben.            Între S1 şi S2 a fost amplasată S6 (24 x 3 m, orientată nord-sud). Aceasta era acoperită de dărâmătură compactă în sfertul sudic şi în extremitatea nordică, apărută foarte aproape de suprafaţa solului. Din această secţiune provin mai multe elemente arhitecturale care formau un ansamblu: o colonetă, un vas de mari dimensiuni şi un element de susţinere (tambur).            În centrul lui S6 nu s-a mai descoperit dărâmătură decât sporadic, în mod evident alunecată din porţiunile compacte de dărâmătură din S6 şi S2. Probabil că şi aici se întindea spaţiul deschis din S1, presupunere justificată de descoperirea unui nou altar, nr. 12. El era căzut pe cant, înfipt în pământul galben, surprins la -0,41-0,43 m.            În S6 zidurile observate sunt următoarele: zidul care se continuă din S1 şi S2, un zid orientat est-vest care se continuă din S2, un zid care reprezintă continuarea celui care face colţ în S2, spre est, şi continuarea spre vest a zidului surprins în S1 (o singură asiză a fundaţiei). Pentru a observa traseul unui alt zid orientat est-vest din S2 a fost secţionat martorul dintre S2 şi S6. Acest zid a fost identificat sub martor, dar se opreşte brusc.            Între S1 şi S3 a fost trasată S7 (24 x 2,50 m, orientată nord-sud). Zidurile identificate în această secţiune (Fig. 12/2) sunt: zidul care se continuă din S1, S2, S3 şi S6, şi la aceeaşi distanţă (3,20 m) ca în S3 un zid paralel cu cel deja menţionat; pentru stabilirea exactă a traseului acestuia martorul dintre S1 şi S7 a fost secţionat, observându-se că zidul nu mai continuă pe toată lăţimea lui S1.            S8 a fost trasată la sud de S4 (12 x 4 m, orientată est-vest). Cu excepţia unui strat compact de dărâmătură, aflat imediat sub pământul castaniu, nu au apărut elemente care să ateste alte construcţii.            S9 (10 x 4 m, orientată nord-sud) a fost amplasată la est de S7 (Fig. 12/1). Aici a fost identificat zidul din S1-3, S6, S7, care face colţ (Fig. 19/3) şi continuă pe o direcţie nord-sud pe toată lungimea secţiunii. În continuarea lui S9 au fost amplasate două secţiuni: S11 (4 x 4 m) şi S12 (2 x 4 m) pentru verificarea traseului aceluiaşi zid. S-a observat că zidul se păstrează foarte bine în S11 (Fig. 13/2), în timp ce în S12, din cauza configuraţiei terenului, nu este la fel de bine conservat.            La vest de S2 a fost amplasată S10 (5 x 10 m, orientată nord-sud) (Fig. 1). Aici a fost identificat acelaşi zid orientat est-vest care apare în S1-3, 6, 7, 9; zidul face colţ şi continuă pe direcţia nord-sud, oprindu-se brusc. Lângă zid a fost identificată o zonă cu arsură de formă ovală, cu dimensiunile 1,27 x 0,48 m, la -0,60 m (Fig. 10/1).            La vest de punctul principal de cercetare a fost executat un sondaj (S13, orientat nord-sud, 20 x 4 m), de unde nu a rezultat nici un fel de material arheologic.            Ar mai fi de amintit descoperirea unei cantităţi relativ mari de fragmente de lemn carbonizat, identificate mai ales în apropierea zidurilor. Acestea proveneau probabil de la suprastructura din lemn. Lipsesc monedele, ceea ce îngreunează datarea edificiului.            În urma cercetării arheologice din punctul "Valea Nanului-proprietatea Dalea", s-a obţinut planul unui edificiu (cu ziduri din piatră legată cu pământ) de formă aproximativ rectangulară (Fig. 1) care prezintă în interior un portic (incomplet, cu ziduri mai subţiri, cu grosimea de 0,45 m), mai multe compartimentări pe latura vestică (3) şi o curte interioară (unde au fost descoperite majoritatea altarelor şi ansamblul arhitectonic compus din piesele 26-29). Credem că acest edificiu, incintă sacră, de mari dimensiuni (34 x 25 m), nu era acoperit în totalitate, eventual porticul interior putând avea un acoperiş din material uşor (lemn). La aceasta se adaugă şi faptul că nu au fost descoperite urme ale unor pari care puteau susţine acoperişul; un argument în plus este reprezentat şi de grosimea zidurilor (cuprinsă între 0,45-0,60 m) care nu ne permite să spunem că ele puteau susţine o elevaţie din piatră. Probabil că întreaga construcţie avea aspectul unei incinte (zidul de incintă mai gros, 0,75-0,80 m, identificat în S1, 2, 3, 6, 7, 9, 10, 11, 12), cu fundaţie din piatră şi cu elevaţia parţial din piatră (poate 0,50-0,60 m de la nivelul solului) şi apoi din lemn, în interiorul căreia se găseau porticul (eventual acoperit, identificat clar pe laturile de nord şi est, parţial pe latura vestică) şi cele trei încăperi de pe latura vestică, în continuarea porticului, spre sud. Din cauza conformaţiei terenului, a lucrărilor agricole (din această cauză stratul de cultură apare la adâncime foarte mică) şi stării proaste de conservare a monumentului (poate că a fost refolosit ca sursă de piatră pentru alte construcţii) nu s-a putut identifica clar unde anume se găsea intrarea în această incintă; este posibil ca ea să se fi găsit pe latura de est (unde se pare că şi panta era amenajată în acest scop) sau pe latura de vest, unde incinta face un colţ, după care se întrerupe fără a mai continua pe direcţia nord-sud, aşa cum ar fi fost normal, pentru închiderea întregii suprafeţe.            Curtea interioară a edificiului era de formă pătrată (Fig. 1). Lungimea pe latura vestică este de 19,70 m, pe latura estică de 17,70 m, iar lăţimea (măsurată de la zidul care închidea la vest compartimentarea centrală până la zidul interior de pe latura estică) este de 18 m.            În curtea interioară s-au descoperit mai multe monumente (Fig. 2). Atrage în primul rând atenţia aliniamentul de nouă altare, concentrate în faţa compartimentării din mijloc. Şirul pe care îl alcătuiesc în prezent nu este perfect paralel cu zidurile edificiului, dar este posibil să fi intervenit şi deplasări rezultate în urma căderii sau alunecărilor de teren.            Toate cele nouă altare au fost descoperite căzute cu partea scrisă în jos, cu bazele orientate spre vest şi părţile superioare spre est. Partea nescrisă a altarelor a apărut la adâncimi foarte mici, cuprinse între -0,14-0,29 m (măsurate de la nivelul actual al terenului), în pământul castaniu, pigmentat cu particule roşiatice. Partea scrisă a altarelor a fost surprinsă pe lutul galben, cu particule roşiatice, la adâncimi de 0,36-0,43 m (de la nivelul actual al terenului).            Cele nouă altare alcătuiau de fapt două grupări, între care se afla o distanţă de 2 m. Piesele vor fi prezentate în ordinea aşezării lor pe axa nord-sud.                       Altar            situat primul dinspre nord (Fig. 5/1; 14/1)            gresie roşiatică în spărtură            conservare foarte bună (doar baza puţin ciobită în partea dreaptă)            dimensiuni: h. 74 cm, lat. capitel 33,5 cm, lat. câmp 22,5 cm, lat. bază 32 m, gros. capitel 25,5 cm, gros. câmp 20,5 cm, gros. bază 26,5 cm, h. litere 4,5 cm, adâncime lăcaş libaţii 2,8 cm            câmpul inscripţiei cu laturile lungi arcuite, lăcaşul pentru libaţii pătrat            baza şi capitelul cu profilaturi, capitelul decorat cu două volute şi trei triunghiuri înscrise incizate, cu linie perpendiculară incizată pe mijloc            urme de arsură pe lăcaşul pentru libaţii, pe capitel sunt vizibile nivelurile de mineralizaţie a pietrei            inscripţie Fortun(ae)            Auc(ustae) sac(rum)            Plator Sar            v(otum) s(olvit) l(ibens)            r. 2 C în loc de G pentru Augusta; r. 3 ligatură între A şi T; spărtură între ligatură şi litera O din Plator; ligatură între A şi R; puncte de despărţire între cuvinte pe r. 2-3            Cel care dedică acest altar poartă un nume nu numai de origine sigur iliră, dar şi unul dintre cele mai frecvent atestate la Alburnus Maior şi în împrejurimi - Plator.            Întregirea celuilalt nume, prescurtat pe inscripţie, ridică totuşi semne de întrebare. Determinarea originii lingvistice a unui nume nu indică invariabil originea sau etnicul persoanei care îl poartă. Totuşi, un peregrinus cu un nume tipic, îngropat într-o zonă a Dalmatiei, este sigur nativ, cu strămoşi iliri, şi aceeaşi concluzie poate fi trasă şi pentru persoane cu nume similar, din alte regiuni ale Imperiului roman. Dacă presupunem că personajul atestat în inscripţie este peregrinus ilir, al cărui nume se compune după tradiţie (nume urmat de patronimic) şi în cazul în care şi tatăl era tot ilir, atunci inscripţia s-ar putea întregi Sar(ni) (filius) sau Sar(nuni), genitivul numelui Sarnunius, derivat din Sarnus. De asemenea, tatăl se mai putea numi Sarius sau Sareius. Este mai greu de crezut că prescurtarea Sar... ar putea proveni de la Sar(dias) - caz în care ar arăta originea din oraşul sau tribul iliric din Dalmatia, căci lipseşte patronimicul personajului, care ar fi trebuit plasat înaintea etnonimului, ca în exemplul amintit.            Zeiţa Fortuna se înscrie în categoria largă a personificărilor abstracte, atât de numeroase în religia romană. Chiar dacă, cel puţin într-o anumită măsură, răspândirea cultului Fortunei se poate datora influenţei etrusce, este de subliniat că perceperea Fortunei în general ca numen, care se poate manifesta în multiple moduri, ca spirit protector al unui singur individ sau al întregului populus Romanus, al unei singure localităţi sau chiar al unei singure zile sau unui singur eveniment, este o particularitate a concepţiei romane. Faptul că Fortuna este un element al vieţii cotidiene a Imperiului roman, fie ea publică sau privată, reprezintă sursa forţei sale ca temă a propagandei oficiale, aspectul politic al cultului zeiţei fiind plenar exprimat din timpul lui Augustus. Din clipa în care Fortuna Augusta sau Augusti a devenit spirit protector al împăratului, numărul monumentelor închinate zeiţei purtând epitetul amintit a sporit, căci onorarea Fortunei, cu epitetele Augusta sau Redux, era expresia loialităţii faţă de stat şi faţă de împărat.            Fortuna se numără printre divinităţile romane preluate şi de iliri, dar onorată pe scară destul de largă şi în Dacia, în vecinătatea Roşiei Montane, mai precis la Ampelum şi nu numai (ar fi de menţionat inscripţia de la Micia, dedicată de Scribonius Castus, prefect al cohortei II Flavia Commagenorum zeiţei Fortuna ), cu exact aceeaşi formulă ca în inscripţia descoperită pe proprietatea Dalea - Fortunae Augustae sacrum.            Deşi îşi păstrează, după toate probabilităţile, numele tipic ilir, personajul din inscripţia analizată ţine în acelaşi timp să-şi exprime şi loialitatea faţă de statul roman şi faţă de împărat.                       2. Altar            descoperit la 0,22 m sud de altarul 1 (Fig. 5/2; 14/2)            gresie portocalie în spărtură            conservare foarte bună, baza uşor ciobită            dimensiuni: h. 60,5 cm, lat. capitel 30,5 cm, lat. câmp 25,5 cm, lat. bază 29 cm, gros. capitel 22,5 cm, gros. câmp 20,5 cm, gros. bază 24 cm, h. litere între 3-3,9 cm, adâncime lăcaş libaţii 2,6 cm            câmpul inscripţiei cu laturile foarte puţin arcuite, lăcaş pentru libaţii dreptunghiular            baza şi capitelul cu profilaturi, capitel decorat cu două volute cu capetele unite, între care este înscris un triunghi incizat, cu linie perpendiculară incizată pe mijloc            urme negre de fum pe toată faţa altarului, mai ales pe câmpul inscripţiei            inscripţia uşor oblică Asclepio            M(arcus) Ul(pius) Cle(?mens)            et Ael(ius) Me-            s ex vo(to) p(osuerunt)            semicerc la începutul r. 3; r. 4 cuvintele ex vo(to) scrise în continuare, fără pauză            Primul dintre dedicanţi este cetăţean roman, fapt atestat de tria nomina. Apariţia relativ frecventă a gentilicului Ulpius este în raport direct cu exploatarea minelor din Bosnia de către împăratul Traian şi tot atunci a primit cetăţenia romană şi personajul din inscripţie. Odată cu cucerirea Daciei, minele de aur din Dalmatia intră în declin şi numeroşi mineri sunt colonizaţi în Dacia, ocazie cu care va fi ajuns la Alburnus Maior şi M. Ulpius Cle... Din moment ce personajul poartă tria nomina şi este cetăţean roman, probabil că întregirea cognomen-ului trebuie căutată mai degrabă în repertoriul onomastic de sorginte latină, eventual italică. Poate fi presupusă soluţia Cle(mens), cognomen atestat în Dacia chiar în persoana legatului Sextus Cornelius Clemens, din anii 170-172. Caius Spedius Clemens este atestat într-o inscripţie la Ulpia, iar centurionul Clemens activează în cohors I Vindelicorum. Tot centurion, dar în cadrul legiunii XIII Gemina, este G. Valerius Clemens. O posibilă soluţie ar fi şi Cle(mentianus), cognomen atestat şi în Dalmatia, la fel ca şi Clemens.            Celălalt dedicant din inscripţie poartă gentiliciul imperial Aelius, relativ frecvent întâlnit, alături de alte gentilicii imperiale, în împrejurimile localităţii Alburnus Maior. Spre deosebire de gentiliciile Ulpius şi Flavius, întâlnite mai ales în inscripţiile de pe coastă, cei care poartă gentiliciile Aelius şi Aurelius sunt mai numeroşi în interiorul Dalmatiei. Este greu de ştiut cu certitudine de la care provine prescurtarea Mes... Completările care pot fi oferite numelui ilirului devenit cetăţean roman sub Hadrian sunt numeroase: Mes(sia) (Aurelius Messia este atestat la Salona), Mes(sianus) (documentat la Napoca şi Salona), Mes(sinus) (P. Aelius Messinus este întâlnit în Pannonia Superior), Mes(sius) (precum la Alburnus Maior), Mes(sor) (răspândit în Dalmatia), la fel ca Mes(sorianus), Mes(trinus) sau Mes(trius) (în Pannonia Superior şi respectiv Inferior sau Moesia Superior).            Cultul zeului sănătăţii, uneori asociat cu Telesphorus, simbolizând convalescenţa, se bucura de mare trecere atât în patria de origine a coloniştilor iliri, cât mai ales în Dacia. Apulum şi Ulpia Traiana Sarmizegetusa sunt centre active ale cultului zeului sănătăţii, dar şi în alte localităţi din vecinătatea centrului minier Alburnus Maior, ca de exemplu Ampelum, s-au descoperit două altare, iar o altă inscripţie atestă existenţa unui templu lângă Zlatna, ridicat de un libert imperial al cărui nume a fost întregit [Eutych]es.            Oarecum neobişnuită este forma în care apare în inscripţie numele zeului - Asclepio, în loc de Aesculapio, sigur ca urmare a unei contaminări din limba greacă. Totuşi, forma neobişnuită nu este singulară nici în Dacia, unde se mai întâlneşte la Napoca şi Apulum şi chiar la Alburnus Maior, nici în alte provincii ale Imperiului precum Noricum, Pannonia Superior, Pannonia Inferior, Dalmatia. În legătură cu ultima menţiune, cea privitoare la altarul descoperit în Dalmatia, în jumătatea nordică a insulei Brac, este de remarcat nu numai asemănarea numelui sub care este cinstit zeul sănătăţii, ci şi asemănarea stilistică (cu excepţia dimensiunilor, altarul din Dalmatia fiind mai mic decât cel descoperit pe proprietatea Dalea) dintre cele două piese. Această asemănare ar putea duce cu gândul la faptul că ilirii colonizaţi în Dacia îşi păstrează identitatea nu numai prin nume sau divinităţi, ci eventual şi sub raport artistic. Ipoteza păstrării legăturilor artistice cu centrele de origine (probabil prin circulaţia aceloraşi modele sculpturale) este întărită şi prin prisma descoperirii în sediul liburnian Varvaria a unui altar, consacrat zeiţei Isis, aparţinând aceleiaşi grupe stilistice a altarelor decorate cu volute şi triunghiuri.                       3. Altar            descoperit la 0,12 m sud de altarul nr. 2 (Fig. 5/3; 14/3)            gresie cenuşiu-gălbuie, cu vene roşii            conservare proastă, faţa ruptă pe jumătate, partea stângă a capitelului lipsă, baza spartă în partea inferioară            dimensiuni: h. 58 cm, lat. capitel 33 cm, lat. câmp 26 cm, lat. bază 30,5 cm, gros. capitel 22 cm, gros. câmp 18,5 cm, gros. bază 20,5 cm, h. litere între 3,9-4,1 cm, adâncime lăcaş libaţii 1,9 cm.            laturile lungi uşor arcuite, lăcaş pentru libaţii dreptunghiular            baza şi capitelul cu profilaturi, capitelul decorat cu două volute şi trei triunghiuri incizate înscrise, cu linie incizată perpendiculară, pe centru            inscripţie Merc(urio) sac(rum)            [S..i]rat            Beuc(i) (qui et) Sut            v(otum) l(ibens) s(olvit)            Starea precară de conservare a altarului îngreunează considerabil încercarea de aflare a numelui celui care a închinat altarul. Totuşi, prezenţa prescurtării Beuc-, fără îndoială provenită de la numele ilir Beucus, ar putea oferi un indiciu de lectură. Personajul din inscripţie este în mod sigur peregrinus. Numele lui, cu marja de eroare cuvenită, poate fi descifrat ca [S..i]rat Beuc(i) (filius) (qui et) Sut... Nu am găsit însă nici o întregire pentru numele propriu-zis, singurul antroponim ilir oarecum asemănător fiind Simiras, întâlnit în Pannonia Inferior. Asupra numelui Beucus, în cazul de faţă patronimic, vezi discuţia infra, la nr. 7. Asupra posibilităţii ca ultimele litere să reprezinte porecla, vezi iarăşi infra, la nr. 4, cu menţiunea că variantele de întregire sunt atestate chiar la Alburnus Maior: Sut(tius) sau Sut(tinis).            Discuţia asupra zeului Mercur cuprinde două elemente corespunzătoare pentru două tradiţii de origine diferită. Pe de o parte, iconografia relevă un personaj divin tipizat, identificabil prin trăsături şi embleme, reprezentând o transpunere romană a zeului elenistic Hermes. Pe de altă parte, tradiţia latină literară şi materialul epigrafic transmit un nume divin, Mercurius, de alură funcţională, în maniera multor divinităţi latine arhaice, a căror personalitate indecisă se defineşte esenţial printr-un mod de acţiune. La origine, Mercurius nu este un nume propriu, ci o formă adjectivală, folosit iniţial ca epitet şi definind un aspect particular al puterii divine în domeniul nou al traficului şi actelor comerţului. La Roma, Mercurius este deci o divinitate funcţională, patron al merx mai degrabă decât al negustorilor (mercatores), căci specializarea sa nu o reprezintă interesul binevoitor pentru practicienii comerţului, ci transpunerea în plan sacru a relaţiei mercantile, cu tot ce implică ea ca deschidere a colectivităţii spre un exterior măcar teoretic necunoscut, deci generator de risc.            Cultul zeului cunoaşte o răspândire inegală în Imperiul roman, fiind popular în ţinuturile celtice, unde este asimilat unei divinităţi autohtone, dar mai puţin răspândit în Hispania, provinciile orientale şi Africa. În Dacia, zeul Mercur este atestat mai degrabă sculptural, prin numeroase statuete de bronz, decât epigrafic. Totuşi, la Alburnus Maior şi Apulum, venerarea zeului, singur sau în asociere cu alte divinităţi, este relativ bine atestată epigrafic prin cele două plăci votive de la Apulum, altarul dedicat de ilirul Nassidius Primus lui Mercurius Augustus, şi altarul descoperit pe proprietatea Szekely Lajos la Alburnus Maior.            Deşi epitetul Augustus se întâlneşte frecvent alături de numele zeului, în epigrafa descoperită pe proprietatea Dalea nu apare decât numele zeului, ca de exemplu într-o inscripţie de la Micia, ceea ce relevă mai degrabă o onorare cu caracter privat.                       4. Altar            descoperit la 0,18 m sud de altarul nr. 3 (Fig. 5/4; 14/4)            gresie cenuşiu-gălbuie            conservare foarte bună, uşoare spărturi la capitel şi bază            dimensiuni: h. 89,5 cm, lat. capitel 35,5 cm, lat. câmp 26 cm, lat. bază 35 cm, gros. capitel 26,5 cm, gros. câmp 20,5 cm, gros. bază 27,5 cm, h. litere între 3,5-3,8 cm, adâncime lăcaş libaţii 2,8 cm            laturile lungi arcuite, lăcaş pentru libaţii aproape pătrat            baza şi capitelul cu profilaturi, capitel decorat cu două volute cu capetele unite, în câmpul cărora se înscriu trei triunghiuri incizate, cu linie perpendiculară incizată pe centru            inscripţia Apollini sacr(um)            Verso Das-            antis qui (et)            Veidavius            v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito)            puncte de despărţire între cuvinte; r. 4 ligatură între A şi V            Atât numele (Verso), cât şi patronimicul (Dasas-Dasantis) peregrinului care îi dedică inscripţia lui Apollo sunt tipice şi frecvent întâlnite în lumea iliră. Noutatea absolută o constituie porecla sub care este cunoscut personajul - Veidavius.            Formulele onomastice care conţin (implicit sau explicit) trimiterea qui et sunt mai degrabă caracteristice ilirilor care au devenit cetăţeni romani şi care încearcă să împace noul lor statut, materializat prin tria nomina, cu păstrarea tradiţiei. Nu este însă cazul lui Verso, fiul lui Dasas, care îşi păstrează numele ilir. Fiind vorba de un ilir cu nume tipic, se poate presupune că porecla Veidavius este mai degrabă una de aceeaşi sorginte, deşi nu am întâlnit-o deocamdată atestată. Ar putea eventual fi pusă în legătură cu o rădăcină semnificând "a vorbi"(- ued-, uend-), de la care derivă nume ca Vendo sau Vendes. Există însă, chiar şi la Alburnus Maior, iliri care îşi păstrează numele, dar care adoptă şi porecle, presupuse de I. I. Russu fie ilire, fie romano-italice: Panes Epicadi qui et Suttius sau Dasas Loni qui et.... Tot poreclă romană are şi personajul ilir Titus Beusantis, qui et Bradua.            În dezvoltarea cultului lui Apollo roman, influenţa coloniilor greceşti din Italia sudică, repliate pe amintiri arhaice, ca de exemplu apollinismul ritual, este esenţială. Până la Augustus, zeul a avut mai degrabă o influenţă secundară în viaţa religioasă romană şi, mai ales, se pare că aspectul de invocare colectivă predomină asupra devoţiunii personale în tot timpul Republicii romane. În preajma bătăliei de la Actium însă, apollinismul lui Octavian devine un atu şi mai ales, numele comun al unei reconcilieri a celor două părţi ale lumii romane într-un program de pace şi pietate. În jurul zeului, Augustus a încercat să reunească realiştii politici, dar şi misticii, într-o muncă subtilă de contrabalansare, adresată mai ales romanilor cultivaţi şi elitelor provinciilor greceşti, a tendinţei arhaizante şi strict romane a restaurării religioase întreprinse. Atribuţiile de vindecător şi purificator ale lui Apollo roman arhaic au fost reduse la minimum, în favoarea celor artistice. În mod paradoxal însă, odată cu importanţa acordată în manifestările religioase oficiale, se înregistrează o estompare progresivă a simbolisticii cultului lui Apollo, începând din a doua jumătate a secolului al II-lea, dar vizibilă mai ales în secolul următor. Speranţele şi simbolurile reînnoirii seculare sunt dirijate spre alte temple şi divinităţi (Venus, Roma Aeterna), ca şi sacrificiile pentru durata statului roman, iar cultul lui Apollo, aşa cum a fost întreţinut pe Palatin, are puţină responsabilitate în mişcarea de introducere şi impunere a unei religii preponderent solare la Roma, de la Severi la Aurelian.            În provincii însă, poate şi ca urmare a asimilării cu divinităţi locale, cultul lui Apollo este larg răspândit şi nu fac excepţie nici Dalmatia, nici Dacia. Şi în zona minieră din Dacia, cultul lui Apollo este destul de bine atestat prin trei dedicaţii mai vechi, dintre care două fără vreun epitet şi două recent descoperite la Alburnus Maior şi inscripţia pentru sănătatea împăratului Hadrian de la Ampelum.            Altarul descoperit pe proprietatea Dalea sugerează mai degrabă o adorare cu caracter privat, marcată de lipsa epitetului Augustus, deşi nu poate fi exclusă total legătura între minele de aur şi zeul devenit personificarea lor.                       5. Altar            descoperit căzut oblic faţă de altarul nr. 4, la 0,02 m sud (distanţă între capiteluri) şi 0,14 m sud (distanţă pe centrul altarelor), partea inferioară a bazei stătea pe o mică grupare de cărbuni (Fig. 5/5; 15/5)            gresie cenuşiu-gălbuie            jumătatea stângă a capitelului spartă            dimensiuni: h. 83 cm, lat. capitel 34 cm, lat. câmp 31,5 cm, lat. bază 34 cm, gros. capitel 26 cm, gros. câmp 26 cm, gros. bază 27 cm, h. litere r. 1 între 4,5 şi 4,7 cm, dar N final are 3,7 cm, r. 2 - 4 cm, r. 5 între 3,5-3,9 cm, adâncime lăcaş libaţii 2 cm            laturile lungi drepte, lăcaş pentru libaţii rotund            baza şi capitelul profilate            inscripţie Silvan(o)            ex voto            Dexter et            Martialis            fratris            r. 2 cuvintele ex voto scrise în continuare, fără pauză            Fraţii Dexter şi Martialis, care dedică un altar zeului Silvanus, sunt doi peregrini care poartă doar câte un nume roman. Ambele nume sunt destul de răspândite, fie ca parte componentă a tria nomina, fie singulare. Personaje purtând numele Dexter sunt întâlnite în Dacia, mai precis la Apulum, în Dalmatia, Pannonia Superior sau Pannonia Inferior. Doar în Dalmatia sau Pannonia sunt atestaţi indivizi purtând numele Martialis, spre deosebire de Dacia, unde antroponimul menţionat este încadrat în tria nomina. La Alburnus Maior însă, sunt deocamdată primele atestări ale celor două nume.            Ar mai fi de remarcat şi greşeala de limbă latină din ultimul rând al inscripţiei, fratris în loc de pluralul corect fratres.            Foarte răspândit în Dacia, cultul zeului Silvanus pare a se fi bucurat de o atenţie specială şi la Alburnus Maior. Constatarea este perfect explicabilă dacă se corelează cu situaţia din alte regiuni cu populaţie iliră.            Silvanus este o veche divinitate italică a naturii, protector în special al turmelor, câmpurilor şi ţăranilor, dar şi al vânătorii, al terenurilor agricole şi al hotarelor. La Roma, zeul este adorat doar de ţărani, păstori şi oameni săraci. Odată cu cucerirea romană, Silvanus a fost repede adoptat de populaţia autohtonă din provinciile romane, mai ales Dalmatia, Pannonia, Dacia şi Africa, unde s-a produs fenomenul de interpretatio Romana a unor vechi credinţe locale. Şi în Dalmatia, o veche divinitate ilirică a fost transformată în Silvanus, dedicându-i-se numeroase sanctuare. Mai ales în ţinutul dalmaţilor (Delmatae), care este unul dintre principalele focare ale cultului lui Silvanus, adorat cu epitete sau sub nume trădând diferite divinităţi locale, reliefurile reprezentându-l pe zeul amintit duc cu gândul mai degrabă spre tipul grec al zeului Pan (cu picioare de ţap) decât spre italicul Silvanus. Cu precădere în Pannonia se pot distinge cele două aspecte ale cultului lui Silvanus, aspecte care ţin de atribuţiile zeului, pe de o parte protector al casei şi zonei imediat înconjurătoare (calitate în care este asociat cu zeii lari şi poartă epitetul domesticus, mai aproape poate de aspectul italic), pe de altă parte protector al unor vaste întinderi de păşuni şi păduri (calitate în care este asociat cu zeul grec Pan şi poartă epitetul Silvestris sau Silvester).            Spre deosebire de Ampelum, unde epitetul domesticus este predominant, la Alburnus Maior, cu o singură excepţie, restul altarelor sunt închinate fie lui Silvanus Silvester, fie lui Silvanus, fără vreun alt epitet. Lipsa epitetului caracterizează, de asemenea, şi un altar de la Ampelum. Invocarea zeului fără atribut este caracteristică Dalmatiei şi a fost transpusă de coloniştii iliri şi în alte zone decât cele de origine. Zona minieră este de altfel unul din cele trei centre importante ale cultului lui Silvanus din Dacia Superior, alături de Micia şi Apulum.            Ar mai fi de menţionat doar că monumentele epigrafice dedicate lui Silvanus şi descoperirile arheologice din ţinuturile ilire nu atestă existenţa sanctuarelor propriu-zise, construite din zidărie, ceea ce a condus la presupunerea că locurile de cult erau amplasate mai degrabă sub cerul liber, tot aşa cum era şi curtea interioară a edificiului de pe proprietatea Dalea.                       6. Altar            descoperit căzut oblic, la 0,36 m sud de altarul nr. 5, spart (probabil datorită căderii), un fragment din bază şi unul din capitel deplasate la 0,46 m sud-est (Fig. 6/6; 15/6)            gresie portocalie            jumătate din capitel lipsă, baza spartă în partea stângă, toată partea nescrisă spartă şi ciobită            dimensiuni: h. 75,5 cm, lăţimea capitelului nereconstituibilă, lat. câmp 26 cm, lat. bază 31,5 cm, gros. capitel 25,5 cm, gros. câmp 22,5 cm, gros. bază aprox. 25 cm (spartă), h. litere r. 1-3 între 5,8-6 cm, r. 4 - 4 cm, adâncime lăcaş libaţii aprox. 1,5 cm            lustruit pe o fâşie variind între 4,5 (partea superioară) şi 9,5 cm (partea inferioară) pe marginea stângă a părţii scrise şi pe partea laterală stângă            laturile lungi uşor arcuite, lăcaşul pentru libaţii pătrat            baza şi capitelul cu profilaturi, imitaţii de volute şi fronton triunghiular            inscripţia [N]imp(is)            Ael(ius) Mar            Sar            v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito)            În cazul în care am citit bine, dedicantul este un cetăţean roman. Gentiliciul imperial Aelius relevă faptul că cetăţenia a fost acordată în timpul împăratului Hadrian. Prescurtarea Mar... este greu de ştiut exact de la ce nomen provine, putând fi presupuse soluţii numeroase. O primă soluţie ar putea fi Mar(tialis), nume atestat şi în cazul inscripţiei nr. 5 (vezi supra). Cetăţeni romani cu acelaşi nume ca cel din inscripţia analizată - Aelius Martialis - sunt întâlniţi în Moesia Inferior, dar şi în Pannonia Inferior şi Dalmatia. Nu pot fi însă excluse nici alte soluţii, de asemenea documentate, precum Mar(cellus) (cu atestări la Apulum, dar şi în alte provincii ), Mar(cus), Mar(sus), Mar(tinus), Mar(tianus) sau Mar(ullinus).            În ceea ce priveşte prescurtarea Sar..., vezi supra, nr. 1, cu menţiunea că şi întregirea Sar(dias) poate fi în acest caz luată în discuţie, ca marcând originea etnică. Apartenenţa la colegiul Sardeaţilor ar presupune întregirea Sar(deatum), dacă s-ar opta pentru această soluţie.            Starea fragmentară a altarului îngreunează considerabil încercarea de aflare a numelui divinităţii căreia i-a fost dedicat altarul.            Deşi nu concordă cu bara oblică al cărei început este vizibil după litera P, nu ne putem deocamdată gândi decât la o întregire ca [N]imp(is) - deci un altar dedicat divinităţilor colective Nymphae. Deşi pe toate inscripţiile din restul Daciei numele lor s-a scris cu y, totuşi, argument suplimentar pentru soluţia propusă mai sus este un altar descoperit în crângul sacru de la Alburnus Maior, unde numele apare cu grafia Nimpis. Neobişnuita grafie este însă atestată şi în sudul Dalmatiei.            Cultul grecesc al nimfelor a pătruns foarte devreme la triburile italice şi, odată cu cucerirea romană, şi în alte provincii, unde a fost pus în legătură cu elementul acvatic, mai ales cu izvoarele şi cu apele termale. Nimfele sunt cele mai importante divinităţi feminine colective atestate în Dacia romană, unde poartă şi epitete ca sanctae, salutiferae, dar şi Augustae sau novae. Nici în Dalmatia şi nici în Dacia, cel puţin la Germisara, nu este exclus fenomenul de interpretatio Romana a unor zeităţi locale, dar în orice caz trebuie subliniată o particularitate a cultului, cel puţin în Dacia, şi anume adorarea acestor divinităţi feminine, dar lipsite de calităţi tipice ca maternitatea sau fecunditatea, aproape în exclusivitate de bărbaţi provenind din toate categoriile sociale şi cu nume de origini la fel de diverse.                       7. Altar            descoperit la 2 m sud de altarul nr. 6, câţiva cărbuni pe partea nescrisă (Fig. 6/7; 15/7)            gresie cenuşie            conservare perfectă            dimensiuni: h. 85 cm, lat. capitel 31cm, lat. câmp 29 cm, lat. bază 31 cm, gros. capitel 28 cm, gros. câmp 25 cm, gros. bază 26 cm, h. litere 4-4,5 cm            laturile lungi drepte, lăcaş pentru libaţii rotund            baza şi capitelul cu profilaturi            pe literele inscripţiei se disting urme de vopsea roşie            inscripţia Lib(ero) et Lib(erae)            ex vot(o)            Beucus            Dasant(is)            semne triunghiulare de despărţire a cuvintelor; r. 4 ligatură între N şi T            Beucus, fiul lui Dasas, era în mod sigur ilir peregrin. Tatăl său poartă un nume foarte răspândit în lumea iliră, bine atestat şi la Alburnus Maior. În ceea ce priveşte numele Beucus, întâlnit şi pe o stelă funerară, tot de la Alburnus Maior, acesta a fost considerat eroare grafică sau de lectură pentru B(r)eucus, etnonim şi antroponim ilir întâlnit şi în Dacia romană. Ne întrebăm însă, având în vedere că două inscripţii (nr. 3 şi nr. 7) atestă forma Beucus, în ce măsură ipoteza unei greşeli de grafie mai este valabilă şi dacă n-ar trebui acceptat şi numele Beucus, ca variantă pentru Breucus.            Mai multe zone, între care cea tracă, microasiatică sau egipteană, şi-au pus amprenta asupra mitului dionysiac, care ia însă naştere în creuzetul grec, pentru ca în epoca elenistică să se redifuzeze spre zonele care-l influenţaseră anterior. Vechiul zeu italic Liber, purtând în chip special epitetul Pater, era o divinitate agrară, transformată în decursul timpului şi în zeu al vinului. Implicându-se pentru a tempera excesele religiei dionysiace, statul roman a alterat caracterul său iniţial şi, cu timpul, s-a produs o ruptură între Dionysos grec şi Liber Pater. Însemnatul rol politic al zeului Liber Pater, mai ales în ultimii ani ai Republicii romane, ca garant al libertăţii individuale sau colective, rol facilitat şi de identitatea lingvistică între numele zeului şi adjectivul liber, se concretizează în apartenenţa lui Liber la Triada Aventină, venerată de plebe, în opoziţie cu Triada Capitolină, venerată de patricieni. Deşi nu se numără printre principalele divinităţi la începutul epocii imperiale, împăraţi precum Hadrian sau Antoninus Pius îşi arată favoarea faţă de cultul dionysiac. Odată cu Septimius Severus, Liber devine nu numai zeul familiei imperiale, ci şi una dintre divinităţile principale ale statului roman. Este de menţionat însă că, încă din vremea succesorilor direcţi ai lui Augustus, cultul dionysiac a înflorit în provinciile orientale ale Imperiului, unde a dobândit chiar caracter oficial în raport cu statul roman, prin unirea sărbătorilor în cinstea lui Dionysos cu sărbătorile în onoarea împăraţilor sau, mai târziu, prin asimilarea persoanei împăratului cu zeul.            Cultul zeului Liber, singur sau în asociere cu Libera, s-a bucurat de o mare răspândire în Imperiu, atât la Roma şi în Italia, cât şi în provincii precum Africa, Pannonia, Dalmatia, Dacia. În tot spaţiul danubian, dar şi în Dalmatia, sub numele de Liber se ascunde o divinitate locală sau un cuplu, în cazul perechii Liber-Libera. Cult răspândit în toate mediile sociale, mai ales în zonele urbane, între care un rol important îl joacă Apulum, adorarea zeului Liber este bine atestată şi la Alburnus Maior, prin trei altare votive cunoscute până la descoperirea celui de pe proprietatea Dalea. Altarul menţionat este deci prima dovadă a cinstirii cuplului de divinităţi Liber-Libera la Alburnus Maior, fenomen mult mai puţin răspândit epigrafic decât adorarea lui Liber singur.                       8. Altar            descoperit la 0,24 m sud de altarul 7, căzut pe o mică aglomerare de cărbune (Fig. 6/8; 15/8)            piatră spongioasă (tuf?) gălbui-roşiatică            conservare foarte bună, cu excepţia eroziunii pietrei            dimensiuni: h. 92 cm, lat. capitel 34,5 cm, lat. câmp 32,5 cm, lat. bază 34 cm, gros. capitel 25,5 cm, gros. câmp 25,5 cm, gros. bază 25,5 cm, h. litere între 4-4,3 cm, iar pe r. 5 3,3 cm, adâncime lăcaş libaţii 2,2 cm            laturile drepte, lăcaşul pentru libaţii rotund            baza şi capitelul cu profilaturi            inscripţia Terrae            Matri            ex voto            Dasius Sta            [q(ui et)] Durius            r. 3 cuvintele ex voto scrise în continuare, fără pauze; r. 5 poate adăugat ulterior.            Deşi altarul este bine păstrat, inscripţia este foarte tocită şi dificil de lecturat pe anumite porţiuni.            Din numele dedicantului este vizibil Dasius, cel mai frecvent şi popular antroponim ilir şi messapic, frecvent atestat şi la Roşia Montană. Din numele următor, care ar trebui să fie patronimicul, mai sunt vizibile literele ST şi începutul unei bare oblice, pe care am presupus-o ca fiind litera A, mai ales prin analogie cu inscripţia nr. 9, unde se citeşte clar numele (la genitiv) Stagilis (vezi infra). Dacă se acceptă presupunerea că şi tatăl lui Dasius era tot ilir, el mai putea purta un nume precum Staticus, Statinius sau Stattius. Mai puţin probabil este totuşi un caz similar cu cel al personajului din inscripţia nr. 10 (vezi infra) - fiu cu nume tipic ilir şi tată cu nume de altă origine, şi atunci completările ar putea fi numeroase, cu menţiunea că toate variantele de întregire găsite nu se asociază niciodată cu nume tipic ilire: Sta(bilis), Sta(phylus), Sta(tianus), Sta(tilianus), Sta(tilius), Sta(torius), Sta(tutus).            Ultimul rând al inscripţiei se particularizează prin înălţimea mai mică cu aproximativ 10 cm a literelor în raport cu restul inscripţiei şi prin plasarea literelor doar în colţul drept al câmpului. În ce priveşte cuvântul scris pe piatră, se poate citi Durius, pe care l-am interpretat ca antroponim, datorită faptului că urmează nemijlocit numelui dedicantului. Rezerva cu care trebuie privită această rezolvare rămâne totuşi mare, mai ales prin prisma faptului că numele menţionat nu se întâlneşte în Dacia deloc, o singură menţiune a sa (Durrius Avitus) fiind întâlnită în teritoriul Emonei. Dacă în faţa numelui ar fi litera Q, şi nu un simplu accident de eroziune a pietrei, atunci situaţia devine mai clară din punct de vedere epigrafic - Dasius Sta.... q(ui et) Durius, deci Durius fiind porecla personajului. Rămâne totuşi întrebarea legată de micimea literelor şi plasarea lor excentrică, întrebare căreia nu-i întrevedem în momentul de faţă vreun răspuns (poate, având totuşi în vedere relativa asemănare a literelor, ar fi de presupus o intervenţie ulterioară a lapicidului?).            În sens larg, Terra Mater poate fi socotită printre abstracţiunile personificate în religia romană. În afara Italiei, cultul divinităţii Tellus-Terra Mater s-a răspândit doar în anumite provincii ca Pannonia, Dalmatia, Dacia sau nord-africane. Caracteristică pentru cultul danubian este adorarea exclusivă sub numele Terra Mater, în timp ce în celelalte regiuni se întâlnesc fie ambele nume, fie doar Tellus. Trebuie totuşi subliniat faptul că Terra Mater este o nouă zeiţă, atât ca nume, cât şi ca reprezentări, devenită parte componentă a religiei de stat sub împăratul Augustus. În această calitate, ea nu este chiar aceeaşi cu mai vechea divinitate agrară Tellus, căci numele Terra Mater s-ar dori mai degrabă o traducere latină a numelui zeiţei greceşti Gaia. Zeiţa are o semnificaţie diferită în raport cu domeniul în care se încadrează referirea: filosofic, teologic, de propagandă imperială sau cult privat al locuitorilor provinciilor. Poate şi datorită legăturilor cu Magna Mater, devenită încă din timpul Republicii parte componentă a religiei oficiale romane, Terra Mater este onorată şi invocată în general în conformitate cu concepţia religioasă oficială. Stau mărturie în acest sens numeroasele asocieri cu Iupiter Optimus Maximus sau Triada Capitolină, faptul că, cel puţin în Pannonia, majoritatea altarelor sunt puse pentru sănătatea împăratului, faptul că dedicanţii aparţin mai ales aristocraţiei provinciale sau administraţiei minelor, ca şi identificarea sa cu zeiţa pământului unei anumite zone a Imperiului, pe care o protejează inclusiv sub aspect militar, deci adorarea sa de-a lungul limes-ului. În dauna aspectului agrar, ţinând de tradiţia italică, în Dacia şi Dalmatia cultul zeiţei a dobândit o nouă şi dominantă valenţă, în strânsă legătură cu activitatea minieră, acesta fiind şi motivul pentru care Terra Mater a fost adorată doar în Dacia intracarpatică. Strânsa legătură între centrele atestării zeiţei şi activitatea minieră, atât în Dalmatia, cât şi în Dacia, pledează în favoarea unui caracter mai degrabă organizat şi oficial al cultului, începând din a doua jumătate a secolului al II-lea şi în prima jumătate a celui următor. La Alburnus Maior, altarul descoperit pe proprietatea Dalea se alătură unui număr redus totuşi (două) de monumente cunoscute până în prezent.                       9. Altar            descoperit căzut oblic faţă de altarul 8, la 0,02 m sud (distanţă între baze) şi 0,08 m sud (distanţă pe centru) (Fig. 6/9; 16/10)            piatră spongioasă (dacit?) cenuşie            conservare bună, baza spartă            dimensiuni: h. 89 cm, lat. capitel 34,5 cm, lat. câmp 31,5 cm, lat. bază 34 cm, gros. capitel 30 cm, gros. câmp 29 cm, gros. bază 31 cm, h. litere între 3,8-4,3 cm, adâncime lăcaş libaţii 3 cm            laturi drepte, lăcaş pentru libaţii rotund            baza şi capitelul cu profilaturi            inscripţia I(ovi) O(ptimo) M(aximo)            ex voto            Panes Sta-            gilis            v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito)            semne triunghiulare de despărţire între cuvinte; r. 2 cuvintele ex voto scrise în continuare, fără pauze, O final foarte mic; r. 3 ligatură între E şi S            Peregrinul care dedică altarul lui Iupiter Optimus Maximus poartă un nume ilir, caracteristic mai ales populaţiei dalmate. Patronimicul Stagilis (la genitiv) este însă unul pe care nu l-am mai întâlnit, nici în Dacia, nici în alte provincii ale Imperiului, şi deci forma sa la nominativ nu poate fi cunoscută cu certitudine.            Zeus-Iupiter reprezintă o moştenire comună indo-europeană a grecilor şi locuitorilor Peninsulei Italice, în ambele zone cu aceleaşi atribuţii divine de stăpân al oamenilor şi zeilor. Cultul lui Iupiter Optimus Maximus nu aparţine fazei celei mai timpurii a religiei romane, fiind impus ca un act politic conştient de legitimare în timpul lui Tarquinius Priscus. Adoptarea sa în panteonul Republicii reprezintă finalul procesului complex de creare şi impunere a unui zeu ale cărui nume şi epitete îi reflectă imaginea duală de tată (Pater fiind parte intrinsecă a numelui Iupiter), dar mai ales de păstrător charismatic şi garant al misiunii imperiale a comunităţii romane. În ciuda unui rol intenţionat minor în propaganda lui Augustus şi a succesorilor săi, din vremea lui Nero zeul este restabilit ca figură divină dominantă în ideologia imperială oficială, căci puterea împăratului derivă direct de la divinitatea supremă. Imaginea împăratului ca viceregent ales de Iupiter, mediator între oameni şi zeu, va fi exploatată la maximum de către împăraţi percepuţi total diferit de tradiţia istoriografică, precum Domitian, Traian sau Hadrian.            În cazul cultului lui Iupiter Optimus Maximus în provincii, în ciuda unei marcate devoţiuni cu caracter personal, vizibilă mai ales în epoca antonină, aspectul politic, de loialitate faţă de împărat, instituţiile şi ordinea lucrurilor impusă de statul roman, prevala totuşi faţă de aspectul religios. Această constatare este întărită de analiza materialului epigrafic, dedicanţii fiind cu precădere funcţionari din aparatul administrativ şi din armată sau membri ai elitelor urbane. Devine astfel explicabilă frecvenţa monumentelor dedicate zeului suprem pe teritoriul Daciei şi în ţinutul aurifer. Caracterul politic al adorării lui Iupiter i-a determinat şi predispoziţia către sincretism cu alte divinităţi ale populaţiilor cucerite, mai ales orientale. Divinitatea sincretistă astfel rezultată putea cunoaşte o răspândire largă în afara zonei de origine, cum este cazul lui Iupiter Dolichenus, căruia i se ridică un templu la Ampelum, printre adoratorii divinităţii numărându-se şi guvernatorul Daciei Superior, M. Statius Priscus, cu ocazia unei vizite în centrul administrativ al minelor de aur. Din cele 13 altare dedicate lui Iupiter cunoscute până în prezent la Alburnus Maior, cu excepţia unuia asupra căruia nu există deocamdată referiri, şase au fost puse de cetăţeni romani, unul de un peregrin ilir romanizat şi trei de iliri. Din această ultimă categorie, a peregrinilor iliri cu nume tipice, face parte şi Panes Stagilis. În cazul a două altare, numele nu s-au păstrat sau sunt nesigure.                       10. Altar            descoperit în spatele altarelor 3-4, căzut oblic faţă de acestea, la 0,22 m vest de altarul nr. 3 şi 0,44 m vest de altarul nr. 4, zăcea pe cant cu faţa în jos, dar cu baza spre est şi capitelul spre vest (deci în poziţia iniţială el se afla spate în spate faţă de altarele 3-4 şi cu inscripţia spre compartimentările de pe latura vestică a edificiului) (Fig. 7/10; 16/9).            S-a putut şi în acest caz observa cum baza altarului a căzut pe o mică grupare de cărbuni.            gresie cenuşiu-gălbuie            spart, ruptă partea din spate şi stânga a capitelului            dimensiuni: h. 64,5 cm, lat. capitel 29,5 cm, lat. câmp 26 cm, lat. bază 29 cm, gros. capitel 23 cm, gros. câmp 20 cm, gros. bază 22,5 cm, h. litere între 3-3,5 cm, adâncime lăcaş libaţii 2,4 cm            laturile lungi abia vizibil arcuite, lăcaş pentru libaţii rotund            baza şi capitelul cu profilaturi            inscripţie Dib....tanis            Bato Sec-            undi            v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito)            Tot de condiţie juridică peregrină poate fi presupus şi personajul din inscripţia de faţă. Două sunt argumentele: numele compus după tradiţia iliră (numele personajului propriu-zis, urmat de numele tatălui, la genitiv) şi rezonanţa iliră a numelui fiului, în ciuda faptului că tatăl poartă un singur nume, ce-i drept, dar roman.            Alături de Panes, Bato este unul dintre cele mai comune nume din aria locuită de tribul dalmaţilor şi unul dintre cele mai frecvent atestate printre ilirii colonizaţi la Alburnus Maior.            Secundus cunoaşte o largă răspândire în Imperiu, dar şi în Dacia, în calitate de cognomen. Indivizi purtând numele Secundus mai sunt atestaţi în Dacia, dar mai ales în Dalmatia, Pannonia Superior sau Inferior. Secundus era şi numele sclavului-actor (administrator împuternicit) al lui Cassius Palumbus, care apare în TabCerD XIV, ca participant cu o importantă sumă de bani din averea sa personală, la înfiinţarea unei asociaţii.            Dacă Secundus din inscripţie şi cel din tăbliţa cerată erau unul şi acelaşi personaj şi mai ales de ce un tată cu nume roman îi dă fiului său nume ilir (situaţie nemaiîntâlnită la Alburnus Maior) rămân deocamdată întrebări fără răspuns.            În momentul de faţă, nici o soluţie de întregire a numelui divinităţii căreia îi este dedicat altarul nu pare sigură. Ar putea fi totuşi avansată sugestia onorării unor divinităţi colective, dacă în literele Dib s-ar presupune o prescurtare, într-o latină incorectă gramatical, pentru Di(i)b(us). Având în vedere terminaţia -is (la dativ), probabil că numele divinităţilor, la nominativ, avea terminaţia -ae (declinarea I), ceea ce pare totuşi exclus, dacă se acceptă întregirea Di(i)b(us), sau, mai degrabă, -i (declinarea a II-a). Lipsa oricăror analogii împiedică, de asemenea, presupunerile asupra specificului zeităţilor onorate prin altarul analizat (poate, având în vedere tocmai circumstanţa menţionată, să fie vorba de divinităţi protectoare ale comunităţii care a folosit edificiul de pe proprietatea Dalea?).                       11. Altar            găsit la 2,90 m est de altarul 6, în profilul estic al S1, căzut cu faţa în jos, cu baza spre est şi capitelul spre vest, pe cant (Fig. 7/11)            piatră măcinată (tuf?) cenuşie            conservare foarte bună, tocită doar latura stângă a câmpului            dimensiuni: h. 49,5 cm, lat. capitel 25 cm, lat. câmp 20 cm, lat. bază 26,5 cm, gros. capitel 21,5 cm, gros. câmp 20,5 cm, gros. bază 22 cm, adâncime lăcaş libaţii 1,5 cm            laturile lungi ale câmpului arcuite, lăcaşul pentru libaţii dreptunghiular            baza şi capitelul simple            anepigraf                       12. Altar            descoperit izolat (Fig. 7/12), la 3,50 m nord de altarul 1, căzut cu faţa în sus şi baza spre vest, pe cant (Fig. 3/1). Poziţia sa în plan ar justifica presupunerea că, împreună cu altarul nr. 10, făcea parte din al doilea şir de altare, în spatele aliniamentului principal, dar poziţia sa iniţială, cu faţa spre est, este cea a celor nouă altare din şirul central.            gresie roşiatică în spărtură            baza şi jumătatea inferioară a câmpului sparte, profilaturile capitelului foarte tocite pe faţă            dimensiuni: h. 65 cm, lat. capitel 32,5 cm, lat. câmp 22 cm, lat. bază 30 cm, gros. capitel 20,5 cm, gros. câmp 18,5 cm, gros. bază actual aprox.20 cm, adâncime lăcaş libaţii 2 cm            laturile lungi ale câmpului arcuite, lăcaş pentru libaţii dreptunghiular            baza şi capitelul cu profilaturi            anepigraf                       13. Altar            descoperit în compartimentarea centrală (Fig. 7/13; 16/13), la 5,40 m vest de altarele 3-4, căzut cu faţa în sus şi baza spre vest, aproape jumătate din faţa sa acoperită cu pietre, restul cu pământ castaniu (Fig. 3/2)            tuf (?) roşiatic            crăpată jumătatea dreaptă a capitelului            dimensiuni: h. 97 cm, lat. capitel 34 cm, lat. câmp 29,5 cm, lat. bază 36 cm, gros. capitel 26 cm, gros. câmp 21 cm, gros. bază 23 cm, h. litere 4 cm, adâncime lăcaş libaţii 3,2 cm            laturile lungi ale câmpului puţin arcuite, lăcaş pentru libaţii pătrat            baza şi capitelul cu profilaturi, capitelul decorat cu două volute cu capetele unite, care înscriu trei triunghiuri incizate, decor redat stângaci, în partea dreaptă latura triunghiului superior porneşte din volută, pe când în partea stângă terminaţia volutei se constituie într-o linie de sine stătătoare            pe lăcaşul pentru libaţii se observă o vagă urmă neagră, care nu se poate preciza exact dacă provine de la resturi organice sau reprezintă doar o urmă de fum            inscripţia Apio Del-            m(atarum) sacrum            Purius            et German-            us v(otum) s(olverunt) l(ibentes)            m(erito)            r. 1 I sau T; r. 3 ligatură între V şi R, iar al doilea V porneşte din I; r. 4 ligatură între M şi A; G redat cu bara interioară oblic            Probabil că şi Purius şi Germanus din inscripţia de faţă erau fraţi, căci adjectivul germanus, din expresia frater germanus are tocmai sensul de frate bun, din aceiaşi părinţi. Sigur este însă că cei doi erau peregrini.            Mai ales în calitate de cognomen, Germanus este frecvent atestat în Dacia, dar şi în provinciile învecinate. Persoane numite Germanus sunt documentate la Napoca sau în Dalmatia.            Nu la fel de clară, din păcate, apare situaţia primului dedicant. Numele său nu se întâlneşte nici în Dacia, nici în Imperiu. Cu maximă prudenţă, s-ar putea face o apropiere cu Purrus, cognomen întâlnit la Pautalia, ca greşeală de scriere pentru Pyrrhus. Forma feminină a numelui grec amintit este atestată şi la Alburnus Maior.            Faptul că cei doi peregrini închină un altar unei divinităţi este sigur atestat prin menţiunea sacrum. Iarăşi certă este originea dalmată a zeităţii, indicată explicit. Matres Pannoniorum et Delmatarum sunt documentate printr-o dedicaţie de la Lugdunum, Matres Magnae fiind divinităţi dalmatice native. Numele divinităţii, Apius (ar mai putea fi citit şi ca Aptus, dar analiza caracteristicilor celor două litere, prin comparaţie cu celelalte grafii pentru I şi T din inscripţie înclină totuşi balanţa mai mult în favoarea lui Apius) este însă neatestat deocamdată.            Singura apropiere care s-ar putea face este cu antroponimele derivate din rădăcina apl-, apelo-, cu semnificaţia de forţă, nume ca Aplis, Aplo, Apludus, fiind puse de unii autori în legătură cu theonimul Apollo.                       În imediata apropiere a aliniamentului principal de altare s-au descoperit şi alte piese, a căror destinaţie nu a putut fi în toate cazurile precizată (Fig. 2).                       14. Altar            descoperit (?) la 0,46 m sud-vest de altarul nr. 9 (Fig. 2)            piatră spongioasă alb-verzuie în spărtură            spart in situ            latura lungă arcuită, 5 caneluri            lung. păstrată 13,5 cm                       15. Plintă de piatră            descoperită aliniată cu altarele nr. 7-9, la 0,16 m sud de altarul nr. 9 (Fig. 2), cu 0,16 m în faţa piesei nr. 14            bloc din piatră spongioasă verzuie în spărtură            dreptunghiular, o canelură pe latura scurtă            dimensiuni: lung. 41 cm, lat. 23 cm, gros. păstrată 13 cm                       16. Bloc (din elevaţia unui zid?), la 1,20 m sud de altarul nr. 9 (Fig. 2), culcat            gresie roşiatică în spărtură            formă paralelipipedică                       17. la 0,10 m sud de piesa nr. 15 (Fig. 2)            piatră nisipoasă portocalie în spărtură            spart, forma imposibil de reconstituit            lung. max. păstrată 22 cm, lat. max. păstrată 22 cm, gros. 11,5 cm                       Placă monolitică            descoperită la 0,22 m nord de altarul 7 (Fig. 2), între cele două grupări de altare, în picioare, sprijinită oblic pe un bloc masiv de rocă spart acum, dar fără urme de prelucrare            piatră nisipoasă, portocalie în spărtură            dreptunghiulară            dimensiuni: lung. 83 cm, lat. păstrată 36,5 cm, gros. 18 cm                       Bloc situat între cele două grupări de altare, la 1,04 m nord de altarul 7 şi la 50 cm est de piesa 18 (Fig. 16/19)            gresie portocalie în spărtură            spart pe lungime şi pe grosime            laturile lungi arcuite, trei proeminenţe pe o latură            lung. max. păstrată 41,2 cm, lat. variabilă între 16-24 cm, gros. păstrată 9 cm                       Bloc găsit la 0,75 m est de altarul nr. 7 şi la 1,36 m est de piesa nr. 18 (Fig. 2)            piatră spongioasă, verzuie în spărtură            spart în cursul transportării la depozit            in situ s-a putut observa că era un bloc dreptunghiular, asemănător cu piesa nr. 15            lung. observată 33 cm                       Altar (?) descoperit la 0,96 m sud-est de altarul nr. 6 (Fig. 17/3)            piatră spongioasă, alb-verzuie în spărtură            spart in situ, păstrat fragmentar            laturile lungi arcuite, 5 caneluri            dimensiuni: lung. păstrată 22 cm, gros. păstrată 8 cm                       Altar (?)            descoperit la 0,44 m est de piesa nr. 21 (Fig. 17/3)            la fel cu piesa nr. 21            dimensiuni: lung. păstrată 36 cm, gros. păstrată 11,5 cm                       între piesele nr. 21 şi nr. 22 (Fig. 17/3)            piatră spongioasă, verzuie în spărtură            ruptură probabil dintr-un bloc dreptunghiular, asemănător cu piesele 15 şi 20            dimensiuni: lung. max. păstrată 33 cm, lat. max. păstrată 18 cm, gros. max. păstrată 10,3 cm                       Plintă            descoperită la 0,78 m sud-est de altarul nr. 6 (Fig. 17/3)            gresie cenuşiu-gălbuie            spartă, păstrată fragmentar            forma dreptunghiulară, cu lăcaş de fixare scobit            dimensiuni: lung. 46 cm, lat. max. păstrată 36 cm, gros. 18,6 cm, latura păstrată a scobiturii 26 cm                       Plintă            descoperită lângă piesa nr. 24, la 0,17 m nord-est (Fig. 2)            gresie cenuşiu-gălbuie            spartă, păstrată fragmentar            forma dreptunghiulară, cu lăcaş de fixare scobit            dimensiuni: lung. 40 cm, lat. max. păstrată 17 cm, gros. max. păstrată 14 cm, latura lăcaşului scobit păstrată 25 cm                       Colonetă (Fig. 7/26)            descoperită la 1,90 m est de altarul nr. 13, aproximativ în dreptul zidului nordic al compartimentării, căzută în dărâmătură (care acoperea şi un sfert din fusul colonetei), cu baza spre sud, înclinată (Fig. 3/1)            gresie cenuşiu-albicioasă            baza pătrată, fusul rotund, marginea superioară rotunjită            dimensiuni: lung. totală 57,4 cm, lung. bază 31,5 cm, lat. bază 28,5 cm, gros. bază 7 cm, diam. bazei 23,5 cm, diam. părţii superioare 16,5 cm                       Element de susţinere (tambur) descoperit în dărâmătură, la adâncimea de 0,37-0,40 m (Fig. 17/1)            gresie albicioasă cu pete portocalii în spărtură            forma rotundă, lăcaşuri scobite rotunde, de o parte şi de alta            spart, păstrat doar pe jumătate            dimensiuni: diam. max. păstrat 52,5 cm, diam. lăcaşurilor scobite 22,5 şi 18,9 cm, adâncimea lăcaşurilor scobite 1,5 cm şi respectiv 2 cm, gros. piesă 12 cm                                  Vas            descoperit în marginea nordică a dărâmăturii, la adâncimea de 0,37-0,49 m, în profilul vestic, la 2,20 m de piesa nr. 26, cu gura în sus, în interior s-au găsit pietre din dărâmătură (Fig. 17/2)            gresie albicioasă în spărtură            spart, păstrat fragmentar            buza dreaptă, corp semisferic, picior inelar, apucătoare perpendiculară pe corp            dimensiuni: h. 41 cm, diam. gurii aprox. 53-54 cm; diam. max. 50 cm; diam. fund 22 cm                       Stratigrafia curţii interioare a edificiului (Fig. 4) începe (de sus în jos) cu stratul vegetal prăfos, sfărâmicios, de culoare neagră-castanie, vizibil pe profil ca o bandă subţire (grosimi cuprinse între 0,06 şi 0,13 m). Din stratul vegetal provin foarte puţine şi minuscule fragmente de ceramică smălţuită şi multe cuie şi potcoave de fier contemporane.            Sub stratul vegetal, pe profil s-a observat un strat gros de pământ castaniu cu puţine particule roşiatice, foarte rare fragmente ceramice şi la fel de puţini cărbuni. Grosimea acestui strat este cuprinsă între 0,26 şi 0,42 m. Este totuşi de remarcat că ceramică smălţuită contemporană apare şi la adâncimi de 0,25 m, deşi trebuie menţionat şi fenomenul invers: încă din stratul vegetal (în mod cert de la adâncimea de 0,23 m) apar izolat fragmente de ceramică romană. Din informaţiile proprietarei terenului şi din observaţiile făcute în alte secţiuni rezultă că întreaga zonă pe care se afla edificiul a fost arată, ceea ce ar putea explica amestecarea fragmentelor ceramice menţionată mai sus. În acest strat, la adâncimi cuprinse între 0,14 m şi 0,29 m, a fost observată partea nescrisă a altarelor.            Stratul de pământ castaniu pigmentat suprapunea nemijlocit lutul galben intens pigmentat cu particule roşiatice, albicioase şi cărbuni. Pe acest lut căzuse partea scrisă a altarelor, la adâncimea de 0,36-0,43 m. Acest lut, tare la săpat (spre deosebire de pământul castaniu), intens pigmentat şi pe care au fost descoperite fragmente ceramice romane (în general, fragmente atipice din pastă zgrunţuroasă, se remarcă doar un fragment din buza unui vas (Fig. 8/2) din pastă roz-gălbuie) începând de la adâncimea de 0,40 m, dar concentrate între -0,45-0,63 m, constituia nivelul de călcare al curţii interioare, nivel reprezentat deci de un strat de lut bătătorit. Faptul că începând de la adâncimea de 0,62-0,63 m în capătul sudic al S1 am observat schimbarea culorii lutului (devenit galben intens) şi rarefierea vizibilă a pigmentaţiei, coroborat cu faptul că de la această adâncime nu s-au mai descoperit fragmente ceramice (de menţionat că, pe ansamblul clădirii, obiectele de sticlă sau metal romane lipsesc aproape cu desăvârşire, cu excepţia a două funduri de pahare de sticlă) (Fig. 9/5-6) ne-a condus la concluzia că grosimea stratului de amenajare a (podelei) de lut a curţii interioare, rezultată în urma folosirii clădirii, varia între 0,08-0,18 m. Este totuşi de menţionat că în colţul sud-estic al secţiunii în care s-au descoperit cele nouă altare, din dărâmătura (Fig. 19/4) observată acolo la -0,15 m, la adâncimea de 0,85 m au apărut fragmente mari din două oale romane. Dacă cumva diferenţa de adâncime nu se datorează pur şi simplu unei vizibile diferenţe de nivel (dărâmătura amintită se prezenta iniţial ca o ridicătură rotundă, acoperită cu piatră, ceea ce a dus la ipoteza, neadeverită în urma săpăturii, că ar fi vorba de un tumul), ar fi totuşi de verificat (printr-un sondaj, rămas în sarcina unor cercetări viitoare) care este raportul între nivelul intens pigmentat şi cel mai puţin pigmentat, dacă acesta din urmă constituie un nivel sau un strat de cultură, şi care este solul steril din punct de vedere arheologic.            Urme ale unor niveluri de călcare au mai fost găsite şi în alte părţi ale clădirii.            În S10, lângă zid, la adâncimea de 0,60 m, a fost identificată pe lutul galben o zonă de arsură cu formă ovală, cu dimensiunile 1,27 x 0,48 m (Fig. 10/1). Elemente de datare a situaţiei din S10 ar putea fi oferite de ceramica descoperită. Ceramica smălţuită modernă sau contemporană apare până la adâncimi de 0,37-0,45 m, dar de fiecare dată în amestec cu ceramica romană din pastă zgrunţuroasă (oale-borcan). Ar fi de amintit şi faptul că încă de la adâncimea de 0,25 m apar primele fragmente ceramice din pastă zgrunţuroasă. Nivelul de lut galben este bine datat aici prin ceramica romană din pastă fină cărămizie (două buze de pahare din lut - Fig. 8/9) şi printr-un opaiţ fragmentar, cu butoni (Fig. 9/3). Fragmente ceramice romane mai apar şi la -0,70 m (Fig. 8/10). Nivelul de lut surprins în S10 este contemporan cu nivelul observat în curtea interioară, diferenţa de adâncime fiind probabil rezultat al pantei dealului. Din dărâmătura zidului provine un fund de vas mare (urcior?), din pastă zgrunţuroasă cărămizie (Fig. 8/5).            Între zidurile descoperite în S4 s-a identificat un nivel de călcare din pământ galben amestecat cu pietricele mărunte (Fig. 19/1), dar absenţa ceramicii (de orice fel şi din orice epocă) îngreunează considerabil datarea acestuia. Singurele elemente care ar putea oferi o sugestie le reprezintă porţiunile de pietre mari, dispuse compact (posibil de interpretat şi ca dărâmătură, dar aspectul lor nivelat sugerează totuşi un tip de folosire a lor), care fac în această porţiune legătura, pe adâncimi diferite (la -0,18 m, -0,21 m şi -0,43 m) între terenul vizibil mai înalt din S4 şi nivelul de lut galben pe care îl suprapun nemijlocit, din S3 (Fig. 11/2; 18/1). Fragmente ceramice de epocă romană s-au descoperit la adâncimea de 0,50 m (trei buze de oale, din pastă zgrunţuroasă cărămizie, arse secundar), dar trebuie notat şi faptul că din dărâmătura care acoperea zidurile provin cioburi amestecate: smălţuite de la suprafaţa dărâmăturii, la adâncimea de 0,20-0,22 m şi romane din pastă zgrunţuroasă mai jos, la adâncimea de 0,36 m. Dacă nu cumva se datorează unui accident al naturii (purtate prin ganguri de animale) sau antropic (săparea terenului în scopuri agricole), prezenţa ceramicii romane din dărâmătură ar putea constitui un argument şi pentru datarea romană a nivelului de călcare descoperit lângă zidul interior, în colţul nord-estic al clădirii, din pământ castaniu-gălbui, amestecat cu pietre plate şi pietriş, ieşit la iveală la adâncimea de 0,30 m (Fig. 20/1).            La curăţarea dărâmăturii din S6 (de unde provin coloneta, elementul de legătură şi vasul de piatră) s-au descoperit doar fragmente ceramice romane, între care se remarcă buza şi toarta unui vas din pastă fină gălbui-cărămizie (Fig. 8/6). Din dărâmătura din S2, unde s-a descoperit altarul nr. 13, provin mai multe fragmente ceramice de epocă romană (la adâncimea de 0,50/-0,80 m): toartă de amforă din pastă maroniu-gălbuie, cu multe pietricele, buza şi toarta unei căniţe cu caneluri, din pastă aspră, roz (Fig. 8/1), fragmente de opaiţ, tot de epocă romană (Fig. 9/2), dar şi un posibil fragment ceramic medieval smălţuit, din pastă cu mult nisip ca ingredient, aflat la adâncimea de 0,10 m. Ultimele două fragmente provin de la curăţarea dărâmăturii din capătul nordic al S2, în timp ce altarul s-a descoperit în dărâmătura din capătul sudic, de unde provin şi fragmentele ceramice romane. Un minuscul fragment de opaiţ s-a descoperit tot în S2, în stratul de pământ castaniu, la -0,33 m (Fig. 9/4).            Pe alocuri, în exteriorul clădirii, în colţul nord-estic şi în cel sud-vestic, la adâncimi apropiate, de 0,38 şi 0,37 m, s-au descoperit urme ale unor posibile niveluri de călcare, din pământ galben amestecat cu pietriş şi pământ castaniu cu pietriş, dar şi pietre mai mari. Acelaşi argument indirect invocat mai sus pentru datarea nivelului de pământ castaniu-gălbui cu pietre plate şi pietriş poate fi folosit şi pentru o eventuală datare în epoca romană a nivelului exterior din pământ galben cu pietriş, în timp ce în S5 (unde s-a descoperit celălalt nivel) au ieşit la iveală doar două fragmente ceramice: un fund de vas, posibil medieval, din pastă cu multe paiete de mică, descoperit la adâncimea de 0,35 m (Fig. 9/1) şi o buză de oală din pastă cărămizie, posibil romană, găsită la adâncimea de 0,37-0,39 m, dar care se întregeşte cu un fragment descoperit în capătul sudic al S1, între -0,22-0,40 m.            Elemente absolut certe de datare a aliniamentelor de altare sau a edificiului nu ni se pare că există, din păcate. Trebuie avute în vedere şi intervenţiile umane (arat, săpat) sau accidentele naturale (prăbuşirea teraselor amenajate pe panta dealului poate în mai multe rânduri, fapt sugerat de aspectul vegetaţiei şi de curbarea accentuată a zidurilor edificiului), care au complicat şi răvăşit situaţia stratigrafică. Recapitularea celor câteva elemente de datare existente ar putea însă duce la formularea, cu prudenţă maximă, a unor concluzii.            Nici unul dintre nivelurile de călcare din pământ cu pietriş nu are elemente sigure de datare, nici în epoca romană, nici în cea modernă sau contemporană. Din dărâmătura care acoperea zidurile şi nivelurile de călcare menţionate, s-au recoltat foarte puţine fragmente ceramice smălţuite, unul probabil medieval şi mai multe fragmente ceramice romane. Aceeaşi situaţie, amestecată din punct de vedere al materialului ceramic, se regăseşte în ceea ce priveşte stratul de pământ castaniu cu pigmenţi roşiatici, care acoperă nivelul de lut galben intens pigmentat în zonele în care nu există dărâmătură. Certă ni se pare datarea în epocă romană timpurie a nivelului de lut galben intens pigmentat, prin fragmente ceramice şi de opaiţ romane. Nici un fragment ceramic medieval sau modern sau vreun obiect din alt material (sticlă, metal) din aceleaşi perioade nu a ieşit la iveală din stratul de lut galben, în care s-au îngropat temeliile zidurilor edificiului şi pe suprafaţa căruia au căzut altarele.            Dacă altarele ar fi fost aduse aici din altă parte, în epoca medievală sau modernă şi culcate (în scopul utilizării lor secundare), atunci cel mai probabil ar fi fost ca partea lor nescrisă să marcheze nivelul de călcare al epocii respective, nivel ale cărui urme ar fi trebuit sesizate în jurul lor, ceea ce nu a fost documentat, stratul gros de pământ castaniu constituind umplutura depusă în decursul timpului peste lutul galben pe care se călca în antichitate. Absenţa oricărui nivel de călcare cert datat în epoca medievală sau modernă, posibilitatea datării nivelurilor de călcare descoperite şi în epoca romană timpurie, faptul că ceramica modernă şi medievală provine doar din vegetal şi cel mult de la suprafaţa dărâmăturii sau din partea superioară a stratului de umplutură, şi, în sfârşit, datarea certă a nivelului de lut galben pe care au căzut altarele în epoca romană timpurie demonstrează că altarele au fost şi în antichitate în acest loc. Dispunerea lor (Fig. 1, 2, 3) a fost în compartimentarea centrală (un altar) şi în şiruri (restul). Aliniamentul principal de altare a fost cel al altarelor 1-9, cu faţa spre est. Poziţia celui de-al 12-lea altar, tot cu faţa spre est, pledează în favoarea atribuirii sale tot aliniamentului principal, în ciuda izolării sale. Tot aliniamentului principal îi aparţinea şi piesa nr. 21 (posibil altar?). Spate în spate cu aliniamentul principal (mai precis cu altarele 3-4), deci cu faţa spre vest, se afla altarul nr. 10. Deocamdată nu se poate reconstitui exact situaţia din faţa aliniamentului principal. Acolo pare a fi mai degrabă o grupare decât un şir, compusă din plintele nr. 24, 25, eventual 23 şi piesele (posibil altare) nr. 21 şi 22. Aşa cum a fost descoperit, altarul nr. 11 era izolat, cu faţa spre vest. Este posibil şi ca plinta nr. 24, eventual 23 şi altarul nr. 11 şi 22 să fi constituit un aliniament, situat oblic faţă de şirul central. Plintele nr. 24 şi 25 puteau fi, de asemenea, aliniate cu piesele nr. 18 şi 19, a căror funcţie precisă nu se poate presupune în acest moment. Restul pieselor descoperite în zona altarelor reprezintă după toate probabilităţile, limita dărâmăturii zidurilor, prăbuşită compact la vest.            Multitudinea divinităţilor cărora li se închină altare în curtea interioară a edificiului de pe proprietatea Dalea este doar la prima vedere deconcertantă. Găzduirea unor divinităţi în temple care aparţin altor zeităţi este un fenomen cunoscut în Imperiul roman, atât în izvoarele narative, cât şi în descoperirile arheologice. Autorul antic Herondas (Mimul IV, 1-11) pune în gura femeilor care intră în templul lui Asclepios cuvinte de salut adresate divinităţii principale şi tuturor celorlalţi zei şi zeiţe care locuiesc în casa lui Asclepios. O epigrafă, provenită probabil din templul capitolin din Cartagina, menţionează printre obiectele din inventarul tezaurului şi imagini ale zeilor Mercur şi Marte. Şiruri sau grupări de altare dedicate mai multor divinităţi s-au descoperit în câteva staţii de beneficiari consulari din Imperiu. La Osterburken, staţie situată în faţa limes-ului Germaniei Superior, s-au descoperit şapte rânduri de altare, conţinând numeroase inscripţii databile în intervalul cronologic 174-238. Şase rânduri sunt drepte, iar unul, situat în extremitatea vestică, este uşor semicircular. Cele aproximativ 50 de inscripţii şi fragmente de inscripţii erau amplasate într-o adevărată arie sacră, de 500 m2, situată în afara fortificaţiilor, nu departe de terme. Pe lângă şirurile de altare, aria sacră de la Osterburken a dat la iveală şi mai multe temple din lemn, întregul ansamblu funcţionând între mijlocul secolului al II-lea şi mijlocul secolului următor.            84 de altare, dintre care 80 cu inscripţii care menţionează beneficiari consulari, s-au găsit în curtea deschisă a sanctuarului lui Iupiter de la Sirmium, în provincia Pannonia Inferior. Altarele, în ciuda numărului mare, au funcţionat o perioadă relativ scurtă de timp, între domnia lui Traian şi anul 231..            Existenţa ariilor sacre şi a şirurilor de altare dedicate mai multor divinităţi caracterizează şi aşezările civile. Din timpul împăraţilor Traian şi Hadrian, în jurul templului închinat lui Iupiter s-a format o adevărată arie sacră la Pfaffenberg, parte componentă a spaţiului oraşului Carnuntum, din Pannonia Superior. Mons Karnuntinus nu este identic cu Capitoliul oraşului, dar reprezintă un ansamblu important de trei temple, între care se aflau şiruri de altare dedicate lui Iupiter (de subliniat este faptul că unele dintre altare nu aveau plinte, ci erau aşezate direct pe pământ) şi statui de cult. În partea nord-vestică a zonei sacre erau concentrate altarele închinate cultului imperial.            În interiorul oraşului civil Carnuntum, o săpătură de la sfârşitul secolului al XIX-lea, rămasă din păcate nepublicată, a dus la descoperirea, într-un spaţiu de aproximativ 3,5 x 3 m, a unui şir de 18 altare, dedicate unor divinităţi diverse. Spaţiul respectiv a fost asemuit unui sanctuar.            Sincretismul de asociere este caracteristic şi provinciei Dacia, sub mai multe aspecte. Aceeaşi inscripţie poate fi dedicată mai multor divinităţi, ceea ce nu este însă cazul inscripţiilor de pe proprietatea Dalea, dar onorarea mai multor divinităţi în acelaşi templu, alt aspect al fenomenului mai sus menţionat, poate ajuta la clarificarea rolului şi caracteristicilor edificiului. Cinci altare dedicate Iovi Optimo Maximo, Mercurio Augusto, Herculi, Terrae Matri, şi Iovi Optimo Maximo asociat cu Dis Hospiti (-i, -bus?) provin dintr-un templu de la Potaissa. Faptul că monumentele amintite au fost descoperite într-un strat de pământ relativ curat, fără legătură totuşi cu fundaţiile din apropiere, i-a condus pe autori către ipoteza depunerii lor într-un spaţiu special amenajat pentru altarele şi ofrandele scoase din uz. Inscripţiile descoperite la Ulpia Traiana Sarmizegetusa atestă mai multe cazuri de temple consacrate unor divinităţi diferite. Lângă templul dedicat zeului Silvanus s-a descoperit un templu din care provin fragmente de altare în cinstea zeilor Iuno, Diana şi Hercules, dar şi fragmente sculpturale reprezentându-i pe Hercules şi pe Diana. Inscripţia de fundaţie a unui alt templu menţionează mai multe divinităţi asiatice, adorate în clădirea respectivă. În sfârşit, este de amintit aria sacră presupusă pe baza celor şase inscripţii dedicate unor divinităţi orientale şi greco-romane, între care se remarcă o inscripţie închinată unui număr de peste 13 divinităţi. Tot ca exemplu ar putea servi şi templul de la Micia, consacrat zeilor Mauri, dar în care s-a descoperit şi un altar dedicat lui Silvanus.            Deşi nu prezintă analogii perfecte, exemplele enumerate contribuie, fiecare în parte, la mai buna înţelegere a unora dintre caracteristicile, la prima vedere surprinzătoare, ale edificiului descoperit pe proprietatea Dalea. Nu sunt fenomene unice în lumea romană sau în Dacia nici şirurile de altare (situate între clădiri sacre sau în curtea interioară a unui templu) dedicate mai multor divinităţi, nici adorarea, în acelaşi loc, a unui număr variabil de divinităţi.            Adorarea unui grup mare de divinităţi diverse pare a se constitui, prin prisma noilor cercetări arheologice, nu într-o excepţie, ci într-o regulă pentru aşezarea de la Roşia Montană. Crângului sacru de la Hăbad, cunoscut mai demult din literatura de specialitate cu cele 24 de altare ale sale, completat ca structură de organizare prin noile cercetări, i se adaugă edificiile cu altare descoperite pe proprietăţile Szekely Lajos, Rozalia Drumuş şi Aurica Dalea.            Analiza numelor personajelor care închină altarele de pe proprietatea Dalea oferă, la rândul ei, concluzii asupra structurii comunităţii care a clădit şi folosit edificiul analizat şi asupra datării clădirii. Comunitatea avea în mod cert caracter civil, căci nici unul din cele 11 altare epigrafe nu a fost pus de vreun personaj având legătură cu armata. Din cele 14 personaje atestate, 3 sunt cetăţeni romani, purtând fie tria nomina (Marcus Ulpius Cle…), fie gentilicii imperiale (Aelius Mes… şi Aelius Mar…). Originea etnică, probabil iliră, transpare în cazul cetăţeanului Aelius Mar… Sar…. Şase dedicanţi sunt iliri, cu nume tradiţionale ca rezonanţă sau mod de alcătuire (Plator Sar…, Verso Dasantis, Beucus Dasantis, Dasius Sta…, Panes Stagilis şi [S. i]rat Beuc(i)). Într-un singur şi singular caz, tatăl cu nume roman îi dă fiului nume ilir (Bato Secundi). Nume romane poartă trei peregrini: Dexter, Martialis şi Germanus, în timp ce fratele acestuia din urmă pare a avea nume cu rezonanţă greacă - Purius.            Prezenţa doar a gentiliciilor imperiale Ulpius şi Aelius pare a restrânge datarea inscripţiilor în primele trei sferturi ale secolului al II-lea. Este cunoscut impactul războaielor marcomanice, care a dus la ascunderea tăbliţelor cerate în minele de la Alburnus Maior. Absenţa gentiliciilor imperiale caracteristice sfârşitului secolului al II-lea şi secolului următor, ca şi faptul că în cazul edificiului de pe proprietatea Dalea nu s-au observat suprapuneri de niveluri, sugerează totuşi o perioadă relativ scurtă de funcţionare, sigur plasată în cursul secolului al II-lea. Dacă edificiul a funcţionat şi în primii ani ai secolului următor, este deocamdată greu de precizat, datorită lipsei monedelor (dar nu exclus, judecând prin prisma posibilităţii de datare şi în secolul menţionat a unora dintre descoperirile ceramice şi eventual după recrudescenţa numelui ilir în cazul lui Bato, fiul lui Secundus).            Nici asupra rolului edificiului analizat nu se pot emite păreri absolute. Prezenţa altarelor şi absenţa oricăror urme de locuire în clădirea prezentată în rândurile de faţă îndreptăţesc ipoteza unui spaţiu sacru. Dacă acest spaţiu sacru trebuie pus în legătură cu comunitatea de pe dealul Carpeni sau cu alta, dacă spaţiul sacru amintit este sau nu parte integrantă a unei aşezări tip castellum şi, în fine, datarea mai exactă a ansamblului reprezintă tot atâtea probleme ale căror răspunsuri certe vor putea fi date doar în urma continuării şi extinderii cercetărilor în zonele învecinate proprietăţii Dalea.

Note de subsol

1. Mulţumim pentru întregul sprijin acordat prof. dr. Alexandru Suceveanu, dr. Mihai Bărbulescu, dr. Doina Benea şi dr. Vasile Moga. Identificarea tipurilor de rocă din care au fost cioplite altarele a fost făcută de lector dr. Mihaela Toderaş, de la Facultatea de Mine din Petroşani şi Sorin Morariu, student la Facultatea de Geografie din Cluj. Scanarea şi prelucrarea ilustraţiei i se datorează colegului Andrei Măgureanu. Le mulţumim, de asemenea, desenatorilor Mugurel Manea (MCDR Deva), Argeş Epure, Iuliana Barnea, precum şi restauratoarei Eugenia Ionescu (IAB). Textul a fost redactat de Liana Oţa şi Adriana Panaite. 2. Coordonate geografice: latitudine N 46°17'57", longitudine E 23°06'26"; coordonate stereografice: 534980.00, 535020.00-354200.00, 354240.00; proprietar Aurica Dalea. 3. IDR I, TabCerD IX - 2 persoane cu acelaşi nume; IDR III/2, nr. 383, 422; Mrozek 1968, 312; Mrozek 1977, 99; Russu 1969, 236-237; Wollmann 1996, 170. 4. Wilkes 1977, 756-757. 5. Russu 1969, 243. 6. Rendic Miocevic 1960, 171. 7. Russu 1969, 243. 8. Vezi de exemplu IDR III/2, nr. 418. 9. Bărbulescu 1977, 269-272. 10. Kajanto 1981, 507. 11. Kajanto 1981, 509; Lichocka 1997, 275. 12. Lichocka 1997, 275-276. 13. Kajanto 1981, 517. 14. Paškvalin 1963, 152. 15. Bărbulescu 1984, 131. 16. IDR III/2, nr. 301-304; Wollmann 1996, 211-212. 17. IDR III/3, nr. 68. 18. Bojanovski 1982, 118-120. 19. Bojanovski 1982, 118-120; Dušanic 1977, 93; Mrozek 1977, 99. 20. Petolescu 2000, 173. 21. IDR III/2, nr. 403. 22. IDR III/1, nr. 110. 23. Wollmann 1970, nr. 3. 24. Suic 1952a, nr. 19. 25. Suic 1952a, nr. 15. 26. Mrozek 1977, 100. 27. Rendic Miocevic 1948, 67. 28. CIL III, 8934. 29. CIL III, 861, 2188, 12946. 30. CIL III, 4537. 31. IDR I, TabCerD VI. 32. CIL III, 2370, 8509, 8568. 33. Rendic Miocevic 1951, 41. 34. CIL III, 4409, 3530, 8195. 35. Paškvalin 1963, 152. 36. Bărbulescu 1984, 133; Bărbulescu 2001, 248. 37. Bărbulescu 2001, 248. 38. IDR III/2, nr. 286, 287. 39. IDR III/2, nr. 280. 40. CIL III, 7655, 7740. 41. CIL III, 7820. 42. CIL III, 11538, 11758. 43. CIL III, 3413. 44. CIL III, 10302. 45. Kirigin 1979, 135. 46. Kirigin 1979, Fig. XI/2. 47. Kuntic Makvic 1982, 151-157. 48. Russu 1969, 248. 49. IDR III/3, nr. 387. 50. IDR III/3, nr. 417. 51. Combet Farnoux 1981, 457-458. 52. Combet Farnoux 1981, 465-468, 472-473. 53. Alicu-Pop 1979, 99-100. 54. Alicu-Pop 1979, 99; Bărbulescu 1984, 132. 55. Alicu-Pop 1979, 99. 56. Wollmann 1986, nr. 3. 57. CCA 2002, 267, nr. 190. 58. IDR III/3, nr. 109. 59. Russu 1969, 192-193, 263; Mrozek 1968, 311-312; Mrozek 1977, 99; Wollmann 1996, 169 şi 171. 60. Rendic Miocevic 1964, 109; Rendic Miocevic 1967, 149-150. 61. Russu 1969, 102. 62. IDR III/3, nr. 387. 63. IDR I, TabCerD XXI. 64. IDR I, TabCerD XI. 65. Gagé 1955, 689. 66. Gagé 1955, 687. 67. Gagé 1955, 483. 68. Gagé 1981, 577. 69. Gagé 1981, 593. 70. Gagé 1981, 594, 613. 71. Paškvalin 1963, 152. 72. Bărbulescu 1984, 131; Bărbulescu 2001, 248. 73. IDR III/3, nr. 383; Wollmann 1986, 294-295. 74. CCA 2002, 267, nr. 190; CCA 2002, 269, nr. 190. 75. IDR III/3, nr. 290; Wollmann 1996, 203. 76. Bojanovski 1982, 118-120. 77. CIL III, 7740. 78. CIL III, 1922, 8324, 8524, 9029, 13124. 79. CIL III, 10733, 10843, 11416. 80. CIL III, 3254, 3530. 81. CIL III, 2505, 3070, 9079, 9187. 82. CIL III, 4015, 10433. 83. IDR III/1, p. 31, 132, 240; IDR III/2, nr. 458; CIL III, 882. 84. Bărbulescu 1984, 132; Bărbulescu 2001, 248. 85. Wollmann 1996, 207-208. 86. Zotovic 1993, 179. 87. Popescu-Popescu 1995, 230; Zotovic 1993, 179. 88. Paškvalin 1963, 151; Rendic Miocevic 1980, 122; Rendic Miocevic 1982, 138; Zotovic 1993, 179. 89. Rendic Miocevic 1980, 121. 90. Rendic Miocevic-Šegvic 1998, 9; Zotovic 1993, 177. 91. Rendic Miocevic 1980, 122. 92. IDR III/3, nr. 324-328. 93. IDR III/3, nr. 408. 94. IDR III/3, nr. 405 a, 406. 95. IDR III/3, nr. 402-404; Wollmann 1986, nr. 24. 96. IDR III/3, nr. 323. 97. Tóth 1967, 78 şi 81. 98. Tóth 1967, 78. 99. Paškvalin 1963, 152; Rendic Miocevic 1982, 138. 100. CIL III, 7449. 101. CIL III, 3529. 102. CIL III, 8339. 103. CIL III, 1181, 1182, 7795. 104. CIL III, 4045, 8110. 105. CIL III, 1662. 106. CIL III, 1549. 107. CIL III, 4272, 8085. 108. CIL III, 2023. 109. CIL III, 2397. 110. Wollmann 1986, nr. 22. 111. Suic 1952a, nr. 32. 112. RE XVII,1937, col. 1582-1591, s.v. Nymphae; EAIVR III, 2000, p.197, s.v. Nimfe (S. Sanie). 113. Nemeti 1999, 136-140. 114. Nemeti 1999, 41; Šašel Kos 1998, 18. 115. Nemeti 1999, 140. 116. Russu 1969, 192-193. 117. Mrozek 1968, 311; Wollmann 1996, 169. 118. IDR III/3, nr. 413. 119. IDR III/3, nr. 413; Rendic Miocevic 1948, 66; Russu 1969, 179. 120. Popescu-Popescu 1995, 227. 121. Bruhl 1953, 29. 122. Popescu-Popescu 1995, 227. 123. Bruhl 1953, 19-45. 124. Bruhl 1953, 182-193. 125. Bruhl 1953, 184-187. 126. Bruhl 1953, 215, 223; Bodor 1963, 216; Popescu-Popescu 1995, 230 şi nota 120; Zotovic 1993, 180. 127. Bodor 1963, 219. 128. IDR III/3, nr. 396, 397; Wollmann 1986, nr. 7. 129. Popescu-Popescu 1995, nota 120 menţionează aproape 450 inscripţii privitoare la Liber în întreg Imperiul roman, în timp ce cuplul divin este cunoscut doar în 52 de inscripţii. 130. Russu 1969, 196-199. 131. Mrozek 1968, 311; Mrozek 1977, 99; Wollmann 1996, 169. 132. Russu 1969, 249. 133. CIL III, 1830, 12014. 134. CIL III, 9014. 135. CIL III, 8075, 8756, 13846. 136. CIL III, 1190. 137. CIL III, 7688. 138. CIL III, 4543. 139. CIL III, 4521, 6178. 140. CIL III, 3892. 141. Bărbulescu 1977, 273. 142. Gesztely 1971, 85-86. 143. Gesztely 1981, 443, 455. 144. Gesztely 1981, 456. 145. Gesztely 1971, 89. 146. Gesztely 1981, 449-450. 147. Bărbulescu 1984; 133, Gesztely 1971, 89; Gesztely 1981, 447-448. 148. Gesztely 1981, 448. 149. Wollmann 1986, nr. 20; CCA 2002, 269, nr. 190. 150. Russu 1969, 231; Mrozek 1968, 312; Mrozek 1977, 99; Wollmann 1996, 170. 151. Wilkes 1977, 757. 152. Fears 1981, 16. 153. Fears 1981, 9-15. 154. Fears 1981, 20-34. 155. Fears 1981, 56-88. 156. Fears 1981, 100-104. 157. Bărbulescu 1984, 105 şi 131; Bărbulescu 2001, 248. 158. Wollmann 1996, 200. 159. IDR III/3, nr. 306. 160. Wollmann 1996, 200, nota 51. 161. CCA 2002, 269, nr. 190. 162. Wollmann 1986, nr. 1, 2, 12, 15; IDR III/3, nr. 390-391. 163. Wollmann 1986, nr. 19. 164. IDR III/3, nr. 392-393; CCA 2002, 261, nr. 185. 165. IDR III/3, nr. 394-395. 166. Russu 1969, 175-177; Wilkes 1977, 757. 167. Mrozek 1968, 311; Mrozek 1977, 99; Wollmann 1996, 169. 168. IDR III/1, 32, 152-153, III/2, nr. 105, 385, III/3, nr. 135 şi 263. 169. CIL III, 934. 170. CIL III, 8834, 10186, 12889. 171. CIL III, 3798, 3866, 10794, 10874. 172. CIL III, 13381. 173. IDR I, 239-242. 174. Guţu 1983, 497 şi 519. 175. IDR III/2, nr. 427; IDR III/3, nr. 156; IDR III/4, nr. 244; CIL III, 916, 12567. 176. CIL III, 870. 177. CIL III, 1943, 6411. 178. CIL III, 12336. 179. IDR III/3, nr. 433. 180. Šašel Kos 1999, 89. 181. Russu 1969, 93, 100, 168. 182. Rendic Miocevic 1964, 109. 183. Bărbulescu-Cătinaş 1992, 119-120. 184. Bărbulescu-Cătinaş 1992, 120. 185. Schallmayer 1983, 256-257. 186. Schallmayer-Preuss 1994, 15-46. 187. Mirkovic 1994, 193. 188. Mirkovic 1989, 252. 189. Jobst 1983, 328. 190. Jobst 1983, 328. 191. Jobst 1977, 709-714. 192. Humer-Jobst-Kremer 1998, 23. 193. Stiglitz 1977, 608. 194. Bărbulescu 1984, 139-143. 195. Bărbulescu-Cătinaş 1992, 111-120. 196. Daicoviciu-Alicu 1981, 83-84; Bărbulescu 1984, 145. 197. Daicoviciu-Alicu 1982, 59. 198. Daicoviciu-Alicu 1982, 68; Rusu Pescaru-Alicu 2000, 162. 199. Piso 1979, 137. 200. Rusu Pescaru-Alicu 2000, 92-94. 201. Wollmann 1986, 253-298. 202. CCA 2002, 262-263, nr. 186; CCA 2002, 261, nr. 185. 203. CCA 2002, 266-267, nr. 190. 204. CCA 2002, 268-269, nr. 190. 205. IDR I, 175.