Rândurile de faţă nu se doresc decât a se constitui într-o prezentare generală a cercetărilor* pluridisciplinare** din microzona Bucşani (jud. Giurgiu), cu o privire specială asupra stratigrafiei şi principalelor descoperiri din tell-ul gumelniţean La Pod.

Vedere dinspre nord a tell-ului Bucşani I - La pod	Confluenţa Neajlovului cu Dâmbovnicul

           Consideraţiile noastre [1] se vor baza pe mai vechile sau mai noile comunicări ştiinţifice, rapoarte şi articole publicate sau aflate în curs de apariţie [2] .

            Zona noastră de interes este limitată spre sud de confluenţa Neajlovului cu Dâmbovnicul iar spre nord, deşi relativ subiectiv, de curba generală de nivel de 100 m. Regiunea apare geomorfologic excepţional de bine individualizată, alături de lunca şi terasele Neajlovului dintre cele două limite naturale participând la conturarea unei zone unitare şi interfluviul dintre Neajlov şi Dâmbovnic şi lunca acestuia din urmă [3] , aproximativ pe 4 km în amonte de confluenţă. Pe aproximativ 8.5 km liniari de vale (în linie dreaptă), între îngustarea din nordul satului Dealu şi confluenţă (în dreptul satului Vadu Lat) lunca nu are mai mult de 1,6 km lărgime, pe alocuri aceasta nedepăşind chiar 600 m. Este singurul tronson de pe cursul mijlociu al Neajlovului care se prezintă sub această formă, fiind diferit de întregul văii din aceste perspective. Mai mult, terasele sunt relativ înalte şi abrupte, evident, procentul (chiar şi astăzi) zonelor mlăştinoase este superior în această porţiune din vale, inundaţiile altfel îşi cuantificau consecinţele în astfel de condiţii. Caracteristicile topografice şi implicaţiile acestora au impus o anumită densitate a tell-urilor gumelniţene şi, mai ales, a evoluţiei stratigrafice şi, implicit, istorice a acestora. De asemenea, nu trebuie excluse şi anumite diferenţe de mentalitate a comunităţilor din această zonă. Faptul că atât în nordul, cât mai ales în sudul zonei noastre de interes tell-urile sunt mult mai mari în suprafaţă, mai înalte şi mai rare nu poate fi explicat decât prin suma caracteristicilor acesteia.

Fig. 1. Harta microzonei Bucşani. Cifrele romane indică principalele aşezări preistorice identificate în perioada 1998-2000. 1. suprafaţa locuită în 1950; 2. zonele mlăştinoase.

           Aşezări situate pe Valea Neajlovului

         În segmentul de vale individualizat (dar în care am inclus, după cum aminteam, şi interfluviul Neajlov-Dâmbovnic şi o parte a luncii acestuia din urmă) au fost descoperite, alături de tell-ul Bucşani Pod, 12 aşezări preistorice [4] - opt gumelniţene şi patru din epoca bronzului (una dintre acestea aparţinând culturii Coslogeni). Alte două “movile“ apar menţionate de hărţi topografice militare, una în lunca Dâmbovnicului, la cca. 3.5 km de confluenţă iar cealaltă în valea Neajlovului, spre limita nordică a zonei de interes. Indicaţiile cartografice au fost verificate şi de informaţiile oferite de localnici. Din păcate, construirea unui dig în zona confluenţei, în cazul primei “movile“, şi o mai veche orezărie şi recenta carieră extinsă de nisip şi pietriş, pentru cea de-a doua, au condus la distrugerea completă sau parţială a acestora. Faptul că hărţi militare şi memoria locală atestă două zone dominante în luncă nu poate indica decât existenţa unor puncte suficient de ridicate şi de natură deosebită, capabile să reţină atenţia, pe de o parte, a topografilor prin caracterul lor de punct dominant şi, pe de alta, localnicilor, prin materialul arheologic descoperit.

           Avem astfel situaţia unor aşezări gumelniţene stabile (tell-uri) plasate la cca. 1-2 km una de alta. Dacă ele au fost contemporane sau dacă poate fi vorba de roiri succesive cu reveniri mai mult sau mai puţin periodice pe acelaşi loc este mai greu de spus la momentul actual. Spre sud cel mai apropiat tell gumelniţean este amplasat la cca. 6 km, la Clejani, iar spre nord, se pare, la Vânătorii Mici, pe Neajlovul superior, la mai bine de 15 km de limita zonei avute în vedere. Probabil, tell-urile din această zonă nordică sunt în legătură cu ceea ce se petrece pe valea Teleormanului, nu cu realităţile de pe Neajlovul mijlociu.

***

           Începută în condiţiile unei săpături de salvare [5] , în 1998, cercetarea arheologică pluridisciplinară de la Bucşani, la scurt timp după debutul său, a impus reconsiderarea obiectivelor şi a întregii concepţii de cercetare. Amploarea săpăturilor arheologice care se întrevedea considerabilă şi mai cu seamă potenţialul deosebit al aşezării eneolitice şi al întregii zone au determinat o nouă evaluare ştiinţifică. Astfel, s-a născut necesitatea demarării unui proiect ştiinţific care să cuprindă toate aspectele ce privesc o cercetare complexă şi completă, neînchistată de termene contractuale şi nerezumându-se strict la săpătura arheologică.

           Pentru o atare abordare ştiinţifică, colectivul şi-a propus într-o primă fază să acopere pata albă ce o reprezenta pe harta arheologică zona noastră de interes şi să urmărească realizarea unei cel puţin parţiale reconstituiri a mediului preistoric, în măsura în care acest lucru putea fi permis de rezultatele săpăturilor arheologice din tell-ul Buc·ani I - La Pod şi a celorlalte investigaţii asupra microzonei Bucşani.

Fig. 2. Ridicarea topo a tell-ului Bucşani I (La Pod). Nordul este reprezentat de axa Y (realizarea măsurătorilor topografice - Cătălin Bem, Dragoş Neamu, Iulian Agapie).

          Datele stratigrafice obţinute în decursul cercetării propriu-zise şi a practicării sondajului sedimentologic au fost în măsură să ofere informaţii preţioase privind evoluţia pe verticală a tell-ului. Ştim acum că primului “nivel “ de locuire, format pe un grind al Neajlovului şi aparţinând unei perioade de început a culturii Gumelniţa, i-a urmat o perioadă de abandon, demonstrată de cei 70 cm de depunere aluvială. Faptul că din trei lentile de sediment aluvial două au avut condiţiile şi mai cu seamă timpul necesar de a suferi transformări pedogenetice, ne indică o  perioadă destul de lungă între părăsirea primului sat de pe tell şi reocuparea acestuia din urmă.

          “Nivelul“ intermediar de locuire este de această dată Gumelniţa B1, hiatusul din stratigrafia “aşezării“ fiind, aşadar, reprezentat de câteva veacuri. Între acest “nivel“ şi cel superior, de asemenea, Gumelniţa B1, o nouă depunere aluvială [6] întrerupe o evoluţie continuă. Faptul că aceasta din urmă nu a suferit transformări pedogenetice presupune că nu a existat timpul suficient ca acest lucru să se petreacă. Nu putem şti deocamdată dacă este vorba de acelaşi grup de populaţie care a fondat cel de-al treilea sat. Ceea ce dorim să reţinem în acest context este modul de evoluţie pe verticală a tell-ului - trei aşezări independente, cel puţin stratigrafic, care au trebuit să suporte consecinţele unor inundaţii care le-au afectat într-o măsură mai mică sau mai mare.

          Tell-ul Bucşani II - La Pădure (Izlazul din Osebiţi, La Osebiţi) este situat la nu mai mult de 2.2 km nord de Bucşani I. Materialele arheologice descoperite aparţin, cel puţin în cazul nivelului superior, fazei Gumelniţa B1. Deşi nu este arat, conservându-se în condiţii superioare faţă de alte numeroase aşezări preistorice, tell-ul este astăzi totuşi în pericol de a fi distrus - acţiunea apelor Neajlovului, a cărui albie actuală este în proximitatea sa estică, şi intervenţiile deşi nu de amploare ale localnicilor căutători de comori, sunt de natură să ne îngrijoreze.

          Ca şi Bucşani I, se încadrează în categoria tell-urilor de mici dimensiuni, având nu mai mult de 2.20 m de la nivelul luncii actuale. Dacă evoluţia acesteia este similară sau cel puţin apropiată de cea din preajma movilei de La Pod, atunci amplitudinea stratigrafică maximă a aşezării nu depăşeşte 2 m, având şanse să coboare chiar spre 1.50 m. Mai mică în comparaţie cu tell-ul I este şi suprafaţa sa - nu mai mare de cca. 2500 m².

          Necesitatea iniţierii cercetărilor directe şi asupra acestui tell nu credem că mai trebuie explicată. Posibilitatea corelării informaţiilor ce se vor obţine cu cele deja deţinute pentru movila de La Pod este maximă. Fără îndoială, putându-se identifica eventualele situaţii similare, cel puţin în cazul depunerilor aluviale, va fi pentru prima dată când va exista oportunitatea de a oferi o soluţie problemei “roirilor“, a părăsirii şi revenirii în acelaşi loc a unei comunităţi. Se va putea demonstra dacă tell-urile din microzona Bucşani sunt “opera“ uneia sau mai multor comunităţi.

          Tell-ul Bucşani III - La Zgârci (La Cărămidărie) este situat la cca. 2.3km nord, în linie dreaptă, de Bucşani II, la intrarea în satul Dealu (fig. 1). Este cel mai mare dintre aşezările preistorice din zonă - înălţimea sa atinge 4.10m faţă de lunca actuală. De asemenea, suprafaţa sa, deşi redusă cu aproximativ o treime datorită eroziunii apelor Neajlovului, poate fi estimată la cel puţin 4200 m².

          Materialul recoltat aparţine, într-o anumită proporţie, în mod sigur fazei Gumelniţa B1 - faptul presupune că cel puţin nivelul superior aparţine acesteia.

Fig. 3. Ridicarea topo a tell-ului Bucşani III (La Zgârci). Nordul este reprezentat de axa Y (realizarea măsurătorilor topografice - Cătălin Bem, Adrian Bălăşescu).

          Toate observaţiile cu privire la necesitatea iniţierii unor cercetări arheologice sunt identice cu cele din cazul tell-ului Bucşani II. Faptul că cea mai mare parte din suprafaţa păstrată este arată şi continua avansarea a albiei Neajlovului spre aşezare este tot mai distructivă amplifică urgentarea realizării unor săpături arheologice cel puţin de salvare şi mai ales în zonele susceptibile de a fi cel mai bine conservate.

          Aşezarea Bucşani IV - La Pepinieră se află, în linie dreaptă, la cca. 0.9 km nord de Bucşani II şi la cca. 1.4 km sud de Bucşani III (fig. 1). Este de foarte mici dimensiuni, înălţimea de la nivelul luncii actuale nedepăşind 0.70 m, iar suprafaţa fiind mai mică de 1500 m².

          Spre deosebire de aşezările anterior prezentate, aceasta aparţine probabil culturii Coslogeni. Dacă există sau nu şi o locuire Gumelniţa nu putem deocamdată şti. Singurele materiale arheologice scoase la suprafaţă de plug sunt exclusiv din epoca bronzului.

          Fără îndoială, în legătură directă cu aceasta este aşezarea Bucşani V - Pepinieră 2, fiind situată la numai 300 m est de Bucşani IV, pe actualul mal stâng al Neajlovului (fig. 1), la baza terasei superioare a acestuia (mai exact, pe unul din rarele fragmente ale terasei inferioare a Neajlovului). Aplatizarea însoţită firesc de antrenarea materialului arheologic nu ne-au permis să facem observaţii asupra mărimii acestei aşezări. Caracteristicile sale topografice par totuşi să indice existenţa unui singur nivel de locuire, din epoca bronzului.

          Din păcate, deşi ambele aşezări sunt arate profund şi astfel supuse unei degradări accentuate continui, statutul privat al proprietăţii terenului agricol îngreunează foarte mult orice intervenţie menită să salveze cel puţin o parte a informaţiei. Sperăm ca în viitor să se reglementeze situaţia acestei categorii de situri arheologice, permanent supuse factorilor antropici distructivi. Nu numai legislaţia, care conţine o serie de prevederi protecţioniste, o avem aici în vedere ci mai cu seamă foarte necesară este implicarea autorităţilor şi a notabilităţilor locale. Schimbarea mentalităţii este însă o condiţie sine qua non pentru ca această implicare să devină o realitate efectivă.

***

          Tell-ul Bucşani I

          Cel mai bine cercetat, în cazul tell-ului Bucşani I este, evident, nivelul superior. Despre cel intermediar şi, mai cu seamă, despre cel inferior datele pe care le deţinem sunt relativ sumare, situaţia fiind determinată direct de un anumit stadiu al cercetării. De exemplu, singurele informaţii privitoare la nivelul inferior provin din cercetarea sondajului (de 2x2 m) practicat în 1998 în treimea vestică a tell-ului şi din sectorul 9 al suprafeţei α (A) aflat în imediata vecinătate a sondajului şi mai amplu investigat în campania 2001.

          Amplitudinea stratigrafică maximă a tell-ului este de 2.86 m, măsurată de la “punctul 0“ (reprezentat de o bornă IGFCOT care are o altitudine absolută, de la nivelul mării, de 83.56 m) până la cea mai de jos depunere antropică din sondaj. Estimarea suprafeţei tell-ului, de cca. 3000 m² (calculată pentru un oval cu diametrele de cca. 64 m est-vest şi cca. 55 m nord-sud), a avut în vedere baza actuală a movilei. Evident, inundaţiile milenare au schimbat configuraţia iniţială a grindului şi luncii din timpul locuirii preistorice. Fără îndoială, nu numai că suprafaţa movilei era mai mare decât se prezintă astăzi, dar şi înălţimea era alta, de asemenea, mai mare. Înălţarea continuă a luncii şi depunerile aluviale de la baza movilei induc o viziune greşită chiar asupra formei movilei. Grindul pe care a fost fondat primul sat, aşa cum am surprins în sondajul sedimentologic, are la momentul actual mai puţin de 0.50 m înălţime faţă de nivelul luncii actuale.

          Prima locuire a grindului a debutat prin incendierea vegetaţiei - un strat de 2-6 cm de cenuşă şi cărbune foarte fin acoperă întreaga suprafaţă cercetată până în prezent. Singura locuinţă (Loc10) descoperită în acest prim nivel are o suprafaţă identificabilă de cel puţin 32 m² (cercetată în sondajul din 1998, ea a fost surprinsă şi în treimea estică a sectorului 9). Înainte de ridicarea locuinţei, pe amintitul strat de arsură, pe o lentilă de nisip, a fost depus cadavrul unui copil (sub şase luni), chircit pe dreapta cu capul aproximativ spre sud. Vârsta fragedă, lipsa unei gropi care putea spori şansele de conservare şi, nu în ultimul rând, incendiul care a distrus locuinţa au condus la degradarea cvasicompletă a osemintelor. Platforma din lut care acoperea scheletul copilului, deşi groasă, era construită simplu, direct pe sol, fără o substrucţie continuă din lemn. Suprafaţa limitată de investigare şi perturbările stratigrafice care au afectat locuinţa nu ne permit să facem referiri la tipul tehnicii de construcţie a pereţilor sau la eventualele amenajări interioare ori anexe. Singurele informaţii sigure [7] le avem asupra momentelor ulterioare incendiului.

          Cel puţin partea superioară a chirpicului ars reprezentând resturile pereţilor arşi prăbuşiţi ai locuinţei 10 a fost afectată de o inundaţie [8] . Efectele sale sunt vizibile nu numai prin prisma materialului arheologic rulat ci, mai ales, prin aportul de sediment aluvial. Foarte degradat, chirpicul ars este amestecat la suprafaţă în acest sediment, totul fiind acoperit de o crustă carbonatică de 0.8-2.3 cm grosime, extrem de dură (dacă tell-ul era încă locuit înaintea acestei inundaţii, cu alte cuvinte, dacă alte locuinţe mai existau după incendiul care a distrus-o pe cea parţial cercetată de noi, nu avem încă posibilitatea de a şti). Probabil antrenat de această inundaţie (dacă nu cumva depus intenţionat după distrugerea locuinţei) este şi toporul din cupru de tip Vidra descoperit înfipt (deci cu tăişul în jos) la partea superioară a chirpicului ars.

          Ulterior acestui moment (şi nu excludem deocamdată o legătură de cauzalitate, ceea ce ar pleda indirect pentru o continuitate de locuire) am descoperit existenţa unui element stratigrafic care separă pe verticală depuneri diferite - este, aşadar, vorba nu de o groapă ci de o elevaţie. Amplasarea sa în zona mai joasă a tell-ului, separând-o de centrul acestuia, poate indica o funcţionalitate logică - însă faptul că am surprins acest complex numai pe o suprafaţă de cca. 0.5-0.6 m² nu ne permite să facem afirmaţii categorice. Prezenţa unui stâlp înfipt în acest "val" [9] argumentează în plus calităţile sale de separare a două spaţii. Înălţimea sa maximă, surprinsă spre centrul aşezării este de numai 37 cm. Panta sa este însă în ascensiune şi foarte probabil, "valul" va fi fost mai înalt.

          Construit după ce o inundaţie a afectat "nivelul de distrugere" al locuinţei 10, "valul" este la rândul său afectat de o nouă inundaţie, de data aceasta, probabil de mai mari proporţii - sedimentul aluvial la baza "valului", nedepăşindu-l, are 19 cm grosime. Depunerile stratigrafice ulterioare sunt mult mai clare din punctul de vedere al funcţionalităţii "valului" - acesta separă indubitabil ceea ce a primit sigla N2.2 (care reprezintă - fără a putea realiza departajări stratigrafice mai fine - "nivelul ocupaţional" al depunerii antropice intermediare a tell-ului) şi N2.3 (steril, fără îndoială unul din nivelurile de inundaţie transformate pedogenetic surprinse şi în sondajul din 1998).

Scheletul unui stârc cenuşiu (?) descoperit la baza unui nivel de inundaţie

          În întreaga suprafaţă α, N2 (nivelul intermediar de locuire a tell-ului) se caracterizează printr-o omogenitate desăvârşită a sedimentului. Piese şi chiar vase ceramice întregi, fragmente numeroase de chirpic nears şi plăcuţe de vatră, dar şi concreţiuni carbonatice sunt amestecate într-un sediment nisipos cenuşiu deschis. Explicaţia poate fi cea a unei inundaţii de proporţii (viitură) care a distrus integritatea celei de-a doua aşezări de pe tell şi, implicit, a omogenizat stratigrafic întregul nivel (este imposibil ca într-o depunere stratigrafică de 0.20-0.70 cm grosime să nu fi existat individualizări). Evident, aceasta nu este decât o ipoteză de lucru care va trebui să fie confirmată (sau infirmată) de viitoarele cercetări şi de către analizele sedimentologice.

          După epuizarea aproape completă a nivelului superior al tell-ului Bucşani I în suprafaţa deschisă cercetării în 1998, am considerat că este absolut necesar să regândim strategia imediată de cercetare. Aceasta din două motive esenţiale - pe de o parte, întregirea imaginii asupra ultimului nivel de locuire al tell-ului, mai ales asupra celui dintâi pol de interes al acestuia, adică zona afectată strict locuinţelor şi anexelor. Aşa cum se evidenţia cu un alt prilej [10] , nivelul convenţional denumit N1 are trei zone de dezvoltare stratigrafică (evident nedisjuncte) - cea  efectiv destinată construcţiilor şi spaţiilor aferente exterioare, din zona centrală a tell-ului, cea reprezentată de deşeurile menajere din sudul şi vestul primei şi, în cele din urmă, o zonă cvasi-sterilă arheologic din sud-estul, estul şi nordul movilei, practic, neutilizată în timpul ultimei locuiri. Pe de altă parte, dar în legătură directă cu cea de mai sus, un alt motiv este viitoarea reluare a lucrărilor la podul peste Neajlov care, chiar dacă nu ar trebui, vor afecta cu siguranţă şi cele două cincimi de tell aparent aflate în exteriorul zonei ce va fi folosită ca groapă de împrumut.

          În acest sens, alături de cei 688 m², am hotărât să deschidem două noi suprafeţe (fig. 4) - una de 16x8 m, având latura lungă paralelă la 2 m de profilul magistral existent (Sβ-B), iar cea de-a doua de 4x10 m, în continuare, la alţi 2 m, spre luncă (Sγ-C) [11] - pentru a surprinde momentul iniţial de locuire a grindului şi legătura cu lunca antică.

          Format, aşadar, pe depunerea aluvială care îl separă de nivelul intermediar, nivelul superior al tell-ului cuprinde numai şapte locuinţe, cu anexele şi zonele menajere aferente (fig. 4). Particularităţile topografice ale movilei exclud existenţa altor locuinţe. Singurele elemente care mai pot fi descoperite sunt cele de împrejmuire, dacă există, şi resturile zonelor menajere parţial cercetate.

          După solul actual (vegetal), care pe alocuri nu depăşeşte 10 cm grosime, urmează primul nivel arheologic coerent (numit convenţional N1), alcătuit din locuinţe incendiate Gumelniţa B1, structuri de combustie exterioare şi spaţiile menajere contemporane. Disparat şi foarte aproape de suprafaţă s-au descoperit câteva fragmente ceramice din bronzul timpuriu. Materialul extrem de puţin, însă, şi faptul că, practic, nu există un nivel coerent arheologic din această perioadă nu poate să semnifice decât o foarte scurtă locuire postgumelniţeană a tell-ului.

Fig. 4. Planul general al săpăturii arheologice în tell-ul Bucşani I (literele indică suprafeţele cercetate, liniile punctate reprezintă contururile celor şase locuinţe cercetate ale nivelului superior, suprafaţa haşurată corespunde gropii de fondare a aşezării).

          Între ceea ce am numit sol actual şi nivelul propriu-zis gumelniţean, căruia totuşi i l-am atribuit pentru că s-a format şi în dauna lui, a putut fi individualizat un nivel general de abandon al aşezării. Depăşind evident limitele locuinţelor, acest strat, din păcate, nu a mai putut fi surprins, confundându-se cu ceea ce îl acoperă - solul actual. Omogenizarea pedogenetică a unei succesiuni de două sau mai multe straturi nu este un proces întâlnit doar la Bucşani. Consecinţele sale apar în mai multe situri, reprezentând o caracteristică cvasigenerală a nivelurilor superioare din aşezările pluristratificate.

Amprente palmare umane păstrate într-o probă de lut		Amprente de frunze incluse în chirpicul platformei locuinţei 9	Amprente de scânduri folosite la construirea platformei locuinţei 9

          Procese de natură fizico-chimică ce au alterat pedogenetic solul sunt, fără îndoială, aceleaşi care au contribuit decisiv la distrugerea, în numeroase cazuri totală, a resturilor organice. Ne referim îndeosebi la lipsa oaselor de peşte şi a resturilor vegetale nearse (teoretic, numeroase într-o aşezare de luncă), dar nu în ultimul rând şi la raritatea cărbunelui, păstrat în cantităţi mici şi doar sub pereţii incendiaţi sau între podelelor arse ale locuinţelor gumelniţene. Cele mai multe dovezi ale utilizării lemnului în construcţie (pari, piloni, scânduri pentru podele) sunt amprentele, de altfel foarte numeroase, păstrate în sedimentul folosit la construirea pereţilor şi a podelelor. Friabilitatea accentuată a oaselor de mamifere şi diminuarea numărului lor spre suprafaţă pot fi puse pe seama aceluiaşi fenomen.

          Din punct de vedere structural şi compoziţional, în cadrul ultimului nivel de locuire gumelniţeană se individualizează trei zone de interes (evident, nu disjuncte), care corespund, foarte probabil, necesităţilor interne de organizare a spaţiului aşezării.

          În primul rând, este vorba de zona centrală a tell-ului destinată efectiv locuirii, unde se concentrează cele şapte locuinţe incendiate descoperite (Loc1=Loc7, Loc2, Loc3, Loc4, Loc9, Loc11 şi Loc12), o anexă (Loc5) şi o vatră exterioară (C18). Toate ansamblurile arhitectonice au axul lung orientat aproximativ E-V sau N-S, cu suprafaţa variind între 22 m² (Loc9) şi 77 m² (Loc4). Diferă, în schimb, destul de semnificativ, soluţiile arhitectonice alese pentru fiecare în parte. Avem în vedere existenţa a două tipuri de locuinţă.

Platforma din lut a locuinţei L9	Detaliu al platformei locuinţei L9 (se observă unul din butucii care a perforat platforma)	Soclu tronconic din chirpic, adăpostit de o "cutie" din lut

          Primul dintre acestea este cel cu spaţiul interior amenajat (podeaua) şi cu pereţii construiţi direct pe sol (Loc2 şi Loc3), eventual, după incendierea prealabilă a vegetaţiei (Loc2). Pereţii, păstraţi foarte puţin în elevaţie (5-12 cm) şi nu pe întreaga lor lungime, au fost construiţi în clasica tehnică a paiantei - dintr-o structură de rezistenţă lemnoasă alcătuită din pari înfipţi în pământ şi o dublă împletitură, orizontală şi apoi verticală, totul fiind acoperit cu sediment preparat (amestecat cu păioase tocate). O menţiune în plus este necesară pentru această locuinţă - este una dintre cele două locuinţe compartimentate (printr-un perete ce păstrează locul de trecere dintre camere) şi, de asemenea, alături de Loc9 şi Loc11, beneficia, exceptând vetrele, de amenajări interioare din lut. Peretele interior al Loc2 este construit diferit faţă de cei portanţi, exteriori. Complexul constructiv în discuţie a fost realizat din două componente verticale din sediment nisipos amestecat cu păioase tocate, spaţiul dintre ele fiind apoi umplut cu material şi sediment din aşezare (antropic). Cele trei elemente, deşi au împreună 18-21 cm grosime, nu puteau face parte cu eficienţă din structura de rezistenţă a locuinţei, ci erau menite numai la a realiza o compartimentare interioară. Spaţiul considerat de noi ca fiind cel ce făcea legătura între cele două încăperi are o lungime de 1.29 m. Pe axul peretelui, în această zonă şi în imediata sa vecinătate nordică, s-au păstrat trei amprente de picior uman, ceea ce argumentează în plus existenţa unui spaţiu liber.

Reconstituire artistică a uneia dintre locuinţele suspendate pe butuci

          Cel de al doilea tip de locuinţă individualizat (Loc1=Loc7, Loc4, Loc9 şi Loc11) este în principal caracterizat de existenţa unui gol între sol şi spaţiul interior amenajat, platforma. Cu alte cuvinte, locuinţele acestei categorii erau uşor supraînălţate pe un postament din sediment nisipos şi lemn (sau doar din lemn - Loc1=Loc7) completat cu şiruri mai mult sau mai puţin paralele de piloni (butuci) scunzi (12-16 cm), neîngropaţi, plasaţi în interiorul suprafeţei închise de postament. În cazul Loc1, piloni de dimensiuni semnificative (diam. de 25-35 cm) reprezentau elementul esenţial al postamentului. O reţea complexă de scânduri şi un strat din sediment nisipos preparat completează etapa constructivă [12] anterioară ridicării pereţilor. În majoritatea cazurilor, aceştia, neavând o structură lemnoasă de rezistenţă, vor fi fost construiţi într-o variantă a tehnicii ceamurului. Grosimea lor nu o putea depăşi pe cea a postamentului, din raţiuni evidente, şi, de asemenea, pereţii nu puteau suprapune o refacere a podelei, acţiune gospodărească ulterioară momentelor iniţiale ale construcţiei. Putem astfel estima o grosime de 23-28 cm, având în vedere tocmai dimensiunile postamentelor şi ale amprentelor în negativ. Loc9, Loc11 şi, parţial, Loc4 prezintă un element în plus – aşa-numitul vid sanitar, un spaţiu obţinut prin excavarea suplimentară a solului.

Vase ceramice depuse dupa dărâmarea intenţionată a bazei unui perete din L11	Vas din podul (etajul) L11

          O variantă tehnică este cea a construirii pereţilor direct pe sol, adosaţi platformei suspendate deasupra “vidului sanitar” (Loc11). În acest caz, nemaiexistând limitele impuse de postament, baza pereţilor locuinţei ajunge să depăşească 0.50 m în grosime. Excepţia a fost, fără îndoială, impusă de faptul că locuinţa în discuţie avea un nivel – chiar dacă nu putem vorbi de un veritabil etaj, cel puţin este sigură existenţa unui pod. Cantitatea imensă de vase (cca. 100 – de diferite dimensiuni) descoperite în acest spaţiu pare să indice nu o încăpere locuibilă ci, exclusiv, cu rol de anexă gospodărească, pentru stocare. Amprentele scândurilor tavanului (care erau, implicit, şi ale podului) se păstrau atât în lutul platformei podului cât şi în sedimentul folosit la prima lutuire a tavanului parterului. Demn de remarcat este şi faptul că grosimea totală a platformei podului şi a refacerilor sale succesive (al căror număr variază între cinci şi şapte) atinge pe alocuri 14 cm. Imensa greutate de sediment, la care se adaugă, fireşte, cea a scândurilor tavanului şi, de asemenea, cea a eventualilor pereţi ai nivelului superior, ca şi greutatea întregului acoperiş era preluată nu numai de pereţii portanţi dar şi de către doi stâlpi masivi interiori, al căror diametru atinge 0.45 m.

          Cea de a doua zonă de interes se individualizează în sudul şi sud-vestul spaţiului acoperit de locuinţe (în sect.17-18 şi 26-27). Cantitea imensă de ceramică, fragmente inutilizabile de unelte şi resturi osteologice indică un caracter predominat menajer al acesteia, chiar dacă accesul spre interiorul aşezării era pe aici cel mai lesnicios. Panta mai puţin accentuată a depunerilor în sudul tell-ului şi uşoara alungire a acestuia poate fi consecinţa acţiunii de depozitare a deşeurilor casnice care, uneori, erau, fără îndoială, nivelate.

          Avansând spre est, cu începere din estul sect. 26 şi vestul sect. 15, cantitatea de material arheologic descreşte vizibil, pentru ca în sect. 2-4 şi estul sectoarelor 5 şi 15 cantitatea de material arheologic descreşte vizibil. Aceeaşi situaţie este identică şi în cazul nord-estului suprafeţei β, pentru întreaga suprafaţă γ şi pentru sectoarele 9-10 din suprafaţa α. Avem de-a face cu un spaţiu nelocuit efectiv şi neutilizat ca zonă de depozitare a deşeurilor menajere (deci “curat”), format dintr-un sediment nisipos brun-cenuşiu, identic cu cel care constituie marea majoritate a depunerilor arheologice care alcătuiesc ceea ce am numit N1.

Partea superioară a scheletului de bour (Bos primigenus) depus la inaugurarea aşezării

          Limita netă între spaţiul efectiv locuit, ocupat de locuinţe, şi cel aproape lipsit, cel puţin macroscopic, de resturi antropice este marcată nu numai de pereţii estici, nordici şi vestici ai locuinţelor sau ai anexelor lor din această zonă a tell-ului, dar şi de o groapă de fondare a aşezării. Un bour (bos primigenius) era depus în ea. Mitul Meşterului Manole pare a fi mult mai vechi decât se putea bănui. În orice caz, această groapă reprezintă un element de demarcaţie între două spaţii ce s-au bucurat de un tratament diferit – interiorul de exteriorul imediat al zonei efectiv locuite, separând pe verticală de această dată, ca prim element stratigrafic păstrat din evoluţia ultimului sat de pe tell, şi nivelul intermediar de locuire de cel din urmă.

   

Piesă antropomorfă (?) depusă într-un cuptor	Piesă de corn depusă în gardină la refacerea vetrei locuinţei 2	Piesă de aur (saltaleone) depusă într-un cuptor

          În acelaşi context trebuie să amintim suma tuturor actelor de consecraţie şi reconsecraţie pe care le întâlnim în cazul tuturor vetrelor şi cuptoarelor cercetate în proporţie de cel puţin 50% - fie la iniţierea realizării unei vetre sau a unui cuptor, fie la o refacere de amploare a unei asemenea instalaţii de combustie se depuneau la baza acestora una sau mai multe piese. Dacă semnificaţia depunerii în sine poate fi sesizată şi asimilată cu ceea ce presupune o consecraţie, mai dificil de explicat este marea varietate a pieselor depuse sau, mai mult, a combinaţiilor de piese. Varietatea pieselor este dată nu numai de materialul din care erau confecţionate (lut, os, corn, silex, piatră, aur) dar, mai cu seamă, de tipul în sine de obiect – figurină antropomorfă, lamă, percutor (piatră de amnar ?), şlefuitor, săpăligă, obiect de podoabă.

***

          Economia aşezării

          Nu vom detalia aici probleme de economie sau viaţă cotidiană. Prezentarea generală pe care am avut-o în vedere ni se pare suficientă în acest moment al cercetării. În general, este cunoscută fireasca înclinaţie a comunităţilor gumelniţene de a exploata oportunităţile oferite de mediul înconjurător, de la materia primă de orice tip, până la resurse de origine animală. Nu trebuie să mire admirabilele cunoştinţe tehnice şi de orice altă natură care alcătuiau zestrea absolut necesară supravieţuirii în condiţii nu întotdeauna favorabile. Faptul, de exemplu, al alegerii stejarului pentru elementele de rezistenţă ale locuinţelor indică deplina cunoaştere a calităţilor acestui arbore – duritate şi densitate, care confereau durabilitate evidentă construcţiilor. Fructele sălbatice, rădăcinile comestibile, lemnul necesar construcţiilor dar şi nevoilor cotidiene (combustibil, materie primă pentru mobilier şi ustensile, diferite împletituri), scoicile, racii, peştii scăpaţi în alveolările luncii după inundaţii erau tot atâtea produse care puteau fi lesne utilizate.

          Faptul că aproape 40% dintre resturile osteologice [13] descoperite în nivelul superior al tell-ului aparţin unor mamifere sălbatice nu presupune neapărat că locuitorii ultimului sat de la Bucşani aveau vânătoarea printre principalele lor îndeletniciri – numeroase sunt cazurile când animalele vânate erau fie cele care atentau la integritatea fizică a locuitorilor aşezării sau a turmelor lor (ursul, lupul, chiar vulpea, pisica sălbatică, jderul şi bursucul), fie fac parte dintr-o categorie a căror resturi osteologice pot ajunge accidental [14] în săpătura arheologică (cârtiţa, ariciul). Erau preferate animalele de talie mare - cerbul, bourul, calul sălbatic, mistreţul.

          Pe de altă parte, faptul că nu am descoperit nici o sămânţă de cereală sau altă plantă cultivată şi nici resturi ihtiologice, nu implică nepracticarea agriculturii (oricum atestată cel puţin de amprentele de pleavă şi paie conservate în chirpici) sau a pescuitului [15] .

          În strategia alimentară a comunităţii gumelniţene de la Bucşani creşterea animalelor pare să joace un rol important. Animalele crescute cu predilecţie sunt bovinele, fiind urmate de porcine şi ovicaprine (acestea se găsesc într-un procent mic).

***

          Ultimului sat de pe tell-ul Bucşani I

         O ultimă menţiune care ni se pare demnă de a fi aici amintită priveşte sfârşitul ultimului sat de pe tell-ul Bucşani I. Toate locuinţele cercetate până în prezent (şase din cele şapte) au fost incendiate. Există câteva trăsături comune care ne conduc spre o ipoteză aparent paradoxală. În primul rând, înaintea incendiului toate casele au fost golite de unelte – există extrem de puţine piese descoperite în locuinţe şi majoritatea lor se înscriu în categoria deşeurilor de debitare a silexului, deci nu sunt unelte. Majoritatea ceramicii care poate fi atribuită uneia sau alteia dintre locuinţe nu se afla, aşa cum ar fi fost firesc, pe podea, ci era depusă pe resturilor pereţilor prăbuşiţi [16] . Mai mult, există cazuri când se poate evidenţia fără discuţie intenţionalitatea dărâmării a chiar bazei pereţilor (Loc4 şi Loc11) şi o succesiune de operaţiuni care au strictă legătură directă cu incendiul. După prăbuşirea de la sine a acoperişului şi părţilor superioare ale pereţilor ca urmare a acţiunii focului ceea ce rămânea în picioare era dărâmat intenţionat când încă ruinele erau fumegânde (deci fierbinţi – faptul că toate vasele ceramice sunt arse secundar la roşu este un argument arhisuficient), pentru ca apoi peste întreaga masă de chirpic să fie depuse intenţionat (şi aparent cu grijă pentru că nu există cazuri de împrăştiere datorate unui impact deosebit) vase de mărimi şi forme diferite.

          În plus, la toate locuinţele cercetate, fără excepţie, există cel puţin două focare de incendiu. Dacă unul, în general, poate fi pus în legătură cu zona vetrei interioare (unde trebuie să fi existat o cantitate sificientă de combustibil), celălalt nu este exclus a reda cu mai multă claritate intenţionalitatea. Intensitatea deosebită a focului care a mistuit cele şase locuinţe cercetate, demonstrată cel puţin de transformarea majoritară a chirpicului pereţilor în zgură şi de deformarea vaselor din interiorul caselor, credem că poate fi pusă pe seama unui incendiu controlat (cu tiraj) şi cu aport suplimentar de material lemnos altul decât cel al structurii de rezistenţă, al platformei sau acoperişului. De altfel, lemnul învelit în lut nu putea arde, firesc, cu flacără, deci nu putea degaja o temperatură foarte mare.

          Rămâne ca cercetările viitoare să confirme (sau să infirme, de ce nu?) această ipoteză a intenţionalităţii incendierii ultimului sat de la Bucşani. Exemple etnografice care reproduc evenimente similare sunt numeroase.

***

          Ceramica

         Complexul ceramic al nivelului superior de la Bucşani este extraordinar de unitar.

Fragmente ceramice pictate

          Pasta folosită la realizarea vaselor este una extrem de nisipoasă - acest fapt ne conduce la ideea utilizării directe chiar în stare umidă, fără nici un tratament deosebit, a depozitelor naturale, aluvionare, care, fără îndoială, erau numeroase pe malul, în lunca inundabilă şi în terasele Neajlovului (de altfel, au fost identificate zone de-a lungul actualului curs al râului şi în terasa sa stângă care s-ar fi putut constitui în cariere de lut pentru comunitatea eneolitică). Deosebirile care există în ceea ce priveşte calitatea pastei diferitelor tipuri de vase rezidă din tipul de depozit natural utilizat ca sursă de materie primă. Spre deosebire de alte aşezări gumelniţene, nu există ceea ce îndeobşte se numeşte ceramică fină. Avem astfel de-a face cu o pastă care conţine foarte mult nisip fin şi mediu, omogenizată, evident, natural, care se poate încadra în aşa-numita categorie a pastei "intermediare" din alte aşezări. Aceasta reprezintă aproximativ 40-45% din întreaga cantitate de ceramică a primului nivel de la Bucşani. În foarte puţine cazuri (sub 2%) s-a adăugat în acest tip de pastă, înainte de modelare, o cantitate redusă de pleavă şi/sau paie tocate. Este greu de crezut totuşi ca întâmplarea să fi jucat vreun rol în realizarea acestui amestec care apare şi în cazul unor figurine antropomorfe şi zoomorfe – de aceea ne putem gândi la o destinaţie oarecum specială a recipientelor realizate din acest tip de pastă. În stadiul actual al cercetărilor este însă dificil de a spune mai multe. Cert deocamdată este faptul că pasta "intermediară" cu resturi de păioase în compoziţie era folosită numai la realizarea vaselor cu deschidere mare, de tipul străchinilor şi a castroanelor de mari dimensiuni. Formele de vase confecţionate din această categorie de pastă sunt de dimensiuni mai ales mici şi medii, chiar dacă există şi o serie de vase de mari dimensiuni – întreaga gamă tipologică a ceramicii primului nivel cunoaşte acest tip de pastă. Pe măsură ce cresc dimensiunile vaselor descreşte procentul celor realizate din pastă "intermediară".

          Pasta majoritară, care a fost folosită la confecţionarea a aproximativ 60% din numărul total al vaselor celui dintâi nivel, este cea aşa-numită "grosieră". Este de fapt vorba tot de surse naturale, constituite din argile nisipoase, uneori şi cu un conţinut variabil de pietriş. Spre deosebire de alte cazuri, pasta "grosieră" de la Bucşani nu conţine alte adausuri – fragmente ceramice pisate, pleavă sau altceva. Credem că acesta este încă un argument în favoarea existenţei unor surse naturale exploatate direct, a căror materie primă, pentru a se preta la modelare şi ardere, nu mai necesita prezenţa degresanţilor. După cunoştinţa noastră, este singura aşezare gumelniţeană care utiliza într-o astfel de manieră categorică posibilităţile oferite de mediu.

          De regulă, pasta "grosieră" era folosită la realizarea vaselor de mari dimensiuni, globulare, piriforme sau simplu-bitronconice, dar există, de exemplu, şi vase miniaturale confecţionate din acelaşi material. Trebuie remarcată o situaţie, credem noi extrem de importantă - formele vaselor miniaturale care sunt realizate din pastă "grosieră" sunt numai cele care au fost confecţionate din acest tip de pastă în mărime uzuală. De exemplu, pe de o parte, străchinile şi castroanele, exclusiv realizate din pastă "intermediară", au fost miniatural reproduse numai din pastă "intermediară", iar pe de altă parte, vasele cvasicilindrice care au fost confecţionate numai din pastă "grosieră" sunt reproduse miniatural exclusiv din acelaşi material.

Vas cu decor incizat	Vas decorat cu benzi cu impresiuni

          Decorul ceramicii primului nivel de la Bucşani se încadrează în ceea ce se cunoaşte despre Gumelniţa B1, ca sumum tipologic, fiind reprezentat de incizii şi impresiuni, caneluri, elemente plastice şi pictură.

          Decorul incizat este cel mai adesea neorganizat, constând în general din ansambluri necoerente de linii fin incizate (semănând cu simple zgârieturi) care formează benzi sau spaţii vag triunghiulare şi trapezoidale (uneori acoperite total sau parţial de o culoare roşie) întotdeauna în asociere cu decorul plastic. În cazurile când incizia participă independent la realizarea decorului, în general, geometric, liniile care formează motivele sunt profunde nu doar superficiale ca în celelalte situaţii.

          Întotdeauna decorul plastic este asociat cu cel incizat sau imprimat. Neinsistând aici asupra multor detalii, ne limităm la a remarca numai faptul, foarte rar în alte aşezări, că decorul plastic realizat din barbotină nu există. Calitatea pastei, omogenizată natural, şi arderea neoxidantă au permis ca etanşeizarea vaselor să fie realizată numai printr-o bună netezire a suprafeţelor acestora. Ca urmare, barbotina şi-a pierdut rolul. Ceea ce în alte situri gumelniţene era realizat din barbotină (mai cu seamă aşa-numitele vârci şi proeminenţele) aici sunt realizate direct din pasta vasului, sunt organice.

          Canelura, foarte rar asociată cu un alt element decorativ şi doar cu incizia neregulată organizată în benzi late, este cea caracteristică fazei B1 a culturii Gumelniţa – lată (uneori având până la 1,5 cm) şi profundă dispusă orizontal şi foarte rar oblic, mai cu seamă la partea superioară a vaselor piriforme de mari dimensiuni. Suprafaţa acestora este în toate cazurile foarte bine netezită, chiar lustruită.

Fragment ceramic pictat cu alb	Fragment ceramic pictat cu roşu şi grafit

          La realizarea decorului pictat participă albul, roşul, negrul şi grafitul. Primele două sunt întotdeauna pictate după arderea vaselor, ceea ce a şi contribuit la o conservare adesea nesatisfăcătoare a motivisticii. Singurele motive pictate de sine stătătoare sunt cele realizate din grafit. Negrul, inexistent sau rar întâlnit în alte aşezări, este aici destul de frecvent în cadrul ceramicii pictate, dar nu putem vorbi de o veritabilă participare la realizarea decorului. Cele cca. 20 de fragmente ceramice care păstrează culoarea neagră provin din vase tronconice "grosiere" pictate numai la interior în benzi late sau chiar simple pete. Se poate constata în cadrul complexului ceramic analizat aici preliminar utilizarea culorii roúii în asociere cu decorul incizat, atunci când este utilizată pentru acoperirea câmpului decorativ delimitat de liniile incizate sau în asociere cu culoarea albă şi, în foarte rare cazuri şi numai pentru ceramica "intermediară", în asociere cu grafitul. Albul este folosit atât în incrustaţie (deci asociat cu incizia) sub forma unei substanţe păstoase, cât şi independent, realizându-se motive liniare. Ca şi în cazul roşului şi chiar, uneori, a grafitului, starea de conservare a acestei proceduri picturale este departe de a fi satisfăcătoare. De remarcat că cel mai bine s-au păstrat albul incrustat şi negrul vopsit în interiorul vaselor – o necesară analiză chimică ar putea conferi detalii asupra naturii coloranţilor, vegetali sau animali, din care s-au confecţionat vopselurile.

          Alături de o analiză tipologică detaliată a formelor şi decorului ceramicii gumelniţene de la Bucşani, care este în pregătire, trebuie realizate o serie de necesare analize micromorfologice şi chimice pentru o cât mai exactă cunoaştere a surselor imediate de materie primă, a constituenţilor microscopici ai pastei, a arderii şi naturii intime a adausurilor decorative. Capacităţile financiare rămân, însă, deocamdată, departe de atingerea acestor obiective.

          Plastica

          Plastica este încă în studiu – de aceea, ceea ce vom expune în aceste rânduri nu este decât rezultatul unei analize absolut preliminare. În totalitatea sa, fie antropomorfă, fie zoomorfă, plastica este fragmentară. Mai mult, marea majoritatea a acestor fragmente a fost descoperită în zonele de deşeuri menajere, ceea ce indică un anumit tratament postutilizare, oarecum în contradicţie cu probabila folosire a figurinelor, cel puţin a celor antropomorfe, în "scopuri cultice". Dacă aceasta este realitatea, pare că odată cu încetarea atribuţiilor de natură "cultică", figurinele s-au bucurat de un tratament similar cu cel al altor categorii de obiecte.

Figurină feminină fragmentară	Protomă antropomorfă de pe toarta unui vas de dimensiuni apreciabile

          Trebuie remarcat faptul că majoritatea fragmentelor de figurine antropomorfe prezintă urmele nu a unori spargeri accidentale ci a unor rupturi, cel puţin aparent, intenţionate. De asemenea, la nivelul actual al analizei, trebuie să amintim faptul că inventarul nici unei locuinţe nu conţinea plastică, aceasta fiind în concordanţă cu lipsa cvasitotală a inventarului de altă natură decât ceramica.

          Alături de piese absolut tipice care sunt frecvente în majoritatea aşezărilor gumelniţene, plastica antropomorfă din lut ars include o serie de capete mobile, omogene tipologic şi foarte realist executate. Din păcate, a fost descoperit un singur fragment al unui vas antropomorf, de tipul adorant.

          Surprinzător, în primul nivel al tell-ului de la Bucşani a fost descoperită o singură figurină din os, tip de piesă relativ frecvent în alte situri. Piesa în discuţie este, de asemenea, unica figurină descoperită într-o locuinţă (Loc11) - deosebită, aceasta din urmă, nu numai prin prezenţa în inventarul său a figurinei din os, ci şi prin cantitatea imensă de vase ceramice (peste 100 în numai cei 10 m² cercetaţi), de unelte (inexistente în celelalte locuinţe) sau de alte elemente de plastică antropomorfă nedescoperite în suprafeţele anterior cercetate.

Coarne de taur modelate în lut

          Plastica zoomorfă, deşi realistă şi foarte bine executată, este totuşi grosolonă şi slab arsă, conferindu-i o calitate îndoielnică.

          Uneltele. Podoabe

Arheologie experimentală
Daltă din gresie prinsă în mâner	Piese din silex înmănuşate în lemn, respectându-se elemente traseologice

          Materialul litic cioplit analizat [17] este deosebit prin componenţa numerică a categoriilor delimitate. Faptul că există un mare număr de produse de debitaj duce la concluzia că prelucrarea materialului litic cioplit se desfăşura în aşezare. Numărul mare al lamelor brute folosite ca unelte indică faptul că acestea corespundeau şi astfel necesităţilor comunităţii gumelniţene.

          Gratoarele reprezintă o categorie numeroasă de unelte în cuprinsul mai multor inventare litice; o particularitate a celor descoperite la Bucşani - La Pod este existenţa multor gratoare carenate şi a celor de formă rotundă.

Arheologie experimentală
Piese din silex înmănuşate în lemn, respectându-se elemente traseologice

          O altă particularitate a acestor unelte o dau dimensiunile suporturilor lor; dacă lamele retuşate au din punct de vedere metric caracteristici medii, peste 45% dintre gratoare au fost realizate pe suporturi lungi , late şi peste media de grosime.

          Tehnologic au fost observate pe trei fragmente de lamă caracteristicile unui alt tip de percuţie –percuţie moale (tandră). Rămâne ca cercetările viitoare să dea răspunsul acestei ipoteze.

Topor de os	Fusaiolă (?) din cap femural

          Din păcate, despre piesele de acest tip aparţinând nivelului superior al tell-ului de la Bucşani nu se pot spune foarte multe lucruri. Cu excepţia a două săpăligi din corn relativ bine păstrate (deşi stricate din vechime în urma utilizării) şi a câtorva şlefuitoare din astragale de ovicaprine, toate celelalte sunt extrem de corodate şi fragmentare. Această stare de fapte se înscrie în fenomenul amintit în câteva rânduri mai sus, de distrugere şi compromitere a tuturor resturilor organice, de la cărbune şi lemn nears la oase de peşte sau de mamifere. Câteva împungătoare şi dăltiţe din os sau retuşoare şi mânere din corn pot fi luate în considerare. Atrage în plus atenţia un pandantiv fragmentar din defensă de mistreţ - datorită calităţii materialului folosit este piesa cel mai bine păstrată dintre cele realizate din materii dure animale. Gradul de conservare a acestor unelte sporeşte pe măsură ce creşte adâncimea de cercetare – astfel, în nivelul 2 al tell-ului calitatea materialului osteologic este mult superioară.

          Un studiu detaliat privind industria osului şi cornului, aflat în pregătire, va aduce noi elemente de discuţie.

Daltă din cupru	Amprente ale mânerului din fibre vegetale (?) ale unui împungător din cupru	Ac din aramă cu cap romboidal aplatizat

          Neaşteptat de mare este numărul pieselor din aramă, dacă avem în vedere aparenta izolare a aşezării de la Bucşani şi mai cu seamă dimensiunile reduse ale comunităţii de aici (cea care a determinat acumularea stratigrafică a ultimului nivel arheologic – N1). Toate acestea au fost descoperite în zone exterioare locuinţelor, unele chiar în spaţiile destinate deşeurilor casnice. Nu credem că este vorba de aruncarea lor la gunoi ci, pur şi simplu, de pierderea lor.

          Varietatea şi numărul mare indică nu numai o comunitate prosperă ci şi una care avea legături la distanţă. Aceste relaţii sunt argumentate şi de un fragment de râşniţă din şist verde dobrogean dar mai cu seamă de descoperirea unui saltaleone din aur. Această piesă, deşi de foarte mici dimensiuni (aproximativ 1 cm lungime), aruncă o nouă lumină asupra comunităţii de la Bucşani. Saltaleone-le a fost descoperit într-un cuptor exterior locuinţei nr.9, prima construită de noii veniţi, depus fiind într-o unitate stratigrafică neafectată de foc. Faptul că aceasta este plasată stratigrafic între două faze de utilizare a cuptorului, acţiunea de depunere a piesei de aur poate fi privită ca o reconsecraţie a cuptorului. Atari manifestări, aşa cum am amintit, sunt întâlnite şi în cazul altor "instalaţii" de foc – depunerea unei unelte din corn de cerb la baza vetrei Loc2, cu ocazia refacerii sale, a unui idol antropomorf din lut ars în cazul vetrei Loc3 şi a două percutoare din silex în cazul vetrei Loc9.

          Fazele următoare ale proiectului de cercetare pluridisciplinară din microzona Bucşani vor contribui decisiv la conturarea unei imagini cât mai complete asupra vieţii locuitorilor acestei zone din mileniul 5 î.d.Hr.