Index realizat de Cătălin Lazăr

antropologie (gr.< anqcropoV, “om”; logoV, “studiu”): ştiinţă care studiază originea, evoluţia şi diversele tipuri fizice ale omului şi raselor umane. S-a constituit ca ştiinţă la mijlocul sec.19. Cuprinde morfologia omului, antropogeneza şi raseologia. Problemele a. au preocupat oamenii de ştiinţă din cele mai vechi timpuri (Herodot, Hipocrat, Aristotel ş.a.), până în epoca modernă (C.Lynné, I. Kant, Ch. Darwin, E. Haekel, Th. Huxely ş.a). Apărută într-o perioadă preştiinţifică s-a dorit a fi o ştiinţă a clasificării umane în trei sau patru rase fundamentale. În ultimele trei decenii a. a fost remodelată datorită marilor realizări ale geneticii, studiindu-se caracterele condiţionate genetic – monogenic – şi distribuţia lor geografică. A. românească s-a definit ca ştiinţă între cele două războaie mondiale (Nicolae şi Mina Minovici, Victor Papilian, Francisc Rainer), publicându-se mai multe studii de antropologie fizică tradiţională, iar în ultimele decenii contribuţii au adus Constantin şi Dardu Nicolăescu-Plopşor, Olga Necrasov, Ana-Cezarina Bălteanu, Dan Botezatu ş.a.

arheologie (gr.< arcaioV, “vechi”; logoV, “studiu”): disciplină istorică autonomă. Având ca obiect descoperirea, sistematizarea şi interpretarea vestigiilor materiale aflate în pământ, la suprafaţa acestuia sau sub apă , în scopul unei reconstituiri independente (pentru epocile mai vechi, lipsite de izvoare scrise - preistorie) sau prin coroborarea cu date literare (pentru perioadele mai noi) a proceselor socio-economic şi politice sau a fenomenelor culturale care au avut loc în etapele timpurii ale istoriei omenirii. Metodele de lucru în a. sunt determinate de specificul categoriei de documentare ce intră în câmpul ei de investigaţie. Fiecare perioadă istorică este reprezentată într-un spaţiu dat prin aşezări, necropole, depozite (tezaure) şi descoperiri izolate, iar la rândul lor aceste monumente livrează diferite tipuri de obiecte (ceramică, unelte şi ustensile, arme şi echipament militar, podoabe şi piese de port, obiecte de cult şi de artă etc.). Cercetarea a. presupune, ca punct de pornire, căutarea şi identificarea monumentelor în teren, prin felurite metode de prospecţiune (anchetă, periegheză, aerofotogrametrie, metode geofizice etc.). Adesea se porneşte de la descoperiri întâmplătoare prilejuite de lucrări agricole, industriale sau edilitare. În săpătura sistematică se urmăreşte dezvelirea monumentelor fixe şi recoltarea inventarului mobil, înregistrând cu precizie dispoziţia diverselor complexe şi obiecte în plan şi în succesiunea de straturi (stratigrafie). În  atingerea obiectivelor sale, demersul a. se îmbină strâns cu cercetările de epigrafie, numismatică, istoria artei şi arhitecturii, care îşi dobândesc materialul de studiu tot din săpăturile arheologice. În ultimele decenii  s-au dezvoltat şi cercetările interdisciplinare care angajează ştiinţele „de contact” (paleoantropologia, arheozoologia, paleobotanica, cu ramura ei modernă palinologia, micromorfologia etc.), aducând date esenţiale cu privire la antropologia şi demografia populaţiilor străvechi, la mediul natural şi modul de procurare a hranei în diferite perioade. Ştiinţele tehnice, cu metodele lor specifice  de  analiză şi determinare, contribuie în special la datarea obiectelor cu o vârstă foarte mare (radiocarbon, termoluminiscenţă), la identificarea surselor de materii prime (silex, obsidian, diverse alte roci, metale) şi la cunoaşterea tehnologiilor din vechime (prelucrarea pietrei,  a osului şi cornului, ceramicii, sticlei, metalelor etc.). În România ca şi în alte ţări ale Europei primele preocupări legate de a. apar în sec.17–18. Este vorba de inscripţiile şi monedele antice care trezesc interesul cărturarilor (Miron şi Nicolae Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir ş.a.) şi care din al doilea sfert al sec. 19 au devenit obiectul predilect al preocupării colecţionarilor şi arheologilor amatori. Preocupări de acest gen au avut şi Mihalache Ghica, Nicolae Mavros, Cezar Bolliac, Alexandru Odobescu ş.a. Odată cu Grigore Tocilescu a. se individualizează ca disciplină cu domeniu, metode şi ţeluri precise în cadrul ştiinţei istorice naţionale. Ulterior prin persoana lui Vasile Pârvan a. românească a depăşit epoca pionieratului, reuşindu-se să se creeze o veritabilă şcoală arheologică naţională. Pentru sec. 20 se remarcă activitatea mai multor arheologi iluştrii (D.M. Teodorescu, G.G. Mateescu, Sc. Lambrino, P. Nicorescu, Gr. Florescu, I. Andrieşescu, Gh. Ştefan, R. Vulpe, Vl. Dumitrescu, Hortensia Dumitrescu, D. Popescu, V. Christescu, C. Daicoviciu, I. Nestor, Gh. Cantacuzino, D. Berciu, D.V. Rosetti, M. Petrescu-Dîmboviţa ş.a.).

arheozoologie (gr.< arcaioV, “vechi”; zvon, “fiinţă”): ramură a bio-arheologiei, din categoria ştiinţelor de graniţă, la contactul dintre arheologie şi zoologie, având drept scop valorificarea datelor zoologice (specii, asociaţii de specii, implicaţiile lor ecologice, de biomasă, vârsta maturităţii sexuale, vârsta morţii, masa de carne,  conţinut caloric, folosirea părţilor scheletului etc.) în contextul arheologic al unei aşezări, necropole, culturi, epoci. Din cele mai vechi timpuri şi până azi, viaţa omului a depins de animalele care l-au înconjurat, aşa încât, cercetarea trecutului său pe plan evolutiv – biologic, social şi cultural – este întrepătrunsă cu cercetarea  acestor vieţuitoare. Unii cercetători contestă corectitudinea etimologică şi semantică a termenului de a., sinonim celui mai demult folosit paleozoologie şi consideră mai corect şi mai oportun scopurilor propuse pe cel de zooarheologie. Bazele a. au fost puse la Conferinţa internaţională de la Budapesta (1974). În România, preocupările a. au început pe la sfârşitul anilor 50, continuând în mod susţinut la Iaşi, Bucureşti şi de curând la Reşiţa şi Oradea. Amintim aici activitatea depusă de O. Necrasov, Al. Bolomey, S. Haimovici, M. Udrescu ş.a.

askos (gr. αςκος): termen folosit pentru desemnarea vaselor al căror corp turtit, gât oblic, prevăzute cu toartă, se aseamănă cu un burduf sau corpul unei raţe. Pe teritoriul României această formă apare din neo-eneolitic şi devin frecvente în perioada de tranziţie de la eneolitic la epoca bronzului şi în epoca bronzului. A. se întâlnesc în diverse variante în ceramica greacă-orientală, attică, cu figuri roşii sau cu firnis negru şi italiotă.

barbotină: motiv decorativ. Înainte de arderea vaselor, se aplică pe suprafaţa acestora lut moale, în scopul micşorării porozităţii pereţilor. Se disting două metode: “neorganizată”, când se obţine o suprafaţă zgrunţuroasă, şi ”organizată” (sau ”în vârci”), când se trasau cu degetele alăturate dungi verticale sau oblice paralele. În epoca romană există o serie de vase decorate cu b. care constă în executarea unor elemente decorative în relief (exclusiv vegetale), prin aplicarea pe suprafaţa vasului a unei emulsii de argilă fină cu ajutorul unui cornet.

bitronconic: termen folosit pentru descrierea vaselor al căror corp are  forma aproximativă a două trunchiuri de con cu bazele mari unite.

canelură: motiv decorativ. Cu ajutorul unei spatule de os sau de lemn, în pasta încă moale a vasului se executau prin uşoară presare şi lustruire un gen de reliefuri ce alternau cu adâncituri, de la unele extrem de fine (numite şi pliseuri), la altele late, dispuse orizontal, vertical, oblic - circular, spiralic, unghiular. Printr-o lustruire puternică a lor se realizează un veritabil joc de umbră şi lumină.

eneolitic (< lat. aeneus; şi gr. liqoV  „piatră”>): ultima perioadă a epocii neolitice, caracterizată prin folosirea tot mai multor unelte, arme şi piese de podoabă de aramă. Începutul e. variază de la o regiune la alta, în Anatolia şi în Asia Anterioară situându-se mai timpuriu, dar pe teritoriul României el datează (potrivit datelor ¹⁴C) din primul sfert al mileniului 4 î.Chr. şi continuă până la începutul perioadei de tranziţie spre epoca bronzului.

excizie: tehnică de decorare constând din săparea şi îndepărtarea unor porţiuni din pasta încă moale a vasului. Uneori pe peretele vasului se trasa decorul cu ajutorul unei ustensile ascuţite, apoi din interiorul porţiunii desenate se înlătură lutul, rămânând cruţate zonele din jur. Se obţinea astfel un dublu decor (cel cruţat şi cel excizat). Uneori suprafaţa excizată era umplută cu materie făinoasă de culoare albă, galbenă sau roşie. Se crea astfel impresia unei veritabile broderii.

habitat: zonă locuită de o populaţie, de o specie vegetală sau animală.

incizie: tehnică de decorare; ornament realizat în această tehnică. Decorul incizat se realiza cu ajutorul unui vârf de os, silex, lemn etc. şi era folosit atât pentru împodobirea ceramicii cât şi a statuetelor sau a obiectelor de os. În cazul ceramicii, în pasta încă moale a vasului se execută adâncituri (mai mult sau mai puţin fine), cu ajutorul cărora se trasează motive geometrico-spiralice sau simple linii. Adeseori i. sunt încrustate cu pastă albă sau roşie care scoate în evidenţă şi înviorează motivele. Statuetele şi obiectele de os sunt decorate cu şănţuleţe şi gropiţe realizate în această tehnică.

măgură: movilă; vezi tell.

necropolă: spaţiu cu destinaţie specială, atribuit celor morţi, separat de aşezare (de spaţiul celor vii); cimitir.

neolitic (<gr. neoV, “nou”; liqcoV, “piatră”>): epoca nouă a pietrei. Începutul n. variază de la o regiune la alta, în Anatolia şi în Asia Anterioară situându-se mai timpuriu, dar pe teritoriul României el datează de la începutul mileniului 6 î.Chr. şi durează până pe la mijlocul mileniului 3 î.Chr. Se caracterizează prin trecerea omului de la stadiul de culegător la cel de producător, de la viaţa nomadă la cea sedentară, prin cultivarea plantelor (la un nivel primar), domesticirea şi creşterea animalelor, prin folosirea ceramicii, realizarea uneltelor de piatră şlefuită, prelucrarea aramei şi a aurului. Este împărţit în trei perioade: neolitic vechi (sau timpuriu), neolitic dezvoltat.

obsidian: rocă vulcanică, sticloasă, formată prin răcirea rapidă a lavei, de culoare brună-cenuşie sau neagră, cenuşiu-alburie (de obicei translucidă); spărtură concoidală, duritate 6-6,5.

palinologie: disciplină botanică care se ocupă cu studiul polenului şi al sporilor actuali şi fosili. P. oferă date importante privind aspectele diferite ale vegetaţiei actuale şi din trecut, cadrul climatic din vechime, oscilaţiile climatice, peisajul fitogeografic dintr-o anumită perioadă. Totodată ajută la elaborarea scărilor geocronologice prin precizarea unor faze de vegetaţie sau la identificarea unor complexe interstadiale şi interglaciare etc.

pandantiv, (< lat. pendns), mici piese de diverse forme şi dimensiuni, perforate de regulă în zona centrală pentru a putea fi înşirate (deci transformate în coliere) sau cusute (prinse) pe veşminte. De-a lungul pre- şi protoistoriei au fost lucrate din lut, os, corn, dinţi, scoici (Spondylus şi Dentalium), piatră (de regulă marmură sau calcar), metal (cupru, bronz, aur), chihlimbar, sticlă

pedologie (< gr. pedon, “sol” şi logoV,  “studiu”): ştiinţă care se ocupă cu studiul proprietăţilor biologice, fizice, chimice şi mineralogice ale solurilor, precum şi cu legile care stau la baza formării, evoluţiei, distribuirii geografice, clasificării şi fertilităţii acestora. Materialul mineral şi organic care alcătuieşte solul este dispus într-o anumită ordine care reflectă stadiul de evoluţie a procesului de solificare. Straturile caracteristice ale solului, în care anumiţi constituenţi (săruri, argile, humus etc.) sunt acumulaţi sau îndepărtaţi, se numesc orizonturi, iar succesiunea acestora reprezintă profilul solului care, la rândul său, caracterizează diferitele tipuri de sol.

periegheză, cercetare arheologică de teren.

pintaderă  (< sp. Pintadera, “pecete”): obiect de lut ars, cu dimensiuni variate, cu o mică apucătoare verticală perforată uneori orizontal şi cu baza circulară, rectangulară sau ovală, decorată în tehnica inciziei sau exciziei, cu motive unghiulare (zigzaguri, cruci, labirinturi) şi spiralice. P. erau folosite probabil pentru imprimarea ţesăturilor cu motive colorate şi, de asemenea, pentru tatuaj.

platformă: element plan al unei construcţii (podea) alcătuită din trunchiuri de copaci dispuse de regulă perpendicular pe axul lung, acoperite cu un strat gros de lut amestecat cu paie, bine tasat, pentru a acoperi şi intervalele dintre lemne, deasupra căruia se adăuga un strat subţire de lut fin. Unele locuinţe prezintă această platformă fie construită directă pe sol, fie suspendată pe butuci din lemn.

popină: movilă; vezi tell.

reprezentări antropomorfe (gr. anthropos "om", morphe "formă"): reprezentări plastice (realizate din diferite materiale: lut, piatră, os, metal) care redau figuri umane în anumite etape ale vieţii (tinereţe, bătrâneţe, sarcină…) sau în diverse atitudini (poziţie şezând pe scaun, ţinând un vas pe cap) fiind utilizate probabil în cadrul practicilor magico-religioase. De multe ori figura umană este redată schematic fie prin aplicare pe suprafaţa vaselor, fie prin incizii pe diverse suporturi (ceramică, greutăţi din lut).

reprezentări zoomorfe (gr. zoon "animal" morphe "formă"): termen folosit pentru a desemna reprezentările plastice (realizate mai ales din lut) care redau animale.

rhyton: vas în formă de corn de animal cu destinaţie rituală.

silex: rocă silicioasă foarte dură, de culoare neagră, cenuşie, gălbuie sau brună, cu luciu sticlos, clivaj perfect, spărtură concoidală, duritate 7.

tell: termen utilizat de arheologi (încă de la sfârşitul sec. 19) pentru a desemna o movilă artificială realizată în urma acumulării vestigiilor locuirilor umane succesive. A fost preluat din terminologia locuitorilor arabi din Orientul Apropiat, acolo unde au fost cercetate primele monumente de acest tip.

tronconic: termen folosit pentru descrierea vaselor al căror corp are forma aproximativă a unui trunchiuri de con.

Index realizat de Cătălin Lazăr

Bibliografie:

P. Alexandrescu, P. Roman, Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi Româneşti, vol.I, Bucureşti, 1994.

M. Babeş, Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi Româneşti, vol.I, Bucureşti, 1994.

D. Berciu, Contribuţii la problemele neoliticului în România, Bucureşti, 1961.

Al. Bolomey, Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi Româneşti, vol. I, Bucureşti, 1994.

P. Bonte, M.Izard, Dicţionar de Etnologie şi Antropologie, Iaşi, 1999.

M. Cârciumaru, Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi Româneşti, vol. III, Bucureşti, 2000.

E. Comşa, Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi Româneşti, vol. II, Bucureşti, 1996.

Em. Condurachi, Roumanian Archaeology in the 20^th Century, Bucureşti,1964.

G. E. Daniel, The Short History of Archaeology.

* * *, Dicţionar Enciclopedic, vol.I, Bucureşti, 1993.

Vl. Dumitrescu, Arta preistorică în România, Bucureşti, 1974.

Vl. Dumitrescu, Muzeul Naţional de Antichităţi, Bucureşti, 1968.

Vl. Dumitrescu, Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi Româneşti, vol. II, Bucureşti, 1996.

Vl. Dumitrescu, Esquisse d’une prehistoire de la Roumanie, Bucureşti, 1983.

* * *, Dicţionar Enciclopedic, vol.I, Bucureşti, 1993.

* * *, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Bucureşti, 1984.

Gh. Lazarovici, Metode şi tehnici moderne de cercetare în arheologie, Bucureşti, 1998.

Silvia Marinescu-Bîlcu, Askoi et rhytos eneolithiques des regions balkano-dannubiennes et leurs relations avec le sud, a lumiere de quelques pices de Căscioarele, în Dacia N.S., 34, 1990.

Silvia Marinescu-Bîlcu, Rhyta sau vase zoomorfe?, în Buletinul Muzeului „Teohari Antonescu” Giurgiu, nr. 5 – 6, 1999/2000.

Silvia Marinescu-Bîlcu, Al. Barnea, Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi Româneşti, vol.I, Bucureşti, 1994.

Silvia Marinescu-Bîlcu, Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi Româneşti, vol. II, Bucureşti, 1996.

Silvia Marinescu-Bîlcu, Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi Româneşti, vol. III, Bucureşti, 2000.

Al. Păunescu, Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi Româneşti, vol. III, Bucureşti, 2000.

Al. Păunescu, Evoluţia uneltelor şi armelor de piatră cioplită descoperite pe teritoriul României, Bucureşti, 1970.

D. Popovici, Y. Rialland, Viaţa pe malurile Dunării acum 6500, Paris,1996.