SĂPTĂMÂNA
Cum spre munţi lunatici timpul anii mână, Din imensa turmă-încerc să ţin în loc Şapte zile numai dintr-o săptămână Să-mi găsesc în ele semnul de noroc, Nu e viaţa noastră-atât de-ndelungată, Inima să uite drumul spre trecut. Străbătând distanţa dintre „azi” şi-„odată”, Totul mi se pare că-abia a-nceput. Iată-mă! În tonuri moi ca de mătase, Tras uşor pe sticlă e-un desen suav: Zeul fericirii, însuşi, mă pictase, Pribegind prin lume hăruit zugrav. Aş jura, prezentul mi-e acolo încă, Într-acel, la jale, paradis, imun. Dar în dreptul mâinii drepte-i mâna stângă. Ochiul drept pe stângul, vezi, îl suprapun. Semn că-i stau în faţă,-acelui dulce-odată. Nici măcar oglindă nu e ce privesc: Filă străvezie de poveşti, pictată Într-o zi cu soare de-un zugrav zeesc, Într-o zi cu soare dintr-o săptămână Nu ştiu din ce secol, nu ştiu din ce an; Ştiu că era vara peste timp stăpână... Săptămâna-aceea jindui s-o mai am! Doar o săptămână ruptă blând în şapte Zile cu lumină şi miresmi adânci, Fiecare-avându-şi faţa ei de noapte Cum surâsul are lacrima-i când plângi. Doar o săptămână să-mi renviu în minte, Şapte nopţi şi zile gemene perechi, Cu lumini şi umbre scrise în cuvinte, Legănate-n ceasul turlelor străvechi Ce-ntâmplări de seamă-avură acele zile? Oare ce-ntâmplare pe o alta fu altoi? Îmi răspunde miercuri cu miresmi tiptile, Cu arome-adie-ncoace luni şi joi. Ce putea să fie? Zori, amurg, amiază, Trâmbiţi de culoare, nouri de parfum, Amplă-nmiresmare care scânteiază: Singura-ntâmplare demnă să o spun. Negre oi şi albe zilele ca-n stână Lumea ca şi astăzi le avea în plan. Oaza mea de pace stă-ntr-o săptămână Nu ştiu în ce secol, nu ştiu în ce an. Ştiu că era vară. Doar atât. Odată. Şi în vara-aceea am simţit cum vin Către săptămâna mea înmiresmată Cele poruncite într-al meu destin. |