NUCUL
În vremurile-acelea când le ştiam pe toate Misterioase graiuri de arbori şi de flori, Când stam la sfat cu greieri năuci pe înserate, Când mi-aduceau din lună, veşti, norii călători; Când vrăbiile pâinea mi-o ciuguleau din mână Şi şerpii – moale aur – mi se făceau brăţări, Când mieii-mi torceau firul mănuşilor de lână Şi-mi trimiteau cocorii scrisori din depărtări; În vremurile-atâtor prietenii duioase Ce semănau cu zorii, mereu la început, Mai mult, de-un nuc, iubirea în taină mă legase – Înalt, deasupra casei cu ramurile scut. Răzbubuia mireasma ciudată-a frunzei sale Spre-amiaz, căldura verii când da grădinii foc. Grăbeau în sus prin trunchiu-i iuţi seve minerale; Ştiam că-n verzi găoace miejii încet se coc. Şi aşteptam. Un leagăn zbura prin foşnitoare Frunzişuri; ţări de umbră adâncă-mpărăţeam Până târziu când vântul da glas de întomnare Şi-uscată prima frunză se desprindea de ram. Atunci ştiam că-i timpul. Încă în grea armură Nucul ieşea din luptă, se închidea în el. În trupu-i meşteri harnici îi însemnau cu-arsură Şi-al anului acesta amintitor inel. Mai şiroia mireasma din el ca dintr-o vrană, Mai sta deasupra casei coroana-i ca un scut, Dar ruginea lumina-n această grea coroană, Dospea în sucul frunzei un iz necunoscut. Porneam spre vârf suişul. Ploi verzi, torenţiale De nuci cădeau cu ropot din cerul neguros Al norilor de frunze şi fumega în vale Ca în fântâni, coclitul adâncului miros. Era o abureală de umedă ţărână Prelinsă-n sus şi-o briză sufla cu iod marin... O sevă-ntunecată mi se zvânta pe mână Şi miezul alb de nucă se amăra puţin. |