CIUDATUL FRUCT, HARBUZUL
Aluneca pe luciu-i de marmori verzi lumina, Roiau în juru-i raze din zori pân'la apus. Legat prin vrej subţire de doica-i, rădăcina, Părea s-asculte-adâncul zvonind cu seve-sus. Să fii cu el prieten, zadarnică-ncercare, Îl despărţea de lume-un blindaj întunecat. Vuia în el tăcerea ca într-o casă mare Din care fără veste stăpânul a plecat. Dar el era acolo-n adânc, închis în sine, Făcea un lucru tainic şi n-avea timp de noi, Şi nu-i păsa de larma grăbitelor albine Uimite de prezenţa străinului greoi. Dar el era acolo, ca dintr-o altă lume, Strâns în armura-i verde, un taciturn colos. Şi se-ntreba grădina: Ce zeu glumeţ, anume, Îl învesti cu viaţă şi pentru ce folos? C-aici unde respectul pentru măsuri normale Intra în etichetă, el apărea ca un Intrus, stârnind dispreţul atâtor vegetale: „Cât vrea să mai tot crească – ziceau – acest nebun?” Dar el creştea. Şi-adesea furnicile mărunte Făceau educative excursii cu-ai lor ţânci, Urcând pe el şiruri ca pe versanţi de munte, Privind de sus grădina culcată-n văi adânci. Şi într-o zi – cu câtă răbdare-o pregătise – Îşi dezveli secretul păstrat atâta timp: Cămările-i de taină, privirii interzise, Erau pentru-ai rodirilor zei un mic Olimp! Era închis acolo însuşi al lumii soare Ce răsărea cu flăcări şi amurgea cu jar, Şi-această vâlvătaie împrăştia răcoare Şi fumega cu-arome subtile de nectar. Se-nvolburau fantastic reci trandafiri, noiane De purpurii omături îşi troieneau încet Incadescenţa dulce, înmărmureau mărgeane Ca-ntr-un pahar cu apă un zmeuriu şerbet. Ardea în el lumina întregii veri semeţe, Îl potolea cu brumă de zahăr, toamna blând. Nebuna-i strălucire ni se-aprindea pe feţe Când ridicam spre buze mireasma-i de pământ. |