NOAPTE ALBĂ
Într-o anume zi a săptămânii Se-nfăptuia în casă coptul pâinii... Încă-n ajun când se găta cu cina Bunică-mea prin sită da făina Şi-n ea făcând un moale cuib ca neaua, Muia cu lapte îndulcit maiaua, Lăsând-o-nvăluită în ştergare Să prindă duh şi vlagă de născare. În liniştea care venea ca apa Se-nceţoşa vederea, cădea pleoapa; Se îndepărtau de mine toate cele Sau poate eu mă-ndepărtam de ele, Zărind din somn şi auzind din vise De dincolo de-adâncurile-nchise Din care lin urcând la suprafaţă După un timp, credeam că-i dimineaţă. Dar era noapte;-o murmurare lină Venea dinspre covata cu făină, De parcă cineva aşa-ntr-o doară Îşi povestea-ntâmplări de-odinioară Şi suspina topit de duioşie, Ştiind ce nimeni nu putea să ştie. Era un semn. 'Nălţându-se din colţu-i Bunică-mea se încingea cu şorţul Şi ridicând încet, parcă-n sfială Ştergarul de pe-acea bolboroseală, Ivea ca dintre spumuiri de scaldă O înflorire de dospire caldă Ce răsufla pe-o gură de candoare Curate adieri tremurătoare, De-ai fi putut să crezi că în copaie Un prunc miroase-a înger după baie... Făcând un semn peste acea fiinţă, Bunica o-nvelea ca-ntr-o velniţă În pulberea de grâu, troieni de-omături Ce le-aduna, le răscolea în lături Le-nvârtoşa-ntr-o strângere de-olaltă, Le despărţea, o parte, de cealaltă, Le-mpreuna din nou, ca iar să frângă Ce dreapta-i alipea, cu mâna stângă; Le zdrenţuia, le prăbuşea grămadă, Le strătuia-n saltele de zăpadă, Şi-apoi când frământa-nvălmăşire Se netezea-nchegată în unire, Lucind lăptos ca marea după hulă, Părea-n sfârşit că truda e destulă. Şi iar simţeam că-i noapte şi e bine În somn s-aluneci lin ca pe patine, Zărind ca de departe cum coboară Lumina lămpii-n cearcăne de ceară... Urma apoi ca-n vis povestea toată A creşterii plămadei din covată, Atât de-ncet şi aşa pe nesimţite De parcă timpul sta doar în clipite Şi n-avea grabă nici hotar de moarte Ci-nţelepciunea veşnicei lui soarte. Ca o putere din adânc de rocă Se încorda viaţa-n moalea cocă, Sporind-o-n sus, umflând-o ca pe-o apă Ce nu mai poate-n vadu-i să încapă, Ori ca pe-o pânză-ntinsă pe catarguri Când bate vântul aşteptat din larguri. Ziua sosea după această noapte Deodată cu mirosul pâinii coapte Şi semăna cu lună şi cu soare Acea minune trasă din dogoare, Purtând în miez a nopţii amintire Şi-n coaja aspră semnul de jertfire. Având-o-aşa întreagă dinainte, Stup de mireasmă, fagure fierbinte, Rupeam coltucul şi muşcând dintr-însul Răscumpăram păcatul, râsul, plânsul Din viitorul încă fără nume Ce m-aştepta pe undeva prin lume. |