CALUL
elegie la un câmp cu flori Sta cu gâtu-ntins Şi păştea agale Într-un şes prelins Dealului la poale, Alb şi-abia plutind Printre ierbi foşnite; Coada-i de argint Îi bătea-n copite. Fruntea lui în flori Scânteia ca neaua Albelor ninsori Picurându-şi steaua; Şi curgând în jos Cuprindea grumazul Coama grea, noros Vălurind talazu-i. S-auzea prin el Iarba lunecândă, Lin, încetinel Într-a ei osândă. De miresmi spălat N-avea altă hrană Pântecul curat, Fără de prihană, Ce-ntorcea în glii, Ierbii viitoare, Baligi aurii Mirosind a floare... Alb era şi-al meu Cum eu lui în toate Iubitor, mereu Slujitor şi frate. Timpu-n jur curgând Ne umplea de soarte. Presimţeam c-un gând Clipa ce desparte. Dintre noi, sta scris, Unul mai devreme Să dispară-n vis Cellalt să-l tot cheme... Într-un şes prelins Dealului la poale Osul lui s-a stins Sub pământul moale, Veri şi veri la rând Ierbile crescură De atunci, rupând Din a lui făptură, Şi uşor plutind Uneori se vede Umbra-i de argint Peste lanul verde. Frate,-aş vrea să-i strig Dintr-al meu departe, Parcă-mi este frig De când eşti în moarte, Mult aş vrea să fim Împreună iarăşi Într-un blând destin Visători tovarăşi, Cum am fost mereu Plini de bunătate, Înţelept, al meu Slujitor şi frate. Că pe fruntea mea Port al tău răsuflet Din demult, cândva, Azi mi-e bine-n suflet: Şi mi-e bine-ades Când mi-aduc aminte Că ne-am înţeles Fără de cuvinte... Te mai văd ca nins De lumini astrale. Pe un câmp prelins Cerului la poale, Alb şi-abia plutind Printre ierbi foşnite, Coama-ţi de argint Bate în copite... |