MIRESME CĂLĂTOARE
Miresmele colindă. Un fel de dor le poartă, Le lunecă-n văzduhuri eolianul val; Nori le absorb şi-n ropot de ploaie le deşartă, Le-ntoarce înălţimii răsuflul vegetal. Pe şesuri cu lucerne, în vreo fierbinte-amiază, Se lasă-n stol fioruri de tropicale flori; Cu nard în munţi carpatici răşina lăcrimează, Miroase-atât de straniu zăpada uneori! Miresmele colindă... Când sferica dulceaţă A fructelor cu seve de sori topiţi, dezghioci Livezi mediterane sub ceruri largi răsfaţă Imaculata vârstă-a candorii ce-o invoci. Miresmele colindă... Ciudate ginţi nomade Pentru-ale căror drumuri, legi de oprelişti nu-s. Date veciei, vremea nenstare-i să le prade – Ele se pot întoarce şi dintr-un timp apus. De-aceea câteodată, când unduind, o boare Mă-nvăluie, îmi pare că s-a-ntâmplat demult La fel această clipă şi-acea îndepărtare Prin aburul miresmei o văd şi-o reascult. Aşa se recâştigă o parte din risipă: Ziua de ieri aruncă-o scânteie în „acum”. Ziua de azi se duce şi ea în mare pripă, Lăsându-mi pentru mâine nostalgicu-i parfum. Miresmele colindă, vii, de la pol la tropic Şi dintr-un timp în altul, zburând prin amintiri. Pământul stă-n vecie ca într-un vis utopic, Îmbrăţişat de-aceste braţe de fum subţiri. |