ZĂPADA
Cum sufli-n lumânare, Frunza în pomi se stinge, Cenuşă foşnitoare Sub paşi şi rece sânge. Cu ochii-n care încă Lumina verii-i vie Şi purpura adâncă A toamnei se subţie, Vezi firea cum se dezbracă Culorile-i nebune Şi-n zdreanţa ei săracă Biet cerşetor rămâne. O cumpănă secretă Se-nclină către iarnă Şi timpul se repetă, Clepsidra se răstoarnă... La fel odinioară Se înierna cuprinsul. A nu ştiu câta oară Pornea din ceruri ninsul, Învăluind cu toarse Din blăni polare lâne Crengile-n crivăţ arse Şi casele bătrâne. Mă îmbătam cu-această Lumină de zăpadă Din înălţimea vastă Neîncetând să cadă, Neîncetând s-adie, Să fulguie, să cearnă Geroasa curăţie Ce se numeşte iarnă. Cu faţa-n sus în moale Omăt ca-n ierbi pe luncă. Vedeam cum glaciale Scântei văzduhu-aruncă În trâmbe ce se-ncurcă În goana-le, năuce, Şi cad parcă şi urcă Şi-un iureş le tot duce; Cum flori din flori desface Înaltul alb din sine; Cum curg ca din găoace Albuşuri cristaline Din nori şi se-nspumează În viscolul rotirii Şi picură fulg, rază Pe streaşina privirii Mi se topea pe gene Un mic clăbuc de nour Şi nu ştiam c-alene Cu-o lacrimă mă-nrour; Că lacrima ce-oi plânge Şi eu din vreo pricină În nouri se va strânge Cândva ca să revină Şi ea sortită sigur Spre-a nu fi pieritoare, Ca dintr-o ploaie picur, Ca fulg dintr-o ninsoare... Şi-aşa, privind pre-nalturi Rotind în viscolire, Copoiul nării-n salturi Gonea şi-mi da de ştire Că şiroind la vale Mirosul din răşine Peste întinderi pale Ca o furtună vine, O lacrimă el însuşi A cetinei, suavă, Ce reascultă plânsu-şi Peste a ninsorii pleavă, O lacrimă de-olaltă Cu mii şi mii, asemeni Una cu ceealaltă – Aerieni prunci gemeni, Că nimeni nu mai ştie Care din dor se născură, Care din bucurie, Din jale ori din ură! Sunt toate într-această Lumină de zăpadă Din înălţimea vastă Neîncetând să cadă, Neîncetând s-adie, Să fulguie, să cearnă În alba curăţie A lumii când e iarnă. |