IMN
Bunica mea tăia o pâine mare Cât roata carului, cândva-n Ardeal... Ţinând-o strâns ca într-o-mbrăţişare, Tăcută o-mpărţea, pios, egal. Prânz ţărănesc, scurt, simplu, afară în câmpie, Cină de taină-n ora când trupu-i blând şi frânt. Bunica mea şi azi mai taie pâinea, Statuie-n amintiri, pe-un nour sfânt. O, pâinea grea de lapte, sân uriaş şi darnic! Când mă hrănea, în juru-mi suna un lan gigant. Sub limbă îmi cântau nebunii greieri! Creşteam c-o foame albă spre neant. Era o pâine aspră, dar dulce cum e floarea Şi nu găsesc în locu-i ceva mai scump, mai bun. Inima caldă-a ţărnii bătea sub crusta-i groasă – Ea se aude astăzi în vorbele ce spun. Şi unde creşte grâul, pe unde se jertfeşte Sub roţile de moară, mâinile-o frâng la fel Şi-o-mpart într-o cucernică tăcere, Şi una-i e mireasma: de soare, flori şi miel. Menită pretutindeni noroadele să ţină În treaza lor putere, fără de ea nicicând Istoriile lumii n-ar fi putut să fie; Pe-un bob de grâu ne naştem şi îl numim pământ. Şi de privim pământul, câte-s pe el de-a valma, Peste nelinişti cade-al nădejdilor polen: În toate e lumină cât timp se-mparte pâinea Cu-acelaşi gest de veacuri, izbăvitor, etern. Noi ne-am primit felia aici, şi fiecare Din mâna maicii lui; ceva curat Din degetele ei, subtil adaos, Trecu-n nepreţuitul aluat. Noi dăruiţi cu mame aici am fost şi ele La fel au fost şi-ntregul neam al meu Aici află ce dulce şi-amară este pâinea, Şi tot aici tai pâinea şi o-mpărţesc şi eu. De-aceea nu văd altă icoană a bucuriei Decât o pâine mare cât roata unui car Din care taie albe felii bunica-n visul Visat cândva, pe undeva-n Ardeal! |