Floare albastră

In zadar râuri în soare
Grĺmădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile Asire
Şi intunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vărful lor mare
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite !"

Astfel zise mititica,
Dulce netezându-mi părul.
Ah ! ce spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

,,Hai la codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se pravale
In prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă bolta cea senina
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui caldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are?

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărarea-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutari pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al portii prag,
Vom vorbi-n intunecime;
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa că-mi eşti drag ?"

Inc-o gura - şi dispare...
Ca un stâlp eu stau în lună !
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare !

............................

Şi te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră ! floare-albastră !...
Totuşi este trist în lume !