CIMEC
SĂRMANUL DIONIS.

semnat Constantin Flondor
Ulei pe lemn
Popescu Gogan,Petre
ECOURI EMINESCIENE ÎN ARTA PLASTICĂ
- București: Editura Meridiane, 1989.

CUGETĂRILE SĂRMANULUI DIONIS

Ah ! garafa pîntecoasă doar de sfeșnic mai e bună !
Și mucoasa lumînare sfîrîind săul și-l arde,
Și-n această sărăcie, te inspiră, cîntă barde -
Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.

Un regat pentr-o țigară, s-împlu norii de zăpadă
Cu himere !... Dar de unde ? Scîrțîie de vînt fereastra,
În pod miaună motanii - la curcani vînătă-i creasta
Și cu pasuri melancolici meditînd îmblă-n ogradă.

Uh ! ce frig... îmi văd suflarea, - și căciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o zdravăn - iar de coate nici că-mi pasă
Ca țiganul, care bagă degetul prin rara casă
De năvod - cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.

Cum nu sunt un șoarec, Doamne - măcar totuși are blană,
Mi-aș mînca cărțile mele - nici că mi-ar păsa de ger...
Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer,
Un palat, borta-n părete și nevasta - o icoană. Pe păreți cu colb, pe podul cu lungi pînze de painjen
Roiesc ploșnițele roșii, de ți-i drag să te-uiți la ele !
Greu li-i de mindir de paie, și apoi din biata-mi piele
Nici că au ce să mai sugă. - Într-un roi mai de un stînjen

Au ieșit la promenadă - ce petrecere gentilă !
Ploșnița ceea-i bătrînă, cuvios în mers pășește;
Cela-i cavaler... e iute... oare știe franțuzește ?
Ceea ce-ncunjură mulțimea i-o romantică copilă.

Bruh ! mi-i frig. - Iată pe mînă cum codește-un negru purec;
Să-mi moi degetul în gură - am să-l prind - ba las’ săracul !
Pripășit la vreo femeie, știu că ar vedea pe dracul,
Dară eu - ce-mi pasă mie - bietul „îns !" la ce să-l purec ?

Și motanul toarce-n sobă de blazat ce-i. - Măi motane,
Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic și ornic.
De-ar fi-n lume-un sat de mîțe, zău ! că-n el te-aș pune vornic,
Ca să știi și tu odată boieria ce-i, sărmane !
Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una ?
Ce idei se-nșiră dulce în mîțeasca-i fantazie ?
Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie,
Rendez-vous i-a dat în șură, ori în pod, în găvăună ?

De-ar fi-n lume numai mîțe - tot poet aș fi ? Totuna:
Mieunînd în ode nalte, tragic miorlăind - un Garrick,
Ziua tologit în soare, pîndind cozile de șoaric,
Noaptea-n pod, cerdac și streșini heinizînd duios la lună.

Filosof de-aș fi - simțirea-mi ar fi vecinic la aman !
În prelegeri populare idealele le apăr
Și junimei generoase, domnișoarele ce scapăr,
Le arăt că lumea vis e - un vis sarbăd - de motan.

Sau ca popă colo-n templul, închinat ființei, care
După chip ș-asemănare a creat mîțescul neam,
Aș striga: o, motănime ! motănime ! Vai... Haram
De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare. Ah ! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte,
Ce destinul motănimei îl desfășură-nainte !
Ah ! atei, nu tem ei iadul ș-a lui Duhuri - liliecii ?

Anathema sit ! - Să-l scuipe oricare motan de treabă,
Nu vedeți ce-nțelepciune e-n făptura voastră chiară ?
O, motani fără de suflet ! - La zgîriet el v-a dat gheară
Și la tors v-a dat mustețe - vreți să-l pipăiți cu laba ?

Ii ! că în clondir se stinge căpețelul de lumină !
Moșule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat ?
Să visăm favori și aur, tu-n cotlon și eu în pat.
De-aș putea să dorm încalea. - Somn, a gîndului odihnă,

O, acopere ființa-mi cu-a ta multă armonie,
Vino somn - ori vino moarte. Pentru mine e totuna:
De-oi petrece-ncă cu mîțe și cu pureci și cu luna,
Or de nu - cui ce-i aduce ? - Poezie - sărăcie !