O, mamă...

O, mama, dulce mama, din negura de vremi
Pe freamatul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfintului mormânt
Se scutura salcimii de toamna si de vint,
Se bat încet din ramuri, ingina glasul tau...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Când voi muri, iubito, la crestet să nu-mi plingi;
Din teiul sfânt si dulce o ramura să fringi,
La capul meu cu grija tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei să cada a ochilor tai stropi;
Simti-o-voi odata umbrind mormintul meu...
Mereu va creste umbra-i, eu voi dormi mereu.

Iar daca impreuna va fi ca să murim,
Să nu ne duca-n triste zidiri de tintirim,
Mormintul să ni-l sape la margine de râu,
Ne puna-n incaperea aceluiasi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sinul meu...
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.