Amorul Unei Marmure


Ostirile-i alunga in spaima inghetata,
Cu sufletu-n ruina, un rege-asirian,
Cum sancelor arunca durerea-i inspumata
Gemandul uraga.

De ce nu sunt un rege sa sfarm cu-a mea durere,
De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu,
Sa fac sa rump-o lume ce sfasie-n tacere
Zdrobit sufletul meu.

Un leu pustiei rage turbarea lui fuginda,
Un ocean se-mbata pe-al vanturilor joc,
Si norii-si spun in tunet durerea lor muginda,
Gandirile de foc.

Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere,
Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor,
Caci mie mi-a dat soarta amara mangaiere
O piatra sa ador.

Murindului speranta, turbarii razbunarea,
Profetului blestemul, credintei Dumnezeu,
La sinucid o mbra ce-i sperie desperarea,
Nimic, nimica eu.
Nimica, doar icoana-ti, care ma invenina,
Nimic, doar suvenirea surasului tau lin,
Nimic decat o raza din fata ta senina,
Din ochiul tau senin.

Si te iubesc, copila, cum repede junie
Iubeste-n ochi de flacari al zilelor noroc,
Iubesc precum iubeste pe-o alba vijelie
Un ocean de foc.
Din ochi de-ar soarbe geniu slabita mea privire,
De-ar tremura la sanu-mi gingasul tau mijloc,
Ai pune pe-a mea frunte in vise de marire
Un diadem de foc.

Si-as pune soarta lumii pe buza-ti purpurie,
As pune lege lumii razandul tau delir,
As face al tau zambet un secol de orgie,
Si lacrimile-ti mir.

Caci te iubesc, copila, ca zeul nemurire,
Ca preotul altarul, ca spaima un azil;
Ca sceptrul mana blanda, ca vulturul marirea,
Ca visul pe-un copil.

Si pasu-n urma-ti zboara c-o tainica manie,
Ca un smintit ce cata cu ochiu-ngalbenit,
Cu fruntea-nvinetita, cu fata cenusie
Icoana ce-a iubit.



(1868, 19 septembrie/ 1 octombrie)

Inapoi la Eminescu