|
Adela Mateş, Atitudini colective în lumea rurală privind baticul Baticul este un obiect vestimentar cu o largă răspândire în toate timpurile şi în aproape toate spaţiile geografice, având rolul de protejare şi acoperire a capului femeii. Portul popular ardelenesc prezintă o mare varietate, dar există un tip general românesc în care toate piesele principale, atât feminine, cât şi masculine, au o unitate de fond prin: materia primă, croială, ornamentaţie şi cromatică. O mare asemănare există între portul popular şi vestimentaţia dacică şi ilirică identificată pe metopele de pe Columna Traiană şi pe monumentul de la Adamclisi. Baza morfologică este, însă mai veche, existând, încă din neolitic, reprezentări antopomorfe cu elemente de coafură şi « batic ». Chiar şi astăzi, în mediul rural, costumul tradiţional marchează: a) apartenenţa la un grup regional, economic, social, religios şi etnic; b) vârsta şi etapele vieţii ; c) stări de spirit – baticul fiind cel mai evident în tot acest ansamblu. În viaţa femeii există trei momente principale când părul, coafura şi baticul se schimbă ca ornamentică, dar şi ca funcţionalitate: pubertatea, căsătoria şi îmbatrănirea, sau văduvia. O bogăţie de superstiţii există la naşterea unui copil şi o mare atenţie se acorda bucăţelelor mici de pânză cu care se înfăşează nou-născutul (pelincă, pl. pelince) pentru ca duhurile rele să nu-l sluţească, sau să nu-l pună în pericol. Moaşei, pentru eforturile ei, i se dăruia o năframă nouă şi un ştergar. Când fata creşte, îşi îngrijeşte părul cu fierturi de plante, apoi şi-l împodobeşte cu panglici şi flori. Până la căsătorie nu este obligatoriu să poarte batic decât la înmormântări, biserică şi muncile agricole. O varietate largă de obiceiuri legate de folosirea baticului se practică în cel mai important momentul din viaţa unei femei: nunta. La logodnă baticul fetei este schimbat cu inelul viitorului mire şi acestea se numesc “semne de încredinţare”, sau “credinţă”. Voalul este extrem de important. Elena Sevastos citează pe Muratori, în “Antiquitates Italicae” pentru a identifica originea acestuia la romani, însă aceştia foloseau voalul roşu-purpuriu pus pe capetele ambilor miri. Voalul este schimbat de naşă cu cu un batic, miresei i se face coc şi din acest moment stă la masă cu nevestele tinere. De a doua zi, ea nu va mai purta capul gol niciodată. Culorile baticului se schimbă o dată cu vârsta, astfel la o vârstă mai avansată predomină culorile închise cu motive geometrice. Femeile bătrâne poartă cel mai adesea năfrămi negre. Ritualul de înmormantare este, de asemenea, extrem de bogat şi diferă în funcţie de vârsta defunctei. Fetele mari sunt gătite ca miresele, în timp ce toate nevestele şi femeile bătrânei au părul împletit şi acoperit cu batic. Atitudinile colective din lumea rurală se exprimă sub forma unor practici legate de credinţe şi superstiţii. Deşi Biserica a luptat intens împotriva acestora, ele au subzistat sub forma datinilor. Astfel, au dăinuit peste milenii nenumărate practici referitoare la păr, împodobirea şi acoperirea capului, care încep de la naştere şi însoţesc viaţa omului până la moarte, fiind în conexiune cu duhurile benefice, ori malefice. |