|
Ioan Toşa, Bozăritul şi dohotăritul - două industrii ţărăneşti dispărute Bozăritul şi dohotăritul au fost două industrii ţărăneşti de obţinere a uleiurilor din unele esenţe lemnoase (răşinoase, în special din pin negru – în cazul bozăritului, sau din coajă de mesteacăn – în dohotărit), prin distilare pirogenică. Cu toate că în unele zone tehnica de obţinere a dohotului din aceste esenţe lemnoase s-a practicat la scară mică de către unele femei (ştiutoare), până în deceniul VI al secolului XX, bibliografia românească referitoare la acest procedeu este, relative, săracă (numai trei titluri). Cea mai simplă tehnică de obţinere a acestui ulei a fost întâlnită, în prima jumătate a secolului trecut, în satele moldoveneşti, din zona Bicaz şi consta din următorul procedeu: femeia lua o creangă verde de mesteacăn şi-i dădea foc, ţinând-o deasupra unei linguri. Prin încălzire, din nuia curgea în lingură o zeamă care, apoi, era folosită pentru tratarea unor boli de piele ca; bubele şi pecinginea; spurca (nişte bube mărunte pline cu apă ce apăreau pe faţă şi corp, care apoi coc, provocând mâncărime mare, iar prin scărpinare se făceau răni adânci); rohiile (bube ce apăreau, după naştere, la copii şi lăuză, pe faţă şi care se transformau în răni umede); râia căprească; bolile de gură şi de picioare apărute la animale (dohot de mesteacăn) şi arsurile. Legat de puterea dohotului în vindecarea unor boli de piele, potrivit credinţelor populare, este semnificativă declaraţia unei bătrâne din Galu (Neamţ) „Eu, cu dohot pot să fac din nou fată mare pe fata care a greşit, fac eu o doftorie, o pun de trei-patru ori, acolo şi se face fată mare, aşa cum a fost înainte”. Pentru obţinerea unei cantităţi mai mari de dohot se folosea o instalaţie formată din două oale de lut, suprapuse, lipite cu lut. Oala superioară era mai mare şi avea o gaură la fund, în care se monta o ţeavă de lemn. Se săpa o groapă în care se punea oala inferioară, iar în oala superioară se punea scoarţă de mesteacăn (curăţată de foiţa albă de deasupra) şi se acoperea cu un capac, lipindu-se şi acesta cu lut. În jurul oalei cu scoarţă se făcea foc, iar căldura făcea ca mâzga din scoarţă să se scurgă în oala de jos. Distilarea pirogenică a fost practicată încă din antichitate, după cum spune Pliniu cel Bătrân, în Istoria Naturală „lemnul este despicat în bucăţi subţiri şi este pus în cuptor unde este încălzit, înconjurându-l cu foc de toate părţile. Cel dintâi lichid curge ca apa printr-un canal, care, în Lyria, se numeşte cedrium, are atâta putere încât, în Egipt, se întrebuinţează ca unsoare la conservarea cadavrelor. Răşina care vine după aceea, mai groasă, constituie catranul propriu-zis”. Naturalistul Balthazar Hacquet, în călătoria sa documentară în nordul Moldovie şi nord-estul Transilvaniei, din anii 1788-1789, a fost martorul ocular ce a consemnat tehnica de ardere a scoarţei de mesteacăn în localităţile Straja şi Frasina. În 1876, prof. P.S. Aurelian (Universitatea, Iaşi), tot în timpul unei călătorii de documentare din Bucovina, descrie un cuptor de ardere, metoda de extragere, întrebuinţarea şi comercializarea gudronului. Cei doi cercetători au descris acest procedeu, aproape identic. Astfel, cuptorul se făcea pe un loc înclinat, într-o poiană, pentru ca vântul să nu tulbure arderea. Se sapă o groapă de forma unui con răsturnat, cu diametru de 4 stânjini (bază) şi 1,5 stânjen adâncime, a cărei pereţi se bat bine cu un mai, pentru a-i conferi rezistenţă în timpul arderii. În faţa acestei gropi, în josul pantei, se sapă o altă groapă cu diametru mai mic şi de aceeaşi adâncime. Între cele două gropi se face „uliţa gudronului”, un şanţ în care se pune un uluc din lemn. Fundul cuptorului (vârful conului) se căptuşeşte cu lespezi de piatră, până la înălţimea de 3 stânjeni. Cuptorul se umple cu coajă de mesteacăn (10 cară de scoarţă) şi se acoperă cu lut amestecat cu brazdă verde în aşa fel să mai rămână, pe alocuri, deschideri pe unde să pătrundă aerul necesar arderii. Această operaţiune se face în lunile iunie-iulie şi durează 48 ore, obţinându-se 20 de vase cu gudron, a 10 ocale/vas. Un cuptor identic a fost descris în 1945 de I. Vintilescu pentru obţinerea boazei. In acest caz se ardeau lemne de răşinoase (lungi de 50 cm, despicate la grosimea de 2-3 degete) clădite vertical sub formă conică, după care se acoperea cu pământ, lăsându-se vârful pentru a se da foc şi aerisire, astfel arderea era înăbuşită. Dohotul se folosea la ungerea osiilor de la căruţe, mori de apă şi vânt (în aceste cazuri se amesteca cu seu de animale, ca să nu se aprindă prin frecare) şi la conservarea lemnului (stâlpi, pari, bărci, corăbii). |