1 Decembrie 1918

"1918 la români - Ziua Națională a Românilor în lumina obiectelor clasate în Patrimoniul Cultural Național Mobil"

Dragoș Ungureanu

Selecția "Bunuri culturale referitoare la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 clasate în Patrimoniul Cultural Național"

Pentru istoria noastră naţională, Marea Unire de la Alba Iulia din 1918 reprezintă evenimentul cel mai important şi semnifică împlinirea idealului românesc de a trăi liber într-un singur stat naţional unitar. Pentru românii din Transilvania şi Banat această dorinţă are rădăcini mult mai profunde în timp (perioada medievală şi premodernă a istoriei) dar şi ca semnificaţie, rădăcini ce fac trimitere la personalităţi şi evenimente de excepţie: Mihai Viteazul, Ioan Căianu, Ioan Inochentie Micu, reprezentanţii Şcolii Ardelene la Horea şi Avram Iancu. Amintim de Mihai Viteazul nu atât pentru faptul că a înfăptuit la 1600 unirea celor trei principate româneşti (eveniment de mare importanţă care a fost invocat de paşoptiştii din toate cele trei principate româneşti) cât pentru un eveniment care, din păcate, în perioada comunistă nu a fost mediatizat pe măsura importanţei sale: este vorba de înfiinţarea de către Mihai Viteazul la Alba Iulia a mitropoliei ortodoxe româneşti într-o perioadă în care erau recunoscute doar trei religii (catolică, lutherană şi calvină) religia ortodoxă nefiind recunoscută, deşi credincioşii ortodocşi erau de două ori mai numeroşi decât toţi ceilalţi la un loc. Actul demonstrează clar conştiinţa voievodului şi a clerului românesc de la Sud de Carpaţi asupra originii şi identităţii românilor ardeleni. Ţinem să subliniem acest eveniment pentru a pune punct modei demitizărilor despre conştiinţa de neam şi ţară în Evul Mediu românesc. Actul a fost efectuat exclusiv pentru românii din Transilvania fără ca Mihai Viteazul să fi vizat vreun câştig material sau să fi răspuns vreunei solicitări externe. Ulterior, mitropolia de la Alba Iulia a fost sprijinită financiar şi material de toţi voievozii Ţării Româneşti, inclusiv de fanarioţi şi apărată în momente dificile – amintim ruperea relaţiilor dintre Ţara Românească şi principatul Ardealului în timpul domniilor lui Şerban Cantacuzino şi Mihai Apaffi când principele ardelean (calvin) l-a arestat şi prigonit pe mitropolitul ortodox Sava Brancovici. Prigonirea s-a aplanat când principele Ţării Româneşti a ameninţat cu intervenţia militară. Tot o recunoaştere a importanţei românilor transilvăneni îl reprezintă şi intenţia bisericii romano-catolice de a numi un vicar din rândul românilor în persoana lui Ioan Căianu (tot în perioada domniei lui Mihai Apaffi, 1661-1690). Se dorea prin persoana sa atragerea credincioşilor ortodocşi români din Transilvania la credinţa catolică şi prin aceasta întărirea bisericii romano-catolice a cărei influenţă scăzuse dramatic. Aceeaşi intenţie de colaborare cu românii a existat şi din partea autorităţilor austriece, după ce Transilvania a devenit parte a Imperiului Romano-German, românii din Transilvania devenind ceea ce s-a chemat instrumentum regni – din nou o recunoaştere a importanţei lor în cadrul popoarelor de pe teritoriul Imperiului. Aşa au luat naştere regimentele de graniţă şi aşa s-a ajuns la ultimatumul lui Horea – manifestarea armată a dorinţei de libertate a românilor din Transilvania, Şcoala Ardeleană fiind forma culturală de rezistenţă împotriva maghiarizării.

Anul 1848 a fost cel în care a fost exprimată clar dorinţa de unire a românilor din Transilvania cu cei de peste Carpaţi, dorinţă exprimată la Marea Adunare de la Blaj (3/15 Mai 1848) unde - în urma celebrului discurs al lui Simion Bărnuţiu în care oratorul afirma: "libertatea cea adevărată a oricărei naţiuni nu poate fi decât naţională...nu există libertate atunci când nu-ţi poţi păstra şi afirma liber naţionalitatea... libertatea fără naţionalitate nu se poate înţelege la nici un popor de pe pământ", discursul venind în întâmpinarea desideratului românilor - s-a strigat "Noi vrem să ne unim cu ţara", adică cu Ţara Românească şi Moldova, ca replică la intenţia revoluţionarilor maghiari de a integra Transilvania în graniţele Ungariei. De aici conflictul dintre revoluţionarii maghiari şi cei români conduşi de Avram Iancu. Amintim şi dorinţa revoluţionarilor români de a evidenţia originea latină a lor în raport cu maghiarii, Avram Iancu organizând armata revoluţionară după modelul roman – cu tribuni, prefecţi, centurii, cohorte şi legiuni, etc. În perioada dintre revoluţia de la 1848 şi primul război mondial ideea de unitate a românilor a fost promovată şi susţinută de către memorandişti dintre care amintim pe Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băseşti, Iuliu Coroianu şi Ioan Raţiu. Memorandumul din 1892 a marcat apogeul luptei de emancipare a românilor din Transilvania din sec al XIX-lea, aducând problema românească în conştiinţa europeană. Un rol important l-a avut presa scrisă, şi anume periodicul Telegraful român (fondat de Andrei Şaguna în 1833) revista Tribuna, de unde şi numele colaboratorilor săi de tribunişti, ei acţionând sub lozinca "Pentru toţi românii soarele la Bucureşti răsare", apoi Albina, Familia şi Gazeta Transilvaniei. Tribuniştii mai scot trei publicaţii: Foaia poporului (Sibiu), Gazeta Bucovinei (Cernăuţi) şi Corespondenţa română (la Bucureşti – cu un rol foarte important de legătură cu opinia publică bucureşteană). Dintre memorandişti, amintim pe Ion Raţiu, unul din fondatorii Partidului Naţional Român din Transilvania, partidul care a reprezentat interesele românilor din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina. Ion Raţiu a avut funcţia de prefect în armata lui Avram Iancu la 1848. Semnatar al memorandului şi acuzat de autorităţile maghiare de instigare prin presă a declarat: "Ceea ce se discută aici este însăşi existenţa poporului român. Existenţa unui popor însă nu se discută, ci se afirmă". Aceste acţiuni politice au fost dublate de acţiuni culturale ca reacţie împotriva maghiarizării. Au luat fiinţă în această perioadă câteva societăţi culturale foarte active în conservarea tradiţiilor şi valorilor culturale ale poporului român: Asociaţia transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român (cunoscută de obicei sub numele prescurtat de ASTRA) înfiinţată de Andrei Şaguna împreună cu George Bariţiu, Timotei Cipariu şi Ion Puşcariu. Asociaţia avea ca scop "înaintarea literaturii române şi cultura poporului român în deosebitele ramuri, prin studii, prin elaborarea de opuri, prin premii şi stipendii pentru diferitele specialităţi de ştiinţă şi arte şi altele asemenea" Alte societăţi înfiinţate a fost Societatea pentru fond de teatru român care a organizat spectacole la Sibiu, Braşov, Oraviţa şi Blaj şi a editat un anuar (devenit în 1911 Revista teatrală), apoi Fundaţia pentru ajutorarea ziariştilor români din Ungaria (1910). La aceste societăţi s-au adăugat cele din România care urmăreau acelaşi ţel – sprijinirea poporului român de peste munţi: Liga pentru unitatea culturală a românilor, Transilvania şi Carpaţi, Asociaţia generală a studenţilor români din Bucureşti, Societatea academică, Junimea etc.

Desideratul românilor de a trăi într-un singur stat a fost împlinit în urma participării României la primul război mondial, participare care a avut tot sprijinul opiniei publice româneşti. Dăm câteva exemple de luări de poziţie: Take Ionescu, cuvântare în sala Dacia pe 15 Februarie 1915 - "nu este suficient să adere la această politică, un grup ci o întreagă ţară. Nu este vorba domnilor să trăim într-o Românie mai mică sau mai mare; toate pot să iasă din războiul acesta, un singur lucru nu poate să iasă: să rămână lucrurile cum au fost" (Take Ionescu, Pentru România Mare. Discursuri din război, 1915 - 1917, Bucureşti, 1919, p. 5); În cadrul aceleiaşi întruniri, Nicolae Filipescu făcea apel la rege: "prin urmare domnilor, regele actual care nu domneşte numai pentru el, ci pentru toţi urmaşii lui, el are cel dintâi datoria ca el să ia iniţiativa şi prin vitejia pe care nu mă îndoiesc că o are, să lege definitiv soarta noastră de a lui. Noi avem o singură problemă, unitatea naţională; el are două: unitatea naţională a poporului peste care domneşte şi întărirea dinastiei în virtutea căreia domneşte" îşi încheia discursul, cerându-i regelui să "dea poporului unitatea sacră pentru că împreună să facem România Mare, căci în România Mică nu mai este loc nici pentru noi nici pentru tine" (Nicolae Filipescu, Pentru România Mare, Cuvântări din război, 1914-1916, Brăila, 1925, p. 138-139). Filipescu considera că România fără Ardeal era "o absurditate geografică, o fâşie de pământ întortocheată, frântă în semicerc"(Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru reîntregirea României, 1916 – 1919, Ed. a III – a, note de Mircea Popa, Bucureşti, 1989. p. 128). Iar dincolo de linia vestică a semicercului Filipescu prevedea viitorul românilor transilvăneni astfel: "Şcolile vor fi măturate şi statuia lui Arpad de pe Tâmpa Braşovului va fi ridicată din nou ca un simbol al omorârii unui popor" (A.N.I.C., fond Casa Regală - Ferdinand, dos 2/1915, f. 123). În concluzie, "cine nu înţelege instinctul de viaţă al acestui popor ce se zbuciumă grozav de furiile morţii, cine se simte mai aproape sufleteşte de bronzurile grădinilor din Berlin decât de barda din mâna lui Mihai Viteazul nu are ce căuta la praznicul nostru" (A.N.I.C., fond Casa Regală - Ferdinand, dos 2/1915, f 115).

Acţiunea proantantistă a fost susţinută de profesorii universitari, animaţi de dr. Ioan Cantacuzino, dr. Thoma Ionescu, rectorul Universităţii din Bucureşti, Const. Dissescu, Dimitrie Onciul şi Ermil Pangrati (A.N.I.C., fond Casa Regală - Ferdinand, dos. 45/1914, f. 34), din partea cărora regele a primit un memoriu. Răspunsul suveranului adresat profesorilor universitari suna: "nu pot avea alt sentiment şi alt ideal decât acela al naţiunii române. Domnii profesori nu au numai dreptul dar şi datoria să se amestece în marile mişcări ale neamului" ("Facla", an V, nr 358/29 oct. 1914, p. 2). În esenţă regele le declară că sentimentul său personal, dorinţele sale nu pot fi separate de cele ale poporului român, prin urmare nici de ale lor. O declaraţie foarte încurajatoare, făcută mai mult politicos decât cordial.

În discursurile sale N. Titulescu adoptă o poziţie antantofilă, combătând intrarea României în război alături de Puterile Centrale, considerând că aşa o orientare nu poate duce la unirea Transilvaniei cu România. Deşi considera un măcel îngrozitor, milita pentru ieşirea României din neutralitate, convins fiind că alăturarea la Antantă "vom înlătura graniţele care de veacuri ne sufocau, care sunt ca nişte tăieturi adânci în corpul viu al naţiunii" (Nicolae. Titulescu, Discursuri, Bucureşti, 1967, p. 141). Titulescu continua discursul său considerând că "în împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă şi mare! România nu poate fi întreagă fără Ardeal pentru că Ardealul e românismul în restrişte iar întărirea care îndepărtează vrăşmaşul e viaţa care cheamă viaţa. Ne trebuie Ardealul! Nu putem trăi fără el! Vom şti să-l avem şi mai ales să-l merităm"( Nicolae. Titulescu, Discursuri, Bucureşti, 1967, p. 142).

România Mare s-a format ca urmare a voinţei populare din Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia. Aceasta cu atât mai mult cu cât aceste provincii româneşti se aflau în stăpânirea a două imperii (austro-ungar şi rusesc) din care unul era aliat al României în război iar celălalt inamic. Mai mult, la sfârşitul lui 1917 România avea cea mai mare parte a teritoriului sub ocpuaţie germană şi un aliat care încheiase pace separată cu inamicul, fiind practic în imposibilitate de a continua războiul. La nici un an de zile, în urma capitulării Germaniei în fata aliaţilor occidentali ai României, avea să ia naştere România Mare, prin dezmembrarea Imperiilor ţarist şi austro-ungar, prin voinţa liberă a transilvănenilor şi moldovenilor. În concluzie, tratatul încheiat între România şi statele ce compuneau Antanta Cordială şi soldaţii români (în rândurile ei aflându-se foarte mulţi ardeleni, fugiţi peste munţi din Transilvania sau dezertori din armata austro-ungară şi înrolaţi voluntar în armata română) au stat la baza Marii Uniri. Ultimul cuvânt l-au avut însă reprezentanţii poporului din Basarabia, Bucovina, Banat şi Transilvania unde nu mai exista autoritate rusească sau maghiară. "Veritabilul fundament al unităţii româneşti – aprecia istoricul Gh. Brătianu – nu a fost stabilit nici la Saint Germain, nici la Trianon, el este rezultatul existenţei însăşi a poporului român, «enigmă şi miracol al istoriei din sud-estul european»" (Gheorghe I. Brătianu, Originile şi formarea unităţii româneşti, Iaşi 1998, p. 289-90). La fel de exactă şi declaraţia delegaţiei Bucovinei condusă de Iancu Flondor care a prezentat regelui la 28 noiembrie actul unirii. "Aducem Maiestăţii Voastre, regele tuturor românilor, unirea unei ţări întregi, a Ţării Bucovina. Această ţară ţi-o închinăm Măria-ta, noi toţi […] nu e o cucerire a armelor ci întoarcerea la vatră a fraţilor despărţiţi, care în Majestatea Voastră regăsesc pe părintele de mult pierdut şi mult dorit". Dăm în continuare textele declaraţiilor de Unire cu România a Sfatului Ţării din Basarabia şi a Congresului General al Bucovinei. Rezoluţia Adunării de la Alba Iulia ca parte a prezentei este expusă mai jos..

Declaraţia de Unire a Basarabiei cu România, la 27 martie/9 aprilie 1918

"În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară:

Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechei Moldove,

În puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor,

de azi înainte şi pentru totdeauna

se uneşte cu mama sa România.

Această unire se face pe următoarele baze:

1. Sfatul Ţării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare după nevoile şi cererile norodului; aceste hotărâri se vor recunoaşte de Guvernul Român;

2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Ţării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, ca un organ împlinitor şi administraţia proprie; 3. Competenţa Sfatului Ţării este: a) Votarea bugetelor locale; b) Controlul tuturor organelor zemstvelor şi oraşelor;

c) Numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale, prin Organul său împlinitor, iar funcţionarii înalţi sunt întăriţi de Guvern; 4. Recrutarea Armatei se va face în principiu pe baze teritoriale;

5. Legile în vigoare şi organizaţia locală (zemstve şi oraşe) rămân în putere şi vor putea fi schimbate de Parlamentul Român, numai după ce vor lua parte la lucrările minorităţilor din Basarabia;

6. Respectul drepturilor minorităţilor din Basarabia; 7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniştri Român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sânul reprezentanţilor Basarabiei din Parlamentul Român; 8. Basarabia va trimite în Parlamentul Român un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, secret şi direct; 9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste şi sate, oraşe, zemstve şi Parlament, se vor face pe baza votului universal, egal, secret şi direct; 10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obştei vor fi garantate prin Constituţie..."

Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România, la 15/28 noiembrie 1918

"Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuţi, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul secolelor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirei păgâne; că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-şi înstrăineze firea şi să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voieşte să trăiască ca frate; că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, izgonirea limbei lor din viata publică, din şcoală şi chiar din biserică; că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile şi izvoarele de câştig ale acestei ţări, şi despoiat în mare parte de vechea sa moştenire; dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă va sosi, şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat!

Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi s-a întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre.

Drept aceea

Noi,

Congresul general al Bucovinei,

întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare,

în numele Suveranităţii naţionale,

Hotărâm:

Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României".

Fişe de obiecte clasate în patrimoniul cultural naţional ce au legătură cu Marea Unire de la Alba Iulia se găsesc în arhiva Direcţiei Patrimoniu mobil din cadrul Institutului Naţional al Patrimoniului. Pot fi grupate în două categorii: obiecte ce au legătură directă cu actul Unirii şi obiecte ce au aparţinut persoanelor implicate în actul unirii.

Din prima categorie fac parte:

A doua categorie grupează următoarele obiecte:

1. Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 18 noiembrie/1 decembrie 1918 şi celelalte acte din prima categorie demonstrează în mod clar caracterul democratic şi natural al actului Unirii. Textul scris pe pergament cu cerneală neagră este următorul:

Rezoluţiunea
Adunării Naţionale de la Alba Iulia
din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918

I. Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.

II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:

Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.
Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.
Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.
Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Naţională dă expresie dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale.

V. Românii adunaţi în această Adunare Naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul Monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara mamă România.

VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume naţiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştinţa tuturor acelor naţiuni.

VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.

VIII. Adunarea Naţională dă expresiune mulţumirei şi admiraţiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizaţiunea de ghiarele barbariei.

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunei române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.

2. Spicuiri din cuvântarea lui Vasile Goldiş de la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918

[...] Naţiunile trebuiesc liberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi liberă îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă unirea cu Ţara Românească.

Bucăţirea poporului românesc n-a fost urmarea vreunei legi economice, în care terminologie se ascunde minciuna. Dimpotrivă, teritoriul dintre Nistru, Tisa şi Dunăre constituie cea mai ideală unitate economică aproape autarchie.

Bucăţirea trupului românesc a fost act de barbarie. Distrusă barbar, unirea tuturor Românilor într-un singur Stat, este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiunei. (Strigăte entuziaste: Aşa-i).

Teritoriile locuite de Români de la descălecarea lui Traian şi până astăzi au fost teritorii româneşti. Nu există putere de a suci logica până acolo, ca invadările elementelor străine dirijate pe aceste teritorii în chip artificial şi prin abuzul de putere al Statului cu scopul desfiinţării noastre naţionale, să poată clătina dreptul nostru de proprietate asupra acestor teritorii (Aşa-i). Aşa ceva ar fi sancţionarea crimei şi ar constitui o pălmuire a civilizaţiunii, care principial nu admite substituirea dreptului prin brutalitate.

După drept şi dreptate Românii din Ungaria şi Transilvania dimpreună cu toate teritoriile locuite de dânşii trebuie să fie uniţi cu Regatul Român. (Îndelungate strigăte şi aclamaţii).

Din a doua categorie de obiecte clasate în patrimoniul cultural naţional, ale căror fişe de evidenţă se află în arhiva Direcţiei Patrimoniu mobil din cadrul Institutului Naţional al Patrimoniului fac parte cele referitoare la personalităţile care au legătură cu actul Unirii. Menţionăm pe regele Ferdinand, Nicolae Iorga, mareşalii Prezan şi Averescu, generalii Henri Berthelot şi Eremia Grigorescu, Ştefan Cicio-Pop şi Alexandru Vaida-Voevod.

Regele Ferdinand, supranumit după 1918 şi Ferdinand Întregitorul este legat direct de actul Unirii. Împotriva voinţei sale, s-a supus voinţei hotărârii Consiliului de Coroană şi a angajat România în război de partea puterilor Antantei. Presa vremii a înregistrat acest lucru: "punând totul în balanţa minţii sănătoase dând sentimentele la o parte şi judecând rece şi drept a ales momentul cel mai potrivit pentru a face jocul ce asigura existenţa poporului ce îl conduce" ("România Liberă", An. IV, nr 8/18 noiembrie 1918). Trebuie subliniat că această decizie nu a întrunit marea majoritate a voturilor şi că lideri importanţi ca Marghiloman sau Carp, erau în favoarea Germaniei şi contra Rusiei, socotită nu fără temei un pericol mult mai mare pentru românii de peste Prut decât era monarhia dualistă pentru românii de peste Carpaţi. Semnificativă este urarea făcută regelui de către Nicolae Filipescu în momentul când a urcat pe tronul ţării: "să împlinească visul unui neam împodobindu-se cu titlurile lui Mihai Viteazul domn al Ţării Româneşti al întregului Ardeal şi al Moldovei, adăugând pe deasupra strălucirea purpurei regale; sau răpus, în cel mai suprem avânt de vitejie al neamului vei fi totuşi sfinţit ca un erou naţional. De nu va fi nici una nici alta grozav mă tem că nici praful nu se va alege de ţară şi de dinastie! De aceea, mărirea ce ţi-o urăm sire, este să te încoronezi la Alba Iulia sau să mori pe câmpia de la Turda" (Nicolae Filipescu, Însemnări 1914 - 1916, Bucureşti 1936, p. 169). Urarea demonstrează idealurile noii domnii şi ale poporului român. Cu privire la hotărârea de a intra în război de partea Antantei, regele declara: "eu sunt un rege constituţional, prin urmare dacă ţara crede că interesele ei îi dictează să meargă împotriva Puterilor Centrale, nu în mine va găsi o piedică în realizarea idealului naţional" (I.Gh. Duca, Memorii, Timişoara, 1992, vol II, p. 113.). Dealtfel regele afirma despre sine: "De la început mi-am impus această regulă de conştiinţă: să fac abstracţie de mine însumi, să nu ţin socoteală nici de originile mele, nici de familia mea. Să nu văd decât România, să nu cuget decât la ea; să nu exist decât pentru ea. Nu se domneşte asupra unui popor pentru sine, ci pentru acel popor. În aceasta constă onestitatea unui rege."

Sceptrul regelui Ferdinand a cărui fişă se află în arhiva Direcţiei Patrimoniu mobil simbolizează suveranitatea poporului român pe teritoriul României Mari şi face trimitere direct la actul Unirii prin reprezentarea provinciilor româneşti unite cu România Mică prin cele patru statuete de ţărănci în costume naţionale care susţin globul. Ele reprezintă România (regatul vechi), Transilvania, Basarabia şi Bucovina.

Tot de numele regelui Ferdinand este legată şi înfiinţarea Ordinului Ferdinand, ordin ce avea să fie acordat personalităţilor ce au avut rol în Marea Unire. Una din ele a fost profesorul Nicolae Iorga, decorat cu Ordinul Ferdinand în grad de colan. Ca personalitate ştiinţifică, Nicolae Iorga este unul din pilonii culturii româneşti, opera sa având un volum imens, greu de egalat la nivel mondial. Este autorul a circa 5000 volume şi a peste 25000 studii de specialitate. Discursul său din iarna lui 1916-1917 de la Iaşi, atunci când armata română depăşită numeric şi ca dotare se retrăsese luptând în Moldova este memorabil şi avea să însufleţească factorii ei de conducere ca şi pe militarii din linia întâi. Nicolae Iorga şi-a încheiat discursul cu cuvintele lui Petru Rareş: "vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât", fapt care avea să se împlinească doi ani mai târziu la Alba Iulia.

Un alt factor realizator al Unirii a fost armata română. Eroismul militarilor români şi valoarea conducerii armatei române au fost demonstrate în bătăliile din toamna şi iarna lui 1916 de pe Valea Jiului, din Dobrogea apoi cele din 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz în ciuda disproporţiilor materiale şi umane. Per ansamblu, armata română a imobilizat o întreagă armată germană care ar fu putut înclina balanţa pe frontul de Vest contra Franţei şi Angliei. Din rândul conducerii militare româneşti s-au evidenţiat o serie de personalităţi de la care ne-au parvenit unele obiecte personale ale căror fişe de evidenţă le avem în arhivă: Este vorba de mareşalii Averescu şi Prezan şi de generalii Eremia Grigorescu şi Henri Berthelot.

Mareşalul Alexandru Averescu s-a născut în 1859 în satul Babele din sudul Basarabiei. Participă ca jandarm la războiul de independenţă unde se distinge prin fapte de arme. După război decide să îmbrăţişeze o carieră militară şi se înscrie la Şcoala Divizionară de la Mănăstirea Dealu (1881), apoi urmează cursurile Şcolii Superioare de Război din Torino, al cărei absolvent devine în 1886. Întors în ţară, Averescu devine director la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti (1894–1895), ataşat militar la Berlin (1895-1898), apoi şeful Secţiei Operaţii în Marele Stat Major (1899 - 1904). Pe 10 mai 1906, regele Carol I îl înaintează la gradul de general de brigadă. Pe 12 martie 1907, Averescu este numit ministru de război în guvernul Sturdza, iar la alegerile din mai 1907 candidează independent pentru Senat. Între 18 noiembrie 1911 - 2 decembrie 1913, este numit Şef al Marelui Stat Major General, coordonând acţiunile militare ale României în Al Doilea Război Balcanic. În acest timp, este înaintat la gradul de general de divizie (1 aprilie 1912), iar pe 2 decembrie 1913 îi este încredinţată conducerea Corpului I Armată.

Cunoaşte gloria conducând armata a II-a română în bătăliile din războiul de reîntregire de la Mărăşti şi Oituz. S-a evidenţiat ca un comandant dinamic şi cu imaginaţie, preluând deseori iniţiativa chiar în situaţii de inferioritate numerică cum a fost cazul manevrei de la Flămânda (1916) când a trecut Dunărea căzând în spatele trupelor germano-bulgare. A fost apreciat de regele Ferdinand şi de regina Maria. Bastonul de mareşal l-a primit în 1930 ca o recunoaştere a activităţii sale în timpul războiului. Istoria bastonului de mareşal înregistrează momente oarecum hilare şi care definesc din păcate caracterul noilor autorităţi comuniste, lipsite de experienţă în ceea ce priveşte anumite categorii de bunuri culturale. El a intrat în colecţia Muzeului Militar Naţional în anul 1960, fiind confiscat de Ministerul Afacerilor Interne, care comunica muzeului că trimite un baston de metal galben, îmbrăcat în pluş roşu şi o cutie de carton roşie ce au aparţinut fostului mareşal Averescu, acesta fiind confiscat de la numitul Ion Iliescu (Cornelia König, Bastonul de mareşal, în Străjer în calea furtunilor. Magazin al Fundaţiei "Mareşal Alexandru Averescu", Anul I, nr. 1, August 2007, p. 34).

Mareşalul Constantin Prezan s-a născut la 27 ianuarie 1861 la Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, judeţul Dâmboviţa. A urmat Şcoala fiilor de militari din Iaşi, Şcoala de Ofiţeri din Bucureşti (1878-1880), Şcoala specială de artilerie şi geniu, arma geniu (1881-1883), Şcoala de aplicaţii de artilerie şi geniu de la Fontainebleau, Paris (1883-1886), unde obţine şi brevetul de ofiţer de stat major. În momentul intrării României în război ocupă funcţia de comandant al armatei a IV-a (Armata de Nord). În fruntea ei a trecut graniţa în Ardeal, eliberând eliberând o suprafaţă de 1.200 km2, atingând aliniamentul sud Vatra Dornei-est Răstolniţa-pantele de vest ale Munţilor Gurghiului-est Sovata-Praid-Odorhei. În urma contraofensivei generale germane s-a retras în deplină ordine pe aliniamente întărite încă dinainte de începerea războiului. După 1 octombrie, Prezan conduce cu succes Armata de Nord, in cadrul Grupului de Armate "Nord", comandat de generalul Averescu, în cunoscuta "bătălie a trecătorilor".

În noiembrie este numit la comanda trupelor însărcinate cu apărarea Bucureştilor (grupul de divizii "Prezan") contra armatelor germane, bulgare şi turceşti care atacau din mai multe direcţii. Contraatacul românesc împotriva trupelor atacatoare a început bine, planul fiind foarte bine elaborate şi îndrăzneţ, având în vedere raportul de forţe. Ghinionul face ca acesta să fie descoperit de inamic, ceea ce a dus la abandonarea lui. În cele din urmă capitala a trebuit să fie abandonată, grupul de armate riscând încercuirea. Tot sub comanda mareşalului Prezan, grupul său de divizii a acoperit retragerea armatei române pe aliniamentul din sudul Moldovei. După desfiinţarea grupului (misiunea grupului – apărarea capitalei - dispăruse) şi regruparea unităţilor care îl constituiau în cadrul armatei a II-a, mareşalul Prezan a fost numit şef al Marelui Cartier General avândul ca adjunct pe generalul Constantin Cristescu.

În noua funcţie, Prezan începe cu realizarea concentrării armatei în Moldova, restabilirea disciplinei în rândul corpului ofiţerilor şi al trupei şi refacerea moralului armatei, refacerea (redimensionarea, reorganizarea, înzestrarea) armatei, reglementarea raporturilor de comandament cu aliatul rus, neutralizarea efectelor revoluţiei bolşevice. Concomitent cu aceste acţiuni, Marele Cartier General sub comanda generalului Prezan, a acţionat pentru pregătirea bătăliilor ofensive din vara anului 1917: pregătirea planurilor de operaţii, concentrarea forţelor şi mijloacelor, pregătirea materială şi morală a ofensivei. Concepţia strategică prevedea o lovitură principală dată de Armata 1 Română în sectorul Nămoloasa, precedată de dezvoltarea ofensivei Armatei a 2-a în sectorul Mărăşti. Conform planului, marea bătălie din Moldova a început cu ofensiva Armatei a 2-a care s-a desfăşurat în perioada 11/24 iulie-19 iulie/1 august 1917, dar proiectata ofensivă de la Nămoloasa s-a transformat în marea bătălie de apărare de la Mărăşeşti datorită retragerii Armatei 8 ruse în faţa ofensivei Puterilor Centrale din Galiţia. Bătălia de la Mărăşeşti începe la 24 iulie/6 august când Armata 9 germană trece la ofensivă, iar Armata 1 Română, comandată de generalul artilerist Cristescu (numit în funcţie la 11 iunie apoi înlocuit cu generalul Eremia Grigorescu), care intra treptat în dispozitiv pentru preluarea fâşiilor de apărare ale marilor unităţi ruse retrase de pe front şi trimise în Galiţia, şi Armata 4 rusă duc lupte dârze de apărare.

După stabilizarea frontului şi precipitarea evenimentelor revoluţionare din Rusia, la 21 noiembrie/4 decembrie 1917 generalul Prezan a fost numit comandant suprem al Armatei Române, iar la 26 noiembrie/9 decembrie generalul artilerist Alexandru Lupescu, în numele generalului Prezan, va semna la Focşani armistiţiul cu armatele Puterilor Centrale. La 9/22 decembrie generalul Prezan va autoriza acţiunea Diviziei 16 Infanterie asupra celor peste 3.000 de soldaţi ruşi de la Socola, care devenise centrul comitetului revoluţionar. Începând cu 10/23 ianuarie 1918 generalul Prezan va asigura trecerea trupelor române în Basarabia, iniţial Divizia 11 Infanterie, ulterior constituirea Corpului 6 Armată, pe teritoriul de la est de Prut. La 29 ianuarie/11 februarie 1918 guvernul Brătianu a demisionat, fiind înlocuit de cabinetul general Averescu, înlocuit la rândul său de cabinetul Marghiloman (5/18 martie), generalul Prezan fiind în funcţie până la 6/19 aprilie, când regele Ferdinand este nevoit să-i accepte demisia, şef al Marelui Stat Major al Armatei fiind numit generalul artilerist Constantin Cristescu.

La 24 octombrie/6 noiembrie 1918 guvernul Marghiloman este înlocuit cu guvernul generalului artilerist Constantin Coandă, cu generalul artilerist Eremia Grigorescu ministru de război, care va conduce a doua mobilizare a Armatei Române decretată la 28 octombrie/10 noiembrie, când în fruntea Marelui Cartier General este readus generalul Constantin Prezan. Concomitent cu executarea mobilizării, Armata Română a preluat controlul asupra oraşelor Focşani şi Brăila, Corpul 3 Armată a reocupat garnizoanele de reşedinţă de la sud de Carpaţi şi a trecut trupe române peste Carpaţi (Divizia 1 Vânători, Divizia 7 Infanterie) instituind controlul asupra teritoriilor de la vest de Carpaţi, până pe aliniamentul râului Mureş. După întâlnirea Berthelot-Prezan de la Giurgiu din 13/26 noiembrie, unde s-au discutat problemele cooperării viitoare Aliaţi-România, generalul Prezan şi-a concentrat preocupările pe reîntoarcerea familiei regale în Bucureşti (18 noiembrie/1 decembrie 1918), continuarea înaintării trupelor române în Transilvania, consolidarea dispozitivului trupelor române pe Nistru şi în Bucovina. La 8/21 decembrie trupele române vor intra în Dej, la 9/21 decembrie în Turda, la 11/24 decembrie în Cluj, la 11/24 decembrie se va înfiinţa Comandamentul Trupelor din Transilvania (sediul la Sibiu, comandant generalul Traian Moşoiu), iar la 9/22 ianuarie 1919 se va atinge aliniamentul Sighetu Marmaţiei-Baia Mare-Jibou-Zalşu-Ciucea-Vârful Găina-Zam.

Mareşalul Prezan va fi solicitat din nou în momentul declanşării campaniei împotriva trupelor maghiare din 1919. Campania se va finaliza cu o victorie (armata maghiară a fost înfrântă iar guvernul comunist al lui Bela Kun a fost nevoit să demisioneze şi să ia calea exilului). La 7 iunie 1923 generalul Prezan va fi primit în Academia Română ca membru de onoare. La 13 martie 1924 regele Ferdinand a promulgat legea adoptată de parlament prin care se autoriza ca generalul Prezan să poarte toată viaţa uniforma militară şi să se bucure de onoruri militate. Cea mai mare recunoaştere a meritelor sale avea să vină la 25 octombrie 1930, când regale Carol al II-lea avea să-i confere înalta demnitate de mareşal al României. A primit mai multe decoraţii din partea autorităţilor române şi străine: Ordinele Mihai Viteazul clasa a III-a (1916), clasa a II-a (1917), clasa I-a (1920), Steaua României (Mare Cruce), Tacova (Serbia), în grad de comandor (1896), Sf. Ana (Rusia) în grad de comandor (1896), Coroana Regală (Germania), clasa a II-a (1897), "Alexandru" (Bulgaria), în grad de comandor (1897). În 1937 a fost decorat cu colanul Ordinului Carol I, una din cele mai înalte distincţii româneşti. La moartea sa (27 august 1943) presa vremii îl caracteriza: "...ofiţer de rară eleganţă morală, un aristocrat în gestul stăpânit, în liniştea cu care întâmpina adversităţile...Nu-şi voia prestigiul militar transformat în momeală electorală, nu-şi vedea rostul în combinaţiile de partid. A vroit să rămână până la sfârşitul vieţii militar, generalul unităţii naţionale şi nimic mai mult." (Pamfil Şeicaru-Curentul); "era un titan al echilibrului şi liniştii olimpiene." (Revista Intendenţei şi Administraţiei Armatei). (Lucian Predescu, Enciclopedia României – Cugetarea – Material românesc. Oameni şi înfăptuiri, Bucureşti 1999, p.693; http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Constantin_Prezan)

Generalul Eremia Grigorescu s-a născut la Târgu Bujor la 28 noiembrie 1863. Urmează şcoala primară (1870 - 1874) şi gimnaziul "Vasile Alecsandri" din Galaţi (1874 - 1878). Obţine diploma de bacalaureat în 1881, la Liceul Naţional din Iaşi. După absolvirea ciclului inferior, se înscrie la cursurile Facultăţii de Ştiinţă şi Medicină din acelaşi oraş. Urmează doar primul an, după care, în 1882, pleacă la Bucureşti şi se dedică carierei militare. Este admis în urma unui examen la Şcoala de ofiţeri de infanterie şi cavalerie. După absolvirea acestei în 1884, mai urmează încă doi ani la Şcoala de artilerie şi geniu. În urma rezultatelor excepţionale a fost ataşat comitetului de artilerie Saint Thomas d'Acquin din Paris, urmând cursurile de matematică la Sorbona (1887 - 1889).

Funcţii îndeplinite: director al Pulberăriei armatei (Dudeşti, 1899-1904, instituţie înfiinţată de el); director al Direcţiei Artilerie din Ministerul de Război (1905), comandant al Brigăzii 3 Artilerie (1906), comandant şi profesor de algebră superioară al Şcolii Militare de Artilerie şi Geniu din Bucureşti (1907), director al Personalului din Ministerul de Război, comandant al Diviziilor 14 (1914) şi 15 Infanterie (1916), al "Grupului Oituz – Vrancea" (1916 – 1917), al Corpurilor 4 Armată (1917) şi 6 Armată (iunie 1917) şi al Armatei 1 (1917), inspector general al armatei (1918), Ministru de război (24 octombrie – 28 noiembrie 1918), Ministru ad-interim la Industrie şi Comerţ.

Este autor a trei lucrări de specialitate în domeniul artileriei: Tunul revolver Hosckich (1885-1886), Calculul probabilităţilor cu aplicare la gurile de foc (1898), Studiul balistic al armei Manlicher, model 1893 (1902).

Intrarea României în Primului Război Mondial, în 1916, îl găseşte pe post de comandant al Diviziei 15 infanterie. Obţine victoriile de la Mulciova şi Arabagi în Dobrogea. În perioada 30 iulie 1917 - 1 iulie 1918, generalul de divizie Eremia Grigorescu a îndeplinit funcţia de comandant al Armatei 1. Este cunoscut ca eroul de la Mărăşeşti, cea mai mare bătălie de pe frontul românesc, din tot cursul războiului (24 iulie/6 august – 6/19 august 1917). Armata română condusă la început de generalul Constantin Cristescu apoi de Eremia Grigorescu (înlocuitorul lui Cristescu în urma unui diferend al acestuia cu generalul Ragoza comandantul armatei a IV-a ruse din Moldova) a reputat una dintre cele mai strălucitoare victorii contra unui inamic superior, armata germană condusă de generalul Mackensen. Ordinele de operaţii militare din 27,28 şi 30 iulie 1917 sunt edificatoare:

"Din acest moment sunt numit comandant al Armatei 1. Iau comanda în condiţiuni excepţional de grele şi de mare răspundere pentru ţară. Vă rog să-mi daţi ascultare deplină şi fac apel călduros la patriotismul dumneavoastră şi la eroismul dumneavoastră pentru a stăvili ofensiva duşmană şi vom stăvili-o. De rezistenţa şi voinţa noastră a tuturor, de la soldat şi până la mine, depinde soarta Moldovei şi existenţa neamului românesc. Armata noastră joacă un rol hotărâtor în această bătălie." (General Eremia Grigorescu, comandant al Armatei 1, 30 iulie 1917).

"Reamintesc tuturor ostaşilor acestui corp de armată, de la general şi până la ostaş, că izbânda nu se obţine sigur decât atacând cu hotărârea de a face orice sacrificiu, căci nu numai duşmanul, dar chiar moartea se dă în lături din faţa aceluia care atacă cu hotărâre. Ţara şi întreg neamul românesc se găsesc la o cotitură periculoasă în drumul vieţii lor şi scăparea nu o poate aştepta decât de la spiritul de sacrificiu şi abnegaţie a acelora chemaţi să apere ţara şi onoarea drapelului." (General Eremia Grigorescu, Ordin de operaţii din 27-28 iulie 1917, zona Cosmeşti). (http://www.migl.ro/cladiri/Ivesti/Eremia%20Grigorescu.html)

Pentru activitatea sa pe câmpul de luptă a fost decorat cu Ordinul "Mihai Viteazul", cl. a III-a (1916) fiind primul general român decorat cu acest ordin "pentru acte de bravură în faţa inamicului"; Ordinul "Mihai Viteazul", cl. a II-a (1917) Ordinul "Companion of The Bath" al Marii Britanii; Ordinul "Legiunea de Onoare", în grad de Mare Cruce, a Republicii Franceze; Ordinele Imperiale ruseşti "Sfântul Gheorghe", în grad de Mare Cruce, şi "Sfânta Ana", cu însemne de război. A fost apreciat de personalităţi româneşti şi străine: regele Ferdinand, împăratul Japoniei, membrii guvernului României, conducerea armatei române, membrii Academiei române şi ai corpului profesoral al Universităţii Ieşene. Este menţionat în memoriile politice ale unor mari comandanţi militari din epocă (mareşalul Joseph Joffre, generalul Pershing, mareşalul von Hindenburg, generalul von Morgen), şi în lucrările istoricilor Nicolae Iorga, Al. D. Xenopol, Constantin Kiriţescu. A primit două săbii de onoare, una din partea împăratului Japoniei cu inscripţia "Voi sunteţi care scrieţi istoria Ţării" (1918) şi o a doua oferită de corpul profesoral din Universitatea din Iaşi, având inscripţia: "Generalului Eremia Grigorescu, care a făcut scut de apărare Ţării, pecetluind vechea faimă a Neamului Românesc cu sângele bravilor ostaşi pe care i-a condus în luptele de la Oituz şi Mărăşeşti" (Iaşi, 19 noiembrie 1918).

Generalul Henri Mathias Berthelot

« Foch, saluez ! C'est la famille. »

(lors du passage d'un détachement roumain pendant le défilé militaire du 11 novembre 1919)

S-a născut la 7 decembrie 1861 la Feurs, Franţa, decedat la 28 ianuarie 1931). A fost şeful de stat major al comandantului-suprem al trupelor franceze pe Frontul de vest, mareşalul Joseph Joffre. În urma ofensivei trupelor germane contra României şi a retragerii trupelor române în Moldova a fost numit şeful misiunii militare franceze în România, colaborând cu conducerea armatei române la reorganizarea armatei române şi echiparea acesteia cu armament modern, similar celui german.

Cu ocazia unirii de la 1 decembrie 1918, Generalul Henri Mathias Berthelot a declarat: "Sângele eroilor căzuţi în luptele Marelui Război să fie pentru tine, o, frumoasă Românie, sămânţa de noi virtuţi, în aşa fel încât copiii tăi să fie mereu demni de părinţii lor şi gata să-ţi apere pământul sacru, atât de des invadat, dar în cele din urmă întregit prin efortul ultimelor generaţii" (apud http://ro.wikipedia.org/wiki/Henri_Mathias_Berthelot). Mişcătoare este şi declaraţia sa în cursul defilării unui detaşament român cu ocazia paradei militare de la Paris, din 11 noiembrie 1919: generalul Berthelot adresându-se generalului Ferdinand Foch cu următoarele cuvinte "Foch, saluez! C'est la famille." (Salutaţi, Foch! Sunt din familie) (http://www.assemblee-nationale.fr/12/europe/rap-info/i3019.asp)

După terminarea războiului şi încheierea păcii, Parlamentul României l-a decorat pe generalul H. M. Berthelot, ca recunoaştere a meritelor sale deosebite, l-a declarat cetăţean de onoare al României, i-a dăruit un lot de teren şi o locuinţă, iar în 1926 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. Generalul a decedat pe 28 ianuarie 1931, iar pe 6 februarie 1931 s-a citit testamentul generalului Henri-Mathias Berthelot, care, "spre a mulţumi naţiei româneşti pentru toate mărturiile de recunoştinţă şi de dragoste ce mi-au fost arătate", a lăsat Academiei Române domeniul din comuna Fărcădinu de Jos (în prezent redenumită General Berthelot, judeţul Hunedoara), sumele de la banca "Marmorosch-Blank" şi din sucursalele ei din România, pentru a fi folosite la întreţinerea unor tineri spre a-şi completa studiile într-o şcoală franceză, civilă sau militară. La anunţarea decesului generalului Berthelot, Gheorghe Mironescu, prim-ministru al României, a trimis o telegramă către Preşedintele Consiliului de Miniştri din Franţa:

La mort prématurée du général Berthelot remplit de profonde douleur la nation roumaine reconnaissante au grand général pour son importante contribution à la réorganisation de l'armée roumaine, ainsi que pour sa part glorieuse dans la victoire commune. Au nom du Gouvernement roumain je prie Votre Excellence de vouloir bien agréer l'expression de nos condoléances les plus sincères. La Roumanie gardera éternellement au grand disparu un pieux souvenir.

Moartea prematură a generalului Berthelot produce o profundă durere naţiunii române, recunoscătoare marelui general atât pentru importanta sa contribuţie la reorganizarea armatei române, cât şi pentru rolul jucat de el în victoria comună. În numele Guvernului, o rog pe excelenţa dumneavoastră să binevoiască să accepte condoleanţele noastre cele mai sinceere. România va păstra pe veci o pioasă amintire marelui dispărut.

Drapelele au fost coborâte în bernă şi, în prezenţa regelui şi a cavalerilor Ordinului militar "Mihai Viteazul", s-a ţinut o slujbă de pomenire. Ministrul Instrucţiei Publice a hotărât ca în toate şcolile din România să se ţină o oră de curs consacrată memoriei defunctului general. Ziarul Universul a publicat următorul text: "Numele generalului Berthelot va rămâne înscris în cartea de aur a naţiunii, alături de cei care au creat România unită".

Ştefan Cicio Pop s-a născut în comuna Şigău de lângă Dej, judeţul Cluj, la 1 aprilie 1865. Rămas orfan de mic copil a fost adoptat şi crescut de către un unchi al său, Vasile Pop din Gherla. Şcolile primare le-a făcut la Dej, liceul la Dej şi Sibiu. A urmat cursurile universitare la Budapesta şi Viena. După ce a obţinut diploma de avocat, în anul 1891, s-a stabilit la Arad. Ca tânăr avocat a participat la Conferinţa de la Haga unde a susţinut cauza românilor din Ardeal în faţa maghiarilor. În procesul Memorandiştilor a fost unul din cei mai importanţi apărători. A fost un temut susţinător al cauzei ţăranilor din Arad şi un avocat al apărării în procesele de presă înaintate românilor de către stăpânirea maghiară de atunci. În 1905 ca debuta şi în viaţa politică, fiind ales deputat reprezentant al naţiunii române în Parlamentul maghiar ca deputat de Şiria. A fost membru al Partidului Naţional Român din Transilvania având un rol important în activitatea acestuia şi în înfăptuirea Unirii. S-a opus cu fermitate măsurilor de maghiarizare a românilor din Ardeal de către autorităţile de la Budapesta, luând atitudine împotriva colonizărilor de maghiari în Ardeal cu prilejul sărbătoririi mileniului (1896), adică 1000 de ani de la sosirea ungurilor în Panonia, pământ care era locuit atunci de români, slavi şi germani. Ştefan Cicio-Pop a luat o atitudine fermă împotriva tezei false privind ,,supremaţia naturală şi superioritatea naţiunei maghiare", pe care o consideră artificială şi neadevărată. A condamnat privilegiile pe care le aveau alegătorii din Ungaria în raport cu cei din Transilvania, ce erau cu mult avantajaţi printr-un cens mai mic, 4 florini, în loc de 8. Susţine egalitatea în faţa Legii a tuturor popoarelor din cadrul Imperiului austro-ungar, citând cartea lui Oszskar Jaszi, A nemzeti állam Kialakulása ée nemzeti kérdés, în care se arată că: ,,În Ungaria trăiesc următoarele naţionalităţi istorice şi cetăţenite: maghiari, români, sârbi, slovaci, croaţi, ruteni şi germani.Toate aceste rase de popoare sunt egale în faţa legii" (Oszskar Jaszi, asistent la Universitatea din Cluj, Facultatea de Sociologie, om politic maghiar moderat, încerca să convină conducătorii popoarelor de pe teritoriul Imperiului – în special români dar şi ruteni, slovaci, sârbi şi croaţi - să rămână în cadrul graniţelor Ungariei, prin susţinerea egalităţii în faţa Legii - proiect eşuat, nimeni nu mai credea în măsurile Parlamentului budapestan). Combate legile supuse spre votare parlamentului de la Budapesta (legea grădiniţelor, legile lui Trefort - 1883) pe care le consideră ,,legi nesincere". Ia atitudine împotriva declaraţiilor contelui Ştefan Bethlen care acuza că "Ardealul e un centru incendiar, unde trăiesc trădători iredentişti".

Pe 30 octombrie 1918, participă la formarea Consiliului Naţional Român Central, casa lui fiind sediul acestui consiliu. Pe 1 decembrie 1918, Ştefan Cicio Pop a avut onoarea de a deschide lucrările acestui for unionist, iar apoi activează în Consiliul Dirigent pentru a pregăti unirea administrativă cu Vechiul Regat. În primele guverne de după Marea Unire, este numit ministru de stat pentru Transilvania, iar la alegerile din noiembrie 1919 accede în Parlamentul votului universal. Pe 10 ianuarie 1920, primul ministru în funcţie, Alexandru Vaida-Voevod, a plecat în străinătate pentru a obţine recunoaşterea actelor legislative ce consfinţeau Marea Unire. În aceste condiţii, el nu şi-a mai putut exercita sarcinile ce îi reveneau, iar în locul său este ales ad-interim la preşedinţia Consiliului de miniştri Ştefan Cicio Pop. Acest cabinet a guvernat doar până în 12 martie 1920, căci influenţa liberalului Ion I. C. Brătianu asupra regelui Ferdinand I a determinat formarea unui nou guvern condus de eroul general Alexandru Averescu.

După fuziunea dintre Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc condus de Ion Mihalache, (1926) Pop va deveni vicepreşedinte şi membru marcant al Partidului Naţional Ţărănesc. Din această poziţie, va fi ales în două rânduri preşedinte al Adunării Deputaţilor, în perioada guvernării naţional-ţărăniste. Ştefan Cicio Pop a încetat din viaţă pe 16 februarie 1934, la vârsta de 71 de ani. (Laurenţiu Oanea, Dr. Ştefan Cicio-Pop.Un titan în luptele naţional politice ale românilor din Transilvania şi părţile româneşti din Ungaria 1865-1934, Arad, 2008; Stelian Neagoe, Oameni politici români, Bucureşti, 2007 pp. 175-178).

Alexandru Vaida-Voevod s-a născut într-o familie românească veche şi bogată care se înrudea cu mari personalităţi politice şi bisericeşti din trecutul Transilvaniei, cu episcopii greco-catolici Ioan Bob şi cu Ioan Lemeni urmaşul acestuia, iar bunicul său era Alexandru Bohăţel, participant la revoluţiei de la 1848. Strămoşii săi erau din Gîrbou şi fuseseră înnobilaţi la 15 noiembrie 1627 de către principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, motiv pentru care şi-a adăugat la nume titlul de Voevod. A fost fiul lui Dionisie Vaida, participant la mişcarea naţională a românilor transilvăneni, pe care a sprijinit-o material şi moral, iar vărul său primar, preotul Gavril Vaida, a fost bunicul mamei lui Corneliu Coposu. Şcoala primară a urmat-o la Cluj, iar liceul la Bistriţa şi Braşov unde s-a format intelectual într-un mediu german, fapt care i-a permis înscrierea la Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii din Viena.

(http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Vaida-Voievod)

Se angajează din studenţie în lupta românilor din Ardeal pentru drepturi. Activează în organizaţiile studenţilor români iar după terminarea facultăţii este unul din autorii memorandumului. După arestarea semnatarilor a făcut parte dintr-un Comitet Naţional care a ţinut locul celor întemniţaţi. Îşi începe cariera de ziarist la Timişoara la ziarul "Dreptatea" şi manifestă alături de Cicio-Pop şi alţii împotriva sărbătorii Mileniului (1000 de ani de la sosirea maghiarilor în Panonia), sărbătoare cu profund caracter propagandistic. Ca membru al partidului Naţional Român s-a situat până la moartea lui Ioan Raţiu în gruparea care îl susţinea pe preşedinte. După închegarea mişcării neoactiviste din jurul ziarului "Libertatea" apărut la Orăştie, a trecut în tabăra curentului politic decis să reorganizeze partidul şi să adopte un program nou corespunzător schimbărilor care s-au produs în imperiu şi în societatea românească. S-a implicat în pregătirea şi desfăşurarea Conferinţei Partidului Naţional Român din 10 ianuarie 1905 de la Sibiu care a adus triumful noului val activist din care mai făceau parte Iuliu Maniu, Aurel Vlad şi Nicolae Comşa. Ulterior, a activat ca deputat în Parlamentul de la Budapesta unde s-a distins ca unul din deputaţii cu vederi democratice. S-a numărat între apropiaţii arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austriei şi Ungariei. Deşi în 1905 Vaida a înregistrat un eşec în prima campanie electorală pentru Parlamentul Ungariei, el a fost ales ca deputat la mai puţin de un an, prin decretarea de alegeri anticipate. A reuşit să îşi păstreze mandatul până în 1918 când s-a destrămat imperiul.

Alexandru Vaida-Voevod a avut o contribuţie deosebit de importantă la înfăptuirea Unirii Transilvaniei cu România. Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-au desfăşurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român. În cadrul acestora s-a hotărât ca naţiunea română din Austro-Ungaria, "liberă de orice înrâurire străină", să-şi aleagă "aşezarea ei printre naţiunile libere". Rezoluţia Comitetului Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie: "Problema noastră, - declara Vaida în numele naţiunii - nu este decât o latură a democraţiei; dar adevărata democraţie, nicăieri în lume nu se poate înfăptui înainte de a soluţiona chestiunile naţionale, pentru că numai pe baze naţionale este cu putinţă o dezvoltare în direcţia consolidării"(Constantin Marinescu, Epopeea Marii Uniri, Galaţi, 1993, p. 320) Pe 1 decembrie 1918, a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegaţi aleşi ai românilor "din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească" au votat Rezoluţia Unirii care "decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România". După acest eveniment istoric, Vaida devine membru al Consiliului Dirigent, pentru a pregăti unificarea administrativă cu Vechiul Regat şi s-a numărat între cei patru delegaţi ardeleni (alături de Vasile Goldiş, respectiv episcopii Iuliu Hossu şi Miron Cristea) care au adus regelui Ferdinand I Rezoluţia Unirii pentru a fi ratificată.

La 1 decembrie 1919, noul guvern este alcătuit sub conducerea lui Alexandru Vaida-Voevod, vicepreşedinte al PNR, cu Iuliu Maniu în funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent. Pe 29 decembrie, Parlamentul ratifică legile prin care se consfinţea Marea Unire .Pe 10 ianuarie 1920, primul ministru a fost nevoit să plece în străinătate pentru a obţinea recunoaşterea internaţională a actelor Unirii, în locul său rămânând Ştefan Cicio Pop. Vaida nu a mai reuşit să revină în fruntea guvernului său, căci manevrele politice ale lui Ion I.C. Brătianu au determinat căderea acestuia şi înlocuirea cu o nouă echipă guvernamentală sub conducerea mareşalului Alexandru Averescu. Ca om politic îşi va continua activitatea sub regii Ferdinand şi Carol II colaborând cu aceştia. Va demisiona din PNŢ şi îşi va face propriul partid Frontul Românesc, prin care va sprijini măsurile autoritare ale regelui Carol II. După venirea comuniştilor va fi arestat, anchetat şi pus la arest la domiciliu până la moartea sa. w

Vasile Goldiş s-a născut la 12 noiembrie 1862 în casa bunicului din satul Mocirla, judeţul Arad. Şi-a început studiile primare la şcoala confesională românească din Cermei, unde învăţător era tatăl său, apoi a trecut la şcoala romano-catolică din acelaşi sat, unde a învăţat ungureşte, apoi la şcoala germană din Panatul Nou (azi Horea), unde a învăţat limba germană terminând clasa a patra a la Arad. Liceul l-a făcut tot la Arad şi l-a terminat ca şef de promoţie în 1881.

După terminarea liceului se înscrie la Facultatea de Drept din Budapesta, iar din anul următor (1882) se mută la facultatea similară din Viena. Studiază în capitala Austriei până în 1884, apoi se reîntoarce la Budapesta şi reuşeşte, în ciuda dificultăţilor materiale care l-au urmărit tot timpul, să termine studiile superioare în 1886, obţinând diploma de profesor în istorie şi limba latină. În perioada studiilor la Viena devine membru al societăţii academice "România Jună", iar la Budapesta, alături de Maniu, Lapedatu, Oniţiu şi alţii, va fi printre cei mai activi membri ai societăţii "Petru Maior" a studenţilor români. În toamna anului 1886 , plin de datorii şi cu sănătatea şubrezită, îşi începe cariera didactică şi preia catedra la Preparandia din Caransebeş.

La Caransebeş va sta timp de trei ani, până în 1889, apoi candidează şi obţine un post de profesor de istorie la liceul ortodox român din Braşov. Aici i-a avut colegi pe Valeriu Branişte şi Virgil Oniţiu, iar printre elevi i-a avut pe Octavian Goga, Sextil Puşcariu, Onisifor Ghibu, Ioan Lupaş, Octavian Taslăuanu, Iosif Popovici şi alţii. Ca pedagog şi profesor de istorie, face eforturi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de studiu, a bazei materiale şi în special procură numeroase hărţi istorice şi geografice. Şi pentru că realizează că învăţământul românesc suferă de numeroase lipsuri, se apucă el singur de scris manuale şcolare, bine gândite din punct de vedere pedagogic şi elaborate pentru a răspunde ţelurilor politice ale românilor ardeleni. Pe lângă activitatea pedagogică se afirmă şi în spaţiul cultural al românilor ardeleni. A publicat diverse studii de istorie sau literatură în revistele de cultură, a fost secretar al "Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român" înfiinţată de Iosif Vulcan şi Alexandru Roman şi a înfiinţat împreună cu Ioan Russu-Şirianu ziarul "Tribuna poporului", cu sediul la Orăştie şi mutat ulterior la Arad. Se întoarce la Arad unde continuă activitatea didactică.

În 1906 este ales deputat în parlamentul de la Budapesta pentru circumscripţia Radna. În mandatul de patru ani (1906 – 1910), se alătură deputaţilor români, sârbi, slovaci etc. care pledează activ pentru recunoaşterea drepturilor politice şi democratice. Publică articole politice în "Tribuna", ţine conferinţe şi discursuri, se luptă cu faimoasa lege Appony care ostraciza şcolile româneşti. Datorită intransigenţei şi combativităţii de care dă dovadă, devine un adversar temut pentru guvernul maghiar şi va avea de înfruntat obstacolele întinse de autorităţi, mai ales cu ocazia alegerilor din 1910. În ciuda faptului că în cercul Radna, majoritar român, se bucura de toată popularitatea, autorităţile au pus în joc toate mijloacele pentru a asigura victoria candidatului guvernului Sandor Taganyi. La câteva întruniri electorale au loc ciocniri sângeroase între jandarmi şi alegătorii români în timp ce presa maghiară comentează pe larg faptul că guvernul va lua toate măsurile ca să nu fie ales.

După eşecul de la alegerile din 1910 a participat la mai multe adunări generale ale românilor din diferite localităţi din Ardeal şi Banat, participă la redactarea unor memorii, colaborează la mai multe ziare. În această perioadă în PNR au loc disensiuni pe marginea direcţiei de urmat, iar Vasile Goldiş joacă rol de moderator, încercând să unească forţele. În 1911 i se încredinţează conducerea ziarului nou-înfiinţat "Românul" şi a Institutului tipografic "Concordia". Sub conducerea lui Vasile Goldiş, ziarul Românul devine un "monitor general" al luptelor politice româneşti. În 1916, imediat după intrarea României în război, refuză să semneze în numele ziarului declaraţia de fidelitate cerută de Contele Tisza, motiv pentru care "Românul" este suspendat. În perioada primului război mondial, conducerea Partidului Naţional Român recomandă o atitudine politică moderată, însă Vasile Goldiş se împotriveşte vehement, neputând să asiste liniştit la abuzurile tot mai mari care au loc în monarhia pe cale de dezintegrare.

În condiţiile înfrângerii definitive a monarhiei, membrii comitetului executiv al PNR se întâlnesc la Oradea şi hotărăsc să acţioneze în parlamentul Ungar în sensul autonomiei politice a românilor. Goldiş redactează declaraţia ce avea să fie prezentată Parlamentului, în care invocă dreptul naţiunii române de a dispune singură de soarta ei. Pretenţiile maghiare de a-i reprezenta pe români la Conferinţa de Pace sunt refuzate. Evenimentele se precipită şi la 29 octombrie se constituie Consiliul Naţional Român Central, cu sediul la Arad, însărcinat cu punerea în practică a măsurilor prevăzute de Declaraţia de la Oradea din 12 octombrie. Vasile Goldiş se află printre reprezentanţii acestui for. La 7 noiembrie Goldiş reînfiinţează ziarul Românul şi publică manifestul Către naţiunea română, prin care preconizează înfiinţarea gărzilor şi consiliilor naţionale române. La 18 noiembrie publică un nou manifest important, "Către popoarele lumii", în limbile română şi franceză, prin care arată hotărârea fără echivoc a naţiunii române din Transilvania de a se uni cu România. Într-o atmosferă extrem de tensionată, încep pregătirile pentru convocarea marii adunări naţionale. Textul convocării este redactat tot de Vasile Goldiş. Astfel, la 1 decembrie 1918, adresându-se "Măritei Adunări Naţionale" de la Alba Iulia, în uralele a celor peste 100.000 de reprezentanţi din toate ţinuturile locuite de români, Vasile Goldiş expune Rezoluţia Adunării de Unire cu România.

Imediat după Unire este ales un Mare Sfat Naţional Român, cu atribuţii de parlament şi un Consiliu Dirigent cu atribuţii de guvern provizoriu al Transilvaniei. Dintre cei 15 membri ai Consiliului, Vasile Goldiş este ales ministru al Cultelor şi Instrucţiunii publice, precum şi vicepreşedinte al Consiliului. La 12 decembrie tot el este numit în funcţia de preşedinte al delegaţiei ardelene care urma să prezinte Regelui Ferdinand actul unirii adoptat la Alba Iulia. În faţa Regelui va rosti o cuvântare memorabilă în care face bilanţul luptei de secole a poporului român pentru unitatea politică.

Spre sfârşitul anului 1918, Goldiş este numit ministru în guvernul central de la Bucureşti condus de Ion I. C. Brătianu. Demisionează la 26 septembrie 1919, dar a doua zi, la 27 septembrie, este numit ministru fără portofoliu în guvernul de militari condus de Arthur Văitoianu. Va deţine această funcţie timp de şase luni. Între timp este ales din nou deputat în circumscripţia Radna şi membru de onoare al Academiei Române. Este propus preşedinte al Camerei Deputaţilor, însă din cauza neînţelegerilor cu Alexandru Vaida-Voievod, devenit între timp şeful guvernului, funcţia este preluată de Nicolae Iorga, care beneficiază de o mai mare susţinere politică. După căderea guvernului Vaida-Voievod, este din nou numit ministru de stat fără portofoliu în Guvernul Averescu, la 18 martie 1920. Demisionează chiar a doua zi, revoltat de faptul că nu fusese consultat de guvern cu privire la chestiunile legate de Ardeal. Va reveni ca ministru abia în 1926, tot în guvernul Averescu. Va fi doar pentru scurtă vreme ministru al Artelor şi Cultelor, dar în acest scurt răstimp va avea o contribuţie semnificativă prin semnarea Concordatului cu Vaticanul.

După retragerea din politică a continuat să activeze pe scena culturală în jurul "Astrei", al cărei preşedinte a fost. Ultimii ani i-a petrecut la Arad, cu sănătatea şubrezită. În 1932 a fost internat într-un sanatoriu din Austria, datorită agravării stării lui de sănătate. Totuşi, la 1 decembrie 1932 a făcut tot posibilul pentru a ajunge la Arad şi a vorbi în faţa celor 25 mii de oameni strânşi în Piaţa Avram Iancu să aniverseze Marea Unire. S-a stins din viaţă la 10 februarie 1934 în locuinţa sa din Arad, în vechiul palat al ziarului "Românul". I-au fost organizate funerarii naţionale, iar ziua înmormântării a fost declarată zi de doliu naţional.

(http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Vasile_Goldi%C5%9F)

Vasile Lucaciu supranumit "Leul din Şişeşti" (n. 21 ianuarie 1852, Apa, judeţul Satu Mare - d. 29 noiembrie 1922, Satu Mare, judeţul Satu Mare) a fost preot român greco-catolic, luptător pentru drepturile românilor din Transilvania, deputat în Parlamentul de la Budapesta, deputat în Parlamentul de la Bucureşti, politician, memorandist. Prima slujbă pe care a primit-o V. Lucaciu a fost cea de preot în satul Sâncraiu, unde a păstorit timp de trei ani.

În acest timp a colaborat la publicaţiile româneşti "Gazeta Transilvaniei", "Foaia Poporului" şi "Tribuna", tot acum intrând în legătură cu conducătorii românilor din Transilvania, dr. Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Aurel Suciu, Teodor Mihali.

După trei ani petrecuţi ca preot în Sâncrai, a fost numit profesor de religie la gimnaziul de stat din Satu Mare. Aici a desfăşurat o activitate intensă, începând cu insistenţă să ceară introducerea limbii române în gimnazii şi licee. A făcut în acest sens numeroase intervenţii la guvernul maghiar şi a scris o serie de articole în ziarele româneşti care apăreau la Braşov, Arad, Sibiu şi Blaj. Efectul obţinut a fost invers. În loc să să obţină ceea ce şi-a dorit, şi-a atras ura colegilor maghiari şi a autorităţilor statului ungar. Dar legea în vigoare în acea perioadă spunea că profesorii sunt inamovibili, aşa că oricâte obstacole administrative i se punea, pe cale legală Vasile Lucaciu nu putea fi înlăturat din şcoală.

Totuşi, pentru a-l scoate din liceul sătmărean şi a-l îndepărta de zonele locuite de români, ministrul Instrucţiunii Trefort Agoston i-a propus postul de secretar general al ministerului, pentru care trebuia să se mute din Transilvania în Ungaria propriu-zisă. Realizând capcana în care era atras, V. Lucaciu a refuzat categoric postul propus, spunând: "Guvernul nu are atâtea milioane, pentru cari eu să decid să părăsesc poporul român şi să mă înstreinez de neamul meu". A doua zi a fost trimis la Lucaciu, de către ministru, episcopul Ioan Szabo de Gherla, cu misiunea de a-l convinge să plece de la Satu Mare. Aceasta a reuşit să îl convingă arătându-i lui Lucaciu că dintr-o poziţie de la minister va putea să facă mai mult pentru români decât de la gimnaziul din Satu Mare. Lucaciu a acceptat, dar a fost numit până la urmă nu secretar general al ministerului Instrucţiunii, ci profesor la Losoncz, în Ungaria. Timp de un an şi-a făcut datoria aici, dar văzând că nu se mai întâmplă nimic, a demisionat şi fără a mai aştepta răspunsul ministerului, a plecat direct la Gherla.

Ajuns la Gherla, a cerut episcopului Ioan Szabo o slujbă ca preot, chiar şi în cea mai săracă parohie, cu singura condiţie ca aceasta să fie românească. Ca urmare, a fost numit preot în satul Şişeşti din judeţul Maramureş. În acest sat V. Lucaciu s-a hotărât să ridice o biserică românească din piatră, pe care a reuşit să o construiască cu bani din donaţii, pentru că satul era prea sărac să o poată finanţa. Arhitectura bisericii a fost imaginată de V. Lucaciu asemănătoare cu cea a Catedralei Sf. Petru din Roma.

La sfinţirea bisericii, sub acoperiş, se putea citi inscripţia pusă de el, care spunea "Pro Unione Omnium Romanorum", ceea ce se putea traduce ca "Pentru Unirea Tuturor Românilor", formulare interpretabilă, pentru că se putea referi la unirea tuturor românilor într-o singură ţară sau la unirea religiei ortodoxe a românilor cu cea greco-catolică. Totuşi, discursul lui Lucaciu nu a lăsat nici un dubiu la ce unire se gândise el: aceea a tuturor românilor într-o singură ţară. Drept urmare, a fost mustrat de episcopul Ioan Szabo, care l-a acuzat de instigare la revoltă a românilor, mustrare rămasă fără alte urmări pentru Lucaciu. Această inscripţie şi acest discurs a marcat intrarea lui Vasile Lucaciu în lupta politică pentru drepturile românilor din Transilvania şi Ungaria.

La propunerea dr. Ioan Raţiu, Vasile Lucaciu a fost ales membru în Comitetul Partidului Naţional Român din Ardeal, în rândurile căruia va rămâne până la moarte. Lupta lui Vasile Lucaciu a continuat prin articole scrise în ziarele româneşti şi prin discursuri ocazionale ţinute cu prilejul peregrinărilor sale prin Ţara Moţilor şi a Maramureşului. În această perioadă şi-a câştigat imaginea de profet al românilor, ajungând să fie foarte iubit de ţăranii români.

Activitatea sa de propagandă pro-românească nu putea rămâne neobservată de autorităţile maghiare, care în scurt timp l-au arestat, în urma unei întruniri ţinută la Tăuţii de Jos. A fost condamnat la închisoare de Tribunalul din Satu Mare şi aruncat în temniţă, unde a fost foarte prost tratat, în speranţa că va muri.

În anul 1892 a fost condamnat din nou pentru un delict de presă, pentru că scrisese un articol în "Tribuna", în favoarea unor ţărani bătuţi de jandarmi. Abia ieşit din închisoare, e acuzat că ar fi pus la cale explozia casei notariale din Ferenzei, cu toate că autorul era cu totul altcineva, şi anume notarul comunal, cu care nu avea nici o legătură. Cu toate că era nevinovat, a fost condamnat la două luni de închisoare şi amendă de 50 florini, apoi pedeapsa i-a fost majorată la patru luni de închisoare.

Tot în anul 1892 a participat, împreună cu fruntaşii românilor din Transilvania, la redactarea faimosului Memorandum, care dorea să prezinte împăratului Austro-Ungariei, Franz Joseph, nedreptăţile la care sunt supuşi românii în statul maghiar. După redactarea Memorandului, cea mai mare parte a fruntaşilor români a fost de părere ca acesta să fie păstrat în dosare şi să fie înaintat împăratului altădată, când se va ivi o ocazie favorabilă. Vasile Lucaciu a fost cel mai aprig susţinător al acţiunii imediate, ceea ce nu s-a întâmplat. Retras la Şişeşti după participarea la redactarea Memorandului, el a continuat să publice articole în presa românească, articole care vorbeau de persecuţiile la care erau supuşi românii de către autorităţile maghiare. Ca urmare, a fost din nou arestat şi întemniţat. Această arestare i-a determinat pe membrii Comitetului Naţional să decidă înaintarea Memorandului către împăratul habsburg imediat ce Vasile Lucaciu va ieşi din închisoare.

Trei sute de delegaţi români au fost aleşi pentru a prezenta Memorandul la Viena, împăratului, şi ei au fost conduşi de dr. Vasile Lucaciu. Împăratul a refuzat să se întâlnească cu delegaţii şi să primească Memorandul, trimiţându-l guvernului maghiar, care a dezlănţuit teroarea împotriva petiţionarilor.

Întors acasă, Lucaciu scrie o circulară, pentru a convoca membrii Comitetului Naţional la sfat, pentru a vedea ce e de făcut în situaţia creată. Circulara sa "dacă n-aş avea cerneală v-aş scrio cu sângele meu, pentru a vă face să lăsaţi teama şi să veniţi să începem lupta, lupta cea mare, care ne va aduce izbăvirea. Trebuie să ne-o aducă, fiindcă dreptatea e cu noi" nu a mai fost multiplicată, pentru că au intervenit din nou autorităţile. Din nou Vasile Lucaciu a fost arestat şi aruncat în închisoare, la Szeged, Ungaria.

Deja Vasile Lucaciu devenise personaj de legendă pentru români, care au înţeles că lupta pentru drepturile lor naţionale, astfel încât poporul i-a compus o doină, numită "Doina lui Lucaciu". Aceasta devenise un asemenea simbol, încât cei care îndrăzneau să o cânte erau vânaţi de jandarmii maghiari.

După eliberarea din închisoarea din Szeged, Lucaciu a fost urmărit permanent de autorităţi, i s-a cenzurat corespondenţa sau i s-a reţinut la poliţie, a fost izolat pentru a nu mai putea comunica cu nimeni. Mai mult, episcopul Ioan Szabo, făcând jocul autorităţilor, l-a suspendat din postul de preot al satului Şişeşti, din cauza inscripţiei pusă pe biserica din sat. Vasile Lucaciu a făcut apel la Papa de la Roma, care a numit o comisie care i-a dat dreptate lui Lucaciu, pedepsindu-l pe episcop.

În anul 1894 a fost din nou târât în proces de către autorităţi, de data aceasta în chestiunea Memorandului. A fost condamnat la cinci ani de închisoare, cea mai mare pedeapsă acordată unui memorandist. Procesul a avut un larg ecou în Europa, iar în anul 1895 regele Carol I al României a intervenit pe lângă împăratul Franz Joseph pentru a-i graţia pe memorandişti, ceea ce s-a şi întâmplat.

Lupta lui Vasile Lucaciu a continuat în presă, pentru trezirea maselor de români la conştiinţă naţională. În anul 1907 a fost din nou întemniţat la Szeged, din cauză că a împărtăşit în scris ideea de libertate naţională. În acelaşi an, Comitetul Naţional l-a propus pentru a fi candidat la deputăţie în circumscripţia electorală Beiuş, judeţul Bihor, contra candidatului guvernului, contele Tisza. Lupta pentru deputăţie a fost dură, cu implicarea masivă a autorităţilor şi mari persecuţii la adresa votanţilor români. V. Lucaciu a ieşit câştigător, cu o zdrobitoare cifră de 75% din voturi în favoarea sa. Astfel, Vasile Lucaciu ajungea deputat în Parlamentul din Budapesta.

Primul discurs al lui Lucaciu în Parlamentul din Budapesta a avut ca subiect cererea de drepturi pentru românii din Transilvania, în administraţie, justiţie, învăţământ etc. Lupta sa a continuat în Parlament până la izbucnirea Primului Război Mondial.

Cu riscul pierderii vieţii, Vasile Lucaciu a trecut în România împreună cu Octavian Goga. Aici a început să îi viziteze pe toţi miniştrii români, pentru a-i determina să angajeze România în război, pentru cucerirea Ardealului. A participat masiv în presă la propaganda favorabilă intrării României în război de partea Antantei.

Pentru că i se motiva că guvernul român aşteaptă să vadă ce va face Italia în război, Vasile Lucaciu a plecat în această ţară, unde a desfăşurat ample acţiuni de propagandă pentru intrarea acestei ţări în război de partea Antantei, sperând că România, văzând exemplul, va face la fel.

Revenit în ţară după intrarea Italiei în război de partea Aliaţilor, V. Lucaciu a fost ales preşedinte al Ligii Culturale, membru în Federaţia Apărării Naţionale, desfăşurând o activitate şi mai intensă pentru ca România să intre în război pentru eliberarea Transilvaniei. Eforturile sale au fost încununate de succes, la 15 august 1916 România intrând în război şi începând eliberarea Transilvaniei.

Vasile Lucaciu a pornit la mobilizarea românilor ardeleni, foşti soldaţi austro-ungari, pentru a constitui regimente de voluntari care să lupte în armata română pentru eliberarea Transilvaniei. A avut din nou succes, mii de voluntari ardeleni, din rândul prizonierilor din Rusia, formând regimente şi alăturându-se armatei române. După această reuşită, a plecat în S.U.A, unde a reuşit să organizeze unităţi de voluntari români care au luptat în armata americană trimisă pe frontul din Franţa.

La 1 Decembrie 1918, la Marea Unire de la Alba Iulia, Vasile Lucaciu a primit, la propunerea Consiliului Dirigent, funcţia de membru în acesta, fără portofoliu, el aflându-se încă la Roma. Acest gest a fost recunoaşterea eforturilor depuse de Leul din Şişeşti pentru realizarea Marii Uniri.

După Marea Unire, în anii 1919 şi 1920, Vasile Lucaciu a fost ales deputat de Baia Mare în Parlamentul din Bucureşti. Una dintre cele mai importante propuneri ale sale ca deputat român a fost legată de reforma agrară. El sfătuia ca marile proprietăţi să nu se fărâmiţeze excesiv, ci să fie date ţăranilor care să le lucreze în asociere, pentru a avea câştiguri mai bune sau în caz contrar măcar să i se asigure ţăranului român mijloacele necesare de producţie, fără de care nu putea lucra eficient pământul cu care fusese proaspăt împroprietărit.

(http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Vasile_Lucaciu)

Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918

Rezoluţiunea
Adunării Naţionale de la Alba Iulia
din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918