Prima abdicare a lui Sigismund Bathory

Comentarii pe baza unei note informative


Dragoş Ungureanu

Institutul de Memorie Culturală - cIMeC

Ministerul Culturii şi Cultelor

(versione italiana)

(text original)

Unul dintre personajele cele mai controversate ale istoriei Principatelor Române este Sigismund Bathory, de patru ori principe al Transilvaniei şi anume: mai 1581 - 1597; 22 august 1598 - martie 1599; februarie - august 1601 (până la bătălia de la Guruslău); şi ultima dată în 1602 când în urma convenţiei de la Cluj din 29 iunie va ceda definitiv Principatul în favoarea împăratului Rudolf, în schimbul ducatelor Oppeln şi Ratibor şi a unui venit de 50.000 ducaţi anual, propunere a habsburgilor încă din 1597.

Controversa constă în modul diferit în care personajul este descris de către istoriografia catolică a primei jumătăţi a secolului XVII, (în principal italiană şi maghiară) faţă de istoriografia românească; în modul diferit în care contemporanii personajului îl văd: ca pe un principe destoinic (colaboratorii apropiaţi ai săi [1] ; marea majoritate a membrilor Dietei ardelene); ca pe un nestatornic, schimbăcios şi uşuratic [2] (Curtea de la Praga, Mihai Viteazul şi anturajul său); ca pe un exponent de seamă al taberei prigonitorilor (secuii). În mare parte, această controversă se datorează şi faptului că a abdicat de trei ori la rând, număr neobişnuit de mare pentru un monarh fără prea mari realizări în vreunul din acele planuri care pot revoluţiona şi prin acestea să fi fost pus în acele situaţii încât pentru a putea salva sau realiza ceva, să aleagă calea exilului şi renunţarea la putere. Aceasta cu atât mai mult cu cât politica sa externă era - desigur, după ce a fost luată hotărârea de a intra în războiul cel lung de partea Ligii Creştine şi până la revenirea de la Ratibor în scaunul principatului - în deplină concordanţă cu cea a habsburgilor, lucru atestat nu numai de către izvoarele istorice ale timpului dar şi de către nota studiată în articolul de faţă.

Prima abdicare a principelui este subiectul unei note publicate la Roma, în anul 1598 de către Domenico Amici. Nu cunoaştem amănunte despre autorul notei decât că era originar din Ancona şi că a scris o operetă în perioada pontificatului lui Clement VIII [3] . Putem deduce după stilul telegrafic în care scrie că este vorba mai degrabă de un mirean şi nu de un cleric. Nota tratează evenimentele petrecute în luna aprilie a anului 1598, la aproape un an după vizita pe care Sigismund a făcut-o la Praga la curtea lui Rudolf de Habsburg, prilej cu care principele Transilvaniei a oferit principatul, Imperiului habsburgic în schimbul ducatelor Oppeln şi Ratibor şi a unei pensii de 50000 de ducaţi. Nu reiese din notă motivul acestei stranii renunţări aşa cum de altfel acest motiv nu reiese clar nici din alte izvoare narative sau diplomatice. Un motiv ar putea fi înfrângerea armatei habsburgo-transilvane de la Keresztes de la 26 octombrie 1596, unde Sigismund a participat personal alături de arhiducele Maximilian de Habsburg şi unde pierderile au fost puse pe seama prea marii sale grabe şi a urmăririi dezordonate a turcilor tocmai puşi pe fugă [4] . Este posibil ca după această înfrângere, poziţia lui Sigismund să fi fost destul de şifonată în ochii principalilor săi susţinători externi, familia imperială de Habsburg, însă ca această poziţie, oricât de şifonată ar fi fost în urma unei înfrângeri militare care, oricum, nu a schimbat radical soarta războiului cel lung, să constituie motiv de abdicare pentru un principe suveran, este prea puţin. În al doilea rând, victoria otomanilor nu a fost urmată de vreo agresiune majoră asupra Transilvaniei, de genul aceleia contra Ţării Româneşti din august 1595, aşa cum se va vedea ulterior şi nici nu fusese descoperită vreo astfel de intenţie a otomanilor de către factorii de decizie ai Ligii Creştine. Din contră, otomanii au fost aceia care au solicitat alianţa Transilvaniei şi colaborarea cu Sigismund aşa cum rezultă din scrisoarea din 7 ianuarie 1597 adresată din Belgrad de Hassan-paşa prin care principale Transilvaniei era îndemnat să încheie pace cu Înalta Poartă, garantându-i-se recunoaşterea domniei din partea sultanului: "Pe când mă aflam la Razgrad mi-ai scris Măria Ta mie, cu ştirea lui Mihai Voievod că Măria Ta nu ai vrut să greşeşti faţă de puternicul împărat ci că la acest lucru ar fi dat Sinan-paşa prilej. Murind el acuma, cu credinţa şi cu îngăduinţa cu care aţi fost faţă de Poarta Sublimă, plecându-vă capul şi de acum înainte puternicului împărat, să fiţi cu aceiaşi credinţă către el şi să fiţi vrăjmaşul vrăjmaşilor săi şi prieten ai prietenilor săi" [5] . Scrisoarea lui Hassan-paşa către Sigismund se încheie cu o ameninţare în situaţia în care nu se dădea curs cererii ei, ameninţare a cărei periculozitate era umbrită de situaţia de solicitant în care se afla demnitarul otoman, indiferent dacă acesta vorbea de pe poziţia unui învingător. În anul următor - 1598 - armata otomană a asediat Oradea dar a înregistrat înfrângeri severe la sud de Dunăre în faţa lui Mihai Viteazul, victorii care au obligat pe asediatori să renunţe la asediu [6] .

În ceea ce priveşte problemele interne ale lui Sigismund şi ne referim la relaţiile cu nobilii ardeleni membrii ai Dietei transilvane, cu saşii şi secuii, acestea nu pot fi în măsură să-i pericliteze poziţia, indiferent de rezultatul unei bătălii de genul celei de la Keresztes. Venirea la tronul principatului s-a făcut cu consimţământul întregii nobilimi transilvane neexistând contestări importante pentru prezenţa sa pe tron. Nu a existat nici un pretendent care să-i fi primejduit tronul, singurele fapte care ar putea fi trecute la categoria contestări fiind legate mai mult de politica externă şi anume de alegerea uneia dintre taberele aflate în "războiul cel lung": Poarta otomană şi Imperiul romano-german, decât de contestarea lui Sigismund ca principe al Transilvaniei iar partida pro-otomană - partidă mai mult de conjunctură - din care făceau parte cei trei veri ai săi, fraţii Balthazar, Ştefan şi Andrei Bathory a fost înlăturată foarte repede şi fără nici un fel de probleme pentru Sigismund personal. Execuţia conjuraţilor prinşi în frunte cu Balthazar şi fuga precipitată a celorlalţi doi, Ştefan şi Andrei au avut darul de a descuraja din start orice altă încercare de a organiza vreo lovitură contra principelui [7] . Andrei Bathory, aflat acum în rândurile clerului, nu a revenit în Transilvania decât în momentul când a fost chemat personal de către Sigismund, cu mari garanţii din partea acestuia, iar revenirea s-a produs cu mare teamă din partea lui Andrei care se aştepta în orice moment să fie arestat. De asemenea, trebuie menţionat şi faptul că Sigismund a fost primit şi recunoscut ca principe al Transilvaniei, fără nici un fel de problemă de fiecare dată când a revenit asupra abdicării, indiferent de consecinţele externe.

O motivare a primei abdicări a lui Sigismund este dată de către Nicolae Bălcescu în momentul descrierii vizitei pe care Mihai Viteazul a făcut-o la Alba Iulia în lunile decembrie 1596 - ianuarie 1597. Astfel: "principele făcu cunoscut lui Mihai-vodă că inima lui e foarte amărâtă, căci autoritatea papei şi făgăduielile ce a dat împăratului îi leagă mâinile şi nu-l lasă a-şi lua satisfacţia şi răzbunarea ce i se cuvine despre poloni; că Polonia nu numai că e hotărâtă a ţine supt protecţia ei pe Moldavia dar încă voieşte a o întinde şi asupra Valahiei; că împăratul nu-i dă agiutoarele făgăduite în bani şi oameni şi astfel el se află în nevoia sau de a se ruina cu totul sau de a face pace cu turcii; că într-o asemenea poziţie şi ostenit de atâtea griji ale puterii, a hotărât a abdica şi a-şi lăsa ţara în stăpânirea Austriei după tractatul încheiat cu această putere în ianuarie 1595" [8] . Tot ce afirma principele era perfect adevărat în privinţa intenţiilor polonezilor de a-şi extinde influenţa asupra celor două principate române - argument servit cu oarecare satisfacţie lui Mihai, având în vedere politica de pace pe care Polonia o cultiva cu Înalta Poartă - ca şi în privinţa promisiunilor neonorate ale habsburgilor [9] .

W.St. Teutschländer insistă asupra caracterului principelui Transilvaniei, subliniind ca fiind destul de slab ca să facă faţă unor greutăţi. Sunt menţionate şi aici sprijinul redus al lui Rudolf de Habsburg ca şi îngrijorarea lui Sigismund că ar putea fi biruit mai devreme sau mai târziu de către turci. Nu înţelegem cum se împacă atunci caracterizarea pe care di Cesare Campana [10] sau Giorgio Tomasi i-au făcut-o lui Sigismund şi chiar descrierea din această notă informativă a lui Domenico Amici, cu personajul care la prima dificultate legată de problemele domniei se gândeşte de bunăvoie şi nesilit de nimeni la abdicare? În opinia noastră, cea mai bună explicaţie este dată de către istoricul sas Teutschländer: "Cheia pentru [a înţelege] modul său de acţiune ar putea fi găsită mai cu seamă în slăbiciunea sa morală şi în lipsa lui de caracter. În această privinţă Sigismund era un produs trist şi un exemplu respingător al artei pedagogice iezuite; plin de cunoştinţe şi nu lipsit de însuşiri, firii sale îi lipsea în întregime armonia interioară. La fel ca şi în viaţa publică, el era în cea privată ezitant şi capricios; la aceasta a putut contribui, nu în mică măsură anturajul său. Soţia sa, educată de iezuiţi şi rămasă şi mai târziu în întregime sub influenţa lor, avea o vorbă: «Cum vrea Dumnezeu» şi intenţia de a nu zămisli nici un copil cu Sigismund Bathory, ci, dimpotrivă, să-l convingă pe el însuşi să renunţe la domnie şi să treacă în rândul clericilor. Contactele cu ea i-ar fi repugnat lui Sigismund în aşa măsură încât în vecinătatea ei era cuprins aproape de crampe şi totuşi - separat fiind de ea - îi resimţea dorul sau simula că ar simţi un astfel de dor. Acest fapt s-ar datora neputinţei sale naturale" [11] . O descriere cât se poate de dură, explicabilă poate printr-o aversiune a autorului faţă de tot ce înseamnă catolicism, contrareformă, Compania lui Iisus cu toate abuzurile acestora, dar foarte greu de combătut. Cunoaştem desigur dedesubturile căsătoriei lui Sigismund cu Maria Christierna, fiica arhiducelui Carol de Stiria, căsătorie de formă, în spatele ei fiind dorinţa lui Sigismund de a lega persoana sa de dinastia imperială de Habsburg şi de a avea un punct de plecare către o carieră militară strălucită, aşa cum reiese citind rândurile şi printre rândurile Bathoriadei lui Giorgio Tomasi, lucrare scrisă în mod cert la comanda sa [12] . Probabil că se şi vedea în fruntea armatelor creştine eliberând Constantinopolul şi alungând duşmanii lui Christos din Europa şi din Sion, aşa cum neinspirat a încercat să facă la Keresztes provocând disensiuni între el şi Maximilian de Habsburg. De partea cealaltă factorii de decizie de la Praga nu aveau decât un singur gând, binecuvântat de către biserica romano-catolică: să lărgească graniţele Sfântului imperiu roman de neam german (Sacrum Imperium Romanum Nationis Teutonicae), prin achiziţionarea Transilvaniei, potrivit devizei Bella gerunt alii, tu felix Austria nubes iar Sigismund era un element excepţional pentru asta [13] . Presiunile la care era supus Sigismund din partea iezuiţilor şi a soţiei sale, principesă a imperiului înainte de toate, nu au fost altceva decât ordine venite din spatele uşilor închise ale castelulului Hradčany din Praga. De aici şi hotărârea bruscă a lui Sigismund de a abdica (după ce, conform tratatului din iarna lui 1595, hotărâse să abdice în favoarea Casei de Austria) în 1597 în favoarea unor demnitari ardeleni, - Gáspár Kórnis, Ştefan Bocskay şi la urmă lui Ştefan Jósika - hotărâre venită din dorinţa cu iz de revoltă interioară, de a nu face pe placul celor în mâinile cărora se simţea a fi un simplu pion. Ioannis Bisselius, istoric german, apropiat al evenimentelor menţionează următorul motiv al dorinţei de abdicare a lui Sigismund: "deoarece el nu mai putea spera să aibă moştenitori de la soţia sa Christina" [14] , adică exact ceea ce vroia şi Casa de Austria.

Caracterul slab al lui Sigismund, influenţabil, aflat la cheremul anturajului, incapabil să-şi impună punctul de vedere, se vede foarte clar din faptele sale cu prilejul primei încercări de abdicare. Nota lui Domenico Amici pomeneşte de arestarea, chiar în camerele sale a lui Ştefan Jósika, cancelar al Transilvaniei şi unul din cei mai destoinici oameni din Transilvania acelei perioade. Ce se întâmplase? Aşa cum afirmam mai sus, după hotărârea de a abdica în favoarea Casei de Austria, Sigismund s-a răzgândit - în mod cert, influenţat de colaboratorii săi, într-o perioadă când, probabil, anturajul iezuiţilor şi al soţiei sale lipsea de la apel - şi a promis separat la trei dintre principalii săi colaboratori - Gáspár Kórnis, Ştefan Bocskay şi Ştefan Jósika - recomandarea pentru alegerea ca principe, în faţa dietei transilvane. Intenţia lui Sigismund în momentul când a promis principatul celor trei demnitari era de a-i putea controla, stârnind zâzanie între ei - dovadă clară de slăbiciune. De pildă lui Gáspár Kórnis îi spunea: "Iată voinţa mea: când voi ieşi din Transilvania, tu să nu laşi domnia la nimeni altul, ci s-o iei pe seama ta; pentru asta te-am făcut cap peste armiile ţării". În altă zi, luă deoparte pe unchiul său Ştefan Bocskay şi-i spuse: "Te sfătuiesc de-ţi trebuie domnia Ardealului să nu laşi să ţi-o ia oarece român" (despre Jósika era vorba). În cele din urmă câştig de cauză a avut românul Jósika, pentru care Sigismund a trimis inclusiv un sol la Înalta Poartă pentru confirmarea ca principe al Transilvaniei [15] . Jósika, în dorinţa de a prelua cât mai repede tronul Transilvaniei, a mers chiar mai departe cu îndrăzneala, scriind din proprie iniţiativă, arhiducelui Maximilian ca acesta să nu se grăbească să vină sau să trimită vreun comisar, întru-cât dieta era contra unei administraţii străine şi nici Sigismund nu e încă hotărât dacă să lase Transilvania, Casei de Austria, ceea ce era perfect adevărat, nefiind vorba de nici un fel de trădare [16] .. În faţa unei astfel de situaţii - scrisoarea era totuşi a cancelarului Transilvaniei, a doua persoană în stat după unsul Domnului - Curtea de la Praga s-a pus imediat în mişcare, trimiţând urgent comisarii Ştefan Szuhay, episcop de Waitzen, Nicolae Istvánffy, consilier aulic şi Bartholomeu Pezzen, consilier imperial, cu misiune clară de a-l aduce pe Sigismund pe calea cea bună. Maximilian însuşi se pregătea de drum. Cei trei l-au găsit pe Sigismund la Alba Iulia exact în perioada când era adunată dieta. Fire slabă (cine erau cei trei comisari, la urma urmei, în faţa unui principe suzeran?), Sigismund a cedat şi, în faţa scrisorii lui Jósika către Maximilian, s-a dezis de cancelarul său, declarând că nu are cunoştinţă de acestea şi că el este hotărât să renunţe în favoarea împăratului, forţând dieta prin arestarea demonstrativă a cancelarului (ameninţare clară pentru cei ce nu răspundeau la comenzi [17] ) să presteze jurământul de credinţă lui Rudolf.

Menţionarea arestării lui Jósika "în propriile lui camere" dovedeşte faptul că al doilea personaj în principatul Transilvaniei, ori nu se aştepta deloc la aşa ceva, ori arestarea sa a fost o surpriză pentru toată lumea, ori, mai plauzibil, ambele. Bălcescu afirmă că Jósika ar fi avut unele bănuieli în momentul când i s-a adus la cunoştinţă sosirea neaşteptată a comisarilor imperiali "de la care nimic bun nu putea aştepta" [18] , reacţie cauzată de scrisoarea expediată de el lui Maximilian, altfel nu s-ar putea explica strania ieşire călare din oraş însoţit de numai câteva slugi. Se gândise să fugă, cunoscând bine caracterul slab al lui Sigismund în faţa reprezentanţilor Casei de Habsburg. Ulterior, în timp ce călărea pe câmpie, s-a gândit poate că exagerează neavând, desigur, prea multe informaţii cu privire la ceea ce avea să se întâmple, şi dându-şi seama că Sigismund, în situaţia în care el ar fugi, singur cu habsburgii, ar arunca în mod categoric, toată vina pe seama lui. Spera probabil să-l influenţeze. A urmat ceea ce nota lui Domenico Amici consemnează: arestarea cancelarului, acuzaţiile de înaltă trădare (vânzarea ţării, necredincioşilor… sic), lepădarea lui Sigismund de principalul său colaborator, întemniţarea şi execuţia - ultima, ceva mai târziu, nefiind pomenită în notă [19] . Toată scena, realizată demonstrativ, ceea ce denotă plăcerea patologică a anumitor persoane (cazul de faţă, nevolnicul Sigismund dar şi comisarii imperiali, aflaţi pentru prima dată şi poate unica pentru ei, de a avea ocazia să forţeze mâna unui principe suzeran să-şi întemniţeze propriul cancelar), de a se simţi mari, hotărând, în chip necruţător, soarta semenilor săi din înaltul scaun de judecată. Ceea ce a urmat arestării - discursul de o calitate exceptională din punct de vedere al oratoriei (nota lui Domenico Amici nu-l înregistrează ci doar îl menţionează ca având acest calificativ) care a avut darul de a convinge adunarea stărilor Transilvaniei de a presta jurământul de credinţă faţă de împărat (prezenţa unei trupe militare avea o greutate mult mai mare decât orice argument şi talent oratoric) ca şi jurământul comisarilor în numele stăpânului lor, împăratul Rudolf, că Transilvănenilor li se vor conserva privilegiile şi libertăţile, (în măsura în care un jurământ poate fi o asigurare), darurile pe care principele le-a făcut demnitarilor credincioşi şi apropiaţilor (haine scumpe, cai de rasă şi bijuterii de mare valoare - scopul poate fi dedus cu uşurinţă), toate acestea în notă au o culoare mai puţin pronunţată şi nesemnificativă.



1. Giorgio Tomasi, La Battorea, Conegliano, 1609: „Il Serenissimo Prencipe di Transiluania, Sigismondo Battori, delli cui egregij fassi specialmente hò impreso di scriuere compendiosa & succinta historia è illustre non solo per le guerre hauute da lui con turchi & per le vittorie di loro gloriosamente riportate ma anco per le nobiltà del sangue & antichità de la famiglia che per vetustissimi annali voleuano da Batto Imperador de Tartari che già quattrocento e più anni scores con potentissimo essercito la Polonia & l’Vngaria ma da Rè dell’istesso nome che con altri di corona fù con Attila alle imprese da lui fatte; due della cui stripe di Batto, d’Iddolatri diuenuti fideli di Christo si fermorono nel Regno d’Vngaria, dominando gran spatio della regione terminate da i fiumi Danubio e Tibisco oue li Battori possedono tuttauia molti luoghi de’ loro Antecessori & fra questi la terra del proprio cognome Battor […]”. Lucrarea lui Giorgio Tomasi (unul din istoricii italieni, prim secretar - protonotar - al Cancelariei Papale, contemporan cu Sigismund Bathory şi colaborator apropiat al acestuia) are totuşi un vădit caracter elogios la adresa lui Sigismund Bathory, preamărind faptele sale de arme, unele din ele inexistente sau fiind făcute de către principele Ţării Româneşti, aşa cum o dovedeşte răspunsul arhiducelui Maximilian de Habsburg dat soliei venite din partea lui Mihai Viteazul: cf. Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol I, Documente externe, volum îngrijit de Ion Ardeleanu, Mircea Muşat, Vasile Arimia şi Gheorghe Bondoc, Bucureşti, 1982, pp. 211-212. Dealtfel, în cartea lui Tomasi sunt unele exagerări cu privire la genealogia familiei Bathory, mergând până la a lega numele familiei de cel al lui Batu han, conducătorul armatelor mongole care au invadat Ungaria la 1241, ulterior han al Hoardei de Aur, pe baza unei simple asemănări de nume: Batu - Bathory. Dacă citim cu atenţie cartea lui Tomasi, observăm că deşi are cuvinte elogioase la adresa lui Sigismund, explicabile dat fiind că a fost o bună perioadă colaborator apropiat al principelui Transilvaniei, în momentul în care tema lucrării obligă pe autor să comenteze deciziile împăratului Rudolf de Habsburg, aceste comentarii au un vădit caracter diplomatic, fiind făcute în aşa fel încât să nu lezeze nici una din părţile implicate, chiar dacă decizia împăratului german a fost aceea de a-l obliga pe Sigismund să părăsească Transilvania sau de a lua măsuri militare împotriva lui, sprijinind interesat pe Mihai Viteazul, cel puţin pentru moment, în anul 1601, anul victoriei de la Guruslău. Dealtfel rândurile lui Tomasi stârnesc zâmbetul, atunci când aduc în lumină ultima abdicare a lui Sigismund de la tronul Transilvaniei: „In questo luogo[castelul Libocowitz, la o zi depărtare de Praga, n.a.] tiene il Prencipe dall’anno mille seicento due, ch’egli venne di Transiluania, la sua residenza, non hauendo altre commodità, che quelle ponno portare la giuriditione. Il palagio nondimeno, che è molto qualificato posa alla ripa sinistra dell’Egra fiume placidissimo pescoso & atto alla navigatione, se non la interrompessero gli edifici di molini, che sono frequenti, il quale dopò hauer corso per lungo tratto viene ad unirsi con l’Albis, che di Bohemia uà bagnando la Sassonia sin che sbocca nel Mare Germanico. La fabrica di esso Palagio è di maestreuole & dotta Architettura, che si conosce non solo nella dispositione esteriore della machina, & in due altissimi Pontoni, & torri , che scuoprono per gran soatio di lontano, ma anco nell’ordine interno doue lasciato per Piazza un perfetto & gran quadro sostenuto da archi sotteranei ridotti à più si famigliari, sorgono quattro superbe fasciate piena ogn’una di loro di nobilissime & ricche stanze, parte de quali & in spetie un’amplissimo salone, godono uedetta de’fiumi di selue diletteuoli oue sono rinchiusi cerui, che si prendono ad ogni piacere di S.A.&di altri luogli amessimi”. Se înţelege fără greutate că avem de-a face din partea lui Sigismund (principele fiind, desigur, raisonneur-ul cărţii lui Tomasi) cu o consolare al cărui caracter jalnic nu-l poate schimba nici somptuozitatea noii sale reşedinţe şi nici bogăţia domeniului căpătat de la altcineva. Simţim nevoia să amintim replica celebră a Theodorei, împărăteasă a Bizanţului, în momentul când cu prilejul revoltelor Nika, sfătuia pe Justinian să nu abdice: „mantia imperială este cel mai scump giulgiu”. În concluzie, se poate spune că Tomasi, înainte de a fi colaboratorul apropiat al lui Sigimund Bathory, era colaboratorul şi mai apropiat al bisericii romano-catolice şi al papei.
2. Cf. Johann Christian von Engel, Geschichte des Ungrischen Reichs und Seiner nebenländer, în „Mihai Viteazul în conştiinţa europeană”, vol III, Bucureşti 1984, pp. 54 şi 66; Karl Neugeboren, Handbuch der gheschichte Siebenbürgens, în op. cit. vol III, pp. 117-119; Willibald Stephan Teutschlaender, Michael der Tapfere. Ein zeit und Charakterbild aus der geschichte Rumäniens, în op cit, vol III, pp. 363, 365 (cu ocazia primei abdicări, Michael Weiss, senator braşovean, pune în gura trimisului lui Maximilian următorul vers batjocoritor: „astăzi e patru aprilie / Nebunul e trimis încotro voieşte”. Consilierul imperial István Illésházy are o altă părere despre Sigismund: „El pleacă în exil, în lume, asemenea lui Cain, din cauza sângelui nevinovat pe care l-a vărsat”), 370 (la Praga, Sigismund „era socotit doar un bufon, dar un bufon suspect care trebuia ţinut sub pază”), 375 şi 376; apud. Const. C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1975, p. 403 (părerea lui Mihai Viteazul era că: „Sigismund nu ştie nici ce face, nici ce vrea”).
3. Domenico Amici, Il bellissimo ordine, che si è tenuto nel portare il Santissimo Sacramento da Bologna nel viaggio di PP. Clemente VIII alla città di Ferrara, in Roma, per Nicolò Mutii, 1598, in 16°, cc. 4 n. n. (două exemplare sunt păstrate la Roma, în bibliotecile Angelica şi Vaticana). În privinţa autorului, a se vedea şi: Giammaria Mazzucchelli, Gli scrittori d’Italia …, vol. I, parte II, Brescia 1753, p. 622, s. v. Amici (Domenico); Giuseppe Colucci, Francesco Lancellotti, Dizionario storico degli uomini illustri di Ancona, in Delle antichità picene dell’Abate Giuseppe Colucci, t. XXVII, Fermo 1786, pp. 1-103; Filippo Vecchietti, Tommaso Moro, Biblioteca Picena …, t. I, Osimo 1790, p. 105, s. v. Amici (Domenico); Luigi Ferrari, Onomasticon. Repertorio Biobibliografico degli scrittori italiani dal 1501 al 1850, Milano 1947, s. v. Amici (Domenico); Tullio Bulgarelli, Gli avvisi a stampa in Roma nel Cinquecento. Bibliografia. Antologia, Roma 1967, p. 112 num. 291, p. 119 num. 323.
4. Karl Neugeboren, Handbuch.... vol III, p. 117. Cronica lui Radu Popescu susţine că pierderile creştinilor au fost mult mai mari: „[…]de-abiea Maximilian pe un cal au scăpat la Caşa cu câţiva grofi. Batăr Jicmond aşijderea de abiea au scăpat de au intrat în Tocai; Zrini aşijderea în altă parte au scăpat; lăsând toate ce-au avut turcilor, carii multă moarte au făcut la creştini şi luând robi şi dobânzi s-au întors sultan Mehmet cu izbândă la Ţarigrad”, cf. Radu Popescu, Istoriile Domnilor Ţării Româneşti în „Cronicile Medievale ale României”, IV, ediţie îngrijită de Dan Simonescu şi Şerban Papacostea, Bucureşti, 1963, p. 77. Cronica lui Johann Filstich confirmă afirmaţiile lui Radu Popescu, cf. Johann Filstich Tentamen Historiae Vallachicae, în „Mihai Viteazul în conştiinţa europeană”, Bucureşti, 1983, p. 382: „[…] Maximilian şi Bathory cu puţini oşteni numai trebuiră să caute în fugă mântuirea vieţii lor.”
5. „Mikor én Ratzgradon valék, jrta vala Nagyságod ennékem Mihaly Waida hiréuel, hogy Nagyságod az hatalmas cziászar ellen nem igyekézet vétenj, hannem mind erre Szjnan Basza adot volna okot. Azerth jmar eömegh holt, es az minemω hiωséggel és engedelmességgel az fényes portahoz voltatok, ez utan-is az hatalmas cziaszarnak feiet haituan, azon hiwseggel legyetek hoza, és az kik eö hatalmassaga ellenségj, azoknak ellenségj, es baratjnak baratj legyetek.”, Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, I, Documente, volum îngrijit de Ion Ardelean, Vasile Arimia, Gheorghe Bondoc şi Mircea Muşat, Bucureşti, 1982, pp. 150-153. Ceea ce frapează este data scrisorii pe care Hassan-paşa, comandantul trupelor otomane din Ungaria afirmă că a primit-o de la Sigismund „pe vremea când mă aflam la Ratzgrad” ceea ce înseamnă februarie 1596, prin urmare înainte de bătălia de la Keresztes şi în care adresantul îşi motiva acţiunile antiotomane din anul precedent prin anumite intrigi pe care le făcuse Sinan-paşa. Subliniem faptul că Hassan-paşa menţionează în scrisoarea de răspuns, mai multe scrisori ale lui Sigismund către el, scrisori în urma cărora demnitarul otoman susţinuse cauza adresantului în faţa sultanului, obţinând iertarea pentru ridicarea armelor contra Înaltei Porţi. Ne punem întrebarea (retorică) dacă această scrisoare trimisă de Sigismund lui Hassan-paşa „cu ştirea” lui Mihai Viteazul, avea rolul de a deruta conducerea otomanilor, provocându-le întârzieri în luarea unor decizii, dacă era rodul unei analize realiste a situaţiei militare în ajunul campaniei otomane din Ungaria, lăsând, prin urmare, portiţe deschise pentru negocieri în situaţie de înfrângere sau era rodul unui simplu oportunism al lui Sigismund? Având în vedere caracterul adresantului, orice variantă este posibilă iar ultima chiar probabilă.
6. Dimensiunie victoriilor armatei române conduse de Mihai Viteazul reies dintr-o scrisoare pe care principele Ţării Româneşti a trimis-o arhiducelui Maximilian de Habsburg la 16 octombrie 1598, cf Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, I, Documente, p. 216. Armata română ajunsese la Sofia, după ce cucerise Plevna, Vidinul, Vraţa, Florentinul şi Rahova, arzând peste 2000 sate şi trecând la nord de Dunăre peste 10000 bulgari şi sârbi cu toată averea lor. Replica destul de palidă pe care otomanii au dat-o lui Sigismund prin asediul Oradei arată că aceştia nu erau în măsură să pună în discuţie schimbarea conducerii celor trei principate româneşti şi cu atât mai puţin a principelui Transilvaniei. Se explică astfel atitudinea solicitantă a lui Hassan-paşa faţă de Sigismund Bathory.
7. Pentru detalii privind arestarea membrilor partidei pro-otomane şi execuţia publică a lui Balthazar, cf. Willibald Stephan Teutschlaender, Michael der Tapfere. Ein zeit und Charakterbild aus der geschichte Rumäniens, în op cit, vol III, p. 340. Episodul este descris şi de Giorgio Tomasi, La Battorea, Conegliano, 1609: „Non giunse ad effetto il perfido consiglio perche la protettione qual teneua Dio di Sigismondo fece scoprire il trattato il quale veuto ad orecchia di S.Altezza & stimarolo come recidiuo degno di doppia punitione ordino segretissimamente a i Capi dela sua guardia, che comparendo alla Corte i tali mettessero loro le mani adosso facendoli prigioni ilche per appunto & con aueduta diligenza fu esse guito & parte de’ prigioni si mando subito ben custodia in fortezza oue furono poifatti morire & parte senza perdita il tempo fù decapitata nella publica piazza di Claudiopoli, strangolandosi separatamente Balthazar Battori, cugino del prencipe & fratello del Cardinale, & di Stefano che si saluo fuggendo di Transiluania in Polonia, sendosigli per la complicità hauuta dato essilio & confiscati tutti i beni.” Chestiunea legată de averile confiscate de la cei executaţi este prezentată şi de Karl Neugeboren, Handbuch der geschichte Siebenbürgens, în op.cit. vol III, p. 114 cu precizarea că asemenea practici de a condamna în special pentru obţinerea de averi erau la vremea respectivă destul de frecvente, chiar unchiul lui Sigismund, Ştefan, regele Poloniei dând tonul în momentul când l-a condamnat la moarte pe Iancu Sasu, domnul Moldovei refugiat în Polonia. Nicolae Bălcescu subliniază susţinerea lui Sigismund de către majoritatea ungurilor, saşilor şi secuilor în momentul delicat al confruntării cu opoziţia condusă de Balthazar Bathory, când Sigismund a fugit de la Turda, unde se ţinea adunarea, la Chioar, cf. Nicolae Bălcescu, Romînii supt Mihai-Voievod Viteazul, ediţie îngrijită de Andrei Rusu, Bucureşti, 1960, p. 48.
8. Nicolae Bălcescu, op.cit., p. 37. Tratatul între împăratul Rudolf II şi Sigismund Bathory încheiat la Praga şi ratificat printr-un document la 28 ianuarie 1595, era astfel conceput încât nu se putea înceia nici o pace cu turcii fără ca Moldova şi Valahia să nu fi fost incluse. Într-un alt punct al tratatului se vorbeşte pe lângă ajutorul reciproc în războiul cu turcii şi despre anexarea Transilvaniei la Austria în situaţia când Sigismund Bathory ar muri fără moştenitori. Ca urmare a acestui tratat era prevăzută căsătoria lui Sigismund cu Maria Christierna, fiica arhiducelui Carol de Stiria, cf, Willibald Stephan Teutschlaender, Michael der Tapfere. Ein zeit und Charakterbild aus der geschichte Rumäniens, în op cit, vol III, p. 347.
9. Un caz similar este cel al lui Ştefan cel Mare care, în scrisoarea trimisă monarhilor apuseni după victoria de la Vaslui din iarna lui 1475 (cf. România. Documente străine despre români, culegere de documente întocmită de Teodor Bucur, Tahsin Gemil, Ioana Burlacu şi Manole Neagoe, Bucureşti, 1992, p. 58), ia in considerare situaţia în care nu va primi ajutor din partea acestora, explicând fără echivoc că în această situaţie Moldova va găsi cale de a se înţelege cu otomanii. Ştefan cel Mare, principe al unui stat cu resurse mult mai mici decât cele ale Transilvaniei, nu s-a gândit niciodată la vreo abdicare.
10. di Cesare Campana, Compendio Historico delle guerre vltimamente successe tra christiani & Turchi & tra Turchi & Persiani, Vinecia, 1597.
11. Willibald Stephan Teutschlaender, Michael der Tapfere. Ein zeit und Charakterbild aus der geschichte Rumäniens, în Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol III, p. 363-364.
12. Giorgio Tomasi, La Battorea, Conegliano, 1609. În afară de caracterul elogios al textului, text ce conţine inclusiv exagerări şi chiar neadevăruri, menţionăm cele două poezii de la începutul şi de la sfârşitul lucrării, închinate lui Sigismund Bathory, în care principele este prezentat ca un al doilea Alexandru Macedon. Ultimul cântec intitulat „Canzone Al Serenissimo Prencipe di Transiluania Sigismondo Battori nel cominciamento delle sue Imprese”este semnat de Marco Claseri Trentino. În poem, Sigismund este descris ca victorios pe câmpul de bătaie şi încărcat de glorie iar vestea victoriilor sale ajunsese în Grecia şi Palestina (Sion). Socotim că nu este cazul să explicăm ce semnificaţie are prezenţa Sionului în acest poem. Prima poezie, care prefaţează Bathoriada, este ceva mai scurtă: „Tu pur valoroso SIGISMONDO, / La gran fama sepolta, anzi ch’estinta, / E la salda virtù cheta, non vinta, / Spirante, e forte anchor ritorni al mondo. Qui lui vedrem contra il Tiranno immondo, / Onde il fiero giogo è l’Asia auinta, / Tonar ne l’armi, e l’empia turba spinta, / Scoter, e calpestar l’ingusto pondo. E letti i suoi trionfi, e ouunque vada, / Senno, e pietà, non ben saprem qual merti, / Più lode, ò la tua Penna, ò la tua spada. Questa sparge di sangue i campi aperti, / Quella dà lume al sangue, e doue ei cada, / Di lui nel fosco suo sà chiari i merti.”. Cartea se găseşte la secţia Manuscritti a Bibliotecii Nazionale Centrale “Vittorio Emanuele” din Roma (collocazione 6.34.C.10).
13. De amintit că Austria a mai încercat odată să intre în posesia Transilvaniei contând pe lipsa de urmaşi, în cazul lui Ioan Zápolya. Tratatul de la Oradea din 24 februarie 1538 prevedea ca Ungaria şi Transilvania să intre în posesia Casei de Habsburg după moartea lui Zápolya, fără copii la o vârstă destul de înaintată. Imediat după încheierea tratatului Ioan Zápolya s-a căsătorit cu Isabela, fiica regelui Sigismund I al Poloniei. Diferenţa mare de vârstă dintre cei doi soţi (el, trecut de 60; ea, în jur de 20) nu a împiedicat apariţia unui fiu, Ioan Sigismund, care, recunoscut ca urmaş legitim de către Süleyman Kanuni, a dat peste cap toate planurile habsburgilor.
14. Willibald Stephan Teutschlaender, Michael der Tapfere. Ein zeit und Charakterbild aus der geschichte Rumäniens, în Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol III, p. 376.
15. Karl Neugeboren, Handbuch der gheschichte Siebenbürgens, în Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol III, p. 118; Nicolae Bălcescu, Romînii …, pp. 45-46. A se vedea “caracterul” lui Sigismund: promite tronul lui Jósika, trimite sol la Înalta Poartă pentru a obţine confirmarea sultanului pentru acesta, ca pe urmă să-l acuze că unelteste pentru obţinerea tronului (înaltă trădare şi înţelegere cu necredincioşii) şi să-l arunce în puşcărie unde i se va tăia capul. Bălcescu consemnează o replică amară a lui Jósika în momentul când era urcat în trăsura care-l va duce la închisoarea de la Satu-Mare, de faţă fiind Eustatie Guylasi: „iată preţul prieteniei crailor”. Gáspár Kórnis şi Ştefan Bocskay mai mult ca sigur că priveau cu satisfacţie eliminarea din cursă a concurentului lor care conducea detaşat, făcând tot jocul lui Sigismund. Tot edificator pentru caracterul lui Sigismund este şi episodul în care un grup de nobili (care probabil îşi vedeau ameninţate propriile persoane, prin arestarea abuzivă a unui membru marcant al lor) îl roagă pe Sigismund să-l judece pe Jósika potrivit legii, declarându-se martori pentru fostul cancelar. Sigismund a replicat “cu amar” că Jósika „este acum în puterea comisarilor împărăteşti, cărora el a dat ţara şi puterea de a face dreptate” (ibidem, p. 56). Mutatis-mutandis, în urma acestui răspuns şi având în vedere faptele petrecute, putem afirma, cu compasiune, despre Sigismund că era (aşa cum avea să mărturisească despre el însuşi mai târziu preşedintele american Harry Trumann, acuzat de opinia publică că nu s-a opus lansării bombelor nucleare deasupra oraşelor japoneze la sfârşitul celui de-al doilea război mondial) „în situaţia unui copil aruncat pe un tobogan”.
16. Andrei Veress, Nunţii apostolici în Ardeal (1592 – 1600), in “Academia Română, Memoriile secţiei istorice”, seria III, tomul VIII, mem. 13, Bucureşti, 1928, p. 40. Autorul susţine pe bază de documente că scrisoarea lui Jósika către Maximilian a fost scrisă din însărcinarea lui Sigismund Bathory însuşi. Trebuie menţionat că dacă Gáspár Kórnis, Ştefan Jósika e Ştefan Bocskay erau împotriva planului de menţinere a dinastiei bathoreştilor, prin care Sigismund trebuia să abdice în favoarea nepotului său Gabriel Bathory - episod descris foarte bine de către Andrei Veress, op cit, p. 38 – aceasta se datora intentiei fiecăruia de a obţine pentru el tronul Transilvaniei, si a certitudinii faptului că în situaţia dată, comisarii imperiali nu vor putea în nici un fel conduce principatul, toate pârghiile puterii fiind de fapt în mâna nobililor ardeleni. Ceea ce se va vedea mai târziu, prin întoarcerile lui Sigismund, apoi prin înscăunarea lui Andrei Bathory şi prin pierderea Transilvaniei de către habsburgi de după asasinarea lui Mihai Viteazul. În politică, fiecare putere îşi impune punctul de vedere până acolo unde ajunge armata sa. Din pacate pentru dinastia de Habsburg, ea nu putea în acel moment opera decât cu armatele Ţării Româneşti ale lui Mihai Viteazul şi Radu Şerban, principi care-şi vedeau fiecare de propria lor politică.
17. Bălcescu menţionează „spaima intrată în inimile tuturor” ca efect al arestării, fiecare simţindu-se ameninţat. Tot el menţionează, citând un istoric ungur, fără însă să-l nominalizeze, şi arestarea şi executarea fără judecată, în faţa tuturor, a unui anume Toma, militar valoros, care ar fi vorbit despre „împilarea libertăţii”, (ibidem, p. 53-54), probabil reacţie la arestarea abuzivă a cancelarului Jósika.
18. Nicolae Bălcescu, Romînii …, pp. 51-52.
19. Jósika a fost preluat de comisarii imperiali şi dus în lanţuri „cu pază bună“ - afirmă setenţios Giorgio Tomasi în „La Battorea” – în închisoarea din Satu Mare. Nu putea fi legal pus sub nici o acuzaţie întru-cât el nu trădase pe nimeni, Transilvania nefiind încă preluată şi nici măcar hotărâtă în urma unei adunări în plen a dietei, având în vedere o aşa importantă ordine de zi, cum este hotărârea de acceptare a unei administraţii străine şi ca naţiune dar şi ca religie, dacă aşa ceva poate avea statut legal. A fost decapitat la porunca lui Rudolf, furios că Sigismund se întorsese de la Ratibor pe furiş şi fusese imediat recunoscut principe de către dietă, în dauna sa şi dornic de a da un exemplu nobililor ardeleni, răzvrătiţi acum contra habsburgilor. Deşi fusese trădat de Sigismund Bathory într-un mod aşa de josnic, la parodia de proces la care a fost supus înaintea execuţiei, Jósika a avut o comportare deosebit de demnă ca şi în faţa călăului, nedând nici un fel de satisfacţie ucigaşilor săi. Ca sursă istorică, Nicolae Bălcescu poate fi bănuit de o oarecare implicare afectivă, având în vedere că este român şi paşoptist în acelaşi timp, Mihai Viteazul reprezentând pentru el întruchiparea vitejiei, a dreptăţii, onoarei şi cavalerismului. Se poate observa din rândurile sale o oarecare aversiune faţă de Austria, numind-o la un moment dat „duşmana Ungariei” şi ucigaşa românului Jósika. „Duşmana Ungariei” îl putem comenta ca fiind o încercare narativă, de apropiere faţă de paşoptiştii maghiari şi de Lajos Kossuth, ceea ce, de altfel, a încercat din toate puterile, în perioada revoluţiei de la paşopt, ca şi cum Ungaria ar fi reprezentat apărătoarea libertăţilor naţionale şi individuale, cealaltă parte vătămată – Austria – reprezentând despotismul. Stilul narativ a lui Bălcescu, amintind de cel al lui Titus Livius (probabil că Ab urbe condita, fusese una din lecturile lui preferate), contribuie şi el la bănuiala că autorul Istoriei românilor supt Mihai Viteazul, ar înfiera intenţionat persoana lui Sigismund Bathory, în ciuda faptului că tot el acuză Austria, ca fiind ea ucigaşa românului Jósika, omiţându-l pe Sigismund. Dincolo de stil şi de statutul autorului, realitatea nu poate fi schimbată iar informaţiile sunt confirmate şi de alte surse, după cum se poate vedea la fiecare notă de subsol.