Oricum, la jumătatea lunii aprilie 1974 am ajuns împreună cu secretarul II al ambasadei în Sfântul Munte unde am fost întâmpinaţi de părintele Negara.

Ştiind de călătoria ce urma să o fac mă documentasem cât de cât asupra Muntelui, înalt de peste 2000 de metri, al cărui nume ar fi venit de la uriaşul trac Athos care, luptându-se cu Poseidon, a aruncat asupra acestuia un bolovan mare sau o stâncă rămasă şi devenită muntele de astăzi, dorit de atâţia călugări şi de şi mai mulţi mireni incitaţi de misterul ce l-a înconjurat.

În zilele noastre însă, când atât călugării cât şi autorităţile elene au nevoie de bani, Muntele a devenit unul din locurile turistice căutate din Grecia şi nu mai are misterul şi frumuseţea de altădată. Am ajuns în micul port Uranopolis, unde ne aştepta părintele Negara care ne-a condus în capitala Muntelui - Kareia - pentru îndeplinirea formalităţilor în vederea eliberării "tiftotitei" care îţi dădea dreptul să mergi oriunde vrei pe o suprafaţa de 340 km pătraţi cât are bolovanul lui Athos.

Părintele Negara, a cărui poză o păstrez ca una din amintirile cele mai dragi, adusese cu el trei catâri care să ne ducă unde doream. Atât eu cât şi Al. Damian aveam câte un rucsac mare plin cu ceva haine, dar mai ales cu sticle de ţuică, mălai şi conserve din peşte, aşa mă sfătuise Negara că ar fi bine să mă duc pe la "fraţii români" din Munte, cât şi pentru ajutorarea nevoiaşilor români. Le duceam cu greutate, dar voioşi fiind noi, în plină tinereţe.

Am plecat din Kareia spre schitul lui Negara - Lacul - în jurul orelor 14,00, după ce legasem bine rucsacurile pe câte un catâr, în spatele şeii din lemn, în faţă rămânând un mic loc unde ar fi trebuit să stăm fiecare din noi. Mi-a fost repartizat un catâr simpatic cam năpârlit, căruia într-o inspiraţie de moment i- am zis Franţ şi aşa i-a rămas numele până a murit. Colegul Damian s-a cocoţat sus pe catârul lui, eu mulţumindu-mă să merg în urma şirului, în cap fiind părintele Negara pe catârul său, mai voinic şi mai tânăr, întrucât atonitul era voinic şi greu, încă în putere, că nu degeaba fusese campionul absolut la "trântă dreaptă" pe întreg Athosul cu mulţi ani în urmă. Această "trântă" specifică Balcanilor sau în unele ţări din Balcani consta în confruntarea dintre doi bărbaţi - tineri sau în puterea vârstei care se prindeau cu amândouă mâinile de Cureaua adversarului şi începea lupta care se sfârşea atunci când unul din combatanţi era pus la pământ. O practicasem în copilărie, era sportul preferat la Gemenea unde îi spuneam "trânta la curea".

"Mănăstirea Zografu a fost reclădită din temelii din daniile făcute de Ştefan cel Mare si Sfânt"

Şi uite aşa în urma şirului am mers pe jos, mai apucându-mă din când în când de coada lui Franţ, îngăduitor tare, ca să pot mai bine urca poteca. Erau poteci, nu drumuri prin munte, unele mai bătătorite, altele numai grohotiş calcaros şi înşelător A fost drum lung până la schitul părintelui Negara. Dar nu m-am lăsat, am mers numai pe jos, deşi părintele îmi zicea mai mereu să mă urc şi în spinarea catârului.

Şi era frumos peste tot, era perioada florilor în Sfântul Munte, flori frumoase şi atât de multe cum nu se văd în altă parte în Grecia. Părintele Negara spunea că e vremea când Maica Domnului, protectoarea Sfântului Munte îşi aţinteşte privirile înspre întreaga peninsulă şi atunci totul înfloreşte pentru a-i bucura ochii şi a o îmbăta cu mirosurile care se ridică hăt, până la cer. Aşa s-a făcut că mergeam încântat pe cărările dintre stâncile transformate peste noapte într-un mic colţ de rai fără să-mi pese că micile pietricele de pe poteci mă înţepau prin tălpile subţiri ale tenişilor ce-i purtam. Am ajuns la casa părintelui pe seară, după un drum ce durase ceasuri bune.

Noroc si bine ati venit în Sfântul Munte si să ne ajute Dumnezeu

Mă simţeam obosit şi, aşezându-mă pe o bancă din lemn bătrân, din faţa chiliei părintelui am încercat să-mi scot tenişii pentru a-mi dezmorţi picioarele pe care le simţeam cam tari, arătau ca două pâini bine crescute. Părintele Negara, care era în apropierea mea, le-a privit şi a început să dea din cap: "Tânăr fără experienţă, ţi-am spus să încaleci pe Fran?? Nu m-ai ascultai aşa că o să te opăresc". N-am înţeles ce-a vrut să spună, dar m-a cam apucat teama când l-am văzut că a aprins focul şi a pus pe pirostrii o căldare în care a turnat apă. A venit cu o copaie micuţă, în care a turnat o pungă de sare zicându-mi: "Domnule consul, îmi rămâi dator o groază de drahme cât mă costă sarea asta". După ce apa s-a înfierbântat bine a turnat-o peste sare şi mi-a zis să-mi bag picioarele. Sigur că la atingere cu apa am sărit în sus, dar m-am aşezat imediat pe bancă, şi tot părintele Negara a fost cel care m-a liniştit aducând din "palat", cum îi spunea chiliei sale, pe un platou, mai multe bucăţi de rahat (lukumi) şi o sticlă cu un lichid incolor numit "Tipuro", un fel de ţuică din fructele ce se găseau pe Munte. A pus lichidul în păhăruţe: "Noroc şi bine aţi venit în Sfântul Munte, a închinat el, şi să ne ajute Dumnezeu".

L-am dat pe gât fără să stau prea mult pe gânduri, deşi după miros mi-am dat seama că e tărie. Am mai spus şi-mi cer scuze că mă repet, că mi s-a părut curioasă combinaţia, dar mergea şi zece zile cât am rămas în Munte, în toate vizitele făcute eram primiţi cu aceste delicatese.

La un moment dat, a dispărut şi s-a întors radios aducând într-una din mâini un borcan de sticlă de câţiva litri, plin, un rubiniu dumnezeiesc, şi ne-a zis: "Acum, feciorii mei, să bem şi nişte vin". Curios, l-am întrebat: "Dar până acum ce-am băut, prea cuvioase?" "Ăla era pentru vizitatori. Ăsta e pentru prieteni şi fraţi" a răspuns el şi mie mi s-a părut că lăcrima. Am rămas cu părintele Negara până s-a terminat borcanul. Nu mă mai dureau picioarele şi deja apăruseră două petromaxuri când cu greu, de mână cu părintele Negara am intrat în "palat" să ne culcăm şi noi.

M-am trezit a doua zi pe la orele 10-11 şi mă simţeam cam ruşinat. Când am ieşit afară, părintele Negara stătea de vorbă cu Damian. M-am alăturat şi ne-am făcut planul de vizite. Am fost de acord ca prima vizită s-o facem la mănăstirea Zografu, unde stareţ era în acea vreme Dometie Trihenea. Îl cunoscusem la Atena la una din vizite, părintele Negara îl adusese şi pe acesta. Aveam să aflu că avea rangul de stareţ şi făcea parte din Chinotita, conducerea Sfântului Munte, formată din cei 20 de stareţi ai mănăstirilor de pe Athos. Dintre aceştia se alegea Protosul Sfântului Munte, adică un fel de preşedinte al Republicii Sfântului Munte, deşi autorităţile elene nu ţineau cont de acest lucru, prin rotaţie sau în funcţie de calităţile stareţilor. D.Trihenea era un adevărat vraci. Făcea nişte pilule miraculoase care ajutau la sfărâmarea pietrelor la rinichi şi vezică. Era cunoscut în tot Muntele, dar mai ales în afara acestuia. La Salonic în apartamentul său dădea consultaţii, veneau suferinzi de la sute de kilometri, aşa i se dusese vestea de bun ce era.

Mănăstirea Zografu era ctitorie bulgară (Sfântul Munte avea şi are 20 de mănăstiri. Marea Lavră cu întâietate - grecească, alte 16 tot greceşti, una sârbă Hilandoru, una rusească - Sfântul Pantelimon şi una bulgară - Zografu). A fost distrusă complet la începutul secolului XV de piraţi. A fost reclădită din temelii din daniile făcute de Ştefan cel Mare şi Sfânt. Din acest considerent, călugării români din Munte îşi revendicau paternitatea mănăstirii. Aşa a putut ajunge D. Trihenea stareţ la Zografu, funcţie ce i-a pus viaţa în pericol - călugării bulgari încercând în mai multe rânduri să-1 omoare şi numai intervenţia poliţiei i-a salvat viaţa. Fiecare mănăstire are pază formată din poliţişti greci.

Pe drum spre Zografu i-am repetat colegului Alexandru Damian îndemnul meu de a se prezenta ca ataşat cultural şi nu ca secretar II de ambasadă cum pretindea, deoarece călugării nu ştiu cum e cu gradele diplomatice, dar ştiu de ataşaţii culturali. Damian s-a opus şi de data aceasta mergând cu încăpăţânare pe varianta sa. Drept înainte, să vadă lumina. Aşa că ajunşi la mănăstirea Zografu paznicul a strigat tare (după ce ne prezentasem cum se cuvine la întâmpinarea acestuia) să se audă până la stareţ că "au sosit domnul consul general al României, cu secretarul lui al doilea, însoţiţi de părintele Negara" - strigarea avea să se repete în această formulare la toate vizitele pe care le-am făcut în Sfântul Munte.

N-am să vă spun mai multe despre vizitele făcute în Sfântul Munte. Mă voi mărgini să rememorez vizita la schitul Prodromo, care m-a impresionat teribil. În afară că era şi a rămas cea mai mare aşezare românească din Munte, schitul este cocoţat pe un pinten de stâncă în partea sa sudică. Ceea ce mi-a rămas în minte, însă, au fost călugării români, toţi bătrâni, din care câţiva erau la bolniţă, într- o stare destul de gravă, neîngrijiţi şi înfometaţi. De aceea, probabil, mi-am zis când stăteam singur pe stâncă şi priveam marea, într-un înserat de zi de-a dreptul incredibil: "Întoarceţi, Doamne privirea (Ta) spre partea aceasta pe care a făcut-o dreapta Ta şi desăvârşeşte-o pe ea". Am auzit din nou aceste cuvinte, poate nu le redau complet, la Munte, din slujbele la care participasem în timpul vieţii mele de până atunci. Mă gândeam să ajute la venirea de călugări tineri şi să le ia suferinţa celor oropsiţi de la bolniţă.

La întoarcerea din "excursia" mea la Sfântul Munte, telegrama trimisă în ţară după ce făcea o scurtă prezentare a situaţiei schiturilor şi chiliilor româneşti din Munte avea un strigăt mare: necesitatea de "împrospătare" a efectivelor româneşti cu călugări tineri. Procedură care cerea timp: selecţionarea lor de către Patriarhia Română, solicitarea aprobării Patriarhiei Ecumenice de la Istanbul-Constantinopol şi obţinerea vizei greceşti, ajutorarea călugărilor români din munte: bani, hrană, îmbrăcăminte, unelte de lucru pentru grădinile de zarzavat, medicamente etc.

Ceea ce spun fac din dorinţa şi, hotărârea de a arăta câte ceva din activitatea desfăşurată în decursul a 16 ani, din care şase în Grecia, de trudă în străinătate ca diplomat, fost ofiţer al SIE şi ca urmare a ceea ce am citit în revista "Periscop" nr.2(18)/2012. În revistă se preciza printre altele că "Securitatea nu a rămas insensibilă la problema călugărilor români de la Athos" şi că din arhivă "răzbate fără dubii simţul datoriei patriotice al cadrelor acelei instituţii". Personal am susţinut încă de la primii ani ai prezenţei mele în străinătate şi nu doar după 1990 că noi şi SIE, pe atunci numit DIE, nu putem fi asimilaţi Securităţii cu toate încercările şi catalogările date in extenso şi cu voluptate exacerbată ale celor care s- au aplecat cu bună ştiinţă, mânaţi de interese "naţionale", alţii din slugărnicie, asupra activităţii serviciului de informaţii externe al României.

"Iniţiatorul măsurilor de trezire a interesului pentru Sfântul Munte a fost DIE..."

Pe această linie vreau să vin cu mărturii concrete despre ceea ce a făcut DIE în privinţa trezirii interesului autorităţilor române până la cel mai înalt nivel, faţă de călugării din Muntele Athos şi de bunurile inestimabile de provenienţă română existente încă în acea vreme - 1974 - la chiliile şi schiturile locuite de călugării români în Sfântul Munte. Fac acest lucru pentru că am fost primul şi este vorba de DIE, care am semnalat importanţa bogăţiilor din Sf. Munte care au aparţinut şi aparţin României, fie că ne referim la călugării români, fie la bunurile materiale duse acolo ca ofrandă sau spre folosul românilor trăitori în lăcaşurile româneşti. Redau totul din memorie, eu neavând la îndemână telegramele sau rapoartele transmise prin curier spre DIE sau MAE, care ar dovedi dacă ar fi nevoie şi ar îmbogăţi ceea ce scriu aici.

Oricum, este bine de ştiut şi de avut în vedere atunci când se va scrie mai mult despre acţiunile şi realizările Spionajului românesc în slujba ţării înainte de 1990, fie că este vorba de contribuţiile în domeniul economic, tehnico- ştiinţific, informativ (cunoaşterea de către autorităţile române de atunci a situaţiei internaţionale şi a poziţiilor faţă de România, demersurile ei etc.), cât şi pe linia recuperării sau păstrării în bune condiţiuni a bunurilor care au aparţinut şi aparţin României.

Atât în cartea domnului Ion Brad cât şi în Caietele CNSAS (Nr 2/2009), problema "Athos" este "pusă bine" cu un singur amendament: iniţiatorul măsurilor de trezire a interesului faţă de bunurile şi călugării din Athos, începând cu MAE şi culminând cu preşedintele României de atunci, Nicolae Ceauşescu, a apărut la sesizările, documentările şi propunerile DIE. După aceea, celelalte instituţii româneşti, în mod deosebit MAE, primind dispoziţii să întocmească planuri de împrospătare a elementului românesc şi de iniţiere a unor măsuri de îngrijire şi valorificare a bunurilor româneşti care mai existau la acea dată în Munte, aşa cum era metodologia în astfel de situaţii: sesizare de la noi şi propuneri, planuri şi realizare de către instituţiile oficiale. Nu intru în detalii în privinţa acestora întrucât nu le cunosc şi nici nu am ca scop observarea lor. Am gândit, însă, că era normal ca unul care mi-am început activitatea la DIE după terminarea studiilor şi mi-am încheiat-o după 37 de ani efectivi de muncă în această instituţie viguroasă, puternică şi capabilă de realizări care au trezit de multe ori invidia serviciilor străine care erau pe alte poziţii (de prieteni - fraţi nu vorbesc că nu mă interesează), să dau amănunte despre o acţiune cu urmări din cele mai benefice pentru ţară şi Biserica Ortodoxă Română, dar mai ales pentru acei călugări ajunşi mulţi dintre ei în Sfântul Munte la vârsta de 10-11 ani, din diferite provincii româneşti.

Este întrutotul adevărat că lucrurile s-au mişcat mai rapid după ce N.Ceauşescu a sesizat (aşa cum o făcea întotdeauna când era vorba de interesul naţional) importanţa "problemei Athos" şi a dat dispoziţii clare pentru instituţiile statului. Documentarea şefului statului pentru vizita în Grecia s-a făcut însă pe două direcţii clare: DIE şi MAE, aşa cum se făcea întotdeauna în asemenea situaţii. Şi primirea celor 3 călugări români din Athos de către N.Ceauşescu cu prilejul vizitei în Grecia în perioada 26-28 martie 1976 s-a realizat la propunerea DIE, fîindu-i prezentate fişe speciale ale călugărilor întocmite de serviciul nostru. Printre cadourile înmânate şefului statului român a figurat şi un portret al acestuia cioplit în lemn de către un călugăr român din Munte. Am fost prezent în Grecia, trimis în misiune înainte de vizită, în timpul şi după terminarea acesteia. însă activităţile şi acţiunile DIE în Sfântul Munte au început încă din 1974, după materialele transmise de către rezidenţa din Atena în Centrală, urmare şi a deplasării mele în Athos pe o perioadă de 10 zile, deplasare făcută cu ordin de misiune pus la punct în baza indicaţiilor Centralei, de către rezidenţă. Era nevoie în Munte pentru ajutorarea călugărilor români, repet, în 1974 mai erau 68 de călugări, majoritatea bătrâni, de unelte agricole, alimente, îmbrăcăminte şi medicamente. Cum din România era greu de trimis asemenea echipamente din cauză că aprobările instituţiilor române se obţineau greu sau nu se puteau obţine, DIE a acţionat prin posibilităţile de care dispunea în străinătate, în principal în Grecia. Principalul sprijin primit atunci a venit din partea regretatului Iosif Constantin Drăgan, care dispunea în Grecia de o reţea largă de distribuire a benzinei, lubrifianţilor şi uleiurilor pentru autoturisme şi camioane sub numele de "Dragofina". Aşa au ajuns la călugării români din Sfântul Munte alimente, medicamente, o barcă cu motor pentru schitul Prodromo şi alte obiecte de folos fără ca ambasadorul, nici ambasada României sau MAE să aibă cunoştinţă şi fără să existe undeva vreo evidenţă a acestora.

Trebuie repetat că prima sinteză despre ceea ce aflasem de la călugărul Negara a fost transmisă la DIE şi una la MAE. Feed-back-ul venit de la ambele instituţii a fost pozitiv, precizându-se că problema este de interes operativ. Acest lucru a presupus, însă, din partea rezidenţei, elaborarea unui plan complex de măsuri pe linia informării, evaluării şi stabilirii posibilităţilor operative de realizare care prevedeau analiză multiplă şi aprofundată a situaţiei operative a obiectivului (deja problema Athos devenise obiectiv DIE şi ordin pentru rezidenţă). Trebuia insistat în privinţa stabilirii situaţiei materiale şi economice a lăcaşurilor româneşti, a bunurilor existente în schiturile şi chiliile româneşti; care era situaţia călugărilor ce încadrau aceste lăcaşe, starea de sănătate, pregătirea canonică şi spirituală, cât de mult puteau o parte dintre ei să ajute la îndeplinirea obiectivelor noastre şi cum puteau fi sprijiniţi pentru că, aşa cum s-a constatat ulterior, aveau mare nevoie; starea clădirilor din punct de vedere istoric, material şi de patrimoniu; posibilităţile de deplasare în Munte pentru realizarea acestor evaluări şi a avantajelor materiale pentru România; care era persoana cea mai potrivită să facă acest lucru şi stabilirea unui complex de măsuri informativ-operative de acoperire a interesului real al statului român pentru a nu trezi suspiciuni din partea autorităţilor elene care puteau, cu foarte mare uşurinţă, să împiedice realizarea tuturor obiectivelor noastre, prin simplul refuz de a acorda aprobarea de deplasare în Republica Athos a unui diplomat român. Necesitatea acestor măsuri se impunea, cu atât mai mult cu cât s-au întâmplat tocmai în acea perioadă incidente cu consulul bulgar şi cu cel al Uniunii Sovietice care vizitaseră Sfântul Munte şi la plecare luaseră în curierul diplomatic ce-i însoţea, icoane de valoare "descoperite" la "punctele vamale" la ieşirea din Munte.

Revenim la ceea ce afirmam mai înainte despre şansa de a mi se întâmpla un lucru (o şansă) de a sesiza Centralei un aspect din prezenţa românilor în exterior, care ar fi putut deveni obiectiv DIE. Aceasta s-a petrecut, cum spuneam,în timpul activităţii mele în calitate de consul în Grecia.

Eram deja în al patrulea an de diplomaţie, vorbeam curent limba greacă modernă şi iată cum arătam: redau din cartea domnului Ion Brad, "Ambasador la Atena", (vol. 1, pag.89): "...Tânăr în jur de 30 de ani, Leon Toader părea anume născut să fie consul. Nu prea înalt, ca să nu se uite la nimeni de sus, să nu-i intimideze pe grecii mai scunzi de felul lor, vorbea clar, măsurându-şi cuvintele înso?ite când de un zâmbet cald, când de o inflexiune legănată. Făcuse studii de filologie, conversând curent în engleză, franceză şi rusă. Se descurca binişor în greacă. Aşa ar trebui să arate orice consul, mi-am zis. El este omul cel mai important într-o ambasadă. Mai important chiar decât ambasadorul".