Situat în centrul depresiunii Brețcului sau a Tg. Secuiescului, la intersecția unor importante drumuri comeciale, orașul Tg. Secuiesc s-a format ca loc de târg în secolul al XIV-lea, cunoscând o rapidă dezvoltare economică determinată de contribuția importantă adusă de derularea schimburilor comeciale și culturale dintre Transilvania, Moldova și Muntenia.
Prin poziția sa geografică, la intrarea în pasul Oituz, Depresiunea Tg. Secuiesc a constituit întotdeauna o zonă de întrepătrunderi și confluențe culturale și demografice.Săpăturile arheologice au scos la iveală numeroase vestigii din epoca bronzului cât și ale civilizațiilor dacică, romană și postromană. Dintre urmele creștine ale secolului VI menționăm vasele din ceramică, pe care sunt gravate cruci, descoperite la Poian și amfora de la Tg. Secuiesc pe care sunt desenate inițialele Maicii Domnului. Numeroasele privilegii acordate de-a lungul vremii militarilor, meșteșugarilor și negustorilor secui au marcat dezvoltarea urbanistică și profilul distinct al "orașului breslelor".
Deși izvoarele istorice îi menționează pe românii din zonă alături de secui în anii 1210, 1241, 1367 ș. a. obștea parohială ortodoxă din Tg. Secuiesc datează doar din secolul al XV-lea. Cronica bisericii ortodoxe din localitate consemnează tradiția orală conform căreia românii din oraș au avut o biserică de piatră (zidită de un boier sau voievod român), un monument dintre cele mai interesante prin arhitectura sa specifică, lăcaș de cult integrat în complexul actualei biserici romano-catolice.
Despre relațiile foarte bune ale locuitorilor din zonă cu domnitorii moldoveni și munteni vorbesc: tradiția locală despre "vremea de aur" a lui Alexandru cel Bun, capul de zimbru de la biserica romano-catolică de la Sănzâeni, prezența secuilor din zonă sub steagurile lui Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, hrisovul din 1541 prin care Petru Rareș "primea orașul Vașarheiul în tutela sa" drept recompensă pentru ospitalitatea de care s-a bucurat aici în 1538, scrisoarea doamnei Safta, soția domnitorului Gheorghe Ștefan către "marea giudecească" a Brașovului în care își exprima mulțumirea pentru "binele și dragostea" arătate ei pe timpul șederii în "Osorhei" în mai 1658, precum și cele aproape 100 de scrisori publicate de Nicolae Iorga în 1916, majoritatea provenind din depozitul de la "Osorheiul" în lucrarea "Acte românești din Ardeal privitoare la legăturile secuilor cu Moldova".
Negustorii din oraș inclusiv cei români, pun bazele unui puternic centru de tranzit de mărfuri pe care le transportau împreună ce brețcanii din Moldova.
La adunarea celor aproape 900 de credincioși români din 90 de sate ale județului Treiscaune ținută în "Târgul Săcuilor" la 20 noiembrie 1699, în preajma uniației, din scaunul Chezdi au participat 246 de capi de familie, dintre care 24 din localitățile ce compun astăzi orașul Tg. Secuiesc. Documentele bisericii ortodoxe locale consemnează tradiția conform căreia, după 1700, românii din Canta Vașarheiului și-au clădit o biserică din lemn pe locul actualului cimitir ortodox denumit și astăzi de localnici "román-temeto"-cimitirul românesc și înregistrat în hărțile cadastrale sub denumirea românească nealterată "Beszeriko".
După cronica bisericii ortodoxe din Tg. Secuiesc (1781-1898), publicată de dr. Maria I. Negreanu în 1943 în plin secol al XVIII-lea biserica ortodoxă se afla în cartierul românesc, denumit până în 1850 satul Canta (care se pare a fi numele vechi al orașului, predominând prin număr și intensitatea negoțului, celălalte colonii ale negustorilor greci, sârbi sau armeni.
Obștea parohială era condusă de un gociman-curator, ajutat de epitropi sau jurați ce vegheau la "paza din neam în neam a obiceiurilor frumoase", pretindeau ca "preotul să fie la înălțimea chemării sale" și asigurau plata dascălilor care le învăța "pruncii".
După marele incendiu din anul 1834 ce a cuprins orașul Tg. Secuiesc, dar mai ales după evenimentele ce au urmat revoluției de la 1848 și instaurării dualismului austro-ungar din 1867 populația românească din oraș s-a redus drastic de la 77 familii în 1836, la 24 de suflete în 1850, 70 în 1880 și doar 13 în 1910.
Dacă în 1835 biserica din Canta Vasarheiului avea sub controlul ei mai multe "sate filiare" din apropiere, în 1890 ea însăși devine o modestă "filie" aparținând de Brețcu și Cernatul de Jos. În anii de după Marea Unire numărul românilor din Tg. Secuiesc crește, ajungând în 1939 la 376 de persoane. Momentele dramatice din 1940-1944 au condus iar la destrămarea vieții românești din oraș, refacerea fiind deosebit de grea, în contextul politic de după 1945. Odată cu reorganizarea administrativ-teritorilă din 1968 și dezvoltarea generală a orașului, populația românească ajunge în 1977 la 1323 de locuitori și în 1992 la 1378 ortodocși. Pe fondul deteriorării climatului de conviețuire interetnică, după decembrie 1989, biserica ortodoxă din oraș pierde din nou credincioși în cea mai mare parte intelectuali și muncitori. De-a lungul vremii viața românească din Tg. Secuiesc și-a găsit expresia în biserica ortodoxă, iar biserica ortodoxă a îmbrăcat forma vieții românești.
Actuala biserică de piatră este ridicată în anii 1781-1783 "în locul celei mai vechi de lemn" situată pe același amplasament, ce a fost înălțată în jurul anului 1734 (sunt menționați și anii 1754, 1750 și 1760). Pe turn este scris 1795, probabil anul unei reparații. Pisania din cronica parohiei menționează: "Bine a voit mila lui Dumnezeu cu noi păcătoșii de ne-a dat cuget a zidi sfânt locașul Sf. Sale și ne-a apucat și am înălțat Sfântă biserică din temelie, în cinstita Varneghia Bolgradului, anume Kanta, orașul Vașarhei,...".
Pisania din altarul bisericii la masa proscomidierului, consemnează ctitorii: Petre Emanoil cu Anastasia, Teodor Dumitru cu Maria, Manole Safron cu Sanda, Dimitrie cu Calinia, Cristea cu Păuna, Stancu cu tot neamul lor. Pisania de piatră de marmură din tinda bisericii arată că: "Acaestă biserică a fost zidită în anul 1754, renovată sub păstorirea pr. N. Dima, prin neobosita stăruință a episcopului dr. Valeriu V. Bidu și ajutorul primarului Corneliu Nastasi în anul 1929".
Biserica în formă de navă, construită din piatră și cărămidă și acoperită cu țiglă și solzi, are o lungime de 6 metri. Turnul pătrat și încins cu un brâu este înalt de 15 m. Altarul semicircular, cu prestoiul (sfânta masă) din cărămidă, are două firide în zid iar deasupra proscomidierului se află pomelnicul ctitorilor. Iconostasul (tâmpla) din lemn de stejar sculptat este executat la Craiova în 1937. Vechile uși împărătești se află la Muzeul Spiritualității românești din Sf. Gheorghe. Naosul cu bolta construită în semicerc are ferestrele sub formă de ogive gotice. Podișorul din lemn (cafasul) este susținut de doi stâlpi din zid. Accesul în tinda bisericii se face coborând două scări, întreaga biserică fiind sub nivelul amenajărilor exterioare cu cca. jumătate de metru. Pardoseala de mozaic înlocuiește lespezile originale. În curtea inferioară se află clădirea fostei școli confesionale ortodoxe zidită în 1833 și rezidită n 1883 precum și clopotnița construită în anul 1929.
Donațiile substanțiale făcute de-a lungul vremii de numeroși ctitori și binefăcători din rândul cărora amintim negustorii locali din Brașov, cărturari din București și alte orașe din întreaga țară, Patriarhia și Academia Română (1929), ASTRA (1932), Mitropoliile din Sibiu și Blaj (1935), Școala normală din Șimleul Silvaniei, și mulți alții, s-au constituit într-o importantă colecție de icoane și obiecte liturgice și într-un valoros fond de carte. Biblioteca parohială conservă o serie de valori bibliofile provenind din marile centre tipografice ale țării, atestând și în acest fel, legăturile spirituale ale românilor localnici cu cei de pretutindeni: Pentikostarion (București - 1805); Evhologhiu (Brașov - 1815); Antologhion (Iași - 1821); Liturghier (Buzău - 1836); Prolegomena Aghiasmatar (Craiova - 1887); Cântări bisericești (Sibiu - 1890).
La începutul secolului XX, în condiții neelucudate, a dispărut din biblioteca parohiei un exemplar din Cazania lui Varlam (Iași - 1643). L afel de valoroase sunt cărțile literare și cele istorice tipărite în sec. XVIII-XX la Paris, București,Iași în limbile franceză și română. O serie dintre obiectele de cult sunt păstrate, o parte, la parohie, altele se află în custodie la Muzeul spiritulității românești de la Catedrala Ortodoxă și la Centrul ecleziastic de documentare "Mitropolit Nicolae Colan" din Sf. Gheorghe sau fac parte din fondul arhivistic național aflat la Direcția Județeană a Arhivelor Naționale.
Altarul nu este pictat. În naos pe tavan se află icoanele Pantocratorului Cina cea de taină și Pogorârea Duhului Sfânt, pictură veche. O parte din cele 15 icoane pictate pe lemn și sticlă la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care erau fixate pe pereții naosului, sunt în custodie la Muzeul spiritualității românești din Sf. Gheorghe. Icoanele de pe tâmplă sunt pictate de pictorul Liscava din Craiova în 1936. Pe frontispiciul podișorului se află pictate 7 icoane de sfinți, cuvioși, heruvimi, ierarhi și câteva modele ornamentale florale, pictură veche. La intrarea în biserică, deasupra ușii, se văd urmele unei picturi în frescă (icoana Adormirii Maicii Domnului) care, cu timpul, a fost acoperită de var.
Cronică
1733 Păstorul sufletesc al credincioșilor ortodocși români din Canta Vașarheiului este Popa Ioan.
1772 Conducerea obștei cumpără moșie de la "domnii Voinești" din Sencătona (Catalina).
1781-1783 La zidirea bisericii ridicată din piatră, paroh al Cantei era Pavel Popovici, iar protopop al Treiscaunelor - Constantin Stan Turchiș. Printre ctitori și binefăcători se află gocimanul Constantin Mavrodin, epitropii și jurații Constantin Grid,Ioan Marin, Niculai Lazu.
1783Ioan Popovici a cumpărat condica bisericii ortodoxe din Tg. Secuiesc de la Constantin Grid.
1804 Obștea credincioșilor realege în calitate de "ctitor mare" pe negustorul brașovean Petru Emanoil, gociman pe Constantin Grid.
1807-1810 Treburile bisericești sunt conduse de gocimanul Teodor Simion.
1810 Învățătorul Dumitru Popovici este dascăl de "rumânie" la școala confesională ortodoxă.
1810-1829 Preoții Gheorghe Baciu și Teodor Ghereci (Bereteu), Semeon Așculan, protopop de Treiscaune.
1813 Un nou ctitor brașovean, Teodor Dumitru ginerele lui Petru Emanoil.
1829-1841 Preot Simion Mulduvan.
1836 Deși sărăcită în urma marelui incendiu din 1834, obștea negustorilor români adună fonduri bănești pentru reclădirea casei parohiale. Alături de "binefăcătorii" locali, în frunte cu gocimanul Petre Birt, se află și cei din Brașov, Săcele, Brețcu, Cernatul de Sus.
1837 Conducerea obști locale solicită ajutor ctitorului brașovean Enache Jipa "ca lucrarea cea sfântă a strămoșilor să nu o lase a pătimii stricăciune și pustire".
1840Sărdaru Ghica și soția sa Ecaterina fac o însemnată danie de cărți.
1841 Este ales gociman Nicolae Criștovși vicecurator Hagiu Vasile Munteanu.
1846 Biserica a fost refăcută din temelii cu contribuția "boltașilor" Nicolae Criștov, Voina Măcelaru, Fulop Sandu, Szöts (Suciu) Ferencz și alți donatori anonimi din Brașov, Săcele, Cernatul de Jos.
1846-1862 Condica bisericii s-a aflat la preotul Petru Pop de Brețcu, protopop de Treiscaune.
1859-1863 Marele negustor local Ioan Frâncu sprijină constant biserica ortodoxă. Protopopul Ioan Petric îi adresează mulîumiri pentru jertfa sa.
1890-1919 Parohia devine filie aparținând de Brețcu, preot Constantin Dimian și Cernatul de Jos preoți Augustin Micu, Ioan Rafiroiu, George Coman (1916-1918 refugiat în Moldova).
1920-1921 Preotul militar Petru Debu, originar din Brașov, Are loc prima reparație după război.
1921-1929 Preotul Nicolae Dima, din Cernat reorganizează viața parohială, execută lucrări de reparație și restaurare a bisericii cu contribuția a 28 de familii dee binefacători,printre care Corneliu Nastasi, col. V. Basarebescu, Romulus Cosma, Ionel Olteanu, Ioan Dima, Damian Coltofeanu, Ioan Fenechiu, Matei Constantin ș. a.
1922-1933 Medicul Valeriu Bidu, epitrop, președinte al Despărțământului ASTRA, primar al orașului Tg. Secuiesc, prefect al județului Treiscaune.
1923-1940 Preotul Ioan Rafiroiu, originar din Araci, conducătorul Protopopiatului Oituz, construiește casa parohială (1928), sediul protopopiatului Oituz.
1929-1977 Preotul Ioan I. Rafiroiu realizează în 1934 o reparație capitală a bisericii și alta în 1947 și organizează fondul arhivistic bisericesc al zonei.
1977-1990 Preotul Ioan Bercu, originar din Brețcu, descendent din familia Damian. Prin strădania sa au fost reperate bisericile din Tg. Secuiesc, Cernat, Poian, Ghelința.
1990 Preotul Ștefan Nițu, fiul vrednicului cântăreț bisericesc Iuliu Nițu din Bicsad repară bisericile din Tg. Secuiesc, Cernat, Poian. Cu sprijinul substanțial al P. S. Ioan, Episcopul Covasnei și Harghitei, prin jertfa sa, a încercaților săi credincioși și a unor generoși binefăcători, a construit noua biserică ortodoxă începută în 1991.
Editor: CENTRUL DE CULTURĂ ARCUȘI cu sprijinul MINISTERULUI
CULTURII în cadrul programului: "Interculturalitate transilvană"
Coordonator colecție: Petre Străchinaru
Redactor: Ioan Lăcătușu, Consultanți: Ioan Bercu, Ștefan Nițu