CETĂŢILE MEDIEVALE ALE JUDEŢULUI:

OBIECT DE STUDIU

Începutul oricăror studii privitoare la monumentele medievale îl constituie, întotdeauna, informaţia documentară, de epocă. Nici din acest punct de vedere, istoria nu a "răsfăţat" teritoriul. Este de ajuns să scriem că nici o mare arhivă oficială locală (capitlu, convent, comitat) nu s-a moştenit din evul mediu până la zi. Din diplomele care s-au strecurat până la noi, cunoaştem mai ales date selectate şi, de puţine ori, textele întregi. Moştenim astfel ceea ce au văzut şi au ales generaţiile mai vechi. Este cel puţin păcat, pentru că sensibilitatea noastră faţă de izvorul scris s-a modificat, deci, teoretic este posibil ca mesajele latineşti să le înţelegem diferit. Cercetarea arhivelor otomane, stăpânitoare timp de un veac şi jumătate peste mare parte din aceste locuri, este, precum o ştie toată lumea, la un început nemulţumitor; şi totuşi, ceea ce a ieşit la lumină este socotit fundamental pentru recompunerea măcar parţială a topografiei medievale. Or, această din urmă operaţie trebuie începută în dreptul a numeroase fortificaţii menţionate în documente, dar plasate pe hărţile actuale cu o prea mare relativitate. ştiind ce modificări au făcut turcii, reuşim să delimităm ce fusese înainte de ei.

Începuturile cercetării documentare legate de geografia monumentelor l-au făcut parţial, niciodată pentru globalitatea zonei delimitată de către noi, Csánki D. , Márki S. , Milleker B. , Borovszky S. şi încă, Györffy Gy. . Au urmat apoi, ceea am putea denumi a fi "topografiile speciale" ale fortificaţiilor, întocmite pentru perioadele istorice mai generoase, sau numai de la mijlocul secolului al XIII-lea, până la mijlocul celui de-al XV-lea, de către Fügedi E. şi Engel P. . Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, abia dacă sunt întrezărite din punct de vedere documentar. Cantitatea de scrieri înmulţindu-se, controlul lor global scapă de sub control. Pentru ele nu există nici un fel de preocupări speciale. Chiar dacă nu ne-am propus să ne ocupăm de întregimea acestor secole, interesul pentru ele trebuie păstrat. Ar putea să rezulte din aceasta mai buna cunoaştere a geografiei istorice, până oi identificări de obiective în dreptul căror astăzi aşezăm cu neajutorare adjectivul "dispărute".

Sursele documentare au mereu aceleaşi restricţii: fie sunt prea puţine, fie informaţia lor este trunchiată. Nici una dintre ele nu conţine date legate de acte fundaţionale (întemeieri de cetăţi); nici una dintre ele nu posedă vreo detaliere a componentelor care funcţionau într-un anume moment; nici una nu vorbeşte explicit despre viaţa lor internă. Informaţia rezultată indică schimbarea stăpânilor, prezenţa sau activitatea unor castelani, evenimente militare în care au fost implicate, probleme de administraţie.

Ceea ce ne stă astăzi la îndemna pentru o analiză a fortificaţiilor din acest teritoriu provine, în bună parte din surse indirecte. Ele sunt specifice studiului evului mediu; ele dau, în definitiv, savoare aceluiaşi studiu. Le vom trece succint în revistă.

Categoria hărţilor şi desenelor, efectuate de militarii din serviciul armatei habsburgice, de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi din secolul al XVIII-lea este destul de restrânsă. Dar, trebuie să adăugăm foarte repede, mult mai bogată decât a altor zone geografice. Ea priveşte mai ales spaţiile care au fost mult timp teatre de război, apoi acelea sistematizate de către Habsburgi, prin mutarea unor aşezări sau construcţia unor cetăţi noi. În mod neaşteptat însă, multe planuri şi vedute de cetăţi, care au fost semnalate direct sau accidental, au rămas necunoscute. Despre desenele generalului Veterani, ori ale oamenilor săi, desene care au înregistrat situaţia de la 1688, anul în care a fost cucerit Banatul, se ştie încă destul de puţin şi ele au fost foarte puţin studiate. Primele lucrări având drept puncte de plecare Kriegsarchiv-ul (Arhiva Ministerului de Război) vienez, abia dacă au început să apară în ultimii ani şi cu referire mai ales la unele cetăţi din Banatul de est. Cel mai paradoxal este cazul mapelor lui Marsigli, care conţineau primordial astfel de documente. Era vorba despre Arad, Lipova, Făget, Agriş şi altele. Semnalarea şi valorificarea parţială a acestor planuri a fost făcută sincron, în anul 1984. Dar aceste izvoare cartografice directe nu sunt singurele pe care trebuie să le avem în vedere. Prima cartare generală, întreprinsă sub împăratul Iosif al II-lea (1780-1790) nu este încă valorificată pentru noi, nici pentru fortificaţii, dar nici pentru alte tipuri de obiective. Ori, acea cartare a constituit doar capătul de serie al unor lucrări cartografice deosebit de ample şi extrem de corecte, aduse până în preziua primului război mondial. Cartografia şi fotografia aeriană, modalitate de studiu de mult utilizată, cu rezultate adesea spectaculare, nu şi-a spus încă nici un cuvânt pentru teritoriul nostru: restricţiile de folosire au rămas doar cele financiare. Cu ajutorul fotografiei aeriene arhivate începând din timpul celui de-al doilea război mondial ori solicitate special, în timpurile noastre, planurile unor cetăţi vor fi cu siguranţă redesenate până la corectitudinea absolută.

Tot un punct obligatoriu de plecare, neîmplinit în cazul Banatului şi al vecinătăţilor sale, este acela al topografierii obiectivelor din teren. Operaţiunile întreprinse la sfârşitul secolului al XIX-lea sunt nemulţumitoare din punctul de vedere al concepţiilor de redactare şi al performanţei de adunare a datelor, carenţe la care trebuie adăugată raportarea la realităţile noi, cu schimbări de numiri de localităţi, de toponimice, de căi de comunicaţie, ca şi de ofensiva foarte agresivă a agriculturii de tip cooperatist, practicată cu incisivitate la adâncimi care au afectat arhiva istorică a pământului. Fortificaţiile de pământ îşi pierd contururile de la an la an; orice zid neconsolidat şi neglijat îşi pierde cu timpul pietrele.

Monumentele însăşi sunt piese pe care se construieşte istoria, istoria arhitecturii ori a artei. Am tratat mai sus gradul în care monumentele s-au distrus. Dar, cele care se mai păstrează, mai pot oferi indicii pentru o istorie oarecare ? Răspunsul este, imediat afirmativ. Deci, toate cioturile de ziduri trebuie tratate ca documente şi, în consecinţă, înregistrate. De aici înainte începe însă stabilirea nivelului pe care îl posedăm. Or, acesta se poate, cu tot regretul, considera de a fi la un nivel inimaginabil de scăzut. Singurele planuri publicate până la zi aparţin fortificaţiilor de la Arad, Ineu, Lipova, şiria şi şoimoş. Dintre acestea, două datează deja de câteva decenii (Lipova şi şoimoş). Planul de la Ineu aparţine castelului de secol XVII. şiria, publicată în anul 1976, este desenată la un nivel atât de pueril încât nu se ridică nici măcar la nivelul planurilor efectuate în urmă cu câteva veacuri. Este aproape de necrezut, dar o parte dintre fortificaţiile judeţului văd, în acest volum, pentru prima dată, ridicări topografice moderne (Agrişu Mare, Dezna, şiria, şoimoş). Pentru multe altele, operaţii asemănătoare trebuie împlinite, chiar dacă la nivelul solului nu mai sunt decât denivelări cu cioburi ori fragmente de piatră cu mortar.

Dar, ridicarea planurilor, după cerinţe moderne, este doar una dintre etapele de însemnare a ruinelor. Fotografiile ar trebui să sprijine mărturia releveelor verticale. Nu există nici un singur releveu vertical de la vreo cetate din judeţ. Cum vom vedea ceva mai jos, acolo unde se păstrează pânze de ziduri, ele reflectă istorii neştiute: planşee, goluri de uşi şi ferestre, urme de sobe, reparaţii etc. Ancadramentele de la şoimoş, de exemplu, ar fi putut fi plasate în orice istorie a artei din România. Zidurile de cetăţi sunt prea puţine pentru a ne îngădui luxul să le privim doar cu milă nostalgică.

Scoaterea din impas a cercetării cetăţilor a fost realizată, în bună măsură, prin progresul cercetărilor de arheologie medievală. Cercetările arheologice, de acest fel, deşi nedrept de puţine, comparativ cu alte cercetări arheologice privind alte epoci istorice, au atacat obiective diverse. S-ar părea că cele de tip "protoarheologic" desfăşurate pe Dealul Cetăţii de la Pîncota, au fost dintre primele despre care avem cunoştinţă şi oarecare date. În mai multe rânduri (1847, 1862-1863 şi 1883-1885) cetatea a fost răscolită cu intenţii nobile, dar cu consecinţe catastrofice pentru descifrarea istoriei sale reale, pe baze şi exigenţe arheologice moderne. La fel s-a întâmplat şi cu alte fortificaţii (Dezna, Nădab, şiria), dar întâmplător ştim că a ieşit câte ceva la lumină, relicve care, au avut toate neşansa de a nu fi ajuns până la noi decât, eventual, prin mărturia unor desene.

Abia către începutul deceniului şapte al secolului XX, s-au făcut timide abordări ale unor obiective medievale, care, din păcate nu au fost fortificaţii. Primele fortificaţii, cele pre- şi arpadiene, sunt exemplificabile prin cercetările de la Arad-Vladimirescu (1975-1980) şi Cladova (din 1976, până în prezent), Bulci (ante 1978), Zărand (sondaj din 1982). Din păcate, rezultatele dobândite la nivelul judeţului nu au contribuit la deblocarea impasului de cunoaştere. Din păcate, colectivul implicat nu şi-a finalizat misiunea. A fost vina fragmentelor meschine cercetate, metodelor, nu întotdeauna riguroase, dar şi cea a nivelului general de cunoaştere a vremurilor şi materialelor contemporane. Să nu ne temem să o scriem: în adese cazuri, fortificaţiile medievale au fost cercetate pentru mărturii mai vechi, anterioare evului mediu. Pentru cetăţile de pământ următoare în timp, dispunem de alte sondaje efectuate la Căpîlnaş (ante 1979) şi Vîrfurile (ante 1975). Datele sunt preliminare şi nu ar trebui să constituie suporturi solide pentru vreun eşafodaj istoric. Cercetările perieghetice, cu amploare deosebită în primele decenii de după război au adus unele noutăţi care trebuiau verificate. Dar, cel mai nedreptăţite au fost cetăţile de piatră. Derulate în intervalul unui deceniu (1962-1972), rezultatele au fost mereu foarte limitate ca extindere, nemulţumitor publicate (şiria) sau au rămas tăinuite (Lipoviţa, şoimoş). Este necrezut de adevărat că un oraş fortificat, cu o fortăreaţă, ca aceea de la Lipova, nu aduce la lumină absolut nimic din realităţile sale medievale.

*

De la trecerea în revistă a izvoarelor, urmează să privim felul în care s-a scris, efectiv, despre cetăţi.

Viziunile istoriografice asupra acestor fortificaţii sunt extrem de precare. Întâlnim aici cam tot ceea ce a însoţit scrisul despre fortificaţii de când el a debutat. Romantismul a fost necritic şi prea literar în a descrie ruinele care se vedeau mult mai bine în urmă cu aproape două veacuri. Începutul pare a fi fost publicat la 1817, într-o formulă neconvingătoare şi foarte puţin utilizabilă de către istoriografie. Pentru teritoriul nostru, cel mai ilustrativ exemplu romantic general, este acela al lui Fábián G. Pe lângă meritul de a fi fost cel mai vechi autor care a ales circa zece cetăţi din fostul comitat Arad (prima jumătate a sec. XIX), el a folosit, în dreptul lor, destul de puţine elemente de descriere. Atenţia i-a fost atrasă îndeosebi de către informaţia documentară din secolele XVI-XVII. Pentru perioada mai veche, cunoştinţele sale sunt deficitare oi tributare unor concepţii astăzi depăşite, astfel încât nu trebuie să surprindă dacă, în dreptul şiriei, spre exemplu, scria că cetatea datează probabil din primele timpuri creştine. În continuitatea concepţiilor romantice, nu mai era nici un fel de surpriză dacă cetatea Deznei era considerată castrum Decina ori Decerina, iar şiria, castrum Lucidum, ambele din perioada dacică sau romană. Imediat după rezultatul istoriografic comentat, cele mai importante fortificaţii ale judeţului, şoimoş şi şiria , au fost tratate după canoanele acestei istoriografii. Ultima dintre ele, şi-a mărit celebritatea literară, de aceeaşi sorginte romantică, prin pana cunoscutului romancier maghiar Jókai Mór, a cărui prieteni locuiau acolo.

Pozitivismul a găsit cetăţile destul de neinteresante din punct de vedere constructiv, preocupându-se aproape numai de istoria lor vie, rezultată din sursele scrise. Acestea erau etape ale cercetării istorice care nu sunt particulare pentru teritoriul de care ne ocupăm, ele dobândesc însă o mai mare gravitate doar conjugate cu celelalte carenţe de studiu, semnalate ori pe care le vom semnala în continuare. Nu poate nimeni contesta faptul că istoricul Márki Sándor a realizat o sinteză amplă şi foarte bine documentată asupra cetăţilor care ne interesează. Deşi nu a avut antecedente de la care să pornească sau pe care să se sprijine, autorul indicat a depus un efort meritoriu. Problematica fortificaţiilor este tratată special numai după invazia tătară. După o introducere în care ponderea principală o deţinea discuţia asupra familiilor nobiliare stăpânitoare de fortificaţii, obiectivele au fost tratate în funcţie de poziţia lor faţă de Mureş (malul stâng şi cel drept), urmate de cetăţile fostului comitat Zarand. Oraşul Lipova, cu fortificaţiile sale era tratat separat. Textul este înţesat cu trimiteri bibliografice la documente inedite, imagini grafice sau reproduceri de planuri vechi. Ar fi încă de menţionat că, prin felul în care a făcut-o, Márki, a depăşit ceea ce se scrisese comparabil, în dreptul multor altor comitate, pe aceeaşi temă. Regretăm doar că ceea ce a scris nu a ajuns decât trunchiat sau intermediat la îndemâna cititorilor români, în aşa fel încât ei să aibă le îndemână baza istoriografică de la care să dezvolte sau, după caz, să corecteze, istoria fortificaţiilor.

Perioada interbelică a marcat puţine progrese. Un studiu stingher, de tinereţe, al Corneliei Bodea, făcea notă discordantă. Cetatea Dezna şi-a primit atunci o monografie modernă, beneficiară a întregii informaţii a momentului. Studiul trebuie marcat ca un model ce trebuia imitat şi depăşit. Scriind despre şoimoş, Nicolae Iorga a considerat că el reprezintă eşantion de arhitectură occidentală, transferată în Moldova, în secolul al XV-lea . Iorga ne indică, simptomatic, cât de precară era asimilarea cunoştinţelor despre cetăţi din perioada anterioară, în istoriografia românească.

Noua istorie a fortificaţiilor, de după al doilea război mondial, nu a început, cum ar fi fost normal, plecându-se de la studii monografice solide, ci de la istorii generale. Ceea ce atunci se părea a fi foarte util, s-a dovedit, în timp, nestimulativ pentru reîntoarcerea la obiectivele propriu-zise. Se părea că preferate au devenit mai mult componentele arhitectonice. Ceea ce a realizat pentru Ungaria, Gerö László, în 1955 , a încercat, pentru Transilvania şi vecinătăţile ei, dar cu o performanţă care este departe de a se compara cu aceea a lui Gerö, Gheorghe Anghel. Cetăţile care au intrat în aceste sinteze au fost "alese" dintre cele mai cunoscute. De pildă Gerö se referă doar la Arad, Felnac (localizată greşit la Feleacu, jud. Cluj), Ineu (nelocalizată), Lipova, şiria, şi şoimoş. Ceva mai detaliat, Gerö se referă doar la patru fortificaţii din întreaga zonă a sud-vestului României, restul fiind doar menţionate în diferite părţi ale economiei textului.

Virgil Vătăşianu va rămâne cu meritul de a fi integrat fortificaţiile în istoriografia de artă românească. Jaloanele sale sunt, cel mai adesea, punctuale, subliniindu-se progresele. Continuarea direcţiei sale a adus mai ales exemple mai numeroase, fără nuanţări serioase. La Gheorghe Anghel , unde modelul lui Gerö era evident, obiectivele sunt mai dificil de urmărit, datorită lipsei indicelui, dar lista nu diferă foarte mult: Arad, Ineu, Lipova, şoimoş. Din ele se folosesc doar detalii socotite semnificative pentru dezvoltarea generală a subiectului. Pentru judeţul Arad, felul de tratare al cetăţii şoimoş, a fost, întotdeauna, măsura şi barometrul posibilităţilor.

O altă categorie de analize a fost aceea ilustrată mai întâi de către Theodor N. Trâpcea. Munca acestuia, sintetizată îndeosebi într-un studiu extins, publicat în anul 1969 , avea în vedere prezentări generale combinate, de istorie şi arhitectură. Fără să fie critic, autorul a ales ceea ce i s-a părut mai important ori cu urme mai bine păstrate. A rezultat ceea ce am putea denumi a fi un fel de mici ghiduri istorice reunite. Concluziile generale care se formulau despre arhitectura lor erau descumpănitor de simple: fortificaţii modeste, unele numai de observaţie, construite rudimentar, altele erau considerate de "factură apuseană, în speţă italiană", iar ultima categorie, a fost cea "de tip vaubanian, în speţă francez". Alte interpretări generalizatoare, susţineau că după mijlocul secolului al XVI-lea, "cetăţile au fost întărite în mod superficial, fiindcă < se bazau > pe forţa armată" . Era o viziune de pionier, care, din păcate, a fost foarte puţin reluată, îmbogăţită şi corectată.

Nici în sinteza realizată de către Stefan Pascu, cetăţile noastre nu ocupă un loc aparte. Sunt dispersate în cuprinsul mai multor pagini şi servesc adesea ca argumente la ideile, destul de amalgamate, ale autorului. Cea mai incorectă, mereu afirmată, este aceea a "cetăţii ţărăneşti", realitate care ar putea, cel mult să fie conciliată cu un concept mai restrictiv, de "cetate a unor comunităţi privilegiate". În categoria din urmă ar fi intrat oraşele şi unele dintre cetăţile construite de sate de ţărani liberi, recunoscuţi ca atare (ex. saşi, secui, dar posibil şi români). Periplul arădean concret (Agriş, Arad, Dezna, Lipova, şiria, şoimoş), este, cel mai des, trunchiat până la caricatură sau incorect , observaţie care ar putea fi diminuată doar prin scuza viziunilor ultra generalizatoare, pe care autorul şi le-a propus.

Singurul studiu tematic mai general, privitor la zona noastră de interes, aparţinător lui Gheorghe Lanevschi, a apărut în urmă cu peste douăzeci de ani. El şi-a propus să ofere doar un repertoriu. Chiar şi aşa, autorul nu a putut evita exprimarea unor consideraţii generale. Potrivit lui Lanevschi, cetăţile se împart în două categorii principale, limitate cronologic de sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea. Mai întâi au fost construite doar cetăţi de înălţimi, de forme neregulate, exclusiv din piatră. În faza următoare, dimpotrivă, ele se construiesc în câmpie, şi cu cărămidă, au planuri regulate, şi se grupează în jurul unor curţi etc. Chiar dacă autorul nu a fost şi nici nu a rămas preocupat constant de problematica fortificaţiilor, opiniile sale trebuie privite ca unele care reflectau nivelul general de cunoaştere al istoriografiei româneşti. Cazul lui Lanevschi este încă fericit şi pentru aceea că a utilizat istoriografia maghiară mai veche, iar repertoriul său, bun sau rău, este unul dintre foarte puţinele care există astăzi la îndemâna pentru zona de vest a României actuale.

O menţiune specială trebuie acordată lui Csorba Csaba care s-a preocupat de cetăţile de la Arad, şoimoş şi şiria. Din păcate, textul său a apărut într-o publicaţie cu foarte puţină accesibilitate . Pentru acelaşi autor, era interesantă cetatea din punctul de vedere al felului în care a fost privită în timp. şi cetăţile noastre au intrat într-un volum care reunea vedute, însoţite de mici texte de sinteză istorică.

Abia în anii din urmă, pe baza documentaţiei oferite de hărţi şi planuri, s-a discutat mai mult despre o categorie specială de fortificaţii, din vremea Renaşterii. Pasul important l-a realizat Gheorghe Sebestyén . O polemică stimulativă s-a născut cu privire la Caransebeş , cetate foarte apropiată de arealul nostru. În ceea ce priveşte istoriografia maghiară actuală, interesul grupului de cercetare pentru cetăţile de graniţă, coordonat de la Eger, s-a materializat deocamdată doar printr-un singur studiu, foarte general, care ne priveşte tangenţial .

Precaritatea şi nivelul calitativ al bibliografiei de referinţă a făcut ca scrisul istoric despre cetăţi să se lege cu greutate, cu o metodologie neomogenă, cu mereu reînodate tentative de reglementare a terminologiei utile, conciliată, pe cât posibil, cu cea din texte de epocă ori istoriografie europeană. Progresele sunt foarte lente şi, din păcate, nu se poate delimita un grup de oameni specializaţi ori interesaţi constant în studiul fortificaţiilor. Afirmaţia are valoare atât pe plan general, cât şi pentru cazul special al Aradului; şi este cu totul regretabil. Ar fi de amintit, fie şi în treacăt, că alături de noi, există în Europa o specialitate definită de termenul castelologie, ai cărei slujitori se exprimă concertat şi cu frecvenţa stimulată de congrese, colocvii şi reviste specializate.