ARAD.

Numele ar proveni de la un onomasticon de forma Urod - Orod, considerat a fi de origine maghiară, cu rădăcina ur, însemnând domn . Prima cetate, cea legată de comitatul de castru, a fost unanim localizată în sud-vestul localităţii Vladimirescu (fostă Glogovăţ), din vecinătatea oraşului, la şapte kilometri de centru, între şoseaua Arad - Deva şi malul drept al Mureşului, pe un grind natural aflat între două foste braţe ale Mureşului (Fig. 3).

Fig. 3. Amplasarea cetăţii de la Arad-Vladimirescu

În microtoponimie, locul s-a denumit "şanţuri". Poziţionarea ei, relativ depărtată de oraşul actual, nu este în dezacord cu alte fortificaţii arpadiene pe care le cunoaştem. Teritoriul încă slab populat, avusese iniţial denumiri geografice mai cuprinzătoare, care, odată cu înmulţirea populaţiei şi a aşezărilor, a fost ulterior desemnat cu alte numiri, mai detaliate. Spre analogie, amintim cazurile Clujului, unde fortificaţia veche s-a ridicat la Mănăştur, devenit apoi sat separat, al abaţiei şi conventului benedictin, sau cel al Turzii, unde prima fortificaţie a fost aşezată la Moldoveneşti (l. maghiară Várfalva = Satul cetăţii).

Are o formă uşor trapezoidală, cu baza mică îndreptată spre vest. Planul ei general îl cunoaştem în două variante, dintre care una, publicată de către Liviu Mărghitan, cu concursul unuia dintre autorii cercetărilor arheologice, conţine atât profilul, cât şi amplasarea secţiunilor şi o mică tentativă de reconstituire (Fig.4). Valurile de pământ, vizibile la est, nord şi sud, au fost mult aplatizate de către lucrările agricole, până la înălţimea de 1-2 metri. Dimensiunile laturilor sunt de 100 x 120 x 160 x 160 m, închizând o suprafaţă ceva mai mare de două hectare. Cercetările arheologice din fortificaţia de la Vladimirescu au debutat în anul 1975, la iniţiativa Muzeului judeţean Arad. Ele au continuat apoi circa patru ani. Rezultatele lor sunt suficient de bine cunoscute.

Fig. 4. Planul cetăţii şi al secţiunilor arheologice de la Arad-Vladimirescu

Au fost secţionate laturile de nord, est, vest şi sud ale fortificaţiei. S-au constatat două etape mari de funcţionare. Valul iniţial avea lăţimea de 8-10 m şi o înălţime păstrată de 1,20-1,30 m. Soliditatea acestui val era asigurată de bârne de 0,15-0,20 m grosime, dispuse într-o reţea, umplută cu pământ bătut, de diferite consistenţe. Bârnele transversale se aflau la o distanţă de circa 2-3 m una faţă de cealaltă. Suprafaţa exterioară era acoperită cu acelaşi tipuri de bârne. Pe latura de sud, în apropierea Mureşului, valul, construit în acelaşi tehnică, a avut o lăţime ceva mai mică, de 0,90-1 m. Inegalităţile dimensiunilor nu trebuie să ne ducă cu gândul la o succesiune cronologică largă. Ele au rezultat din oportunitatea amplasării unor elemente cu eficienţă diferită, în locuri cu vulnerabilitate variabilă. Deasupra au fost sesizate urme de la incendierea palisadei. Potrivit unei opinii mai vechi, păstrată în circulaţie la noi, doar de către Liviu Mărghitan, arderea acestui val ar fi fost intenţionată, pentru mărirea solidităţii sale . Ar fi existat, ceea ce o literatură mai veche denumea a fi "cetăţi de ţiglă" sau "vitrificate" (l. germană Brandwälle). La această opinie s-a renunţat, în măsura în care a fost găsită explicaţia corectă a pătrunderii aerului în adâncimea valului, pentru realizarea arderii la roşu.

Refacerea valului ars a fost rapidă, deoarece, aşa cum au constatat arheologii, scurgerile în şanţul de apărare primar au fost foarte subţiri (0,15-0,20 m). Al doilea val a fost mai înalt şi mai lat decât primul. A fost construit peste şi în spatele primului. În locul unde a fost tăiat, el avea lăţimea de 12,75 m, iar înălţimea păstrată era de 1,40 m. În locul palisadei casetate a fost construită o palisadă cu bârne, groase de 0,30-0,40 m, aşezate la distanţe inegale, dar înfipte la adâncimi apreciabile (într-un loc, una dintre ele avea aproape doi metri.

În faţa valului a existat un şanţ nou, pământul rezultat din excavarea sa fiind utilizat pentru construcţia valului. A cunoscut şi el două faze, însă doar pe latura de nord, căci spre sud curgea un braţ al Mureşului. Primul şanţ a avut fundul în formă de albie, la o adâncime de 1,40-1,60 m faţă de nivelul de călcare contemporan. În interior, spre buza şanţului a fost descoperit încă un şir de pari, dispuşi oblic, la 50-600. A existat şi o bermă. În faza a doua, şanţul a fost îngustat şi adâncit, cu terminaţia în ic. La gură avea o lăţime de 4,50 m, iar adâncimea depăşea 2,50 m (dincolo de care a apărut apa freatică) .

Deşi autorii cercetării arheologice susţin faptul că există câteva morminte săpate în straturi de pământ scurse din valul de pământ, numai după părăsirea cetăţii, contemporaneitatea cimitirului cu fortificaţia este totuşi de admis. Este posibil, ba chiar probabil, ca şi la alte fortificaţii contemporane, că fortificaţia să fi fost scoasă din uz în timpul funcţionării cimitirului. Din cele aproximativ 400 de morminte, unele au ca inventar cercei de tâmplă cu capetele terminate în forma literei S, inele răsucite din bronz şi argint, mărgele de lut şi sticlă. Monedele funerare aparţin regilor Petru, Andrei I şi Bela I ai Ungariei (secolul al XI-lea).

Nici un izvor cronistic nu menţionează fortificaţia în legătură cu evenimente istorice timpurii, legate de principatele lui Glad sau Ahtum. În consecinţă, pentru datare, s-au avut la îndemna câteva fragmente ceramice găsite în umplutura primului val. Ele au fost considerate ca datând din secolele IX-XI. Monedele mormintelor dovedesc că cetatea era utilă în secolul al XI-lea. Aşezarea, probabil contemporană, care exista la nord de cetate, a fost datată în secolele XI-XII.

Comitatul regal a luat naştere la o dată neprecizabilă, probabil desprinzându-se din comitatul mai mare, întemeiat anterior, al Cenadului . Dar, pentru funcţionarea sa mai presus de orice îndoială, pledează amintirea elementelor umane care compuneau sistemul comitatului de castru. În anul 1177, teritoriul deţinut de cetate este confirmat . La 1213 erau menţionate categorii de slujbaşi din structurile cetăţii: Basu hotnogul (comandantul oştirii), Nuhu, Bayr, Belche şi Kelemin, sutaşi (centurioni), alături de alţi iobagi ai castrului şi oameni (castrensi) . Numele ascund probabil etnii diverse ori o onomastică desuetă, ulterior tot mai conformă cu cea creştină. Abia din anul 1240 dispunem de prima atestare a unui comite de Arad. Cu alte prilejuri, erau amintite sate care făceau ori făcuseră parte din pământul cetăţii (terra castri) . Ultima atestare care mai aminteşte de elementele umane care gravitaseră lângă cetatea deja scoasă din funcţie, pare să dateze din anul 1311, atunci când sunt menţionaţi trei iobagi de castru (iobagionibus castri Orodiensis), într-un act eliberat de Dominic, castelan de şoimoş şi comite de Arad .

Datele cronistice relatează despre dieta regatului care a avut loc lângă cetate (probabil în anul 1132), în vremea regelui Bela al II-lea (1131-1141) . Cu acelaşi prilej, regina Elena, a dispus masacrarea tuturor celor care fuseseră implicaţi în orbirea soţului ei, în timpul domniei regelui Coloman Cărturarul. Importanţa sa a fost mărită prin prezenţa portului de sare, menţionat la 1183, şi a prepoziturii închinată Sfântului Martin. Creşterea rolului celei din urmă a fost invers proporţională cu decăderea şi dispariţia cetăţii. Este deci foarte posibil ca cetatea de la Vladimirescu, vechiul Orod, să nu mai fi fost în uz la data marii invazii a tătarilor (1241). Fenomenul nu este unic. Să ne amintim, din nou de Cluj-Mănăştur, unde, la fel, fortificaţia şi-a diminuat rolul, până la zero, în condiţiile predării ei către călugării benedictini.

Pare destul de cert faptul că vechea cetate a fost înlocuită cu o alta, construită în alt loc, din materiale de altă natură, doar în secolul al XVI-lea. În lipsa oricăror altor date, am putea presupune că noua cetate s-a construit, într-adevăr, doar atunci, căci în secolele XIV-XV, nu se fac menţiuni despre vreo cetate la Arad, nici măcar despre un oraş important . Lucrurile se confirmă dacă recurgem la informaţia lui Anton Verancsics, care relata că la 1550 turcii au cucerit uşor Aradul pentru că nu avusese nici valuri, nici ziduri . După toate probabilităţile, iniţiatorii noii constructori au fost turcii. Importanţa cetăţii pare să nu fi fost una deosebită, la 1590/91, se găsea în ea o garnizoană de doar 32 de oameni . Din acest motiv, a fost uşor cucerită de ardeleni, în 1595. La sfârşitul secolului al XVI-lea fortificaţiile prezente au fost refăcute grabnic, sub conducerea castelanului Szelestey János, într-o tehnică cu "cărămizi de iarbă" (brazde de pământ cu iarbă) . Ceea ce avem acolo nu este altceva decât atestarea vechii tehnici romane a lui opus cespiticius. Informaţia este rară şi preţioasă. Aradul a fost cedat din nou turcilor de către principele Gabriel Bethlen, la 1616. Trupele lui Gheorghe Rákóczi al II-lea o incendiază . Relatarea lui Evlia Celebi, mai adaugă faptul că "zidurile", probabil refăcute după ultima distrugere, erau din şiruri de bârne umplute cu pământ, iar la sud, lângă poarta, se găsea un turn de lemn. Cucerită de Habsburgi (decembrie 1685), a fost reparată în anii 1698-1701, după planurile lui Georg Johann Haruckern . Curuţii lui Francisc Rákóczi al II-lea nu au reuşit, în anii 1707 şi 1708, să o cucerească.

Fig. 5. Amplasarea vechii cetăţi a Aradului şi a cetăţii Ciala

O astfel de cetate, construită pe o insulă a Mureşului, este schiţată pe mai multe planuri din secolul al XVIII-lea (1707, 1750, 1775). Forma ei a fost dreptunghiulară, cu bastioane pe colţuri. Avea trei porţi, protejate de valuri de pământ semicirculare, de la care porneau tot atâtea poduri peste Mureş. Planimetria desenată în secolul al XVIII-lea conturează o fortificaţie tipică pentru secolul al XVI-lea, cu bastioane în stil italian nou. A doua cetate a Aradului a fost înlocuită treptat, după anul 1763, până la 1783, de o construcţie cu totul nouă, realizată după planurile arhitectului Filip Ferdinand Harsch. Este singura fortificaţie construită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea . În timpul construcţiei sale, au fost opinii militare care au solicitat mutarea oraşului. Decizia contrară, care a salvat actuala topografie, i-a aparţinut împăratului Iosif al II-lea, care a vizitat de mai multe ori locurile . Odată cu apariţia ei, au dispărut din teren toate urmele cetăţii precedente. Nici un fel de investigaţii nu s-au mai făcut pentru identificarea urmelor cetăţii vechi şi vieţii sale.