ŞIRIA (Világos = Luminoasa, l.magh.).

Este situată şi ea, ca şi Pîncota, pe traseul drumului de la Lipova, la Oradea (Fig. 19).

De la începuturile ei documentare (prima menţiune din anul 1318), a fost o cetate regală, din secolul al XIV-lea. Primul ei castelan a fost un personaj istoric important, care, în persoana lui Desideriu Hédervári, îl întrunea şi pe judele curţii reginei şi pe comitele de Sopron . În acelaşi secol, mai precis la 1362, există o atestare a unei porunci regale prin care cnezii români condiţionari, împreună cu toţi oamenii şi slugile lor, erau convocaţi la ostăşire . A fost legată mereu de demnitatea de comite sau vicecomite de Zarand. Regele Sigismund de Luxemburg o dăruieşte, în anul 1390, comitelui de Timiş, Ladislau de Sáró, dar, imediat în anul următor a luat-o înapoi printr-un schimb făcut cu cetatea Güssing (Németújvár, din Austria actuală). şirul castelanilor ei este consecvent, în primele decenii ale secolului al XV-lea. În 1439 a fost dăruită, laolaltă cu domeniul ei, despotului sârb Gheorghe Brancovici, de către regele Albert de Habsburg. Cetatea urma să-i servească drept rezidenţă nouă, după pierderea ţării sale, supuse de turci, şi cedarea ultimelor sale stăpâniri, regatului maghiar. În februarie 1441, regele Vladislav I, ca urmare a războiului civil şi a redistribuirii domeniilor în funcţie de victoria sa, o atribuie comitelui de Arad, Ladislau Mároti, printre altele şi ca răsplată a faptului că cetatea, împreună cu districtele Arăneag, Cladova, Căpîlna, Ciuci, Rîu Alb, Hălmeag şi Ribiţa, cum omnibus castrensibus valahis, fusese scoasă din mâinile duşmanilor regelui . Despotul sârb s-a conciliat însă repede cu noul rege şi şi-a recâştigat moşiile, printre care se afla şi cetatea noastră. Apoi, de la 1444, şiria a devenit a Hunedoreştilor, înstăpâniţi acolo oficial, în anul următor. Aranjamentul, probabil forţat, a fost, prin aceleaşi mijloace, desfăcut probabil cu ocazia captivităţii lui Ioan de Hunedoara, la despotul sârb, imediat după bătălia nenorocită de la Câmpia Mierlei (1448). Cert este că în 1450, Brancovici este atestat acolo ca stăpân . O reglementare între familia lui Brancovici şi Ioan de Hunedoara, era semnată în faţa palatinului în anul 1451. Prin ea se prevedea că dacă căsătoria lui Matia, viitorul rege, nu se efectua, cu Elisabeta de Cilli, nepoata despotului, în anul 1453, atunci moşiile lui Brancovici, printre care se afla şi cetatea şiria, urmau să treacă, de drept, în stăpânirea guvernatorului . Guvernarea despotului a continuat o practică care, în cazul şiriei, a fost instituită prin numirea, cândva prin anul 1404, a lui Dimitrie, fiul regelui sârb Vucaşin, în calitate de comite de Zarand şi castelan de şiria. În timpul lui Brancovici, castelani şi vicecastelani sârbi şi români, sunt atestaţi în persoanele voievodului ştefan (1441) sau Wlathko şi Braysla (1453) .

După 1456, a aparţinut cumnatului guvernatorului, Mihail Szilágyi. Nepotul său, Matia, i-a confirmat-o îndată după ce s-a urcat pe tronul Ungariei (1458). De la el şi văduva sa, Margareta, va ajunge mai întâi la fisc, în zălog (1461), apoi în mâna Báthoreştilor (1464). Recăsătorindu-se, Margareta a transferat un timp cetatea în patrimoniul familiei Bánffy . Fraţii Andrei, ştefan, Ladislau, Paul şi Nicolae Báthory au preluat apoi cetatea. ştefan Báthory nu era altul decât voievodul Transilvaniei, unul dintre artizanii victoriei de la Câmpul Pâinii (1479). La sfârşitul secolului al XV-lea, probabil deja în mod tradiţional, mai mulţi localnici români sunt implicaţi în administrarea ei. La 1493, castelan este un Bogdan, iar provizor, voievodul de Hălmagiu, Ladislau Moga. Cel din urmă va mai fi menţionat, în aceeaşi calitate, şi în anii următori .

Se bănuieşte că a fost şi ea ocupată de răsculaţi, în anul 1514. În anul următor, un document dezvăluie starea jalnică a cetăţii şi a locatarilor ei . La 1525, un vast urbariu ne oferă date de mare importanţă privitoare la cetate şi domeniul ei de 121 de sate, cu 2038 de supuşi. Cu acest prilej cunoaştem existenţa unor libertini călări, unui servitor al cetăţii, a unui grădinar, posibil un tunar, mercenari. Sunt detaliate dările care întreţin viaţa cetăţii şi a comandantului ei. În sfârşit, documentul mai scoate la lumină întreaga organizare a comunităţilor româneşti aflate pe domeniu, cu voievozii, crainici, cnezi, juzi şi iobagi . Ioan Zapolya o confiscă de la Báthoreştii credincioşi Habsburgilor şi o donează, episcopului de Oradea, Emeric Czibák, în 1526. Asediul, organizat în 1528, cu ajutorul unor trupe turceşti a fost un eşec. Noul stăpân nu şi-a ocupat cetatea datorită credinţei garnizoanei. Comandantul garnizoanei purta numele de Balica. Abia în 1529, datorită unui şiretlic al unui preot local, cetatea a fost trecută în seama noului stăpân. După moartea regelui Ioan Zápolya, cetatea a intrat în mâinile lui Francisc Pathólcsy. La 1551, cetatea a revenit principatului Transilvaniei. Andrei Báthory a fost stăpân al cetăţii în anul 1561.

Prima ocupaţie otomană survine la 1566, prin trupele lui Pertaf paşa. A fost şi ea recucerită în 1595. În episoadele de atunci sunt implicaţi, din nou, mici nobili români din vecinătăţi, care se aflau în compunerea garnizoanei . Luptele au continuat an de an, între tabăra creştină şi cea musulmană. Unele asedii se derulează fără rezultat (1606, 1613). A fost cucerită de turci în 1607, apoi o aflăm din nou în mâini ardelene la 1615, ca apoi să fie deţinută de către turci până la mijlocul veacului. Ardelenii rămân în ea doar în intervalul anilor 1650-1657 . Stăpânirea turcească va fi menţinută până la sfârşitul secolului al XVII-lea (1693).

Se pare că fusese într-o stare foarte bună în secolul al XVIII-lea. Ocuparea ei de către răsculaţii din anul 1784, a determinat trupele habsburgice să o bombardeze cu artileria, transformând-o în ruine . Folosirea ei ca loc pentru refugiu de răsculaţi ori lotrii a continuat şi în secolul al XIX-lea .

Cetatea a constituit centrul unui domeniu feudal care, pe lângă satele din jur, mai deţinea controlul unor mine de aur, argint şi cositor, a unor spălătorii de aur şi argint din râurile domeniale .

Se află la est de comuna şiria, pe dealul "Cetăţii" (Pl. 5. a-b). Are o formă neregulată,

Fig. 23. Planul cetăţii şiria

compusă din trei părţi distincte, dezvoltate de o axă est-vest. Partea cea mai veche se găseşte în centru, situată pe un pinten stâncos, mai înalt decât celelalte componente ale cetăţii (450 m). La extrema de est a acestei părţi, mai păstrează urma unui turn, probabil vechiul donjon . Sunt conservate doar mici fragmente din laturile sale de nord şi est. Elevaţia a fost ridicată cu subţierea treptată a grosimilor. Înainte de anul 1918, colţul la care ne referim a fost mai înalt, dar, în timp, a fost surpat de căutătorii de comori. În interior, în structura compactă a grosimii zidului, se păstrează urma a două perechi de bârne, cu rosturi de tiranţi. Turnul nu mai conservă nici un fel de elemente din vechile sale deschideri.

Turnul central a fost înconjurat de o incintă. O delimita şi o apăra totodată, spre calea de acces, din est. A fost aşezată, ca toate celelalte ziduri, de altfel, direct pe stâncă. Spre nord, zidul de curtină se afla la o distanţă foarte mică de turn, distanţă care, într-o altă fază, a şi fost umplută cu zidărie, pentru a mări rezistenţa la şocul proiectilelor. Incinta evolua mai mult spre vest, închizând un spaţiu aproximativ dreptunghiular (aproximativ 50 x 15 m). Se conservă mai mult elemente din zidurile de nord (Pl. 7. a). Grosimile pe care le înregistrăm sunt acelea ale unui zid primar, cu lăţimea de 1,60 m, la care s-a produs o adosare până la 2,40 m. Pe paramentul sudic, interior, al acestui zid, se identifică trei nivele de spaţii pe verticală. Există doar urme de goluri de ancadramente, fără ca profilaturi să mai existe (Pl. 8. a). Două se prezintă sub forma unor spărturi triste. La extrema dinspre vest, elevaţia conţine arcul de descărcare al unei a treia deschideri. În exteriorul acestei laturi, spre extrema de est, iese din linia paramentului, o amenajare de latrină. A fost sprijinită pe două blocuri masive de piatră, cioplite paralelipipedic, puse în consolă, peste care s-a ridicat o nişă, închisă în partea superioară cu cărămidă, probabil romană, ca şi cele două blocuri cioplite (Pl. 6. b). Spre est, incinta superioară se închidea cu un zid lung, aproximativ paralel. Conservarea sa este foarte deficitară. Grosimea este contrastantă faţă de cea opusă (1 m). În partea sa mediană, se conservă câteva resturi de construcţii, din care s-au păstrat doar trei fragmente mai înalte, cu urme de bârne de la planşeele despărţitoare ale nivelelor. Ceea ce este mai preţios pentru dezlegarea amenajărilor, este faptul că acele fragmente reprezintă cruci de pereţi. Sunt sigure două, care delimitează o lăţime de 4,25 m. Încăperea care urma către vest, a păstrat cadrul masiv al unei uşi (?), situată la 1,70 m de limita interioară, de sud, a încăperii măsurate şi 1,90 m de aceeaşi limită a încăperii următoare. Zidul median avea grosimea de 1,15 m. Spre est, s-a mai conservat un rest dintr-un zid despărţitor, lat de 1,65 m, iar şi mai departe, un al treilea ciot cu dimensiunile de 1,15 x 2 m, despre care nu ne putem pronunţa cu toată siguranţa de unde a provenit. În jumătatea de vest a fostei curţi se văd două fragmente de ziduri care nu mai stau în poziţia lor iniţială, ci aparţin unor pereţi dislocaţi de explozii şi conservaţi întâmplător în locul acesta. Latura care închidea dreptunghiul spre vest, s-a conservat aproape de sol sub forma unui fragment de o lungime de circa trei metri. Din nou, grosimea sa este particulară (2,30 m), în raport cu celelalte. Situaţia din urmă nu este, neapărat, un produs de etapa de construcţie, ci poate rezulta din conservarea deliberată a eforturilor de construcţie în sectoarele care nu prezentau acces facil.

O informaţie de la început de secol transmite că în urmă cu alţi 50 de ani, pe unul dintre pereţi se mai conserva o tencuială pictată, pe care se distingeau trandafiri albi pe fond albastru . De aici, ca şi din planimetria generală şi detaliile de construcţie încă rămase pentru observare, se deduce funcţia principală a acestui sector de cetate. Aici trebuie să fi funcţionat încăperile rezidenţiale, asociate turnului-donjon. Spaţiul descris cu puţin înainte este decorul în care şi-au desfăşurat activităţile curente, comiţii de Zarand.

Alte două curtine au apărut, ceva mai târziu, spre est şi vest. Cea de vest, descrie un triunghi (20 x 30 x 25 m), amplasat cu circa zece metri mai jos decât partea din preajma donjonului. Traseul incintei nu s-a conservat integral pe tot traseul triunghiului. Cel mai bine el se vede spre nord-vest. La mijlocul acestei laturi s-a poziţionat un turn. În dreptul turnuleţului plin, incinta are grosimea de 0,85 m. Unele fragmente sugerează un traseu închis, dar fără cote mari de elevaţie.

Turnul amintit este cea mai bine conservată componentă a cetăţii (Pl. 7. b-c). Acesta are dimensiunile de 3,40 x 3 m şi prezintă particularitatea de a fi un turn plin, din zidărie masivă, fără nici un fel de deschideri. Abia spre capăt superior, în paralel cu linia zidului de incintă care venea dinspre est, se distinge deschiderea unei uşi înguste, păstrată doar la o mică înălţime de vechiul prag. Aranjamentul din urmă demonstrează că circulaţia la el se făcea exclusiv de pe drumul de strajă. Platforma de la extremitatea sa servea amplasării unor tunuri.

Curtina dinspre est (Pl. 8. b) prezintă şi ea anumite particularităţi, care ne împiedică să credem că a fost ridicată într-o singură etapă. Ea are o suprafaţă generoasă, dublând spaţiul cetăţii. Forma ei aduce cu aceea a unui dreptunghi, cu laturile şi colţurile rotunjite (35 x 45 m). Punctul de contact cu sectorul central se realizează între colţul nord-vestic al ei şi locul unde, odinioară, a fost aşezat donjonul. şi aici există o diferenţă de nivel, de nouă metri. Un traseu unitar, din punct de vedere constructiv, este prezent pe laturile de nord şi est. Grosimile înregistrate oscilează între 2,20-2,50 m. În colţul de sud-est, curtina este penetrată de o poartă destul de largă (3,20 m), astăzi fără nici o urmă de ancadramente, orientată către un pod mobil, dispărut şi el, aruncat peste un şanţ. După date nu foarte vechi, urmele ale pilonilor de pod se vedeau în dreptul cadrului porţii . Aspectul porţii era şi mai bine conturat în urmă cu aproape un veac.

Latura de nord a curtinei aparţine unui şantier diferit. În colţul de nord-est, după o întrerupere scurtă, dispunem din nou de o pânză de zid, evident mai subţire decât cea de pe celelalte laturi (0,80 m). În interiorul acestei părţi a cetăţii, mai precis lângă latura de est, au funcţionat clădiri, de la care se disting urmele unor bolţi prăbuşite. Se poate vorbi chiar şi despre o compartimentare în două, a acestora. Nivelul le desemnează fără greş drept pivniţe. Degajate parţial în anii 1970-1971, ele sunt, în acelaşi timp şi descrise. Una dintre încăperi avea o lăţime de 1,80 m şi o înălţime de 1,90 m . Despre utilitatea acestui sector al cetăţii vom reveni ceva mai departe.

Sectorul central al cetăţii a cunoscut şi o altă extindere, spre nord (Pl. 8. a). A fost vorba despre construcţia unei curtine de 0,90 metri grosime, aflată la o cotă mai joasă cu circa cinci metri. Spaţiul util al acestei curtine a fost limitat de prezenţa şi neregularitatea stâncilor. În extrema de vest, zidurile lipsesc datorită unor stânci. Lăţimea utilă era aici doar de 1,65 m. După ce evoluează oblic, spre nord-est, pe o distanţă de 20 de metri, lărgind spaţiul util, la întâlnirea cu stâncile, până la o lăţime de 3,70 metri, curtina se întoarce, într-un unghi de aproape 900. Acolo se formează o ultimă latură de şapte metri. Curtina la care ne referim a păstrat cele mai intacte dimensiuni pe verticală. În punctul maxim ea atinge 21 m înălţime. Pânza de zidărie nu este, din păcate, întreagă. La mijlocul laturii lungi, o spărtură impresionantă, dă falsa impresie a unei porţi boltite care, de fapt, nu avea nici un rost, nici nu a existat vreodată. Această componentă a cetăţii trebuie înţeleasă în relaţie cu topografia terenului. Dacă ea nu ar fi existat, apropierea faţă de palatul central ar fi fost posibilă pentru duşman. Escaladarea stâncilor era dificilă, dar nu imposibilă. Spaţiul interior, mult restrâns datorită stâncilor, nu pare să fi avut amenajări speciale. În orice caz, ele nu sunt trădate de nici un fel de urmă. Comunicarea cu celelalte componente ale cetăţii trebuie să se fi realizat doar prin auxiliare de lemn.

Accesul în cetate era posibil doar dinspre est. Acolo s-a şi practicat un şanţ, săpat în stânca, al cărui traseu urmăreşte perimetrul din vecinătatea porţii. În faţa ei, lăţimea acestui baraj, avea la gură, o deschidere de 25 de metri. În acelaşi sector, prezintă o adâncime de şapte metri. Această adâncime scade către sud şi nord. şanţul se menţine vizibil pe latura de sud-est. În partea opusă el se pierde sub o vegetaţie tânără, de nepătruns. Coama valului se află cu şase metri mai jos decât pragul porţii. Aceasta face ca înălţimea relativă, actuală, a valului, nu este mai mare decât de trei metri. În rest, pe celelalte laturi, nici o altă amenajare nu era necesară, datorită stâncilor abrupte.

În interior a funcţionat o cisternă ori fântâna, săpată în stânca, a cărei adâncime era încă apreciabilă la 1835 . Urma acesteia nu a mai fost văzută. Descrierea dimensiunilor şi felului de amenajare a uneia dintre încăperile subterane din incinta de la est , ar putea să însemne că, de fapt, acolo a existat o cisternă.

În anul 1970-1971, Otto Greffner a efectuat câteva sondaje arheologice . În partea centrală a făcut, după cum o afirmă, "dezveliri" ale curtinei. S-a convins că zidul paralel celui păstrat în picioare existase. Mult mai ample au fost intervenţiile sale din incinta dinspre est. O secţiune a fost trasată "cam la mijlocul curţii", perpendiculară pe latura de nord a incintei. Alta a fost plasată perpendicular, spre latura de nord-vest; o a treia, în direcţie opusă. După toate semnele, ea nu a trecut prin spaţiul în care fuseseră pivniţele. Acelaşi autor ne mai desluşeşte vag despre "alte sondaje şi săpături executate în curtea cetăţii, cât şi în perimetrul corpului central". Fără marcarea lor pe un plan şi fără alte detalii tehnice, aceste date dau impresia că provin de la un binevoitor căutător de relicve istorice, dar, în nici un caz de la un cercetător profesionist. Stânca a fost regăsită la o adâncime destul de mică (1,40 m), iar stratigrafia era simplă, însă sectorizată.

Cea mai importantă descoperire a constituit-o aceea a unei platforme cu piatră şi cărămidă, asociate cu urme de la pereţii de chirpic. Materialele descoperite în preajmă, demonstrau distrugerea violentă a unui atelier de fierar. S-au identificat un cleşte mare, în forma literei X, sfredele, topoare, un ciocan, un compas, lame de cuţite, potcoave, piroane şi cuie. Spre jumătatea de sud a curţii, adică înspre locul unde semnalasem prezenţa pivniţelor, au fost regăsite cahle-oală cu gura pătrată. Una redată în întregime, ne îngăduie să apreciem că este o piesă care a stat în compunerea unei sobe datate, cel mai devreme, în secolul al XVI-lea . Fără detalii ni se mai aminteşte despre urme ale unor cuptoare de ars cărămida . Disparat, fără vreo adresă şi poziţie stratigrafică certă "au fost găsite fragmente de săbii, pumnale, buzdugane etc." şi obiecte de podoabă . Peste tot s-au întâlnit fragmente de ghiulele, despre care nu ştim dacă erau din piatră ori metal sau ce calibru aveau. O parte dintre materiale, nici măcar menţionate în text, se identifică în ilustraţie (ac de os, vârf de lance, cu inel median, cataramă, proiectil ?). În categoria ceramicii s-au făcut remarcat îndeosebi vasele de mare mărime, utilizate la transportul şi conservarea lichidelor. Din celelalte fragmente ceramice deducem doar o oarecare diversitate în care intrau forme înzestrate şi cu smalţ.

Din punct de vedere strict arheologic, este cea mai notabilă zestre de materiale pe care o avem semnalată de la vreo cetate a judeţului. Ea demonstrează, dacă mai este necesar să o subliniem, cât de oportună ar fi reluarea, cu instrumentar modern şi riguros, a cercetărilor de la cetate.