ŞOIMOŞ.

Pe aceeaşi arteră a Mureşului, în vecinătatea oraşului Lipova (Fig. 17), se întâlneşte una dintre cele mai frumoase cetăţi medievale de pe teritoriul actual al României.

A fost construită către sfârşitul secolului al XIII-lea, de către o familie nobiliară. S-a presupus că ar fi vorba despre Paul, ban de Severin, între anii 1272-1275), care o cedează mai întâi fratelui său Nicolae, iar apoi nepotului său de frate, Posa, fiul lui Ioan, în anul 1278 . Rolul ei s-a manifestat deja în conjunctura în care s-a derulat mişcarea centrifugă a Transilvaniei şi a vestului Ungariei, sub autoritatea voievodului Ladislau Kan. Cel menţionat a stăpânit cetatea prin doi interpuşi, care, în acelaşi timp, erau şi comiţi de Arad: Alexandru, castelan în jurul anului 1310, şi Dominic, comite la 1311 . La începutul secolului următor, respectiv după 1315, ajunge cetate regală, asociată cu demnitatea de comite sau vicecomite de Arad. Către mijlocul secolului al XV-lea este donată succesiv. Dintr-un document redactat de capitlul din Buda, la 1442, înţelegem că iniţial a fost zălogită, pentru suma de 19.000 de florini, lui Ladislau Hagymasi de Bereczko şi rudelor sale, de către regele Albert (1439). A fost smulsă din mâinile aceluia de către credincioşii noului rege (1440). Apoi, Vladislav I, a donat-o familiei Ország. Cele două părţi au convenit asupra stăpânirii comune, tocmai în anul 1442 . În urma unui proces nu tocmai clar, ajunge în mâinile Hunedoreştilor (1446). Ioan de Hunedoara şi-a înlăturat adversarii acordându-le alte compensaţii . Unele indicii au condus la presupunerea că în timpul lui Ioan de Hunedoara, cetatea a fost refăcută. Adevărul este că abia din anul 1453, stăpânirea lui a fost oficializată de tânărul rege Ladislau al V-lea. Nimeni nu ştie însă ce anume şi ce proporţie au avut aceste lucrări. Opinia aceasta a fost pusă în circulaţie de către Gerö László. El considera că au fost implicaţi meşteri italieni . Entz Géza a făcut o asociaţie dintre cadrele de porţi de la şoimoş, Deva (nord-est) şi Eger (Ungaria) (turnul Hippolit) . Ideea şantierului s-a strecurat şi în istoriografia românească. Din păcate, consideraţiile lui V. Drăguţ , cu privire la şantierul lui Ioan de Hunedoara, nu se bazează pe temeiuri serioase. Ancadramentele de fereastră păstrate încă în cetate nu aparţin mijlocului secolului al XV-lea, ci unei perioade mai noi cu aproape 50 de ani.

În vremea regelui Matia a fost zălogită, trecând prin mai multe mâini. Îl amintim aici pe Jan Giskra, fost comandant husit (1462), în timpul căruia întreţinerea cetăţii era estimată la suma de 1000 de florini anual. De la 1471 o stăpânesc Nicolae şi Iacob Bánffy, cel dintâi fiind comite de Arad . La 1487 a fost confiscată cu forţa de la Bánffy-eştii căzuţi în necredinţă faţă de rege. A aparţinut apoi lui Ioan Corvin, fiul natural al regelui, de la văduva căruia, Beatrix de Frangepan, prin căsătorie, a ajuns la Gheorghe de Brandenburg. Date din anii 1513-1514, provin de la unul dintre cele mai vechi urbarii păstrate la cetăţile din părţile noastre. Interesează aici, pentru istoria cetăţii, menţionarea separată a unor paznici ai porţii (Thorschuszen), a străjilor (wechtern) şi a pitarului . În timp de pace, numărul oştenilor era doar de 12. În timpul stăpânului german, şi castelanii săi au fost la fel. Administraţia cetăţii mai cuprindea vicecastelani, provizori şi dieci. Domeniul cetăţii cuprindea un număr de circa 95 de aşezări. În iunie 1515, după ocuparea Lipovei, cetatea a fost asediată de către cruciaţii lui Gheorghe Doja. Detaliile asediului sunt foarte bine cunoscute datorită anchetei desfăşurate ulterior, după înăbuşirea războiului ţărănesc. În cetate erau unguri, nemţi şi români, toţi aflaţi în slujba lui Gheorghe de Brandenburg. Un rol oarecare l-a deţinut şi voievodul din Ciuci . După înfrângerea răsculaţilor de sub zidurile Timişoarei, voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya a ocupat-o împreună cu alte fortificaţii de pe valea Mureşului. Soarta cetăţii a urmat acelaşi traseu cu al Lipovei învecinate. Trecerea cetăţii în stăpânirea palatinului Perény, nu a fost decât o mascată recunoaştere a autorităţii lui Zápolya. În jurul mijlocului secolului al XVI-lea a devenit rezidenţă princiară pentru văduva lui Ioan Zapolya, Izabella. În urma evoluţiilor politice ale momentului, a fost cedată trupelor lui Andrei Báthory, care reprezenta autoritatea regelui Ferdinand de Habsburg, în anul 1551 . A fost ocupată de turci în 1552, apoi eliberată în 1595. S-a cedat definitiv turcilor de către principele Gabriel Bethlen, după care a rămas în mâinile lor până în 26 martie 1688.

A deţinut încă rosturi militare la începutul secolului al XVIII-lea, fără să fie implicată în vreun eveniment mai important. A fost părăsită oficial abia în 1788 şi supusă demolărilor . Accesul dificil şi relativa depărtare de localitate, au fost motivele care au stopat accelerarea proceselor distructive efectuate cu mâna omului. Din secolul al XIX-lea a fost protejată de legea monumentelor, iar ultimele reparaţii s-au produs la începutul deceniului şapte al secolului următor.

Domeniul cetăţii a fost unul dintre cele mai mari, din teritoriul comitatelor de vest. El număra, către sfârşitul secolului al XV-lea, aproape 100 de sate răspândite nu numai pe suprafaţa comitatului Arad, ci şi în învecinatul Timiş . Satele domeniului sunt din nou trecute în revistă la începutul secolului al XVI-lea .

Ansamblul fortificat se plasează la extrema de est a localităţii, pe un vârf stâncos ce domină, spre sud şi est, o largă buclă a Mureşului (Pl. 9. a). Artera fluvială, dublată de cea terestră, cu controlul circulaţiei către Transilvania, a fost principala raţiune de construcţie şi, mai apoi, de existenţă a cetăţii. Este, cu siguranţă, una dintre cele mai frumoase cetăţi ale zonei, cu şansa de a se fi conservat destul de bine. Nu s-au făcut aici serioase studii de arhitectură, iar săpăturile arheologice, executate acolo doar în curtea interioară, în urmă cu aproape 30 de ani, nu au fost publicate .

Cea mai veche imagine a cetăţii, realizată în forma unei simple schiţe, datează din anul 1604, şi aparţine lui Vatzai Ferenz . Planurile publicate ale fortificaţiei au cunoscut şi ele trei variante. Cea mai veche este a lui Eisenkolb Aurél (1888). Acesta încearcă să identifice părţile componente ale cetăţii în funcţie de destinaţia lor, a fost republicat de către Theodor Trâpcea . Un altul a fost pus în circulaţie de Gerö László , care a fost preluată, fără modificări, de către Gheorghe Anghel . Ultima variantă de plan, care conţinea doar cetatea interioară, a fost publicat de Gheorghe Lanevschi . Diferenţele între cele trei nu sunt deloc minore, ceea ce impune reluarea întregii documentaţii, care să cuprindă, pe lângă verificările obligatorii, şi releveele verticale. Este condiţia obligatorie care ar trebui să conducă la o eventuală departajare cronologică a elementelor arhitectonice apărute în timp. În toate componentele există intervenţii vizibile, dintre care cele mai notabile sunt cele gotice târzii. Ele s-au încheiat abia în secolele XVI-XVII, cu elemente renascentiste şi cu altele care au aparţinut perioadei dominaţiei turceşti sau habsburgice. Dacă până prin anii 60, cetatea a fost curăţată mereu de vegetaţie , după un timp, ea s-a acoperit din nou, sălbăticindu-se şi ascunzându-se astfel o parte din detalii. În astfel de condiţii am mai procedat la o ridicare topografică nouă, pe care o publicăm aici (Fig. 24).

Fig. 24. Planul cetăţii Şoimoş

Din motivele invocate mai sus, orice prezentare a ruinelor de astăzi, cu sugestii pentru aşezarea lor în timp, este o operaţiune destul de hazardată, oricum supusă unor corecturi serioase, din clipa în care documentaţia va fi îmbunătăţită şi adusă la cerinţele actuale ale unei cercetări.

Cetatea se compune din două incinte concentrice, care, după toate probabilităţile, au apărut succesiv, în timp. Incintele descriu în teren o formă aproximativ triunghiulară, cu vârfuri îndreptate spre nord, sud-est şi vest. Latura de sud-est, este cea mai lungă (circa 70 m), cea de nord este cea mai scurtă (circa 50 m), în timp ce ultima, dinspre sud-est, are dimensiunile medii (circa 60 m). La acestea se mai adaugă fortificaţiile exterioare, compuse din şanţ, eventual val şi o amenajare acum distrusă, aflată în dreptul colţului de nord-est.

Incinta interioară accentuează şi mai mult impresia de triunghi. Latura de vest este cea mai dreaptă, cea de sud-est prezintă o fracturare mediană, în timp ce ultima, de nord, are un traseu mai segmentat, în special înspre colţuri. Secţiunea zidurilor, foarte inegală, indică acum doar intervenţii ulterioare, respectiv manşonări. Adaosurile s-au realizat probabil pe linii de ziduri diferite ca grosime şi cronologie.

Prima incintă a posedat câteva elemente de flancare. Latura de vest este dominată de un turn, considerat a fi donjonul sau, cu un termen impropriu, "vechiul bastion". Deşi are caracteristicile întâlnite la aceste tipuri de înălţări, este totuşi, destul de mic ca suprafaţă (6,5 x 7 m). Continuarea elevaţiei dinspre fundaţii s-a făcut cu o evazare vizibilă dinspre şanţul de apărare. Această amenajare, prezentă şi în cazul unor ziduri, poartă denumirea de pantă de ricoşare. Ea dirija proiectilele grele aruncate de pe platforma turnului, către eventualii asediatori, proteja împotriva galeriilor de plasare a minelor sau ţinea la distanţă maşinile de asediu. Înălţimea, de 17 metri, nu a rezultat însă din supraînălţări mai târzii care să iasă pregnant în evidenţă. Ceea ce ar putea fi considerat ca fiind adăugat ar fi, eventual, ultimul nivel, astăzi mult afectat de ruină, ruină care poate proveni şi din calitatea mai slabă a mortarelor cu care a fost ridicat . Sunt vizibile pe parament urmele unei schele încastrate, cu câte trei bârne pe fiecare latură. Au fost numărate zece astfel de nivele de schelă. Cu ajutorul acesteia a fost pusă în operă o zidărie de piatră de carieră şi râu, cu un parament comun. În schimb, pe colţuri, s-a folosit din plin o piatră de carieră, nisipoasă, ecarisată, care a format un apareiaj plăcut prin contrastul pe care îl provoacă. Urme de tencuială se detaşează mai ales pe zona mediană a paramentului dinspre curte (Pl. 9. a; Pl.11. a)

Intrarea iniţială a turnului a fost plasata pe latura de sud (Pl. 12. a). Ea conservă foarte bine, la înălţimea de 8,35 m de sol, aproape în întregime, un ancadrament cu o muchie teşită, destul de lată, închisă în partea superioară cu un arc semicircular (1,70 x 0,70 m) (fig. 25). La bază se mai disting capetele unor console de piatră pe care se sprijinea o mică platformă de acces. Cea dinspre vest este întreagă, cea dinspre curte s-a rupt. Deasupra arcului se face remarcată o mică fereastră, cioplită într-un singur bloc, prin interiorul căreia se manevra lanţul de ridicare a platformei de acces. Realizarea trebuie imaginată ca funcţionând înspre drumul de strajă. Soluţia este cunoscută din alte cetăţi. În România, exemplul bine conservat este acela de la Mănăstirea Dragomirna. Spărtura prin care se poate astăzi pătrunde dinspre curtina de nord, nu a avut nici o relaţie cu vreo intrare contemporană turnului. Interiorul a fost organizat în formula clasică, cu parter orb şi trei etaje. Bolţile au despărţit toate nivelele. Prima încăpere în care se pătrundea (3,75 x 2,75 m), cea de-a doua (2,70 x 2,60 m). Accesele intermediare au fost rezolvate printr-o scară plasată fie în colţul de sud-est, fie în grosimea zidăriei. Treptele sunt toate uniforme (0,20 x 0,20 x 0,50 m). De la prima încăpere spre următoarea sunt 17 trepte, iar mai departe, la ultima trecere de nivel, alte 13. Important este faptul că în punctele de trecere, către încăperile interioare, ne întâlnim cu aceleaşi ancadramente de piatră, de tipul celei descrise iniţial, cu muchii teşite largi şi arce uşor frânte ori semicirculare (1,60 x 0,65 m şi 1,70 x aprox. 0,70 m) (Fig. 25. b, c, d), dar conservate în diferite grade. Cel din urmă ancadrament face ieşirea către drumul de strajă al curtinei care se îndreaptă către sud, către vechiul turn de poartă.

Fig. 25. Ancadramentele turnului principal de la şoimoş: a. Intrarea de sud; b-c. Ancadramente interioare; d - ieşirea pe drumul de strajă

Prin felul cum arată astăzi, turnul dovedeşte că a suferit anume transformări. Sub nivelul de acces, practicabil astăzi, turnul este umplut cu pământ (?). Această umplere nu aparţine însă formei sale iniţiale, cea mai bună dovadă în acest sens fiind fereastra de tragere pe care o distingem pe latura dinspre curte. Aceleaşi ferestre de tragere lipsesc însă pe toate celelalte laturi, ceea este cu totul nefiresc pentru funcţionarea normală a unei astfel de construcţii. Plasarea intrării vechi la un nivel neutilizat în perioadele următoare, datorită ridicării coronamentului incintei, dar totuşi dezaxată, îndeamnă la presupunerea că ridicarea s-a făcut în acord cu cotele şi traseul celei dintâi incinte. Raporturile dintre zidurile turnului şi incintă, indică adosarea primului, ceea ce marchează un proces de posterioritate. Blocurile de piatră folosite la muchiile turnului-donjon şi ale celui de poartă indică ridicarea sincronă a celor două elemente arhitectonice. În lipsa altor elemente de datare, opinăm că avem de-a face cu elemente de construcţie care pot, în cel mai fericit caz, să fie coborâte la a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Această încadrare cronologică, asociată cu dimensiunile mici ale spaţiilor interioare, naşte întrebarea dacă, într-adevăr, aici a funcţionat cel dintâi donjon (turn-locuinţă) al cetăţii. Comparaţiile de dimensiuni, făcute cu alte construcţii asemănătoare, aflate astăzi pe teritoriul României, sunt în defavoarea celui de la şoimoş .

Turnul principal a fost poziţionat aproximativ pe mijlocul unei curtine. Zidurile care pornesc spre nord-est şi sud-vest au dimensiuni diferite. După cum o dovedeşte prezenţa intrării în turnul principal, situată spre sud, sub nivelul ultimului drum de rond, cel puţin acolo am putea vorbi cu o mare certitudine despre o supraînălţare a curtinei. Inegalitatea grosimilor zidurilor ar putea şi ea să fie pusă în relaţie cu operaţiuni de consolidare, survenite după construcţia iniţială. Spre nord, incinta iniţială a avut aproximativ doi metri grosime. Ulterior, ea a fost manşonată spre exterior, cu încă un zid, pornit, înspre bază, de la o grosime de circa 0,50 metri, subţiată înspre vârf. Pe partea opusă, lăţimea zidului a fost măsurată la 2,70 m. Spre sud de turnul porţii, pe o lungime de trei-patru metri, se conturează crenelajul cu merloane în forme trapezoidale greoaie. Se pot număra trei astfel de componente, bine vizibile. Resturi din altele se mai disting şi între turnul de poartă şi turnul principal. La baza lor, pe toată latura, sunt prezente lăcaşurile fostei galerii de lemn care a sprijinit, la interior, drumul de strajă. La colţul care se rotunjeşte către latura de sud, în partea superioară, se mai conservă pietre care par scoase în rezalit, fapt care conduce la bănuială că aici ar fi putut funcţiona un turnuleţ-lanternă. Regimul de înălţime trebuie să aparţină unei refaceri, în primele faze de existenţă el fiind mai scund. Cotele iniţiale sunt trădate, la interior, de punctul de pornire al colţarilor de la turnul de poartă. De la acel loc, turnul era, odinioară, liber de curtină. Tot pe paramentul interior se conturează urme verticale care puteau să aparţină unor merloane mai scunde, astupate de supraînălţare. Pe partea opusă, spre nord, ruptura zidului ne îngăduie să-i observăm structura internă şi evoluţia sa. A fost construit iniţial cu o grosime în care intrau şi grupuri de tiranţi paraleli, repartizaţi, nu pe toată elevaţia, ci înspre partea ei superioară. Zidul a fost supraînălţat şi manşonat, dinspre exterior, cu un zid cu grosimea micşorată de la bază, către vârf.

Ambele porţi ale incintei interioare respectă dispoziţia clădirilor interioare. Poarta mai veche pare să fi fost însă cea de pe aceeaşi latură cu turnul principal. Aşa cum am arătat, faptul că ea a fost înălţată tot cu piatră de carieră, aşezată pe colţuri (Pl. 9. b), cu aceleaşi sisteme de montare a schelelor, ca şi cadrul intrării, ar pleda chiar pentru contemporaneitatea celor două turnuri. Poarta de sud-vest se orientează spre aceeaşi direcţie în care a apărut noua poartă a curtinei exterioare. Curtina dinspre sud nu se ţese, ci descrie chiar o curbură foarte vizibilă la punctul de întâlnire. Ulterior, a fost şi ea îmbrăcată în ziduri mai noi, în special spre interior. O trădează linia bolţarilor de colţ. Pe paramentul exterior se disting sectoare mari de tencuială. Ancadramentul ei exterior este simplu, înscris într-un pătrat (la interior 4,95 x 5 m) (Fig. 26). La interiorul unei rame se conturează, de sus în jos, două orificii dreptunghiulare (0,30 x 0,65 m), amplasate la o mică distanţă de colţuri, pentru lanţul de ridicare, lăcaşuri pentru o hersă, cadrul aproape semicircular al intrării (înălţimea de 4 m), iar la bază (deschiderea de 4,35 m), urmele unui prag masiv şi console cu lăcaşuri semicirculare, pentru plasarea podului ridicător (fig. ) Kögyamos persely. Acest ancadrament are analogii frapante cu poarta nord-estică a cetăţii Deva . Spre curte, după parcurgerea lăţimii de 3,75 m, nu a fost clădit nici un fel de ancadrament. În interior a fost amenajată o gură de lup, respectiv o încăpere subterană menită să devină o capcană pentru cei neaveniţi. Deasupra culoarului de acces, culoarul a avut o boltă înaltă.

Fig. 26. Ancadramentul porţii vechi de la cetatea Şoimoş

Deasupra se înalţă turnul, cu încă alte două etaje, despărţite şi prin planşee de lemn (9,10 m). La nivelul întâi, spre curte, pe axul golului de acces, se remarcă încă o uşă scundă, plasată în grosimea zidului (1,47 m), încadrată de blocuri de piatră fasonată, cu muchii teşite simplu şi cu un lintel drept (interior 1,25 x 0,60 m) (Fig. 27) (Pl. 12. b), aşezat sub un arc de descărcare din piatră amestecată cu cărămidă. Montantul din stânga prezintă o mică perforaţie pătrată care trebuie legată de sistemul de închidere. Aceeaşi montanţi au, spre interiorul turnului, caneluri dreptunghiulare. Încăperea este strict funcţională (2,10 x 2,10 m). Doar în colţul de sud se distinge încă traseul unei vechi ferestre de tragere. Ea lasă posibilitatea verificării grosimii peretelui, mai îngust decât cel dinspre curte (1,05 m). Ultimul nivel, la care accesul se făcea doar dinspre drumul de strajă, prezintă, spre şanţul de apărare, o spărtură largă, de formă aproximativ pătrată, care ar putea să fi fost deliberat creată pentru amplasarea unei guri de foc. Cea mai veche poartă a şoimoşului are un aspect clasic, fiind una dintre cele mai bine conservate şi mai vechi elemente arhitectonice din întreaga noastră arhitectură medievală fortificată. Dimensiunile ei sunt proprii accesului cu mijloace de transport. În literatura de specialitate i se mai spune şi poartă de cavalerie. Felul în care este amplasată, nu ne duce cu gândul fie la soluţia unui acces spiral, pornit dinspre nord-vest, de-a lungul zidurilor de incintă, în sensul mişcării acelor de ceasornic, căci drumul nu se putea întoarce brusc, lângă colţul de sud-vest al turnului de poartă, unde practic nu mai este loc. Soluţia folosită, aşa cum o indică componentele ancadramentului, este aceea a unui pod aruncat peste şanţul de apărare. Este posibil ca în fazele de început al cetăţii, acel şanţ, să nu fi avut dimensiunile actuale, ci s-a mărit în timp, folosindu-se prin excavare, piatra la noile adăugiri ale cetăţii.

Fig. 27. Ancadramentul intrării primului nivel de la turnul de poartă vechi al cetăţii Şoimoş

Două laturi ale incintei interioare, cea de sud-est şi cea de nord, sunt dublate de construcţii. Pe cea dintâi dintre ele întâlnim două încăperi. Prima are diametrele de 11 x 9,80 m. Colţul de sud-vest este rotunjit la fel ca şi exteriorul, iar latura care dublează linia exterioară prezintă şi ea o curbură de arc. Următoarea încăpere este mai mare şi mai ordonată geometric: diametrele de 16,80 x 16,85 m. Dispoziţia sudică, simplificată la noua noastră ridicare topografică, are toate atuurile de a fi considerată cea mai veche parte locativă. Spre această concluzie ne îndeamnă dispunerea lor cu frontonul spre sud, cel mai încălzit de soare şi cu vederea directă către circulaţia pe Mureş. În colţul de nord-vest se observă pe parament, urmele unei sobe. Pare plauzibil să identificăm corpul drept cel mai vechi palatium al cetăţii. Funcţiile sale se puteau modifica pe parcursul istoriei ansamblului. Spre curte, corpul ne pune la dispoziţie câteva deschideri înguste, pe jumătate îngropate în sol. Văzându-le, apreciem că aici trebuie să fi funcţionat şi un nivel de pivniţă. Ancadramentele acestor deschideri sunt târzii (Fig. 28), iar prezenţa unui bloc de piatră cu profilatură gotică (Pl. 16. a), îndeamnă şi ea la prezumţia unor refaceri substanţiale. Toată linia dinspre curte a zidului de închidere a acestui corp este frapant de subţire, în contrast cu linia paralelă. Din acest motiv s-a simţit nevoia protejării sale cu un stâlp şi o cruce de beton. Diferenţierea de grosime se explică doar parţial prin manşonările exterioare. Nici nu este prea sigur că operaţiunea de dublare a zidurilor avusese loc, deoarece sectorul de zid despre care vorbim a fost mereu ferit de lovituri de tun. Imaginea de refacere radicală este dată şi de forma şi dimensiunile golurilor de ferestre de la nivelul superior. Trei astfel de ferestre sunt prezente în dreptul celei de-a doua încăperi, (Pl.13.b) dar goluri asemănătoare continuă şi peste poartă şi la încăperea care urmează până la întâlnirea cu corpul de clădire din nord. Toate aceste goluri de ferestre sunt, din păcate, lipsite de ancadramente. Mărimile golurilor, ca şi execuţia arcelor de descărcare, ne face să avansăm opinia că aici au existat ancadramente gotice târzii sau renascentiste. La nivelul etajului, înspre Mureş, sunt urmele unei loggii.

Fig. 28. Ancadramente de la primul nivel al palatului de sud, al cetăţii Şoimoş

Dincolo de cele două încăperi principale ale corpului de sud, la parter, a fost amenajată o poartă carosabilă de în curte (lăţimea actuală 2,25 m). Un rest de ancadrament de calcar, prezent către canatul de nord, a rămas singura mărturie a faptului că a existat un adevărat portal profilat (Pl. 15. b). Culoarul ei fusese boltit scund. De-a lungul pereţilor s-au măsurat mai mult de 6,70 m. Ne vom explica de ce, iarăşi, dimensiunile nu sunt certe. Pereţii interiori sunt întru-câtva asemănători. După grosimea care prindea ancadramentul profilat, pereţii au fost construiţi cu o retragere de 0,30 m, până la o distanţă de 3,75 m. Urmează apoi o revenire la grosimea iniţială, lată de 1,20 m. Se continuă apoi printr-o a doua retragere, lată de 1,70 m. În jumătatea de sud, poarta iniţială se încheia cu o altă grosime, lată de 0,95 m, la care se adosau alte construcţii ruinate. Pe partea opusă, culoarul pare a se mai continua sub dărâmături. În compunerea acestei porţi există multe blocuri masive şi îngrijit tăiate. Deasupra porţii, etajul avea încăperile amenajate în continuitate. Un colţ de zid, aflat către încăperea asupra căreia nu ne-am putut pronunţa, posedă blocuri ecarisate. Este o posibilitate ca el să fi fost, iniţial, un zid exterior.

Nu este foarte limpede cum a fost proiectată spre funcţionare, ultima încăpere a aliniamentului de la parter, respectiv cea din extrema de nord-est. Descrie un spaţiu neînchis către incinta exterioară, cu ziduri relativ uniforme (1,15-1,30 m), cu comunicare directă către curte. Starea ei de avansată ruină, este cea mai serioasă piedică în aprecierea destinelor ei.

Interpretarea încăperilor dinspre nord este şi mai dificilă. Chiar în colţul de nord-vest, o încăpere, probabil mai veche, a fost, odinioară, boltită. S-ar părea că între ea şi următoarele încăperi, nu a existat o legătură organică. Spre această interpretare ne îndeamnă observarea supraînălţării târzii a curtinei, precum şi o consolă, frumos modelată, prezentă lângă camera următoare, dinspre est, care, cel mai probabil, a servit o amenajare exterioară.

Există trei încăperi cu forme geometrice adaptate, la nord, la două laturi pornite de la un larg unghi obtuz, al incintei, care a fost dublat, spre curte, de ziduri aproximativ paralele. Două încăperi sunt pe latura de nord a unghiului, una pe latura de nord-est. Nu mai există urme concludente ale zidurilor compartimentale ale primelor două încăperi. Doar spre colţ a mai rămas vizibil un fragment de perete despărţitor al camerelor doi şi trei. Din păcate, părţi însemnate din zidul dinspre curte al primei camere s-au prăbuşit în ultimii ani.

Corpul a avut, probabil, două nivele. Pe peretele dinspre curte (grosimea de 1,30 m) s-a conservat crepida pe care fusese instalat planşeul de lemn dintre ele. Incertitudinea numărului este generată de panta actuală a terenului, ridicată mult către nord, loc unde, prin cercetare s-ar putea întâlni fie stânca, fie un demisol. Ferestre s-a păstrat destul de bine, la interior, spre curte. La cel dintâi nivel, golurile fostelor ferestre (patru păstrate din cinci ori şase + două) sunt plasate fără nici o aliniere. Pe un desen publicat de Márki, se disting încă deschideri bine conturate care s-au modificat prin ruinare. Al doilea nivel, al camerei din mijloc a avut, către curte, ferestre (două) şi o uşă. Ancadramentele, cele mai frumoase din câte le mai conservă cetatea, aparţin goticului târziu, cu lintel drept şi baghete (ciubuce) întretăiate deasupra unor mici volute de colţ. Această profilatură a fost montată în a doua jumătate a secolului al XV-lea sau chiar la începutul secolului următor . Fereastra dinspre est şi-a conservat destul de bine pervazul, decorat din două console, din care una, din stânga, păstrată integral (Pl. 14. b). Montarea s-a făcut prin utilizarea masivă a cărămizii. Prezenţa unei uşi este reclamată de cinci console masive, compuse din câte două blocuri cu secţiunea pătrată şi colţurile libere, dinspre curte, rotunjite, retrase una faţă de cealaltă, fiecare cu extrema profilată: patru în şir, iar a cincea plasată în colţul dinspre încăperea dinspre est. Ele au susţinut un balcon ori un coridor exterior. Márki susţine că a văzut încă urme ale decoraţiei murale din interiorul încăperilor de la etaje, în jurul golurilor de fereastră .

Faţadele dinspre curte ale aripii de nord, au fost sprijinite de un şir de contraforturi: patru pe prima latură, unul pe latura scurtă (Pl.11.b). Dimensiunile lor sunt mereu diferite; de la est la vest: 2,15 x 1 m, 1,45 x 0,90 m, 1,45 x 1,30 m, 1,84 x 1,25 m şi 1,80 x 1,25 m. La parter ele ritmează ferestrele, fără să conserve elemente mai precis databile.

Pe latura exterioară a corpului de care ne ocupăm în acest moment, sunt vizibile, la înălţimea etajului, înspre încăperea singuratică de la est de unghiul de referinţă, urmele unei loggii sprijinite pe opt console de piatră, peste care s-au aşezat lintele din acelaşi tip de piatră. Acestea au fost parţial îngropate de manşonarea generală a curtinei (Pl. 10. a). Tot din perioada care a modificat imaginea iniţială a loggiei, trebuie să dateze şi spărtura largă, sub forma unei ferestre, care răzbate grosimea zidurilor. Destinul ei a fost acela de a instala un tun cu tragere către cea mai vulnerabilă parte a cetăţii. De la nivelul superior al loggiei, spre vest, paramentul conservă un şir de goluri pentru bârne. Poziţia lor este mult prea scundă pentru a fi legată de un drum de strajă, dar pare mai plauzibilă prezenţă unei alte amenajări, eventual galerii.

Spre interior, aceeaşi latură prezintă urmele a două lăcaşuri de sobă. Unul este plasat în vecinătatea imediată a consolei singuratice (Pl. 15. a). Este identificabil printr-o adâncitură dreptunghiular alungită, din care iese un horn îngust şi unghiular, puternic afumat. Celălalt a funcţionat la capătul opus al aceleiaşi laturi, la aceeaşi înălţime. Amprenta sa este mai largă, iar hornul are o cămăşuială semicirculară. Toate hornurile sunt amenajate cu cărămidă. Mai departe, spre nord, în încăperea ultimă, există încă o altă nişă, din piatră, care ar putea proveni de la un şemineu.

Între primele două urme de sisteme de încălzire, zidul are încă două spărturi. Cea din stânga, mai conservă un arc de descărcare, dar şi un alt zid, care l-a dublat spre exterior. Nu este exclus ca aici să fi existat, în vremea funcţionării cetăţii, o latrină scoasă în rezalit. Golul următor, nu posedă nici o particularitate. Ar putea să fi aparţinut unei simple ferestre.

La extrema de vest a palatului discutat până în prezent a mai existat un element constructiv. Asupra lui ne dau câteva foarte vagi indicii desenele de la sfârşitul secolului al XIX-lea, atunci când ruina era acolo mai înaltă şi mai relevantă. Dacă avem în vedere şi reconstituirea, din 1888, a lui Eisenkolb Aurél, atunci trebuie să avem în vedere un turnuleţ ori, poate un coş înalt, izolat, provenit de la un mare cuptor de bucătărie.

A doua poartă, carosabilă, dinspre est, a incintei centrale, a fost construită sigur doar atunci când au funcţionat şi clădirile alăturate ei, dacă nu chiar şi cetatea exterioară, al cărei zid i-a servit drept zwinger (spaţiu delimitat de două incinte paralele ori concentrice). Lipsa unor alte turnuri de flancare, pe traseul incintei interioare, pare să fi fost o realitate moştenită şi de cetatea lărgită, în primul rând datorită terenului abrupt, cu acces extrem de dificil, care impunea consolidarea apărării în anumite sectoare, altele decât acelea de pe latura de vest.

Curtea interioară măsoară pe axele cele mai mari 20 x 30 m. Elementul cel mai semnificativ, despre care avem cunoştinţă este cisterna (fântâna ?) cetăţii, situată aproximativ în dreptul contraforţilor palatului Izabelei. Deoarece presupunem că cetatea nu putea funcţiona fără ea, de la începuturile ei, amintirea unei săpări în stânca, pentru "fântână", efectuata la 1552 , o interpretăm ori ca o tentativă de transformare a vechii cisterne într-o fântâna adevărată, ori o încercare nouă, menită să înlocuiască o sursă de apă mai veche, devenită insuficientă ori inutilizabilă.

Curtina exterioară este remarcabilă prin forma ei unitară, dată atât de către grosimea relativ constantă a zidurilor (în jurul a 0,80 m, la nord şi 1 m la sud şi sud-vest), dar şi de către contraforturi. Ea excludea turnul principal al primei incinte, pornind de lângă curtina care îl atingea dinspre nord-vest oi revenind la colţul de sud al său. şi lăţimea acestei incinte noi a fost relativ constantă: patru metri. Exista o singură excepţie, de la colţul de sud-vest, pe o distanţă oarecare, în paralel cu latura de sud-est a cetăţii. A fost realizată o suprafaţă aproximativ dreptunghiulară, cu dimensiunile de 9 x 21,5 x 12 x 18,5 m. Plasată în spatele porţii, ea era utilă încă pentru amplasarea unei platforme de artilerie direcţionată către drumurile de la poalele cetăţii.

Probabil de la ridicare, traseul ei a avut regimuri diferenţiate de înălţime. Cele mai înalte cote, de la nivelele actuale de călcare, sunt de văzut doar spre nord-est. În rest, atât în dreptul şanţului artificial, din jumătatea de vest, cât şi în sectorul de sud-est, unde se află stâncile care coboară către Mureş, aspectul său aminteşte mai mult de o escarpă, decât de un zid propriu-zis. Uneori, incinta exterioară mai atinge înălţimea de 15 metri. Nu se mai disting urmele parapetului şi ale drumului de strajă. Totul a dispărut prin prăbuşire în şanţul de apărare.

Există câteva contraforturi care ritmează exteriorul incintei, o parte dintre ei fiind greu vizibili deja în urmă cu o sută de ani. Astăzi dificultatea de identificare şi măsurare a crescut, prin acoperirea lor cu dărâmături şi vegetaţie. Construcţii mai complicate decât nişte simple contraforturi, le întâlnim la est, apoi în dreptul intrării principale de la incita interioară (turn plin ? "de flancare") şi la nord ("bastion mare"). Amplasarea lor este determinată de acoperirea cu unghiuri de tragere a segmentului de nord-est al cetăţii, - sector care, aşa cum arătasem, se prelungea cu şa către un mic platou ceva mai înalt decât cetatea, extrem de periculos pentru apărare, în cazul în care acolo s-ar fi amplasat tunuri duşmane, precum şi a drumurilor de uscat şi apă, de lângă cetate.

Tronsonul din est conducea drumul în faţa unui nou ancadrament de poartă. Este vorba, de astă dată, despre o categorică restaurare. Ancadramentul, cu lăţimea de 2,20 m, realizat din aceeaşi piatră ecarisată, compune un arc frânt. (Pl.12.b) Pragul s-a păstrat integral, iar pe montantul de nord se disting încă urmele ţâţânelor de la o uşă cu un singur batant. Pietrele arcului stau detaşate de vechiul suport, deja de aproape un veac. În spatele acestui ancadrament regăsim o adâncitură care poate trimite cu gândul la o nouă gură de lup. Deschiderea pe care o vedem astăzi nu corespunde limitelor oferit de spaţiul interior porţii (2,70 x 2,60 m). Din elevaţie s-a conservat puţin, astfel încât nu este clar dacă a existat un adevărat turn multietajat, ori doar o simplă încăpere. Zidurile conservate indică o lărgire a grosimilor laterale, înspre interior (de la 0,80, la 1,40 m). Tot acolo sunt prezente două ferestre de tragere .

Cea mai importantă construcţie de pe această curtină exterioară a fost poarta de acces, situată în sud, cu penetrare dinspre vest, peste şanţul sec, săpat în stânca. În faţa porţii au fost construiţi trei piloni de pod, din zidărie, destul de înalţi. Primii doi, dinspre poartă, sunt asemănători, cel de-al treilea este mai lung şi cu un coronament specific, supraînălţat doar în dreptul unghiului de sud-vest. Ei au suferit refaceri substanţiale, cu prilejul restaurărilor din anii 60. Practic ei au fost aduşi din nou la cota funcţională, pe ei instalându-se bârne de pod şi podul în sine. (Pl.12.a) Lungimea lui utilă trebuie să fi atins 25 de metri. Piciorul de pod cu finalul elevaţiei rezolvat altfel îngăduie supoziţia că, tot acolo, rampa podului a fost deviată în unghi drept, spre nord, pentru a ajunge deasupra "valului de apărare". Pe imagini fotografice, mai vechi de două decenii, podul figurează refăcut . Ultimele componente de lemn ale podului au dispărut în anii din urmă.

Şanţul cetăţii are şi astăzi, dimensiuni impresionante. În afara laturii de sud-est, protejată de pante totalmente inaccesibile, el descrie o potcoavă în jurul incintelor. Atinge lăţimi care cresc progresiv de lângă picioarele podului (21 m), spre colţul de nord-vest (23 m), ca să atingă maxima la nord-est (27 m). Diferenţe de nivel pe care le înregistrăm, pe acelaşi traseu, sunt de circa 14 m, până la nivelele incintei. Aşa cum am afirmat-o ceva mai sus, este de presupus că dimensiunile sale s-au modificat în timp. Nu este sigur dacă el a fost, de la început săpat de la o cotă apropiată de actuala sa buză ori denivelarea terenului îngăduise, de la începuturile cetăţii, economisirea eforturilor de amenajare. Cum nu toate laturile şanţului au fost practicate în stâncă, s-a simţit acut nevoia unor escarpări. Márki a sesizat resturi de contraescarpă pe un segment scurt din vestul şanţului şi apoi, din nou, pe o porţiune mai lungă, pe linia de nord a aceluiaşi şanţ. Indiciile oferite sugerează operaţiuni de amploare, a căror urme ar putea să iasă la lumină prin restaurare.

În exteriorul şanţului, mai pregnant spre vest, denivelările de pământ sugerează că ar fi posibil ca să fi existat şi un val de pământ. Acum aplatizat, - dacă a funcţionat realmente, - el trebuie să nu fi fost prea înalt. Altfel, înălţimea sa ar fi obturat vizibilitatea apărătorilor către pantele din acest sector.

Identificarea funcţiilor mai concrete ale spaţiilor a fost operată în istoriografia cetăţii. Ne vom referi şi noi la ea, atrăgând imediat atenţia asupra riscului comportat de o asemenea întreprindere, în condiţiile în care cetatea nu numai că a avut o lungă viaţă, dar a trăit sub două lumi, creştină şi musulmană, care promovau alte valori de civilizaţie. În descrierea deja făcută, am încercat, de fiecare dată să sugerăm posibilităţile de funcţie ale spaţiilor. Uneori, aceste consideraţii vin în contradicţie cu ceea ce istoriografia a afirmat despre ele. Dacă pornim identificarea lor dinspre colţul sud-vestic, de la dreapta presupusei intrări mai vechi, atunci, chiar în colţ este indicată o încăpere cu rost de "altar" (= capelă ?). Paşa Mahmud a amenajat o mică geamie, în 1552 , al cărei loc, nu este cunoscut. Urmează apoi o sală amplă, până la poarta carosabilă, numită sala cavalerilor. Palatul din partea opusă este desemnat a fi "locuinţa şi altarul Isabelei". Chiar în colţul de nord-vest a fost temniţa. Descrierea aceasta este cu totul nemulţumitoare, căci, precum se ştie, majoritatea clădirilor interioare avuseseră trei etaje, astfel încât multe încăperi, chiar corect identificate, trebuie situate şi pe verticală. Majoritatea pare să aparţină etajelor, dar ne lipsesc certitudinile. Etajul a fost cert în cazul "locuinţei" Isabelei, dar se pare că nu mai era specific pentru încăperea de lângă intrare. Literatura de specialitate aminteşte despre înălţimea de 20 de metri a acestui corp de clădire. Oricum este clar că avem de-a face cu regimuri de elevaţie diferite, care trădează, în acelaşi timp, etape constructive diferite. Resturile de ancadramente reutilizate (Pl. 16.a-b) destăinuie şi ele refacerile.