CUVÂNT INTRODUCTIV

Întreprinderea prezentă ne-a apărut dificilă chiar din clipa în care s-a pus problema reunirii unor rânduri care să aibă în vedere cetătile judetul Arad. Dificultatea la care facem referire s-a amplificat însă din momentul în care informaţia a fost, nu regăsită, căci ea se afla, cel puţin din punct de vedere istoriografic, la îndemâna oricui, ci atunci când a fost nevoie ca ea să fie utilizată, pentru a evalua stadiul în care istoria fortificaţiilor poate fi astăzi recompusă si apoi prezentată cititorului. Ne vom strădui să arătăm aici majoritatea piedicilor care ne-au stat si ne-au rămas, până la capăt, în cale.

Însăşi delimitarea geografică cu care operăm aici este una insolită. Nu este una medievală ori premodernă, ci s-a născut doar în timpurile contemporaneităţii. Din punct de vedere strict istoric, actualul judeţ Arad ar corespunde, în mare, cu părţi din anterioara suprafaţă a comitatelor medievale Arad, Cenad şi Zarand. Din punct de vedere al grupării geografice, există însă încă cel puţin două compartimentări majore: una corespunzătoare cu valea Mureşului, cealaltă cu partea sud-vestică a Munţilor Apuseni, delimitată major de către Crişul Alb, la nord, şi defileul Mureşului, înspre Hunedoara estică. Cea din urmă este nominalizată, destul de frecvent, ca fiind Podgoria Aradului. Cât de unitare sau diferite au fost ele în evul mediu şi, mai ales, în ce raporturi culturale au stat ele cu teritorii care aparţin astăzi Iugoslaviei, României ori Ungariei, este extrem de greu de apreciat. De altfel, problematica a mai fost privită atât de "decupat" geografic. Întreprinderea aparţine predecesorului nostru Márki Sándor, istoric care a cochetat în modul serios şi cu geografia . şi el, solicitat de nevoile de atunci, a ales doar ceea ce a întâlnit pe suprafaţa comitatului Arad aşa cum arătase el la sfârşitul secolului al XIX-lea. Pentru aceste premise de cercetare, raţiunea suficientă nu fusese argumentată temeinic. Dacă vor fi fost şi alte motivaţii, mai serioase şi mai organice, acestea trebuie căutate, cu siguranţă mai insistent decât suntem noi în măsură să o facem, în istoriografia anterioară anului 1918. În mod cert, astăzi, gruparea despre care vom scrie rezultă din arondarea administrativă actuală, clasificare care presupune, întâi de toate, responsabilităţi foarte clare, faţă de fortificaţii. Afirmaţia din urmă este îndeajuns de serioasă pentru a fi privită ca extensibilă şi la alte realităţi medievale, aflate în judeţele României.

Ceea ce este cert, este pentru noi faptul că un astfel de punct de vedere, care să stabilească legături intime ori întâmplătoare cu teritorii care nu sunt astăzi pe suprafaţa României, a fost, o lungă perioadă de timp, mai mult decât dezagreat, dacă nu chiar prohibit. Motivaţia rezulta, evident, dintr-o concepţie politică care încerca să înlăture orice fel de discurs istoric menit să stabilească ori să sugereze oarecari fisuri în imaginea de bloc monolitic a statului actual. Or, din punct de vedere strict istoric, - aici fiind vorba despre elemente medievale, - relevanţa hotarelor politice contemporane este practic nulă. Atunci, în amintitele vremuri medievale, ca şi astăzi, de altfel, felul de a construi ori de a organiza funcţionarea unei fortificaţii, ţineau de arealuri culturale esenţial europene. Aşa cum menţionasem ceva mai sus, doar grija stăruitoare şi fără nici un fel de limitări, faţă de moştenirea trecutului teritoriului actual al României are sau ar trebui să aibă şi conotaţii politice. Ceea ce va fi mereu de durată va rezulta din calitatea intrinsecă a studiilor de istorie a arhitecturii ori a istoriei instituţionale. Scriind despre fortificaţii, împletim, conştient ori nu, istoria românilor cu istoria universală. Or, se întâmplă ca tocmai istoria integrală a fost cea adevărată, nu aceea decupată artificial, cu tot felul de justificări. Nici un om, comunitate sau monument istoric nu s-au izolat până într-atât încât să devină unicate.

În aceste pagini s-a mai impus şi o altă delimitare, de astă dată cronologică. Ceea ce am denumi drept cetate medievală, acoperă, cu oarecare generozitate, perioada istorică începută în preajma anului 1000 şi până către finele secolului al XVI-lea. Înainte de reperul de jos, chiar dacă, evul mediu exista deja, nu existau cetăţi. După limita superioară consemnată de noi, evul mediu este încheiat. Afirmaţia este tranşantă, în ciuda felului în care s-a operat, multă vreme, periodizarea istoriei în România, sub imperiul necesităţii colării "modurilor de producţie", pe intervale cronologice. Deci, o scriem acum, ceea ce urmează după secolul al XVI-lea, este anticamera modernităţii, sau ceea ce alte istoriografii denumesc a fi, pe bună dreptate, epoca premodernă. Din punctul nostru strict de vedere, cetăţile teritoriului au trăit, dacă nu substanţial constructiv, măcar din punctul de vedere al vieţii interne, schimbări majore, aduse de impunerea dominaţiei otomane. Este alta viaţa lor internă şi formele arhitectonice, altele sunt reperele vieţii militare şi economice, altele sunt sursele documentare.

Cel dintâi obstacol care stă în calea tuturor celor care, odată făcuţi conştienţi de piedicile şi delimitările schiţate cu puţin înainte, ar dori să treacă dincolo de litera documentelor, - uneori inaccesibilă lingvistic sau datorită rarităţii publicaţiilor, în cazul în care ele s-au editat, - este acela cauzat de gradul inimaginabil de mare al distrugerilor de monumente.

Trebuie, mai întâi, să avem în vedere faptul că un întreg teritoriu, situat în larga luncă a Mureşului, a fost, vreme îndelungată, până la marile operaţiuni de asanare şi canalizare, întreprinse în cursul secolelor XVIII-XX, un şes mlăştinos, presărat pe alocuri de zone ceva mai înalte, pe care s-au ridicat toate aşezările şi monumentele. Aceste "insule" n-au rezistat mereu la marile inundaţii care s-au succedat în timp. Spre est şi nord, câmpia este mărginită de coline domoale. Acolo au intervenit alte cauzalităţi pentru dispariţia fortificaţiilor, dar este de remarcat că odată cu demarajul construcţiilor civile de zid, produs de epoca modernă, vechile construcţii, nu prea multe câte vor fi fost, au fost literalmente vânate pentru refolosirea materialelor de construcţie. "Cariera" cea mai la îndemână şi mai ieftină a fost, întotdeauna, o construcţie mai veche. Din acest punct de vedere, cetatea, faţă de biserica ruinată, a fost, întotdeauna, mai generoasă.

Dincolo de aceste aspecte, care ţin de geografia regiunii, foarte repede se poate adăuga procentul de distrugeri care a rezultat din istoria specifică a ţinutului. Apariţia cetăţilor de piatră s-a înscris în fenomenul pe care îl putem denumi fără greş ca fiind acela al incastelării. Anarhia internă de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea s-a suprapus peste finalul procesului de maturizare a castei feudale. Secolul următor de pace le-a neglijat capacitatea de adaptare la progresele artei războiului. Majoritatea dintre ele, fiind mai vechi ori prea mici, nu au rezistat gurilor de foc ale tunurilor. Nefericita poziţie a unora dintre ele, la care proiectilele ajungeau prea uşor, a fost o cauză majoră de părăsire. Drept urmare, ceea ce a apărut nou se lega, în mare măsură de necesitatea de confort suplimentar sau de marcarea prestigiului stăpânilor.

Progresul cuceririlor turceşti către nordul Dunării a răsturnat, în bună măsură, vechea hartă politică şi socială, construită într-un interval de circa trei secole. Pentru toate amplasamentele pe care le avem în vedere, secolul al XVI-lea s-a dovedit a fi timpul unei cezuri cumplite: fără excepţie, toate fortificaţiile au primit proba supremă a războaielor. Campania din toamna lui 1552, condusă de beilerbegul Mehmed Sokoli, s-a terminat cu ocuparea sau distrugerea majorităţii cetăţilor de pe linia Mureşului. Cetăţile Zarandului au rămas încă o vreme cetăţi creştine, dar anul 1565 a însemnat şi pentru ele, marele hotar de istorie. A urmat apoi o lungă pax othomana, până la sfârşitul secolului al XVII-lea, care nu a încurajat, în nici un fel, refacerile substanţiale. Datorită graniţei, mereu fierbinţi, investiţiile constructive au fost, destul de des, superficiale, în aşa fel încât cetăţile să fie în măsură să reziste doar unor conjuncturi precise, nu de lungă durată. Combatanţii au avut prea puţin răgaz să investească mai mult în punctele de apărare, fie datorită răstimpurilor scurte în care le deţineau efectiv, fie datorită distrugerilor succesive, prea grave, dar nu în ultimul rând şi pentru faptul că erau adesea lipsiţi de mijloacele umane cu ajutorul cărora să le reconstruiască şi apoi să le întreţină. Satele celor care trebuiau să o facă dispăreau sau se regrupau către zone mai potrivite unei desfăşurări de viaţă normală. S-a văzut atunci, mult mai mult decât în primele secole medievale, cât de egoiste, din punct de vedere social şi politic, erau fortificaţiile. Capacitatea elitelor de a mobiliza pe cei care nu beneficiau decât prea puţin de ele s-a tradus, în mod concret, prin felul în care aceleaşi fortificaţii rămâneau viabile.

Sistemul de valori promovat de noua putere politică, cuceritoare, nu se concilia decât prea puţin cu cetatea sau castelul de tip feudal occidental. Domenii nobiliare au dispărut atunci într-un interval de câteva decenii, antrenând odată cu ele o categorie anumită de fortificaţii, adică acele construcţii care erau intim legate de aceleaşi structuri sociale. Ne referim mai ales la curţile nobiliare, cu clare tendinţe de a deveni şi a se numi castele, tipuri de construcţii care se răspândiseră copios din secolul al XV-lea mai ales.

Habsburgii, care au proiectat refacerea radicală şi solidă a marilor centre de apărare ale regiunii, au contribuit, prin punerea lor în aplicare, la încoronarea procesului de distrugere a tot ceea ce se mai păstrase din cetăţile medievale. Fortificaţiile ample, în stilul născocit de geniul militar al generalului şi ministrului regelui Ludovic al XIV-lea, al Franţei, D. Vauban şi al succesorilor săi, au cauzat numeroase intervenţii radicale în regimul de dispunere şi funcţionalitate a fortificaţiilor, chiar dacă ele erau relativ noi, respectiv din secolele XVI-XVII. Nu toate dintre vechile fortificaţii, au rămas însă în atenţia militarilor epocii moderne. Poziţia foarte vulnerabilă a unora, adăugată la performanţele artileriei plasate pe înălţimi apropiate, le-a hotărât destinul. Unele, de fapt puţine, au fost părăsite fără regrete, altele, potenţiale cuiburi de evazionişti, tâlhari ori rebeli, au fost, pur şi simplu aruncare în aer. Fortificaţiile care nu şi-au continuat destinul viu, au intrat apoi în atenţia celor care au refăcut geografia umană civilă a Banatului şi vecinătăţilor sale nordice, respectiv a coloniştilor. Cele care se găseau mai la îndemână, au fost sistematic spoliate de materiale de construcţie. Satele şi-au transformat radical casele, din lemn în piatră, din această perioadă istorică, concurând la "recuperarea" materialelor de construcţie.

Din cele expuse, sperăm să ne facem astfel înţeleşi încât să nu se aştepte vreo discuţie despre vreo cetate care s-a păstrat în puritatea formelor ei primare. Asupra ei, oamenii au acţionat cel mai des, fie pentru noi utilităţi, fie pentru întreţinere, realizând acumulări în care părţi desuete au fost sacrificate. Dar lucrătura oamenilor a fost făcută şi din patimile de care nu s-au despărţit şi nici nu o vor face, niciodată (invidie, ură, interese meschine).

Rezultatul final al acestei succesiuni de conjuncturi este că, dacă cineva, instituţie de stat ori persoană particulară, cu mult mai multe posibilităţi materiale decât cele actuale reale, ar dori cu ardoare să repună vreun monument fortificat într-o stare de restaurare sau conservare acceptabilă, punctele de plecare ar fi într-atât de minore, încât efortul abia dacă mai merită a fi făcut. În această imagine dezolantă, frapează încă prin maiestate, cetatea Şoimoş. Dacă scădem Hunedoara, ea se alătură la alte câteva, puţine, cetăţi ardelene, care, în lipsa oricăror restaurări serioase, mai au de arătat urmele strălucirii lor de altădată, turiştilor: Bologa şi Lita (jud. Cluj), Deva (jud. Hunedoara), Bran şi Rîşnov (jud. Braşov).

Dacă privim astăzi la ceea ce s-a mai păstrat, ajungem repede la o primă concluzie. Ea constată că majoritatea fortificaţiilor mici, nobiliare, dezvoltate din curţi ori în legătură cu ele, au dispărut cu totul. S-au păstrat încă urmele fortificaţiilor regale construite mai ales pe limitele estice şi nordice ale câmpiei bănăţene ori acelea care au fost utilizate în lungile războaie ale secolelor XVI-XVII. Din punctul de vedere al istoriei culturii, dar şi din punctul de vedere al economiei turismului, pierderea este grea. Orice încercare de recuperare, cât de minoră, realizată pe căile cunoscute ale arheologiei, restaurărilor şi protecţiei, nu va fi decât benefică.

Márki numărase pentru Arad şi Zarand un număr de 43 de obiective înălţate între secolele XIII-XVI . Pentru o parte dintre ele, acelaşi autor avusese deja ezitări. Carenţele socotelilor se vădesc imediat ce se face confruntarea cu realitatea topografică. Milleker, care a fost îndeobşte sensibil la topografie, în repertoriul său, abia dacă reuşeşte să facă ceva mai mult decât predecesorii săi în privinţa localizării monumentelor. Trebuie să menţionăm doar că există semnalarea unor fortificaţii de pământ , care, ulterior, nu au fost, în nici un fel, verificate. Alte obiective se ascund printr-o terminologie deliberat ambiguă, sau, pur şi simplu, nu au fost niciodată prinse de textele scrise ale vremurilor. Repertoriul de fortificaţii făcut pentru judeţul Arad, este rezultatul aproape exclusiv al unei cercetări bibliografice . Dacă cineva ar fi stăpânit de curiozitatea de a cunoaşte cu exactitate numărul de cetăţi la care ne-am putea referi, răspunsul nostru ar fi dezamăgitor. Nu pot fi numărate cu precizie aceste fortificaţii medievale. Volumul nostru, aşa cum se va vedea, nu tratează cetăţile, ci doar cetăţi, din judeţul Arad. Selecţia s-a impus de la sine în conjunctura dispariţiilor despre care vorbeam, dar şi din ambiguităţile de identificare în teren . Deci, aici nu sunt toate. Pe cele care nu le tratăm, nu vrem să le condamnăm la uitare, dimpotrivă, am dori ca problematica lor, rămasă în afara acestui text, să provoace reacţii şi resurecţii de cercetare, în primul rând, restaurări şi protecţii, în al doilea.