JALOANE ALE ISTORIEI FORTIFICAŢIILOR

În faţa lipsei referinţelor la care am putea trimite fără nici un fel de reţinere, pentru înţelegerea şi descifrarea istoriei generale a cetăţilor, este nevoie să ne angajăm aici în marcarea unor jaloane de evoluţie.

A fost comod, dar foarte nesatisfăcător, ca arhitectura anterioară mijlocului de secol XIII, să fie considerata drept una compusă doar din fortificaţii de pământ şi lemn. Aceste construcţii au fost socotite ca fiind aşezări fortificate . Sublinierea acestui caracter era menit să le departajeze mai mult de fortificaţiile, din acelaşi materiale de construcţie, edificate în timpurile următoare. Este vorba despre o destinaţie diferită a acestora: se adresau unei societăţi încă insuficient polarizată social. Problema cronologiei de început a acestora a rămas, până astăzi, subordonată felului în care a fost interpretată mărturia cronicarului Anonymus. El fiind contemporan al secolului al XII-lea, se referea adesea la construcţii de apărare întâlnite de către ungurii lui Arpad, aparţinătoare unei populaţii româneşti ori amestecate (sf. sec. IX). Contestat de către istoriografia maghiară, ca fiind prea "literar" şi tributar realităţilor din propria sa vreme, Anonymus avea şansa credibilităţii doar în măsura în care, alte izvoare, l-ar fi confirmat. Din păcate, datul arheologic a operat cu elemente de cultură materială (ceramică, podoabe, arme) a căror datare nu se putea restrânge într-atât încât să fie raportate ante ori post sfârşitul secolului al IX-lea, respectiv momentului în care ungurii s-au stabilit în Pannonia. Date noi, aşteptate de la arheologie, ne vor aduce convingerile necesare.

Dacă cronologia începuturilor cetăţilor a rămas controversată, în schimb, există un consens în aprecierea faptului că secolele XI-XII (prima jumătate, mai cu seamă), au format "veacul de aur" al fortificaţiilor de pământ şi lemn. Nu însă al unor construcţii modeste şi simple, ci, de obicei, dimpotrivă, unele foarte complicate, cu realizări monumentale, reuşite prin armarea valurilor cu o adevărată reţea de bârne dispuse în casete, manşonate în exterior şi surmontate de palisate. Valurile şi şanţurile închideau suprafeţe care să îngăduie refugierea unui număr însemnat de populaţie. Majoritatea acestor tipuri de înălţări au servit ca reşedinţe ale comitatelor regale. Pare deci obligatoriu ca asemenea fortificaţii să fie regăsite la Arad şi Zarand, cu performanţe constructive foarte asemănătoare acelora de la Biharia, Cluj-Mănăştur, Dăbîca sau Hunedoara (Dealul Sîn Petru). Acum se ştie cu certitudine că, alături de centrele de comitate, mai funcţionau şi alte cetăţi "fără istorie" (cu stăpâni necunoscuţi, fără domenii, fără nici un fel de atestări documentare). În mod teoretic, acestea le-am putea regăsi şi în spaţiul nostru, arătând foarte asemănător ca acelea de la Moreşti (jud. Mureş) ori şirioara (jud. Bistriţa-Năsăud).

Nu am întâlnit nicăieri aprecieri serioase la eventuale raporturi topografice între sistemele romane de fortificare şi cele medievale ori eventuale noutăţi tehnice stimulate de războaiele cu bizantinii (sec. XII) sau cu bulgarii şi sârbii. Pentru primele situaţii nivelul de cunoaştere este la fel de precar pentru Dacia romană. Limesul roman de pe Mureş, dacă el a existat într-adevăr, nu este cunoscut. Există materiale romane, nu însă şi cetăţi (castre ori burgus-uri). De aceea, faptul că în teren, o fortificaţie fără istorie, are o formă rectangulară, nu înseamnă imediat că ar fi fost romană (cazul fortificaţiilor de lângă mănăstirea de la Bulci ori de la Căpîlnaş). În privinţa contactelor dintre arhitectura militară balcanică şi cea maghiară, arpadiană (sec.XI-XIII), lucrurile nu sunt specifice teritoriului de astăzi al României. Pentru ele nu există încă cercetări arheologice de fineţe, nici nu sunt formulate puncte de vedere, altele decât foarte generale (preluare, refolosire etc.). Or, după părerea noastră, subiectul tratat mai sus ar putea, fiind dezvoltat, să dea o notă specifică acestor margini de ţări.

Arhitectura militară arpadiană este bine ilustrabilă numai de cetatea de la Arad-Vladimirescu. Cercetările arheologice de acolo au fost destul de întinse. Rezultatele au fost comunicate într-un şir de rapoarte preliminare şi parţiale . Lipsa unui material arheologic foarte concludent, în afara ceramicii, a făcut ca această datare să fie oscilantă. Cert este doar faptul că, în secolul al XI-lea, acolo funcţiona un cimitir, datat cu monede. Este totuşi un bun câştigat faptul că, pentru Arad-Vladimirescu, posedăm o reconstituire a evoluţiei elementelor de fortificare şi o descriere destul de detaliată a componentelor topografice.

Nu se poate trece cu vederea faptul că în clasificarea fortificaţiei de la Arad-Vladimirescu au intervenit mai multe opinii, aparţinătoare interiorului istoriografiei româneşti. Una dintre ele stabileşte o discordanţă între ea şi cetăţile din interiorul Transilvaniei şi o apropiere cu cetăţi de câmpie (Zalavár, Ungaria) ori din Moldova de nord . O alta, o aşează unui orizont foarte larg, din care face parte şi Fundu Herţii, din Moldova de nord .

Alte date arheologice, neconcludente din lipsa relevanţei modului de publicare, îndeamnă la presupunerea prezenţei altor fortificaţii din aceeaşi familie, la Bulci, eventual, Pîncota. Potrivit unor informaţii, până acum inedite, a fost investigată, prin câteva sondaje, şi fortificaţia de la Zarand, respectiv în locul unde se presupune că a funcţionat capitala comitatului omonim. Toate fortificaţiile din comitatele imediat vecine Aradului ori Zarandului, aflate sau nu astăzi pe teritoriul României, la care mai putem face trimitere, pentru stabilirea unei eventuale ambianţe constructive comune, nu ne ajută. Biharia este uriaşă, reflectând şi starea ei excepţională, de centru ducal; Cenadul a avut fortificaţii care au fost transpuse pe hartă la sfârşitul secolului al XVII-lea, dar au dispărut înainte de a ne lăsa şansa să le studiem . Despre Timiş există doar speculaţii, fără acoperire, pe care le putem uşor trece cu vederea.

Şi pentru această zonă există tendinţa de transfer a foarte comunei opinii istoriografice privitoare la rolul invaziei tătare din 1241, în ceea ce priveşte refacerea în piatră a cetăţilor. Cum date despre episoadele locale ale dezastrului de atunci, nu sunt consemnate în cronici, exemplele fortificaţilor a căror construcţie ar fi fost stimulată de către dezastrul tătar, s-au ales destul de aleator (Lipova, alături de altele care nu ne interesează aici) . Ceea ce poate fi luat în discuţie, cu multă probabilitate, pentru distrugerile cauzate de invazie, este doar valea Mureşului. În rest, nu există nici un fel de date pozitive. Cronologia, relativă, bazată pe arheologie, lipseşte, iar sursele scrise şi ruinele nu permit nici ele datări de fineţe. Între timp, opinia generală privitoare la raportul cauză-efect, invazia tătară-cetăţi, a fost modificat şi nuanţat. În mod cert, experimentări cu piatră au existat şi ante 1241, dar, la fel de cert, demarajul construcţiilor nu se fixează imediat după anul menţionat, ci la o distanţă de circa două decenii. Pentru cea dintâi situaţie, de anterioritate, trebuie obligatoriu citat exemplul fortificaţiei de la Ilidia-Obliţa (jud. Caraş-Severin) . Prima generaţie de cetăţi de piatră, ridicate la Dunăre, după mijlocul secolului al XIII-lea, este ilustrată de către cetatea de la Pescari. Ea se compunea dintr-o curtină cu o incintă închisă, protejată la nord de un şanţ sec . Chiar dacă nu face parte din teritoriul pe care ne-am propus să-l analizăm, cetatea de la Pescari este cea mai apropiată geografic cetate corespunzătoare primei generaţii de fortificaţii de piatră, de după 1241, care poate fi socotită drept reper arheologic în refacerea unui scenariu de evoluţie.

Felul de acoperire a teritoriului regatului maghiar cu cetăţi şi fortificaţii de tip nou, în cadrul incastelării, nu cunoaşte nuanţări ori specificităţi locale pregnante. La cele două exemple citate în aliniatul precedent, nu se asociază alte cazuri mai apropiate. şi exemplele din Ungaria vecină ne lipsesc pentru comparare.

Mai mult pe baza documentară, decât pe cea arheologică, ştefan Matei a presupus că majoritatea cetăţilor medievale "clasice" din Banat s-au ridicat în secolul al XIV-lea . Ca idee generală, afirmaţia poate fi luată în considerare. Dar, aşa cum se întâmpla de obicei în realitate, şi pe alte teritorii ale regatului maghiar, implicit în Transilvania vecină, antecedentele trebuie să fi existat. Ele puteau fi stimulate inclusiv de stările conflictuale ale secolului al XII-lea, perioadă în care, precum se ştie, s-au desfăşurat destule războaie cu bizantinii. Semnalul posibilităţilor vremurilor de atunci este dat de noile interpretări pentru datarea unor construcţii descoperite la Ilidia . Dacă arhitectura militară de piatră, împreună cu aceea ecleziastică, s-a propagat în unde de val, dinspre vest, către est, atunci ar trebui să admitem că sunt posibile oarecari decalaje cronologice între judeţul nostru şi realităţile din vechiul voievodat al Transilvaniei, decalaje care ar trebui să fie în favoarea celui dintâi.

În timpul incastelării, trebuie că s-au construit, la fel ca peste tot în Transilvania ori în restul regatului, o mulţime de fortificaţii mărunte, cu existenţă scurtă. Depistarea lor este o chestiune de rutină şi timp.

Arhitectura de la sfârşitul secolului al XIII-lea are ca cel mai specific element, turnul-locuinţă. În sud-vestul României au fost menţionate trei astfel de monumente: Ciacova (jud. Timiş), Turnu Ruieni şi Mehadia (jud. Caraş-Severin). Existenţa unor astfel de construcţii la Lipoviţa şi şoimoş este aproape o certitudine, pentru şiria rămâne doar o probabilitate. O menţiune documentară ne-ar permite să asociem acestora şi un dispărut monument de la Turnu. Planimetric şi constructiv, exemplele diferă însă. Tipul mai simplu, care conţine primele două exemple citate, are baza rectangulară. Dar, în timp ce primul este de cărămidă, cel de-al doilea este de piatră. Dispunerea contraforturilor diferă esenţial, ca de altfel şi perioada lor de construcţie: primul pare a fi mai vechi. Mehadia are bază hexagonală şi cea mai apropiată analogie a sa se găseşte în comitatul Hunedoarei, la cetatea regală a Haţegului. Exemplele care vor fi existat în judeţul Arad, trebuie raportate la aceste posibilităţi.

De cele mai multe ori, cetăţile s-au născut însă sub forma unor complexe, din care donjonul era doar o parte între alte elemente zidite. Componentele lor (porţi, turnuri, curtine, şanţuri etc.) nu sunt încă încadrate în serii cronologice de referinţă. Amenajările interioare, de la rezidenţe şi capele, până la fântâni şi depozite, ar trebui să fie conexe cu acelea din întreaga arhitectură civilă. Dar, nici aici, nu există decât minime jaloane de evoluţie, în nici un caz utile pentru transformat în modele de referinţă. Ca mari fortificaţii de tip rezidenţial, ce s-au aflat, cetăţile de la şoimoş şi şiria au acumulat elemente diverse. Turnurile donjoane au existat, se pare, la ambele. Dar, dacă la şiria, el se intuieşte doar între aglomerările unor rudimente de ziduri adosate, nu de mult mai semeţe, la şoimoş el oferă o imagine clasică. Este nedrept cât de puţin a fost cunoscută şi utilizată arhitectura acestui din urmă turn. Căci, dincolo de nivele inferioare, astăzi inaccesibile ori poate deliberat umplute în perioade mai târzii, verticala sa prezintă structura interioarelor. Cea mai remarcabilă este conservarea acceselor, unele practicate în grosimea pereţilor, dar aproape toate înzestrate cu resturi de ancadramente cioplite, cu muchii teşite, specifice goticului. Nici unul dintre donjoanele României care mai posedă scări interioare (Bologa, Ciacova, Cîlnic etc.), nu mai păstrează astfel de decoraţii. Aceleaşi cetăţi au avut, ceea ce era desemnat în documente a fi palatium. Era clădirea rezidenţială, de formă dreptunghiulară, compusă de obicei din minimum trei încăperi dispuse în anfiladă, pe două nivele, cu faţada orientată către sud ori sud-est. Ea existase la Deva şi Lita, iar la Hunedoara s-a dezvoltat până la forma în care regăsim Sala cavalerilor. Dacă şiria a rămas cu un singur tract, şoimoşul a mai primit unul suplimentar, al cărui resturi de ancadramente, păstrează frumuseţea goticului de la sfârşitul secolului al XV-lea. Aceleaşi palate interioare avuseseră loggii (balcoane ieşite în console). Urma celei de la şoimoş se distinge încă îngropată pe exteriorul nordic al palatului nou. Tot în console, aceleaşi palate posedau amenajări de latrine, pe care, cei care nu le ştiu, le confundă adesea cu maşiculi (guri de aruncare a bolovanilor sau altor materiale de război, de pe drumurile de strajă). Cea de la şiria este rudă bună cu cele vizibile încă la cetatea Devei. Pe suprafaţa pereţilor interiori, palatul de la şoimoş indică cu precizie fostele amplasamente ale sobelor de cahle care deserveau fiecare dintre marile încăperi.

Aceleaşi mari fortificaţii au transmis şi imagini de turnuri suplimentare. Cel mai interesant este acela din sud-estul incintei iniţiale a şoimoşului. A fost un turn de poartă primar, înzestrat cu o mare arcadă gotică, lăcaşuri speciale cioplite în blocuri de calcar, pentru mişcarea podului şi a porţii de lemn. În interior, curioşii căutători de comori au golit de fapt "gura de lup", încăperea-capcană care făcea parte, aproape obligatoriu, din zestrea turnurilor de poartă, dar pe care timpul o umple foarte repede, ascunzând-o privitorilor de astăzi. Ancadramentul porţii vechi, ca şi cel al porţii noi de la şoimoş, sunt elemente rare, pe care nu le mai regăsim, de obicei în ruinele altor cetăţi.

În colţul de nord-vest al incintei şiriei, s-a păstrat, aproape miraculos, un alt mic turn. Ceea ce îl particularizează este faptul că este plin, singura sa utilitate fiind dată de înălţime şi de platforma din vârful elevaţiei sale. Dacă nu este vorba despre o umplere accidentală sau ulterioară (ceea ce ni se pare mai plauzibil), donjonul de la şoimoş a fost şi el umplut. Cele două construcţii ne trimit fără greş către secolul în care armele de foc deveniseră mai performante, respectiv al XV-lea sau, şi mai precis, a doua sa jumătate. Modelul acestei soluţii se regăseşte la aşa-numitul turn Nje Boisia, de la cetatea Hunedoarei.

Studiul planimetric al cetăţilor de la Timişoara şi Lipova, cu turnuri de colţ, aşa cum a fost conservat el de către memoria celor mai vechi documente iconografice a produs ideea folosirii unor meşteri italieni de către regele Carol Robert de Anjou . Lipsa urmelor palpabile ale celor două cetăţi, nu a scos ideea din limitele speculaţiei. De la asemenea turnuri, până la platforme de artilerie, care, doar în exterior aveau aspectul unor turnuri, dar în adevăr erau pline cu pământ sau piatră, nu a fost decât un pas. Incinta exterioară a şoimoşului posedă câteva de acest tip . Ele au fost ultimele inovaţii tehnice aplicate, aşa încât se pot aşeza cândva în cursul secolului al XVI-lea, dar nu înainte de mijlocul său.

Plasarea pe hartă a fortificaţiilor medievale determină observaţii dintre cele mai interesante. Podgoria Aradului a fost, din acest punct de vedere, o unitate care se remarcă şi prin multe alte puncte comune. Dar de aici, până la a supralicita ierarhizarea lor în funcţie de un raport de superioritate-inferioritate, este prea mult. Despre şiria s-a afirmat că era un fel de cetate-matcă, în jurul căreia gravitau, evident în subordine, "cetăţile tampon" . Or, analiza separată a exemplelor, scoate din cauză sistemul, dându-i o existenţă mult mai prozaică. A existat, cu siguranţă, un stimulent constructiv, care a determinat proprietari diferiţi să construiască asemănător, dar întotdeauna la modul esenţial egoist. Un pericol comun, cum a fost cel turcesc, a reunit sistemele de pază, semnalizare, asimilarea tehnicilor noi, într-ajutorarea, dar nu într-o asemenea formulă care apare mai potrivită concepţiilor strategico-tactice ale vremurilor moderne şi contemporane.

Cetatea Deznei aparţine unei familii de fortificaţii mult mai simple. O incintă de o formă aproximativ poligonală, înzestrată cu un singur turn, astăzi vizibil, care pare să fi fost singura zestre arhitectonică mai notabilă a acestei cetăţi. Modestia nu a împiedicat-o să aparţină atât regalităţii, cât şi unor importante familii nobiliare. Ea ne aduce aminte de cetăţi mult asemănătoare, ca acelea de la Jdioara (jud. Timiş), Bocşa-Cuieşti (jud. Caraş Severin), dar şi Hălchiu (jud. Braşov), toate având şi simplitatea formelor, dar şi regimul de proprietate identic. Pentru a înţelege cum de o asemenea cetate a fost regală, ar trebui să înţelegem mecanismele administraţiei şi altfel decât într-un veşnic raport demonstrativ de putere a forţei militare. Datele din secolele XVI-XVII ne indică cifrele la care ajungeau garnizoanele lor. şiria, care conta drept o fortificaţie mai importantă, avea, la sfârşitul secolului al XVI-lea, doar 37 de soldaţi turci .

Pentru fortificaţiile care făceau legătura dintre castrum şi castellum, deţinute de către micii nobili locali, uneori cu totul anonimi, exemplul local este cetatea de la Gladna Română . Prima lor generaţie a fost construită din materiale puţin rezistente. Este rarisimă informaţia care ne mărturiseşte că Jebelul (Széphely) (jud. Timiş) a fost dărâmat în anul 1403, valurile sale au fost aduse la nivelul solului, iar lemnele (bârnele) şi scândurile duse la Timişoara, pentru a întări cetatea de acolo . În Timiş, dacă ne bazăm pe informaţiile lui Milleker, au fost circa 12 astfel de castele. Ca să ne imaginăm cum trebuie să fi funcţionat cetăţi ca acelea de la Agrişu Mare, ar trebui să decupăm fazele iniţiale ale cetăţii de la Făget (jud. Timiş) . Înainte de a se transforma într-o fortificaţie cu rosturi mai complicate, ea a fost, aproape sigur, un castellum. Începuturile cercetărilor legate de astfel de fortificaţii, ne îngăduie să apreciem că ele posedau o gamă destul de generoasă de forme arhitecturale. Cele mai simple închideau, într-un careu de ziduri, încăperi de utilitate diversă: de la spaţii locative, la capelă şi depozite. Apărarea le era asigurată mai curând prin şanţurile şi palisadele asociate cu valuri, care le înconjurau, decât prin turnuri. În timp, în funcţie de investiţia de atenţie, averea şi relaţiile stăpânilor, ele se puteau complica arhitectonic .

În sfârşit, perioada istorică pe care o urmărim se încheie cu două "noutăţi" tehnice. Apariţia bastioanelor italiene de stil nou a fost, într-adevăr, o soluţie europeană, cu gradul cel mai mare de noutate. Reperul pentru forma lor, a stat noua cetate a Oradiei, construită prin eforturile stăruitoare ale principatului, într-o perioadă de timp mai lungă de o jumătate de secol. Turnurile ei descriau conturul frunzei de pică, concepută ca cea mai potrivită soluţie de flancare. La polul opus, a stat fortificaţia pasageră, de lemn şi pământ. Mai restrânsă ca suprafaţă, cu valuri scunde, această fortificaţie a fost aplicată unor construcţii mai vechi, dar şi altora, cu totul noi. Nu a fost dificil să fie ridicată repede, acolo şi atunci când a fost nevoie. Părăsirea ei se putea produce în acelaşi condiţii, lăsând urme înşelătoare pentru toţi cercetătorii care le caută. Judeţul are exemplul cetăţii de la Vîrfurile, ridicată topografic şi sondată arheologic. Avea doar dimensiunile de 95 x 82 m, cu un şanţ interior .

*

În continuare ne propunem să prezentăm principalele fortificaţii ale perimetrului, cu datele esenţiale pe care le deţinem despre ele la ora actuală. Intenţia noastră nu poate atinge performanţele aşteptate de o cercetare modernă. Ea evaluează şi prezintă mai curând un nivel de cunoaştere atins, îndeamnă către reluări atente şi mult mai performante. Atrage, în sfârşit, atenţia asupra patrimoniului pe care aceste fortificaţii îl mai deţin şi îl reprezintă, în vederea valorificării lor, în conjunctura politico-economică actuală. Pentru unele dintre fortificaţii, însăşi relevarea planurilor lor este o noutate absolută, până acum niciodată dată la iveală. Noi vor fi şi detaliile de construcţie ale unor ancadramente, reconsiderarea ansamblurilor care se pot descifra din ceea ce se mai păstrează în teren, transferul în istoriografia românească a unor date şi interpretări până acum inaccesibile. În interiorul judeţului, prezentarea se face alfabetic, doar la fortificaţiile ale căror urme mai sunt vizibile sau a căror istorie a lăsat urme mai perceptibile. Aceste prezentări nu au fost şi nici nu ar putea fi, şablonate. Inegalitatea informaţiilor nu o va permite nici altora.