HomePage Inapoi
Denumirea Mănăstirea "Înălţarea Domnului" Neamţ
Denumire alternativă Mănăstirea Neamţu
Parohia Parohia Mănăstirii Neamţ
Datare 1376-1391,1497, 1997-2003
Tip Mănăstire
Cultul ortodox
Localizare pe hartă Localizează pe harta României
Judeţ Neamţ
Localitate MĂNĂSTIREA NEAMŢ
Comuna VÂNĂTORI-NEAMŢ
Protopopiat Protopopiatul Neamţ
Episcopie/Arhiepiscopie Arhiepiscopia Iaşilor
Mitropolie Mitropolia Moldovei şi Bucovinei
Cod oficial LMI 2004 NT-II-m-A-10629
Descriere Mănăstirea Neamţu este cea mai veche aşezarea monahală din Moldova. În secolul al XIV-lea, între 1376 - 1390, domnitorul moldovean Petru I Muşat (1375-1391), în locul unei biserici de lemn a zidit o biserică de piatră cu hramul "Înălţarea Domnului", cunoscută mai târziu ca Mănăstirea Neamţ. Turnul clopotniţă a fost construit de domnitorul Alexandru cel Bun, la începutul secolului al XV-lea, iar biserica actuală cu hramul "Înălţarea Domnului" este zidită de către domnitorul Ştefan cel Mare între 1485-1497, după cum atestă documentele şi pisania aflată desupra uşii de la intrare. Ştefan a reconstruit biserica distrusă de cutremurul de la 1471, aceasta fiind cea mai mare şi mai expresivă dintre toate ctitoriile lui Ştefan cel Mare. Este cel mai reprezentativ monument al arhitecturii moldoveneşti din secolul al XV-lea, ca plan şi structură interioară şi ca mod de decorare a faţadelor. Ctitoria îmbină cele mai valoroase elemente ale bisericilor de tip "Sfântul Gheorghe" Hârlău şi anume naosul cu cele de tipul celor de la biserica "Sfântul Ioan" din Piatra Neamţ - pronaosul cu două cupole. Planul bisericii lui Ştefan Voievod stabileşte clasicizarea bisericilor de mănăstire prin introducerea mormintelor între naos şi pronaos şi adăugarea unui pridvor pe latura de vest. Acest model va fi preluat de restul mănăstirilor ctitorite în secolele următoare. Biserica este ornamentată în partea exterioară cu şiruri de cărămidă smălţuită (element bizantin), aplicată pe faţade - aceasta consacrând stilul moldovenesc rezultat al elementelor bizantine cu cele gotice (contraforturile şi ancadramentele uşilor şi ferestrelor) şi stilul autohton. Pictura interioară este realizată în două etape, una aparţinând epocii lui Ştefan cel Mare (altar, naos şi camera mormintelor), cea de-a doua aparţine stilului din vremea lui Petru Rareş (pronaos şi pridvor). Întregul ansamblu a fost repictat în anul 1830. Important centru cultural şi artistic, mănăstirea a adăpostit începând cu secolul XV o şcoală de caligrafi şi miniaturişti - cel mai cunoscut fiind monahul Gavriil Uric, autorul Tetraevanghelului de la 1429. Nu trebuie uitat ca aici este locul de formare a celor doi cronicari Macarie şi Eftimie, autorii Croniciilor Tării Moldovei din secolele XV şi XVI. Secolul XVIII aduce cu sine un curent monahal nou ce se va răspândi în toate ţările ortodoxe - mişcarea painisiană - întemeiată de "Sfântul Paisie de la Neamţ". Acum se traduc o serie de manuscrise slavone şio greceşti, cea mi renumită fiind Filocalia. Începuturile secolului XIX semnalează prezenţa unei tipografii ce a editat printre altele Evanghelia de la 1821. Mănăstirea are acum trei corpuri de clădiri monument istoric care au fost ridicate în sec. XIV-XIX, şI restaurate în 1997, precum şI o serie de clădiri noi ridicate între anii 1997-2003. În incinta mănăstirii, pe latura de sud-est la etaj, funcţionează o bibliotecă cu peste 19000 de volume, manuscrise şi cărţi în limba română şi alte limbi străine, precum şi un muzeu ce onţine o voluminoasă colecţie de obiecte religioase dintre care se disting Catapeteasma din secolul XVII, tipografia veche, carte veche - Evangheliarele, 4 seturi de veşminte (XIX-XX), 5 tâmple de secolul XVIII-XX, pietre preţioase placate pe argintării, 8 pietre de mormânt, odoare de colecţie de muzeu, biserică şI eclisiarhie. Toate obiectele de muzeu au evidenţe de inventar, fişe şI diapozitive. Mănăstirea Neamţ are 57 de monahi. Între 1998-2004 cu ajutorul şi binecuvântarea Preafericitului Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, s-a construit şi în 2004 s-a dat în folosinţă "Centrul Social-Cultural Sfântul Paisie de la Neamţ" cu o capacitate de 100 de locuri de cazare şi o sală de conferinţe de peste 200 locuri. Fiind unul dintre cele mai vechi şi mai importante aşezăminte monahale din Moldova şi din ţară, Mănăstirea Neamţ se va afirma, încă din secolul al XVI-lea, ca o fecundă vatră de cultură românească. Cert este că în veacul al XV-lea Mănăstirea Neamţ era deţinătoarea unei fecunde şcoli de caligrafi, copişti şi miniaturişti, care au lăsat posterităţii lucrări de o excepţională valoare istorică, liturgică şi artistică. În prima jumătate a acestui secol, activitatea a fost dominată de vestitul caligraf miniaturist Gavriil Uric, autorul unor adevărate capodopere, lăsând apoi loc unui Teodor Mărişescul, unui Ghervasie şi altor ucenici ai săi. A fost astfel posibilă alcătuirea unei biblioteci care - în ciuda vicisitudinilor - s-a îmbogăţit necontenit de-a lungul veacurilor, cuprinzând, înaintea incendiului din 1862, peste 1000 de manuscrise. Cel mai vechi manuscris care se păstrează la Mănăstirea Neamţ este un Tetraevanghel scris pe pergament la finele veacului al XIV-lea. Multe altele, copiate şi împodobite la Neamţ se păstrează în Biblioteca Academiei Române sau în alte biblioteci şi muzee din ţară şi străinătate. Astfel, la Muzeul de Artă al României se păstrează renumitul Epitaf, realizat în 1437 de egumenul Silvan, iar Tetraevanghelul scris de Gavriil Uric în 1429 a ajuns tocmai dincolo de Canalul Mânecii, constituind una dintre piesele de referinţă ale Bibliotecii Bodleyana din Oxford. Şcoala de caligrafi şi miniaturişti de la Neamţ a continuat să se dezvolte în timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi mai apoi în tot veacul al XVI-lea, multe dintre manuscrisele de aici constituind "comenzi voievodale" pentru Putna şi pentru alte mănăstiri din Moldova. Copiştii de la Neamţ au atins un asemenea nivel încât mai toate lucrările lor erau căutate şi considerate ca "odoare", grafia şi ornamentica folosită influenţând mai târziu atât producţia tipografică a unor centre de cultură din ţară, cât şi creaţia gravorilor şi chiar a constructorilor de edificii religioase. Aceste bogate tradiţii cărturăreşti au fost continuate şi dezvoltate în veacul al XIX-lea prin înfiinţarea unei tipografii din teascurile căreia au ieşit primele volume în anul 1807. Până la 1883 s-au tipărit aici 133 de titluri cu literă chirilică, iar între 1923 şi 1980 alte 333 de titluri cu literă latină la care se adaugă mai multe reviste, periodice şi publicaţii ale Mitropoliei Moldovei şi Sucevei. Astfel, în Biblioteca mănăstirii s-au adunat, de-a lungul timpului, mai bine de 11.000 de volume, între care se numără 549 de manuscrise (216 româneşti, 294 slavone şi 39 greceşti). Dintre ele putem aminti Îndreptarea legii (pravila mare) 1652, Cheia înţelesului (1678), Viaţa şi petrecerea sfinţilor, tipărită de Dosoftei în 1682, Biblia tipărită de Şerban Cantacuzino în 1688, Noul Testament, tipărit de Antim Ivireanu la Snagov în 1699 etc. În strânsă legătură cu activitatea tipografică, s-a dezvoltat la Mănăstirea Neamţ o cunoscută şcoală de sculptori în lemn şi gravori. Monahii Ghervasie şi Nazarie, Teodosie şi Damian, Simeon şi Nicolae au împodobit cu adevărate opere de artă spaţiile libere ale cărţilor, creaţiile lor constituind după 1860 când s-a trecut la folosirea zincografierii, un model şi o inepuizabilă sursă de inspiraţie. De sub teascurile de la Neamţ au putut ieşi astfel unele lucrări monumentale, cu certe calităţi artistice, aşa cum a fost Evanghelia din 1821. Tradiţiile şcolii de "grămătici" de la Neamţ, considerată în timpul lui Ştefan cel Mare o veritabilă "facultate de litere" au dăinuit peste veacuri, înfruntând toate vicisitudinile, incendiile şi prădăciunile. La 1821 se vorbeşte aici despre Şcoala lui Ilarie, la 1834 despre Şcoala lui Neonil, pentru ca în 1843 să ia fiinţă, cu sprijinul Mitropolitului Veniamin Costache şi al lui Gh. Asachi, o "şcoală duhovnicească" ce a funcţionat până în 1848, primind "ucenici" şi de la alte mănăstiri din Moldova. În martie 1855, domnitorul Grigore Ghica semnează "ofisul" de înfiinţare a unui Seminar la Mănăstirea Neamţ, Se poate spune, pe bună dreptate, că existenţa multiseculară a Mănăstirii Neamţ se împleteşte cu existenţa ţării şi a poporului nostru. Dar această împletire nu trebuie înţeleasă unilateral, în sens strict istoric, fiindcă ea a fost şi a rămas nu numai un simbol al credinţei noastre strămoşeşti, ci şi o nestinsă vatră de cultură românească, în arderea căreia timpul a plămădit mari valori ale spiritualităţii noastre naţionale. Furtunile istoriei au obligat adesea pe monahii de la Neamţ să ia calea bejeniei, să se ascundă prin codrii din jur ducând cu ei avuţia obştei pentru a o feri de jefuitori. Aşa se face că multe bunuri de preţ au dispărut pentru totdeauna, iar altele s-au risipit, ajungând pe căi ocolite în diverse colecţii particulare sau în cunoscute muzee şi biblioteci din Europa. Se ştie astăzi că mai multe valori care au aparţinut Mănăstirii Neamţ fac parte acum din fondurile unor instituţii de cultură de mare prestigiu cum ar fi: Muzeul Rumianţev din Moscova, Biblioteca Bodleyana din Oxford, Biblioteca Centrală din Sankt Petersburg, Biblioteca de Stat din München etc., altele fiind incluse în tezaurul românesc transferat în Rusia în timpul primului război mondial. Cu toate acestea, în Biserica "Înălţarea Domnului" sau în bisericile din jur, în biblioteca şi în colecţia muzeală a mănăstirii se mai păstrează un mare număr de obiecte care uimesc prin vechimea şi prin calităţile lor artistice, adevărate nestemate ale patrimoniului nostru naţional. Ne referim, în primul rând, la acea icoană de mari proporţii, pictată pe ambele feţe, care domină naosul ctitoriei lui Ştefan cel Mare, icoană "făcătoare de minuni", cu obârşii acheiropoite, nefiind "săvârşită de mâna omului". Dinspre naos ne întâmpină chipul Maicii Domnului cu Pruncul pe braţul stâng, iar spre altar se află portretul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, stând lângă un scaun cu balaurul sub picioare. Deşi icoana este protejată de o superbă ferecătură din argint aurit cu pietre multicolore executată în anii 1844-1845, suprafeţele descoperite reuşesc să pună în evidenţă trăsăturile ferme şi severe ale vechilor picturi bizantine, din care emană - în toată nemărginirea lor - puterea şi înţelegerea divină. Coloritul sobru, întunecat de patina vremii, sporeşte nota de nobleţe a figurilor şi învăluie totul într-o măreţie austeră, ca o aură pe care numai sufletul o poate percepe. Atmosfera de mister ce se degajă în jurul acestei lucrări este întreţinută şi de aventuroasa ei istorie, o veritabilă odisee în care certitudinile se împletesc cu legenda şi fabuloasa memorie a tradiţiei. Se consideră că, prin anul 665, Gherman - viitor Patriarh de Constantinopol între 715 şi 730 - ar fi făcut un lung pelerinaj la Locurile Sfinte, ajungând în Lidia, patria Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Aici, find profund impresionat de chipul Maicii Domnului pictat pe o coloană, în prima jumătate a secolului I d.H., a plătit realizarea unei copii care să poarte şi chipul Sfântului Gheorghe. Gherman a adus această icoană cu două feţe la Constantinopol, dar, după 730, când au început luptele iconoclaste, ea a fost adăpostită la Roma timp de mai bine de un veac. Abia în vremea Patriarhului Metodie I (843-847) este readusă la Constantinopol unde va rămâne până la începutul sec. al XV-lea, când este dăruită lui Alexandru cel Bun. Nu ne vom opri asupra disputei ştiinţifice care vizează data exactă a intrării icoanei în Moldova: 1401-1402 sau 1424-1425? Important este că voievodul Moldovei a primit-o în dar din partea împăratului bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul (se pare că, totuşi, în 1424), fiind aşezată în biserica Mirăuţi din Suceava, catedrala mitropolitană a vremii. Se mai ştie că Ştefan, fiul lui Alexandru cel Bun, care a moştenit această valoroasă creaţie a artei bizantine, a sfârşit tragic fiind decapitat la 13 iulie 1447 şi înmormântat trei zile mai târziu la Mănăstirea Neamţ. Este mai mult ca sigur că icoana tămăduitoare, pomenită în literatura de specialitate sub denumirile de Lidianca, Nemţeanca sau Închinătoarea a ajuns la Mănăstirea Neamţ prin dania acestui nefericit fiu al lui Alexandru cel Bun, dacă nu în 1433-1435 atunci în 1445-1447, perioade în care a domnit singur. În muzeul mănăstirii (înfiinţat în anul 1916) se păstrează o altă piesă de mare interes: catapeteasma din Paraclisul Cetăţii Neamţ, adusă în 1962 de la biserica parohială din comuna Vânători. Ea reuneşte un mare număr de icoane dispuse în patru registre, într-un cadru de lemn sculptat cu motive florale şi acoperit cu vopsele de culoare închisă, pe un strat de ipsos. Bogăţia câmpurilor aurite şi expresivitatea portretelor conferă acestei creaţii o fastuozitate discretă, invitând totodată la profundă meditaţie. Autorul, care semnează cu numele Maler Baraschi, nu aparţine în nici un caz grupului de zugravi populari locali şi nici tradiţionalelor curente bizantine, fiind influenţat mai degrabă de arta barocă central-europeană. Aceste caracteristici motivează în bună măsură şi lipsa de consens a cercetătorilor în ceea ce priveşte datarea iconostasului. După unii, ea constituie cel mai vechi monument de artă sculpturală religioasă din Moldova, aparţinând secolului XV-lea, în timp ce alţii o plasează în anul 1643. În ceea ce ne priveşte, considerăm că trăsăturile stilistice ale picturii conduc spre secolul al XVII-lea, ceea ce nu diminuează cu nimic din frumuseţea şi valoarea acestei capodopere medievale.
Dintre celelalte componente ale patrimoniului Mănăstirii Neamţ, reţin atenţia în mod deosebit "nebederniţa" din 1665 şi "epitaful" din 1821 cu scena Punerii în Mormânt, crucile sculptate în lemn de măslin sau chiparos, cu superbe învelitori din metal preţios filigranat, potirul din argint aurit a cărui cupă este susţinută de un înger şi fastuoasele ferecături ale Evangheliilor din 1759 şi 1821, câteva icoane pictate de N. Grigorescu (dintre care se remarcă unica icoană pictată pe metal, în 1857, de către acesta), un Panaghiar din sec. al XVIII-lea, un Omofor ce a aparţinut episcopului Pahomie al Romanului (1706 -1714). Un alt punct interesant este gropniţa, care păstrează şi astăzi 540 de cranii şi oseminte ale călugărilor vieţuitori în mănăstire (până la jumătatea secolului al XX-lea, monahii, la 7 ani după trecerea în nefiinţă, se deshumau, se spălau osemintele şi se aşezau frumos în gropniţă).
Clerici Arhimandrit-Stareţ Sauciuc Benedict; Protosinghel-Ghid Ioniţă Andrei
Lăcaşuri de cult din România; Mănăstirea Înălţarea Domnului Neamţ; Mănăstirea Neamţu; ; 1376-1391,1497, 1997-2003; 1376; 2003; Mănăstire; ortodox; Orthodox; orthodoxe; MĂNĂSTIREA NEAMŢ; VÂNĂTORI-NEAMŢ; Neamţ; Protopopiatul Neamţ; Arhiepiscopia Iaşilor; Mitropolia Moldovei şi Bucovinei;