Dispariţia treptată, dar continuă, a vechilor biserici de lemn, monumente ale istoriei comunitare, element al identităţii noastre, necesită o cunoaştere exactă, completă, a acestor lăcaşuri creştine. În această idee am abordat prezentarea bisericilor de lemn din toate zonele ţării care se remarcă prin existenţa acestor ctitorii, cele mai multe dintre ele monumente istorice.
      Biserici de lemn credem că au fost în aproape fiecare localitate din ţările române în care comunitatea avea o populaţie românească. Dovezile ne lipsesc pentru unele aşezări, dar convingerea noastră este că ele au existat. Putea lipsi lăcaşul de cult la o comunitate creştină ? Nu !
      Românii au fost şi au rămas creştini, iar faptul că au fost săraci, au fost iobagi, au fost sub stăpâni, nu contrazice afirmaţia noastră. Săraci fiind nu şi-au făcut casele şi bisericile din piatră ci din lemn, dar cât de frumoase ... Lemnul le era la îndemână, îl simţeau şi din lemn îşi făceau unelte, vase, case şi biserici. A existat o civilizaţie a lemnului cu nimic inferioară celei a pietrei sau metalului şi poate este singura care certifică identitatea populaţiei româneşti în toate zonele. Piatra şi metalul au completat lemnul, dar apoi i-au luat locul. Târziu şi greu am simţit pierderea lemnului, iar duşmanul lui a fost şi rămâne timpul şi noi, mai ales noi.
      Furaţi de modelele timpurilor am lăsat casele şi bisericile de lemn pentru a face altele de piatră, în loc să le păstrăm şi pe unele şi să facem altele. Am ajuns astfel să avem puţine case tradiţionale şi biserici de lemn, iar ceea ce am făcut din piatră, chiar dacă este durabil, nu ne reprezintă.
      Biserici de lemn sunt azi relativ puţine, iar numărul celor folosite în cult şi mai puţine, deşi utilizarea lor le-ar fi conservat. Comunităţile care le deţin şi care le vor îngriji, în scurtă vreme se vor mândri, justificat, că le au şi nu le-au lăsat să se distrugă. Ele sunt, în marea lor majoritate, monumente istorice şi puţine localităţi ale Transilvaniei de Nord pot spune că au un monument istoric, iar cei care vin dinafară localităţii nu sunt interesaţi decât de ceea ce-i caracteristic. Bisericile ortodoxe din piatră şi casele masive din piatră, un amalgam de stiluri, nu atrag pe nimeni; le întâlnesc în toate zonele şi îşi dau seama că nu ele sunt caracteristice zonei, comunităţii. O comunitate, o localitate, fără elemente caracteristice, care-i certifică identitatea, sunt lipsite de interes. Bisericile de lemn ne reprezintă, dar le lăsăm să se distrugă sau aşteptăm să fie restaurate din bani publici, în timp ce noi, comunitatea, construim altceva. Din bani publici s-au restaurat bisericile de lemn de la Sărata, Ţigău, Gersa, Runcu Salvei etc. dar au fost lăsate să se distrugă, numai în ultimul deceniu, acelea de la Bidiu, Şieu Sfântu, Păltineasa, Sângeorzu Nou. Nu se mai face slujbă în douăsprezece biserici de lemn din cele douăzeci care mai dăinuie pe acest teritoriu.
      Adăugaţi la cele spuse şi dispariţia în timp a multor obiecte de cult (icoane, cărţi etc.) din aceste monumente de lemn şi veţi avea o imagine a ceea ce am făcut; veţi simţi, ca şi noi, durere şi tristeţe. Durerea şi tristeţea, în primul rând, ne-a îndemnat să scriem despre ele, să vi le prezentăm pe acelea care mai există.
      Aşadar, vă oferim în paginile-online care urmează, date privind bisericile de lemn din România, în speranţa că împreună vom asigura conservarea acestor valori şi le vom transmite urmaşilor noştri pentru ca identitatea lor şi a noastră să fie certificată. Cei care au făcut bisericile şi cei care le-au cinstit, azi nu mai sunt. Au trecut în cimitirele de lângă biserici, sub pământul care i-a hrănit, având la cap pietre-cruci şi crucile a căror forme ne impresionează azi.

(text prelucrat, după dr. Ioan Chintăuan, Biserici de lemn din Bistriţa - Năsăud)