ORADEA - VITRALII  STIL  1900

de Rodica HÂRCĂ

Ecoul şi întinderea mişcării artistice de la 1900, care a adus un spirit nou în toată creaţia modernă, este de fapt lovitura decisivă pe care aceasta a dat-o eclectismului academist, înlăturând canoanele acestuia, realizând prin invenţie şi originalitate o mare diversitate artistică.

Atracţia pe care o simţim profund pentru ceea ce înseamnă curentul Art Noveau, se datorează rafinamentului estetic în toate formele de manifestare, de la modă, artă aplicată şi industrială, pictură, grafică, sculptură, arhitectură şi decoraţie. Ea a generat fenomene complexe ce nu pot fi formulate într-o stilistică unică ci, dimpotrivă, contradictorie, capătând interes prin înaltul nivel de măiestrie, care îi conferă o valoare incontestabilă şi în care decoraţia devine simbol al funcţiei, strâns legată de arhitectură, cu caracteristicile ei particulare. Oradea, se înscrie în egală măsura atât prin independenţa, cât şi prin personalitate, în evantaiul larg al expresiei marilor familii europene, bine conturate ale Artei 1900, cu un areal ce se înscrie de la Cetatea Oradea pâna la Gara Centrală. Acest areal cuprinde imobile de raport (Palatul Moskovitz I,II, Palatul Appollo, Palatul Stern, Casa Adorján I,II,  Palatul Darvasy), vile (Vila La Izoche, Vila Vágó, Okány Schwartz), hoteluri (Hotelul Pannonia, EMKE, Rimanóczy, Weiszlovits, Vulturul Negru) clădiri militare (Calea Armată Românâ), clădiri industriale şi depozite (Fabrica de bere, Fabrica de spirt, Fabrica de cărămidă, Coşul de fum al Uzinei Electrice), instituţii publice (Primăria, Palatul Episcopiei Ortodoxe, Palatul Episcopiei Greco-Catolice, Palatul Justitiei, bănci, case de comerţ şi industrie etc.) semnate de arhitecţi ce se înscriu detaşat în repertoriul european al arhitecturii 1900: Lechner Ödön; Jakab Dezső şi Komor Marcell, Vágó László şi József, Mende Valer, Sztarill Ferenc, Lőbl Ferenc, Rimanóczy Kálmán senior şi junior, Anton Sallerbek, oferind un material de cercetare şi valorificare foarte divers.

Analizându-le în ansamblul lor, atât ca unitate stilistică, cât şi ornamentul, ca valoare intrinseca a Art Nouveau-ului, descoperim un stil închegat care a îmbinat structura arhitecturală şi posibilităţile sale ca mijloc de exprimare artistică. Stucatură, statui sau medalioane, feronerie, vitraliu, sticlă opacă şi colorată, justifică ornamentaţia ca principiu al arhitecturii, având la baza valoarea liniei, puterea organică a plantei şi simbolul structural.

Vitraliul, sticla opacă şi colorată, ce se mai păstrează în casele scărilor sau în locuinţe, sunt de o mare eleganţă şi echilibru datorită liniei care desenează cu exactitate valori spaţiale, transparente, mişcătoare, fluide, într-un limbaj grafic de o rară eleganţă, în care petele mari de culoare constituie compoziţii dominante cu o concepţie decorativă de bună calitate, armonizată cu arhitectura. Ca expresie arhitecturală în sine, ornamentul simbol - structural pe de o parte, şi calităţile sticlei, pe de alta, beneficiază de raportul intim care va determina forma, deci simbolul ca funcţie a obiectului devenit estetic. Contribuţia decoraţiei la tratarea plastică în ansamblu a clădirilor este remarcabilă, reuşind pentru prima dată să îmbine sticla şi metalul pentru a forma o expresie arhitectonică şi stilistică proprie stilului Art Noveau.

Nici un stil n-a fost atât de rafinat în forma sa ornamentală, posedând o gama foarte variată de simboluri în ciclul ansamblurilor sale: ferestre elegante, înalte înscrise într-un dreptunghi, foarte frumos proporţionate, raportate pe de o parte la stilistica ondulată, tipică pentru arta florală 1900, la sobrietatea geometrică, pe de alta parte, şi la culoarea preţioasă, transformă sticla - acest simbol al ştiintei - în simbol de poveste şi legendă spusă în limbaj plastic. Desenul linear, ondulat sau geometric, compoziţia în sine, aparţine celor mai specifice direcţii stilistice 1900, din Europa.

Îmbinarea dintre liniile curbe, cu liniile drepte, care la un moment dat devin tangenţiale  una  faţă de alta (Palatul \/ulturul Negru, Palatul Darvasy, Hotel WVeiszlovifs sau Palatul Róth) reflectă relaţia dintre construcţie şi ornament. Această relaţie se realizează cu acurateţe şi anticipează imitaţia perfectă şi sistematică a naturii, cuprinzând valoarea ei simbolică. Estetica curbilinie, logică şi geometrică, în acelaşi timp frumoasă şi suplă, se va multiplica în curbe ovoidale, combinate, ce se termină în trei centre. Trecerea la linia următoare este graţioasă, energică, flexibilă, realizând simbioza dintre forţă şi fineţe. Desenul decorativ clar conturat, dincolo de forma pe care o reprezintă, prin mişcare, dispoziţie, traiectoria curbei, amplă sau închisă, transformă sticla într-o opera de artă în linii. Calităţile liniei şi în mod cert forţa ei creaza o realitate, inseparabilă de natură, prelucrând frumuseţea ei. Şi dacă pentru feroneria stil 1900, am folosit expresia de feronerie arhitecturală, de ce nu am vorbi de vitraliul arhitectural legat de scopul conceput: utilitate, logică, structură - geamul, uşa, acoperişul, terasa, deci construcţia şi ansamblul ornamentului?!

Strânsa legătura între funcţional şi estetica ornamentaţiei, conjugarea culorii cu forma decorativă pun în evidenţă o lume a sticlei, de un rafinament propriu. Compoziţiile liber desenate, asociate cu geometria, relevă fineţea stilistică a motivelor, îmbinate cu siguranţa liniei şi structura ansamblului.

În acest joc de forme ornamentale, cautând conţinutul simbolic, descoperim un limbaj constructiv şi simplu, combinat cu o ambianţă simbolistă capabilă să ne ofere un univers ornamental şi iconografic în care linia şi suprafaţa bidimensională sunt antrenate de mişcare. Ritmul ondulatoriu, vibrat sau sincopat, cu forme închise, uşoare, alungite, suple, elegante şi transparente ne pun in faţa unui bidimensionalism dinamic, expresiv şi pictural totodată. Tonuri calde şi tonuri reci, stăpânite de grafismul liniei, tente plate dar luminoase cu efecte opalescente, iradiante, electrizante, care guvernează vitraliul, conjugă ornamentul cu forma obiectului de decor şi arhitectură.Tematica ornamentelor este foarte rafinată şi diversă, migrând de la mediul natural, urban, mitologic, pâna la îmbinări şi asocieri stilistice variate:

- geomorfe - munţi, stânci, dealuri, câmpii, ape;

- cosmomorfe - soare, stele, nori, mersul norilor;

- zoomorfe - animale, păsări;

- fitomorfe - arbori, frunze, flori;

- antropomorfe;

- sociale - sat, templu, port,

combinate cu o ornamentică geometrică, ce pare la prima vedere complementară, dar este foarte variată şi particulară în interpretare, punând în valoare reprezentările realiste.

Fuziunea ornamentului cu forma este evidentă în compoziţia vitraliului, armatura decorativă alcatuită dintr-un snop de linii pun în evidenţă ca semne plastice figurile antropomorfe, natura, într-un ritm dinamic. Această legătură rezolvă principiul stilistic fundamental în Arta 1900 a vitraliului orădean. Linia asimetrică, ondulatorie, încarcată de energie, raportată la suprafaţa vitraliului, terminându-se într-o „lovitura de bici" - coup de fouet - linie ce se încolăceşte, se împleteşte, plesneşte, se caţără şi zboară, modelând dinamic spaţiul, este elegantă şi graţioasă respirând prin dinamica „contra - miscare". Materialul suport - sticla - devine o masă docilă supusă ritmului linear, iar ornamentaţia evoluează spre o estetică independentă, elegantă, formal închisă şi bine amplasată. Chiar dacă o percepem ca fiind statică, ornamentaţia este stapânită de mişcare prin intermediul unei armonii bine echilibrate şi pătrunzând mai adânc privim vitraliul ca funcţie utilitară; o construcţie pură, care ne încânta ochiul. Descoperim un conţinut mai adânc, frumos, plăcut şi mai ales faptul că frumuseţea are valoare utilitară.

Analizându-le din punct de vedere al ornamentaţiei, vitraliile orădene au la bază principiul valorii intrinseci a liniei, puterea organică a plantelor şi simbolul structural.

Liniile curbe sau drepte, tangenţiale una faţă de cealaltă ca în natură, realizează simbioza dintre construcţie (uşă, fereastră, acoperiş) şi ornamentaţie. Desenul linear decorativ este pus în valoare de estetica curbiliniei, de forţa ei. Desenatorul se sprijină pe  o linie delicată, expresivă, o linie frumoasă, energică şi flexibilă. Ele sugerează ideea de mişcare şi viaţă, fiind amplă, închisă, armonioasă, ca o tulpină tânără.

În aceste imagini dinamice, spaţio-temporale, desenate cu acurateţe în structura translucidă a sticlei colorate sau opace, descoperim legatura dintre valuri mişcătoare şi fluide şi limbajul linear pur grafic.

Estetica liniei este definitorie; privind vitraliile vom realiza că pe lânga reprezentarea fidelă a naturii, curbele sunt frumoase  şi subţiri, descoperim arcul de cerc învăluitor, forme ovoidale rafinate, unduitoare, linia vieţii, proporţii delicate, o operă de artă în linii. Jocurile grafice bidimensionale cu structură lineară dinamică fină ca o dantelă este inseparabilă de forţa organică a plantei, definind un stil care exploatează elementul floral, lujerul sau şi ritmul, de creştere. Liniile oferite de natura sunt linii organice, care conţin viaţă, dezvoltare, trecute aici printr-un proces de transformare, de stilizare şi sintetizare. Dinamica lineară şi predilecţia pentru ornamentaţia vegetală şi animalieră nu exclude folosirea elementelor geometrice pline de sensibilitate artistică şi forţă a imaginaţiei. Noţiunea structurală, simbolică şi organică se regăseste în fiecare element geometric al vitraliului, exercitând o putere de atracţie la fel de mare ca şi forţele dinamice ale liniei, care curg aidoma undelor, neîndepartându-le de accepţiunea generală a stilului Art Nouveau. Fie că sunt transpuse într-o forma drept-lineară, sau că sunt redate în forma lor dinamică, decorul geometric reflectă doar liniile esenţiale ale fiinţelor şi lucrurilor cotidiene. Linia este mai lungă şi accentuată, închizând conturul, devine mai controlată, mai lipsită de dinamism şi temperament. Planta nu mai creşte - floarea - ia locul mugurelui, iar jocul de linii s-a pietrificat. Ferm ancorate în suprafaţa bidimensională, elementele geometrice, pătratul, dreptunghiul, trapezul, rombul, cercul etc., reprezintă un scop în sine; semnificaţia lor simbolică este redusă.

Aceste forme geometrice alcătuite din linii poligonale, grupate în jurul unui centru, îmbinate cu liniile frânte, unghiulare, ne oferă un ornament plasat elegant în planuri simple, care încadrează compoziţia formată din elemente organice.

            Ornamentul ca simbol structural, este parte a forţei ce creşte din natura, la care trebuie adăugate calităţile constructive şi decorative ale sticlei, şi legându-I de arhitectură, artistul crează jocuri grafice bidimensionale pe sticlă, prin mijlocirea luminii rezultând o lume organică şi diafană, cu o floră preţioasă, cu lalele, floarea soarelui, garoafe, albăstrele, ghiocei etc., combinată cu linii şi planuri de mişcări ondulatorii simple şi învăluitoare. Aceste flori şi tufe aduse din lumea vegetală sunt plante cu tulpina lungă, agăţătoare, purtătoare de mesaj, de delectare estetică, urmând alcătuirea naturii şi desăvârsirea ei exterioara, cu un limbaj linear, uneori abstract, însemnând naşterea unui vocabular ornamental complex.

Lujerul înalt şi potirul închis, florile palide, stranii şi mlădioase, puternice şi elegante, mugurele, care apare ca motiv tot atât de frecvent ca şi floarea, întruchipând viitorul, tăinuind înăuntrul cupei închise promisiunea creşterii şi frumuseţii în devenire, compunând natura. Privindu-le descifrăm profunda semnificaţie simbolică a decoratiei Art Nouveau. Stilul şi-a apropiat o serie de reprezentări zoomorfe: vulturul, păunul, lebăda, ciocârlia, papagalul, cocoşul, barza etc., dar nici una din acestea nu a fost aleasă pentru frumuseţea ei universal recunoscută, ci îndeosebi pentru mişcările ei unduitoare şi sinuoase aparţinând decoraţiei secolului XX, oferind artistului idei pentru realizarea unor compoziţii de un rafinament estetic cu totul aparte. La păun, de exemplu, penajul, mai curând decât pasărea în sine, a trezit interes, penajul reprezentând lux şi vanitate, fiind generos în culori şi stralucire, cu formele sale ovale închise, creat parcă special pentru artiştii stilului Art Nouveau.

Această lume animalieră este variată şi complexă din punct de vedere simbolic. Mişcările graţioase, alunecătoare cu gâtul prelung, perfect „dotat" pentru ritmul stilului 1900, lebedele ca simbol al purităţii, frumuseţii şi mândriei, eclipsează popularitatea păunului - motiv pentru care le vedem leganându-se blând şi plutind pe apele vitraliilor. Elementul feminin atât de caracteristic stilului Art Nouveau, ne apare înfăşurată în propriul ei păr, drapată în valuri transparente, cu şerpi care îi încolăcesc trupul.

Femeia se contopeşte cu planta în creştere, care se agaţă mângâietor de ea, exprimând ideea profundă de îmbrăţişare intimă şi adâncă cu natura. Echilibrul dintre toate elementele compoziţiei, eleganţa desenului şi a proporţiilor, ţesătura lineara sinusoidală, dinamică, fină, ca o broderie în care se înscriu elementele simbolice cu o gamă cromatică luminoasă oferă un efect plastic inedit. Reflexele de pe frunzele şi scoarţa copacilor, simbolic - arborele vieţii - de pe norii văluriţi cu planuri ce se pierd în depărtare şi umbre ce se disting în sticlă, transformă masa amorfă într-o lume mişcătoare, redând acea lumină albastră, verde, albă, galbenă, roşie, violetă din freamatul de frunze, apă, aer, formând o lume picturală, transpusă în vitralii. Acest joc de culoare având ca pretext soarele, apa, pamântul, vegetaţia, deci natura, este delimitat de linia vieţii care pune în mişcare mase şi volume de molecule colorate constituind un ansamblu pictural de excepţie.

             Cu o linie elegantă şi graţioasă respirând „contra mişcare", cu o ornamentaţie fascinantă din lumea vegetala, şi din lumea animală, imaginaţia artistului din curentul Art Nouveau oferă semnificaţia aparte a decoraţiei simbolice. Stilul în sine manifestă tendinţa de a cuprinde şi transformă obiectul şi materialul într-o masă docilă supusă ritmului linear, în care distingem o evoluţie estetică a ornamentaţiei care este elegantă, formal închisă şi inteligent plasată, dar în acelaşi timp în mişcare şi în stare de echilibru.

             Câmpurile ornamentale ale suprafeţei de sticlă, care conţin decoraţia, pot fi privite din doua unghiuri: stilul - respectiv forma de tratare lineară sau geometrică şi semantică - respectiv mesajul ornamentului. Încercând să pătrundem mai profund în natura ornamentaţiei realizam că ea este plina de simboluri. Calităţile ornamentale ale stilului, în contextul simbolic direct, fac posibilă întrebarea: această încărcătura simbolică să fi jucat un rol mai important decât suntem noi în măsura să îl înţelegem astăzi?

Formele şi structurile identificate în Arta 1900 sunt foarte diverse, dar putem distinge în cadrul vitraliilor orădene şi moduri de exprimare comune; este vorba de poziţia dominanta a ornamentului. Expresia esenţialmente bidimensională, linia şi suprafaţa - antrenate de mişcare, ca trăsătura proprie Artei 1900, în ritmuri ondulatorii, vibrate sau sincopate, crează valori spaţiale cu o îndrăzneala tipologică şi fantezie rar întâlnite. Forme uşoare, alungite, subţiri şi elegante, transparente, atectonice, sunt guvernate de legea compoziţională asimetrică, lege respectată în realizarea vitraliilor.

Echilibrul elementelor compoziţiei, ritmul liniilor, gama cromatică luminoasă, dar rece, eleganţa şi rafinamentul desenului includ vitraliile orădene (realizate probabil în atelierul de sticlărie artistică a lui Neumann K.) în patrimoniul european al Artei I900 .