Publicat în Revista Muzeelor, nr. 1-6/2001, 1-2/2002, pp. 72-80.
Ultima versiune a Normelor de clasare din 2008 a direcției de specialitate din Ministerul Culturii și Cultelor, aprobată prin Hotărâre de Guvern, a ignorat suveran deciziile Comisiei Naționale a Muzeelor, toate criticile și propunerile formulate în decursul anilor, inclusiv acest modest articol. Prin urmare, toate observațiile mele rămân, din păcate, perfect actuale și după 6 ani.
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 24 mai 2002, a fost publicat Ordinul nr. 2053 al Ministerului Culturii şi Cultelor pentru aprobarea Normelor de clasare a bunurilor culturale mobile, în baza dispoziţiilor art. 77 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural mobil.
Ordinul a intrat în vigoare la data publicării lui în Monitorul Oficial. Din păcate, Normele publicate conţin erori şi omisiuni chiar faţă de prevederile explicite ale Legii 182/2000, sunt confuze şi neprofesionale, iar aplicarea lor va fi dificilă, dacă nu imposibilă. Prin urmare, considerăm necesară retragerea sau amendarea acestui Ordin şi reformularea Normelor de clasare, în urma unei mai largi consultări cu breasla de specialitate, a unei testări a procedurilor şi a colectării tuturor propunerilor şi observaţiilor pertinente. Niciodată nu este prea târziu pentru îndreptarea unor greşeli.
Dintre erorile grave din Normele recent publicate semnalăm următoarele zece, referitoare la: definiţii, criterii de clasare, structura şi circuitul documentelor pentru clasare, termene, formulare, şi necesitatea informatizării întregului proces:
1. Modificarea definiţiei bunurilor culturale mobile de valoare deosebită sau excepţională (cap. I, art. 2, din Norme, toate aliniatele) prin adoptarea formulei „sunt”, în loc de „cum sunt”, aşa cum corect apare în textul legii. Rezultă că toate categoriile de bunuri culturale, ce erau enumerate în lege cu titlu de exemplu, sunt acum declarate în bloc bunuri de valoare deosebită sau excepţională, de la monede şi fotografii până la matriţe de compact-discuri şi CD-ROM (ultima, o gravă tautologie din textul legii, perpetuată, cum se vede, şi în norme, căci compact disc şi CD-ROM sunt unul şi acelaşi lucru, în traducere românească şi în englezeşte!).
2. Criteriile de clasare se împart arbitrar (la art. 6, alin. 2 din Norme) în criterii generale şi specifice, aplicarea criteriilor generale urmând să fie făcută de către angajaţii instituţiilor publice specializate şi ai direcţiilor de patrimoniu, experţi acreditaţi sau nu, pentru stabilirea bunurilor culturale susceptibile de clasare, în timp ce aplicarea criteriilor specifice şi raportul de expertiză urmează să fie întocmit de experţi acreditaţi. Dintre criteriile generale - primele care ar trebui aplicate - lipsesc cel de autenticitate - primul criteriu în aprecierea importanţei unui bun - ca şi semnificaţia istoric-documentară, artistică, memorială, etc. elemente care ţin de cultura generală şi care primele, alături de vechime, raritate şi stare de conservare ne determină să considerăm un bun susceptibil de clasare. Argumentul că cei care ar aplica criteriile generale nu sunt pricepuţi să aprecieze calităţile artistice sau semnificaţia măcar şi potenţială („susceptibilă”) a unor bunuri culturale nu pot sta în picioare, de vreme ce aceloraşi li se cere să aprecieze frecvenţa acestora pe teritoriul românesc, „dacă acestea se înscriu într-o tipologie determinată care cuprinde opere cu tematică şi manieră de realizare artistică relativ similare” etc. După cum bine se ştie în lumea de specialitate, tocmai criteriul frecvenţei unui bun este unul dintre cele mai dificile de stabilit, necesitând multă experienţă profesională, cunoştinţe aprofundate într-un domeniu de patrimoniu şi lecturi solide. Aş aminti, din experienţa celor aproape 30 de ani de când facem evidenţă naţională, câte bunuri de serie au fost propuse ca bunuri de valoare deosebită doar pentru că erau puţine într-un anumit muzeu! Mai degrabă semnificaţia unui bun, apreciată în cunoştinţă de cauză sau doar intuită, ne poate determina să-l considerăm susceptibil de clasare.
În concluzie, considerăm că toate criteriile enumerate în textul legii şi în norme sunt deopotrivă criterii generale, care nu pot fi separate între ele. Criterii specifice ar putea fi cele elaborate în anii trecuţi de specialişti, pe domenii şi categorii de bunuri, care se referă la repere cronologice precise (de tipul „ toată cartea veche românească până la anul 1830”) sau la anume ateliere, artişti, tehnici, mărci, etc. care sunt de valoare deosebită sau excepţională.
3. În ceea ce priveşte aplicarea criteriilor, în locul aprecierilor calitative fireşti (de genul foarte bun, bun, relativ bun, mediocru, slab, eventual pe o scară de la 1 la 5, sistem larg folosit la aprecieri ale stării de conservare, de exemplu) se preferă aprecierea cantitativă, prin acordarea unui punctaj la fiecare criteriu, pe o scară de la 1 la 100 de puncte. Această pseudo-obiectivitate a cifrelor duce la un arbitrariu chiar mai mare decât la aprecierea pe vorbe, deoarece nimic nu ne spune când să dăm unui bun 23 de puncte, 47 sau 99 din 100 ! Se stabilesc doar nişte limite maxime, pe categorii de bunuri (limite foarte discutabile: de ce ar avea un bun de importanţă tehnică limitată valoarea istorică şi documentară la 25 de puncte din 100 posibile ?) Dacă, pe de altă parte, se presupune că punctajele se vor din 10 în 10 sau din 50 în 50, de ce ne mai complicăm cu socoteli din trei cifre? Că problemele de socotit sunt grele se vede şi din cuprinsul Normelor: cele trei aşa-zise criterii generale pot să întrunească 3 x 100 = 300 de puncte pentru un bun după legile matematicii, dar doar 150 - 200 de puncte după autorii Normelor (vezi art. 7, alin. (7), punctele 2 şi 3). Credem că acest sistem de punctare va îngreuna activitatea în mod inutil şi va crea aberaţii: bunuri similare vor primi punctaje foarte diferite, iar atenţia se va direcţiona spre cifre („să-l scot sau nu şi cum peste sau sub 150 de puncte, punctaj necesar pentru bunurile susceptibile de clasare”), în dauna aprecierilor reale, calitative. Lucrăm totuşi cu bunuri culturale, iar subiectivitatea inerentă nu poate fi corectată decât prin cultură profesională şi probitate, printr-o pregătire şi perfecţionare profesională continuă, prin analize, verificări şi consultări repetate! Punctajele îşi au rostul la teste grilă cu zeci de variante, în care se bifează răspunsul corect (şi se punctează ca atare fiecare răspuns).
4. Mai apar şi alte curiozităţi: lipsesc dintre criteriile de clasare enunţate în Norme unele importante, cum ar fi apartenenţa la un grup constituit (tezaur, depozit, ansamblu, etc.), la un monument istoric sau sit arheologic major, metalele preţioase, unele criterii specifice unor domenii sau categorii de bunuri. Dorindu-se prea generale, criteriile devin chiar mai vagi decât în textul Legii.
5. În ceea ce priveşte procedura de clasare, între documentele pe care instituţiile publice trebuie să le depună la Direcţia de specialitate din Ministerul Culturii şi Cultelor în vederea clasării (Cap. III, art. 14, alin. 1) este omisă fişa standard, în schimb apare aberaţia depunerii inventarului bunurilor culturale mobile deţinute, adică registrul de inventar complet al instituţiei ! Persoanele fizice sau juridice trebuie în schimb să depună la Direcţiile judeţene pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional şi fişa standard a obiectului (întocmită numai de experţi acreditaţi), pentru clasările din oficiu. Deoarece pentru clasările la cerere, aceleaşi persoane fizice şi juridice vor ocoli Direcţiile judeţene şi se vor adresa direct Ministerului Culturii şi Cultelor (alin. 4 din Norme), deşi legea spune altfel, aducând şi ele la minister, de această dată, din nou, „inventarul bunurilor culturale mobile deţinute”. Atribuţiile Direcţiilor judeţene sunt modificate prin Norme?
Ca o culme a acestor confuzii în privinţa seturilor de documente necesare pentru procedura de clasare şi a circuitului acestora, la alin. 6 din acelaşi articol se indică drept fişă standard a obiectului „modelul prevăzut în anexa 2 la prezentele norme”, unde se poate vedea drept model de fişă un… tabel! Nu credem că există în ţară vreun muzeograf care să nu deosebească o fişă de obiect de o listă de inventar, prin urmare presupunem o eroare regretabilă şi insistăm ca pentru toate bunurile susceptibile de clasare - ca de altfel pentru toate bunurile culturale deţinute de instituţiile publice specializate - să se întocmească fişe analitice de evidenţă standard pe domenii, singurele care pot să ofere toate datele de identificare şi descriere a bunurilor propuse, în rubrici distincte, conform standardelor de date internaţionale şi prelucrabile pe calculator. Fişa obiectului este buletinul lui de identitate, care îl însoţeşte de-a lungul procedurii de clasare şi după aceea. Nu există o fişă înainte de clasare şi alta după, sau o fişă standard de clasare diferită de fişa analitică de evidenţă. Doar cu o fişă completă putem face o apreciere corectă, putem preveni substituirea bunului, deteriorarea, furtul. În primul rând pentru bunurile clasabile sau clasate trebuie să avem standarde profesionale europene ! Dintr-o fişă simplistă şi generală lipsesc toate informaţiile specifice fiecărui domeniu şi categorii de bunuri de patrimoniu, care conferă şi susţin valoarea patrimonială a acestuia.
De altfel, insistenţa unor colegi pentru o fişă de clasare cât mai mică, cât mai simplă, care să necesite cât mai puţin timp de completare şi cât mai puţină muncă, că doar, nu-i aşa ?, ştim noi cu toţii valoarea bunului propus, încearcă să redeschidă o dilemă tranşată acum 25 de ani, când s-a optat pentru o fişă analitică de evidenţă ştiinţifică şi detaliată pentru bunurile culturale mobile susceptibile de a face parte din patrimoniul cultural naţional. Aşa de repede uităm ?
6. Normele de clasare nu prevăd clar tratarea tezaurelor, depozitelor, ansamblurilor, unele de mii de piese. Toate tezaurele monetare sunt bunuri de patrimoniu naţional, ca şi toate depozitele de bronzuri. Ele trebuie să fie clasate cu prioritate. Dar cine va face repede atâtea fişe ? Realist ar fi să se prevadă explicit o fişă colectivă specifică, şi doar fotografii pentru piesele componente, urmând ca fişele pentru fiecare piesă în parte să se completeze în timp... Sunt bunuri care trebuiesc clasate cu prioritate şi nu se poate aştepta până se vor fişa zecile de mii de piese care le alcătuiesc.
7. Probleme mari ridică şi termenele prevăzute în procedurile de clasare, declasare, etc., care în loc să nuanţeze unele prevederi ale legii (şi aşa nerespectate), sunt parcă şi mai lipsite de realism. Astfel, instituţiile publice au la dispoziţie doar 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentelor norme pentru a declanşa procedura de clasare şi a depune toate documentele la MCC pentru:
• toate bunurile culturale mobile aflate în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi administrate de instituţii publice (Art. 9, alin. 2 a) precum şi
• pentru bunurile aflate în custodia instituţiilor publice, care urmează să fie restituite.
Pentru bunurile culturale mobile descoperite întâmplător ori în cadrul unor cercetări sistematice, cererea de clasare, raportul de expertiză, fişa standard a obiectului, fotografia color 9 x 12 cm, procesul verbal de predare-primire a bunurilor culturale descoperite, întocmit de primarul localităţii în a cărei rază a fost făcută descoperirea şi câte altele trebuiesc realizate şi depuse în 10 zile de la data descoperirii bunului respectiv ! De parcă n-a aflat nimeni că alte prevederi spun că descoperirile dintr-o cercetare arheologică, de exemplu, se prelucrează în cel puţin un an.
La rândul ei, Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor trebuie să analizeze un dosar de clasare la 7 zile după ce acesta a fost depus, conform Art. 17, alin. (1), deşi Comisia se întruneşte lunar, neputând sta în sesiune permanentă la Minister ! Sau poate stă, de vreme ce două aliniate mai jos aceeaşi Comisie are un termen de doar 5 zile să desemneze ea un expert acreditat care să realizeze expertizarea bunurilor propuse pentru clasare! Se înţelege că expertul este şi el disponibil 24 de ore din 24, de vreme ce în doar două zile reuşeşte să facă referatul de expertiză, pentru a permite Comisiei să se încadreze în termenul de 7 zile de mai sus. Ba nu, deoarece raportul de expertiză poate fi depus la 45 de zile de la data desemnării (Art. 17, alin. 4). Dar atunci ce face Comisia cu termenul ei de mai sus?
Mai sunt şi alte multe termene: de 5 zile, 10 zile, ba chiar şi de 3 zile, acesta din urmă pentru „introducerea în baza de date privind evidenţa bunurilor culturale mobile a informaţiilor” după clasare la nivelul Direcţiilor judeţene. Toată lumea ştie că aceste termene nu se vor respecta pentru că nu există nici mijloacele, nici oamenii necesari. Ele sunt nerealiste şi deci, descurajante pentru orice om onest, care se va simţi permanent în culpă. Iar pentru ceilalţi, va fi un îndemn să nu se mai complice cu această clasare care se desfăşoară aşa de greoi.
8. Din cele şapte pagini plus anexe ale Normelor de clasare lipsesc orice menţiuni privitoare la prevederile Legii 182/2000 privind atribuţiile Institutului de Memorie Culturală legate de evidenţa bunurilor clasate:
Centralizarea, evidenţa informatizată şi administrarea documentelor care au stat la baza întocmirii inventarelor se efectuează de Institutul de Memorie Culturală. (Art. 15, alin. 2)
Art. 58. – Institutul de Memorie Culturală are următoarele atribuţii principale:
a) centralizează şi înregistrează în baza naţională de date fişele de evidenţă a bunurilor culturale mobile clasate, transmise de instituţiile specializate şi de direcţiile judeţene pentru cultură şi patrimoniul cultural naţional;
b) administrează bazele de date privind evidenţa informatizată şi circulaţia bunurilor culturale mobile;
c) stochează inventarele privind bunurile culturale mobile clasate şi documentele care au stat la baza operaţiunilor de clasare etc.
Lipsesc, de asemenea, descrierea procedurilor de comunicare şi circulaţie a documentelor între MCC şi Institutul de Memorie Culturală, precizarea drepturilor de liber acces la date de interes public privind bunurile clasate şireglementarea accesului la cele confidenţiale, ca un capitol distinct.
9. De asemenea, nu se pomeneşte nimic de baza naţională de date şi, în general, de metode moderne de lucru şi de comunicare care să fluidifice procedurile de clasare, evidenţele în diverse etape, etc. Propunerile noastre, înaintate încă din luna iulie 2001 la Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor privind procedurile de clasare şi circulaţia documentelor pe fluxul informaţional nu se regăsesc nicăieri, după cum o altă propunere a noastră, susţinută şi de colegi din instituţiile specializate, de transmitere şi pe suport digital a documentelor de clasare la MMC - atenţie ! de către instituţii publice specializate, toate dotate cu calculatoare şi multe având camere digitale de fotografiat şi conexiune Internet - nici nu se sugerează !
10. Faţă de Lege, a dispărut şi prioritatea acordată clasării bunurilor excepţionale din categoria Tezaur. După ce timp de doi ani de la apariţia Legii 182/2000 nu s-a clasat nici un bun cultural în România - oare ce criterii ar fi trebuit pentru clasarea, imediat după apariţia Legii nr. 182/2000, a bunurilor mai presus de orice dubiu în privinţa valorii lor, pe care le ştiu toţi specialiştii ? - acum avem nişte norme şi mai confuze şi imposibil de aplicat serios.
