Colecția muzeală şcolară

Măceșu de Sus

comuna Măceșu de Sus, județul Dolj

Deţinător: Colecţia muzeală a Şcolii Măceşu de Sus, comuna Măceşu de Sus, judeţul Dolj
Persoană de contact: profesor Marius Băsceanu (mariusbasceanu @ yahoo.com)

Prezintă obiecte de arheologie, istorie școlară și locală.

      În Oltenia se întâlneau icoanele speciale pentru vatră, care se aşezau în apropierea coşului cu corlată sau erau fixate direct în interiorul lui.
Conform unui mod de raţionare străvechi, cu evidente caractere magice, „icoanele de vatră" constituiau „zăvoare" pe una din căile de acces posibile (hornul vetrei) ale spiritelor malefice în casa tradiţională a satului românesc de altă dată. „Zăvorârea" acestei căi, cu o asemenea piesă încărcată cu unele calităţi supranaturale, se efectua precum poarta era închisă cu un zăvor, cu un lacăt sau cu o broască, iar geamurile cu un cârlig sau un drucăr.
      Cele mai vechi „icoane de vatră" care se găsesc în colecţiile particulare sau publice nu au fost confecţionate mai înainte de mijlocul secolului al XVIII - lea.
      Interesantă este povestea „icoanelor de vatră" descrisă de Mustăţea Ion, din Salcia Doljului, un vechi centru de crucerit din apropierea Craiovei: „...Eu am făcut crucerit cu tata şi apoi singur, prin 1913 - 1914 apoi şi după primul şi al doilea Război Mondial. Dar „icoane de vatră" nu îmi amintesc să fi lucrat 15 - 20 bucăţi. Nici cei mai bătrâni decât tata nu lucrau icoane, decât foarte rar. Nu ne convenea să le vindem ieftin că se lucrau greu. Numai din scoabă şi trebuia să ai mână sigură, sculă bună şi să cunoşti bine chipurile sfinţilor şi toate ale lor. Şi mai era ceva. Lemnul pentru icoane are tipicul lui. Trebuie să fie foarte bine uscat. „Blăniţele" (scândurile) se făceau din ce cădea din trunchiurile şi crăcile foarte groase. „Căzăturile" astea se spărgeau în blăniţe, unele mai groase, altele mai subţiri şi potrivit de lungi. Apoi le mai laşi destul timp să se usuce bine. Dar cel mai greu lucru era să ştii să „închipui" mulţi sfinţi şi multe sfinte".
      „Icoanele de vatră" erau confecţionate din lemn dens, dintr-o esenţă „tare" (stejar) şi erau decorate prin cioplire, sculptare şi incizare. Forma plăcilor de lemn pe care erau executate „icoanele de vatră" era cel mai adesea de secţiune patrulateră.
Una din motivaţiile care a făcut ca aceste icoane să nu mai fie folosite a constituit-o şi faptul că deschiderea coşurilor de sobă - folosite din ce în ce mai mult în ultimii 150 de ani - este apreciabil mai mică decât a hornului vetrei casei tradiţionale româneşti iar sobele respective se închid totdeauna cu o uşă care se zăvoreşte. Aceasta diminuează apreciabil credinţa existenţei unei căi de acces nevăzute, un posibil drum de pătrundere în casă a spiritelor malefice („duhurile rele"). Nu este mai puţin adevărat însă, nici faptul că anumite mutaţii importante, referitoare la concepţia despre lume şi viaţă, apărute în viaţa aceluiaşi sat, au dus şi ele la diminuarea interesului pentru acest tip de icoane. Se mai poate presupune că stingerea interesului pentru aceste icoane s-a datorat şi faptului că ele nu erau considerate la fel de „frumoase" şi nici nu erau atât de ieftine ca acele cromolitografii sau gravuri cu subiecte religioase şi de serie mare care au inundat satul românesc, cam din cea de-a doua jumătate a secolului a XIX-lea, înlocuind într-o proporţie apreciabilă şi icoanele pictate pe lemn sau pe sticlă.

Istoricul obiectului: Obiectul fost adus la şcoală în 2009 de către elevul Buzărnescu Florin, care a găsit-o in preajma coteţului găinilor din curtea locuinţei.

Tip obiect: icoană de vatra de lemn, lucrată prin incizie
Datare: secolul XIX.