COSI FAN TUTTE – premieră la OPERĂ
(Smaranda Oțeanu-Bunea, muzicolog – 4 februarie 2006)

Nici nu se putea ca în ANUL MOZART, prima scenă lirică să nu lanseze o premieră mozartiană! Aşa că noul director general, scenograful Cătălin Ionescu-Arbore, păşeşte cu dreptul. Mai ales că acest formidabil opus scris de Mozart la 33 de ani (cu doi ani înainte de a se stinge din viaţa-i prea scurtă), dintotdeauna a stârnit vâlvă, fie ca a fost vorba de subiectul lui Lorenzo Da Ponte care-şi permitea să brodeze pe tema infidelităţii, fie că muzica, prin întreg discursul ei, antrenând solişti, cor, orchestră într-o ţesătură magnifică, încărcată de emoţii şi simboluri – se lansa într-o scriitură extrem de dificilă.

Dar, fanii operei sorb uvertura – pe care şi Vlad Conta, la pupitrul orchestrei Operei Naţionale, în actuala montare, a reuşit să o dezvăluie echilibrat, cu nuanţe de mare fineţe şi tensiuni bine marcate, apoi clipele de vrajă ale cvintetului „Di scrivermi”, ale terţet-ului „Soave sia il vento”, ale ariilor lui Fiordiligi („Come scoglio”, „Per pieta”), Dorabella („Smanie implacabili”), Ferrando („Un aura amorosa”), Guglielmo („Donne mie”).... De fapt, toate cele 31 de numere ale operei, care sunt tot atâtea „examene” cu grad mare de dificultate, pentru întreg ansamblul, ansamblurile corale, recitativele în care fiecare propoziţie îşi are tâlcul ei... Un titlu căruia îi dorim numeroase stagiuni pe scena Operei Naţionale, mai ales că scenografia, semnată Viorica Petrovici, te poartă de fapt, halucinant, sub ochiul atent al lui Pantalone (celebrissim-ul personaj al commediei dell'arte, a cărei siluetă domină fundalul), într-o lume atemporală în care încurcăturile povestirii contrastează cu desenele fin marcate ale panourilor asimetrice, chiar şi cu nuanţele delicate ale costumelor (pot fi plasate şi în 1930), scăldate din abundenţă în alb-ivoire. Cu alte cuvinte, nu-i dracul aşa de negru, aşa că scenografa îşi permite şi alte licenţe – farul care poate prinde şi publicul în raza lui orbitoare, maşinăria de magnetizare etc., decoruri şi costume ingenioase, piperate cu un joc modern de lumini (excelent lightdesigner-ul !) – care invită protagoniştii să învârtă lejer roata operei...

Dar, aici încep problemele. Pentru că orchestra nu a putut fi tot timpul la înălţimea momentului de început – nu o dată Vlad Conta ieşind cu greu din decalaje-capcană; pentru că cele două soliste – Irina Iordăchescu (Fiordiligi), soprană de coloratură cu remarcabile culori vocale, tehnică de clasă, plus talent actoricesc şi disponibilitatea pentru roluri de comedie, apoi Simonida Luţescu (Dorabella), mai puţin interesantă, destul de crispată – au traversat eroic spectacolul, balansând însă clipele muzicale reuşite cu cele lipsite de farmec, de interes, uneori chiar plictisitoare, lăsând să se vadă, clar, lipsa de experienţă; pentru că Marius Manea (Ferrando), nu ştie să-şi dozeze forţele şi reuşeşte ca în final, vocea lui frumoasă, dealtfel, să devină o povară pentru muzică... Noroc cu Ştefan Schuller (Don Alfonso), Vicenţiu Ţăranu (Gugliemo), Cristina Eremia (Despina ) – care, fiecare în felul lui, atât cât a fost îngăduit aportul personal la creionarea personajelor respective, a partiturii mozartiene – a pledat pentru dinamica reprezentaţiei! Schuller – hâtru, amestec de taine şi surprize, Ţăranu – mereu uimit de cavalcada situaţiilor, Eremia – într-o veselie contaminantă, punându-şi farmecele în slujba spiritului lui Pantalone... Pentru că, în general, nu pot să nu notez, apropo de comentariul regizoral: lipsa de imaginaţie, de har, de vivacitate – atât de importante şi într-un opus mozartian! Schematismele, (poate, argumentate de Ştefan Neagrău – de altfel un om de cultură, un fin observator), exprimările operetistice, cu forţarea simetrismelor, cu repetarea obositoare a unor clişee, cu abuzul de siluete de după paravan (umbrite de departe de cortina scenografică de început), cu multele clipe îngheţate de un stângaci, aproape trist desen al jocului scenic – din păcate, nu au fost decât o frână, pentru „Cosi fan tutte”.

Un nou titlu mozartian în repertoriul primei scene lirice! Un efort considerabil – luând în calcul maratonul ultimelor săptămâni. Melomanii pot întâlni tinere vedete, se pot bucura de muzica lui Mozart şi, pot spera, de ce nu?! – aşa cum se întâmplă oricărui spectacol de cursă lungă – într-o nouă variantă regizorală.