Aurul monetizat în spaţiul românesc - două milenii şi jumătate de istorie

dr. Ernest Oberländer-Târnoveanu

Şeful Cabinetului Numismatic al Muzeului Naţional de Istorie al României

            Pe o imaginară hartă numismatică a lumii, România reprezintă, cu siguranţă, ceea ce ar putea fi definit, dacă nu ca un adevărat Paradis, cu siguranţă, cel puţin ca un adevărat Eldorado. Aşezat la întretăierea marilor axe de comunicaţie trans-europene şi în zona de confluenţă a unor importante structuri politice, economice şi monetare antice, medievale şi moderne, pământul românesc a scos la iveală numeroase descoperiri monetare, de o bogăţie şi o varietate rar întâlnite pe continentul nostru. Descoperirile monetare din România ar putea ilustra adevărate pagini şi capitole ale unei enciclopedii numismatice virtuale. Aici se regăsesc, practic, piese caracteristice pentru toate componentele majore ale numismaticii europene şi mediteraneene, respectiv ale emisiunilor monetare antice greceşti, romane, bizantine, ale principalelor emisiuni medievale locale, balcanice, central şi vest-europene sau islamice, precum şi ale unor numeroase emisiuni moderne europene şi extra-europene.

            Monedele, medaliile, plachetele, ordinele şi decoraţiile constituie o categorie foarte importantă a patrimoniului cultural naţional din România. Toate muzeele naţionale cu profil istoric, ca şi muzeele judeţene şi numeroase muzee municipale, orăşeneşti şi chiar comunale posedă colecţii considerabile, de mare valoare şi diversitate[1]. De asemenea colecţii numismatice extrem de valoroase se află în posesia Bibliotecii Academiei Române, institutelor arheologice din Bucureşti, Cluj-Napoca şi Iaşi, Băncii Naţionale a României, precum şi în posesia cultelor religioase. Colecţiilor numismatice publice trebuie să le adăugăm câteva mii de colecţii private, multe din ele de mare interes ştiinţific şi patrimonial. În structura patrimoniului cultural naţional românesc, patrimoniul numismatic, din care partea cea mai importantă este conservată în colecţii publice, în primul rând în cele muzeale, este al doilea ca importanţă numerică, după cel arheologic. Din punct de vedere calitativ, fondul numismatic, împreună cu arta plastică europeană, constituie, probabil, partea de cea mai mare valoare intrinsecă a patrimoniului nostru cultural, conform standardelor internaţionale. În colecţiile noastre se păstrează o serie de unicate sau mari rarităţi, care ar face cinste oricărui mare muzeu din lume. De asemenea, în colecţiile noastre se păstrează mii de tezaure de monede antice, bizantine, medievale şi moderne, care reprezintă extraordinare surse de reconstituire a istoriei politice, economice şi sociale, nu numai pe plan local, dar şi dintr-o perspectivă mai largă, sud-est sau central europeană.

            Prin semnificaţia lor economică, politică, documentară şi artistică specială, la care se adaugă, în cele mai multe cazuri, şi valoarea lor simbolică şi intrinsecă foarte importantă, în cadrul descoperirilor din România se detaşează, ca un capitol aparte, cele care conţin monede de aur. Acest fapt nu este întâmplător. În desfăşurarea marilor evenimente politice şi diplomatice, ca şi a comerţului internaţional, aurul monetizat a constituit de-a lungul istoriei echivalentul sistemului circulator şi motor din organismele vii. El a fost sângele şi energia care a pus în mişcare statele şi societăţile pe arena istoriei. Timp de secole, din Antichitate şi până la mijlocul secolului al XX-lea, funcţionarea mecanismelor statale, ducerea campaniilor militare, ca şi acţiunile diplomaţiei au fost de neconceput fără mijlocirea monedei de aur.

            Alegerea aurului ca instrument prin excelenţă al politicii statale a fost determinată nu numai de calităţile sale chimice şi fizice, de simbolistica lui, sau de valoarea lui universal recunoscută, ci şi pentru unele facilităţi tehnice şi practice pe care le ofereau utilizatorilor monedele bătute din acest metal. Datorită faptului că în Antichitate şi în Evul Mediu raportul dintre aur şi argint a variat, în general, între 1/10-1/12 şi 1/14, un gram de metal galben monetizat era echivalat cu 10-14 g. de argint monetizat, celălalt metal preţios folosit în mod tradiţional în producţia monetară. Aceasta însemna considerabile facilităţi de transport, căci o sută de kilograme de monedă de aur, care puteau fi transportate uşor pe spinarea a trei cai, sau într-un car, acopereau valoarea unei tone, sau chiar mai mult, de monedă de argint. Această calitate constituia un avantaj considerabil în condiţiile dificultăţilor de transport pe care le-au cunoscut toate civilizaţiile pre-industriale, avantaje care deveneau incalculabile în cazul expedierii de numerar la distanţe mari sau în regiunile greu accesibile.

Folosirea monedelor de aur permitea realizarea unor importante economii legate de producerea şi punerea în circulaţie a numerarului, căci în Antichitate şi Evul Mediu o piesă de aur înmagazina în ea o valoare nominală sau intrinsecă a 10-14 monede de argint cu o greutate individuală similară. În perioada modernă şi contemporană acest raport a crescut şi mai mult, pe măsură ce decalajul dintre valoarea aurului şi a argintului s-a mărit continuu, din secolul al XVI-lea şi până în secolul al XX-lea. Se realizau astfel mari economii de manoperă, de salarii şi de timp, care nu erau de neglijat în condiţiile în care administraţia, războiul şi diplomaţia necesitau cantităţi uriaşe de monedă, de ordinul sutelor de mii şi chiar a milioanelor de piese şi care, adesea, trebuiau să fie disponibile într-un interval foarte scurt.

            Cantitatea, calitatea şi stabilitatea monedelor de aur erau veritabile barometre ale forţei şi prestigiului statelor pe arena internaţională sau în percepţia publicului larg. Recunoaşterea acestui statut de excepţie al unor monede de aur a dus la adoptarea tipului şi etalonului lor metrologic de către alţi emitenţi, state mai puţin bogate sau puternice, dornice să confere emisiunilor lor o poziţie mai bună decât ar fi putut s-o asigure numai prin forţe proprii. Monedele de aur erau în acelaşi timp şi extraordinare mijloace de propagandă politică, ducând până în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii portretele, emblemele şi mesajele statelor emitente.

Nu trebuie uitată nici puternica valoare simbolică, sacrală, a aurului, ca element cu calităţi unice, ataşat de lumina şi strălucirea solară, deci al izvorului vieţii, al imuabilităţii şi veşniciei, devenit chintesenţă a atributelor autorităţii monarhice din toate timpurile. A împărţi aur monetizat cu prilejul tuturor ceremoniilor legate de cultul aulic era un element indispensabil al comportamentului regal, în majoritatea culturilor antice, medievale şi moderne, pe care-l întâlnim din India şi până în Anglia, din Scandinavia şi până în Africa de Nord. Concentrarea surselor de aur în jurul reşedinţei capului statului, controlul exclusiv al baterii monedei din acest metal, ca şi distribuirea lor au devenit un atribut regal prin excelenţă, calitate preluată apoi şi de republicile antice, medievale şi moderne.

            Aceleaşi capacităţi de a înmagazina valori mari, general recunoscute, în volume mici, rezistenţa la alterare, precum şi facilităţile de a le transporta, făceau din aurul monetizat un instrument ideal al marilor tranzacţii comerciale internaţionale, implicând bunuri de mare valoare şi în cantităţi apreciabile. Şi în acest caz stabilitatea greutăţii, titlului aliajului şi a reprezentărilor, ca şi capacitatea unor state de a lansa în mod ritmic pe piaţă cantităţi considerabile de monedă au modelat pentru secole şi pe teritorii uriaşe încrederea şi preferinţa publicului larg spre acceptarea şi folosirea cu predilecţia a unor anumite emisiuni de aur, care erau investite neoficial cu statutul de veritabile monede internaţionale[2].

Istoria prezenţei monedelor de aur în spaţiul carpato-dunăreano-pontic numără circa 2500 de ani. Primele monede de aur, mai exact, din electron, un aliaj natural sau artificial de aur şi argint, descoperite pe teritoriul românesc sunt staterii, sau fracţiunile lor, emişi de cetatea greacă din Propontida, Cyzikos găsite în Dobrogea, la Histria şi Ion Corvin (com. Ion Corvin, jud. Constanţa), în sudul Moldovei, la Galaţi, precum şi în sudul Basarabiei, la Orlovka (rai. Reni, reg. Odessa, Ukraina)[3]. Descoperirile de monede de aur cyziciene au în primul rând o semnificaţie economică, fiind legate de comerţul ponto-mediteranian desfăşurat prin intermediul Histriei, proces în care au fost atraşi de timpuriu şi localnicii din zona Gurilor Dunării. Împreună cu descoperirile de stateri şi drahme histriene, distribuţia monedelor cyziciene trasează hinterlandul economic şi, desigur, politic al Histriei în spaţiul Dunării de Jos în secolele V-IV î.e.n.

            Prima fază a pătrunderii pe scară largă a monedelor de aur în spaţiul geografic al Dunării de Jos se va produce spre sfârşitul secolului al IV-lea î.e.n. şi în secolul al III-lea, odată cu apariţia staterilor macedoneni ai lui Philippos al II-lea (359–336 î.e.n.) şi mai ales ai lui Alexandros al III-lea (336–323 î.e.n.), care de altfel, reprezintă primele emisiuni de aur greceşti  al căror volum a fost foarte mare. Piese izolate se întâlnesc nu numai în Dobrogea, dar şi în Muntenia, Oltenia, Banat, Transilvania şi Moldova, ceea ce pare să indice o pătrundere a lor în zonă, mai ales ca urmare a evenimentelor politico-militare. Moneda de aur a lui Alexandros al III-lea va deveni începând cu deceniul al patrulea al secolului al III-lea modelul emisiunilor de stateri postumi bătuţi de cetăţile greceşti de pe litoralul vestic al Mării Negre: Callatis, Histria, Tomis, Dionysopolis, Odessos şi Messembria, pentru a aminti numai centrele emitente mai importante din vecinătatea spaţiului geto-dacic. În cea de-a doua jumătate a secolului al III-lea, dar mai ales spre sfârşitul aceluiaşi secol atelierele vest-pontice din Dobrogea, la care se adaugă şi Tyras şi Byzantion, vor trece la producerea staterilor de tip Lysimachos, a căror batere va continua până la anexarea cetăţilor de către romani, în secolul I î.e.n.[4]. Atât introducerea emisiunilor de stateri de tip Alexandros al III-lea, cât mai ales a celor de tip Lysimachos în cadrul monetăriilor din Dobrogea a reprezentat materializarea unor tendinţe integraţioniste care se manifestau pe plan monetar, dar şi politic, cultural şi religios într-o arie tot mai importantă a lumii greceşti în perioada hellenistică. Aceste procese au cunoscut apogeul odată cu baterea staterilor de tip Lysimachos de către cetăţile de pe litoralul dobrogean. Introducerea acestui tip, împreună cu un standard metrologic derivat din etalonul attic, s-a făcut odată cu crearea unei adevărate uniuni monetare vest-pontice, sub egida Byzantion–ului.     

            Cercetarea structurii şi cronologiei descoperirilor de stateri de tip Alexandros al III-lea şi Lysimachos bătuţi de atelierele cetăţilor greceşti din Dobrogea indică faptul că monetăria callatiană a produs cantitatea cea mai mare de stateri de tip Alexandros al III-lea şi baterea s-a desfăşurat vreme îndelungată, în timp ce vecinele ei Histria şi Tomis au fost mult mai puţin active. În schimb, Tomisul este responsabil de punerea în circulaţie a unei cantităţi mult mai mari de stateri de tip Lysimachos, chiar dacă numărul de piese bătute la Callatis a rămas destul de important. Şi în acest caz, Histria se caracterizează printr-o producţie foarte modestă, probabil numai de câteva mii,  zeci de mii de piese, bătute cu două perechi de ştanţe.

Monedele de aur de tip macedonean şi Lysimachos fac parte din câteva tezaure importante, cum ar fi cele de la Preajba de Pădure (com. Teslui, jud. Dolj)[5], Gâldău (com. Jegălia, jud. Ialomiţa)[6], Mărăşeşti (jud. Vrancea), Anadol (rai. Reni, reg. Odessa, Ukraina), Dăieni (com. Dăieni, jud. Tulcea)[7], tezaurul de la gura râului Strei (jud. Hunedoara)[8] şi un tezaur dintr-o localitate neprecizată situată la nord de Mangalia[9].

            Un capitol de scurtă durată, dar de o extraordinară strălucire o constituie emisiunile de stateri de aur dacici de tip Koson, databili spre mijlocul secolului I î.e.n. Singurele monede dacice de aur purtând numele autorităţii emitente au apărut în câteva tezaure foarte mari, cum ar fi cele de la Sarmizegetusa Regia şi Târsa (com. Boşorod, jud. Hunedoara)[10]. Concentrarea descoperirilor în sud-vestul Transilvaniei, în jurul capitalei Daciei şi în zonele adiacente[11] constituie un indiciu al faptului că locul de emisiune al acestor monede enigmatice trebuie căutat în această arie, fără îndoială chiar la Sarmizegetusa.

Monedele necirculate din aceste descoperiri fac parte dintr-o emisiune consistentă, pregătită în vederea unor plăţi politice importante, probabil pentru purtarea unui război, dar care nu au apucat să fie cheltuite decât în mică măsură. Cele mai multe au rămas în tezaurul regal dacic, fiind ascunse cu prilejul luptelor legate de cucerirea Daciei de către romani, unele scăpând de eforturile autorităţilor imperiale de recuperare. Din păcate, după 1990, mii de stateri de tip Koson care au scăpat romanilor au fost dezgropate în mod ilegal de căutătorii de antichităţi înarmaţi cu detectoare de metal, fiind exportate în mod clandestin în străinătate.  

            Monedele de aur romane, aureii şi solidi constituie o altă categorie importantă din structura descoperirilor de emisiuni din metale nobile din România. Cei mai vechi aurei cunoscuţi pe teritoriul românesc sunt cei emişi de Caesar, dar ei vor deveni mai frecvenţi, mai ales în Dacia intracarpatică în cursul secolului I e.n., în ultimele decenii care au premers cucerirea romană. Numărul descoperirilor izolate de aurei imperiali din Dacia este relativ mare[12], dar se cunosc doar trei tezaure, cel de la Timişoara, Drobeta-Turnu Severin (jud. Mehedinţi) şi cel de la Piteşti (jud. Argeş)[13]. În cele mai multe cazuri, pătrunderea acestor monede se leagă tot de consecinţa acţiunilor politico-militare.

            Mult mai important este numărul descoperirilor de solidi din secolele IV-V pe teritoriul României, nu numai în Dobrogea şi Oltenia, care erau controlate de autorităţile imperiale, cât mai ales în Transilvania, Moldova şi Basarabia, între care menţionăm tezaurele de la: Botoşani (zona, jud. Botoşani), Chirileni (rai. Stânjenei), Chişinău, Cremenciuc (rai. Soroca), Malcoci (rai. Străşeni), toate în Basarabia, precum şi de la Denta (com. Denta, jud. Timiş). Structura şi distribuţia descoperirilor indică drept sursă a acestora plăţile politice făcute de Imperiul Roman confederaţiilor gotice, hunice şi gepidice care au dominat spaţiul nord-dunărean, sau acumulări rezultate din jafuri şi răscumpărări de prizonieri[14]. Cu excepţia Dobrogei, în celelalte regiuni româneşti, descoperirile de solidi bizantini din secolele VI-VII devin mai frecvente mai ales spre sfârşitul secolului al VI-lea şi primul sfert al secolului al VII-lea şi se concentrează mai ales în Banat şi Transilvania, fiind legate de crearea centrului politico-militar al avarilor[15]. Tezaure de monede de aur din această perioadă sunt menţionate la: Firtuşu (com. Lupeni, jud. Harghita), Axiopolis (Cernavoda, jud. Constanţa)[16] şi Slava Rusă (com. Slava Cercheză, jud. Tulcea)[17] şi Udeşti (com. Udeşti, jud. Suceava).

            Fără a lipsi total, descoperirile de monede de aur în spaţiul Dunării de Jos sunt foarte rare în secolul al VIII-lea şi prima parte a celui următor. Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al IX-lea se reia pătrunderea pe o scară tot mai largă a numerarului de aur în ariile cuprinse între Marea Neagră şi Porţile de Fier. Ele se leagă de mari plăţi politice efectuate de autorităţile bizantine, mai ales în anii 921-959, către autorităţile politice locale, fie în mod direct, fie prin intermediul Primului ţarat bulgar. În Dobrogea se cunosc trei tezaure din secolul al X-lea, cel de la Valul lui Traian (com. Valul lui Traian, jud. Constanţa)[18], Isaccea[19] şi cel dintr-o localitate neprecizată din judeţul Tulcea[20], reunind monede de la Constantin al VII-lea şi asociaţii săi (mai ales Roman al II-lea), alături de emisiuni mai târzii. Un alt tezaur contemporan provine de la Veliki Gaj, din Banatul sârbesc[21].

            Structura descoperirilor de tezaure ascunse la începutul secolului al XI-lea conţinând monede de aur atestă noi acumulări de numerar după recucerirea bizantină a teritoriilor dintre Balkani şi Dunăre, rezultate ale plăţilor făcute de imperiali pentru apărarea frontierei dunărene. Tipice în acest sens sunt descoperirile de la Greci (com. Greci, jud. Tulcea)[22] şi Dinogetia I (sat Garvăn, com. Jijila, jud. Tulcea). Dacă tezaurul Dinogetia I are o structură relativ compactă, fiind alcătuit în proporţie covârşitoare din emisiuni bătute la sfârşitul domniei lui Vasile al II-lea şi Constantin al VIII-lea, la care s-au adăugat ulterior puţine monede de la Roman al III-lea şi Constantin al IX-lea, tezaurul de la Greci indică acumularea în cadrul unei familii aristocratice locale a unor sume succesive, fără îndoială, rezultatul unor plăţi politice, care se înşiruie din anii ’70 ai secolului al IX-lea, până în anii ’20 ai secolului al XI-lea. Acelaşi proces de acumulare în cadrul unei familii, de-a lungul mai multor generaţii, care se întind pe câteva secole, se remarcă şi în cazul tezaurului de la Veliki Gaj.

După cum o arată tezaurul de la Dolheşti (com. Dolheşti, jud. Iaşi)[23], deja în primele decenii ale secolului al XI-lea, procesul de acumulare de bogăţii importante, sub forma monedelor de aur cuprinsese şi teritoriile de la est de Carpaţi, depăşind zonele învecinate Dunării. În acest caz este încă prematur să vorbim de pătrunderea monedelor de aur în cantitate mare ca urmare a plăţilor politice efectuate de bizantini, dincolo de frontiere, de rezultatul unor jafuri, sau de numerarul provenit din tranzacţii comerciale. Concentrare importantă de monede de aur legate de plăţile făcute de autorităţile bizantine pentru apărarea frontierei Dunării de Jos se întâlneşte şi la sfârşitul secolului al XI-lea (tezaurele Dinogetia II şi Dinogetia III), Prof. Iširkovo şi Silistra-Kalipetrovo (distr. Silistra, Bulgaria). Alte descoperiri, cum sunt tezaurul descoperit în Muntenia de Nord-Est, la Borăneşti (com. Coşereni, jud. Ilfov) sau Tega (com. Gura Teghii, jud. Buzău)[24], sau cel de la Variaş (com. Variaş, jud. Timiş)[25], par să provină din acumulări de monede din metale preţioase rezultate în urma jafurilor făcute în Imperiul bizantin.

            Descoperirile de monede de aur din secolul al XII-lea pe teritoriile româneşti sunt foarte puţin numeroase. Cele două tezaure cunoscute din această epocă sunt plasate la nord de Dunăre, în regiunea meridională a Basarabiei, la Reni (rai. Reni, reg. Odessa, Ukraina) şi la Suvorovo (rai. Ismail, reg. Odessa, Ukraina)[26]. 

            Un salt important se va produce în cea de-a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi la începutul secolului al XIV-lea, odată cu pătrunderea pe scară largă a hyperperilor de tip Ioan al III-lea Vatatzes, care constituie nu numai cele mai comune monede de aur bizantine din spaţiul românesc, dar şi primele indicii ale integrării acestor teritorii în marele comerţ internaţional care conecta Europa Occidentală şi Centrală cu Orientul şi Balcanii[27]. Cercetările au dovedit că hyperperii niceeni ai lui Ioan al III-lea şi imitaţiile lor emise de Imperiul Latin de Constantinopol au avut statutul de monede internaţionale, fiind principalul mijloc de plată care a permis revoluţia comercială mediteraniană din cea de-a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi prima parte a secolului următor.

Descoperiri izolate de hyperperi de tip Ioan al III-lea se găsesc pe tot teritoriul românesc, din Dobrogea, în Bucovina, din Oltenia, Banat şi Crişana până în Basarabia, dar concentrări importante, însoţite adesea de tezaure se întâlnesc în Dobrogea, sudul Moldovei şi Oltenia. Aceste concentrări indică nu numai zonele legate mai strâns de marele comerţ internaţional al vremii, dar şi aria principalelor nuclee regionale ale puterii economice şi politice din spaţiul românesc al secolelor XIII-XIV, din epoca imediat premergătoare constituirii statelor feudale unitare. Amploarea beneficiilor obţinute de aristocraţia din regiunea Dunării de Jos de pe urma participării active la tranzacţiile comerciale internaţionale este subliniată de numărul mare de hyperperi care fac parte din tezaurele descoperite la Silistra (distr. Silistra, Bulgaria), de pe dealul Uzun Bair (com. Mihail Kogălniceanu, jud. Tulcea), Isaccea (jud. Tulcea), Stoieneşti (com. Frecăţei, jud. Brăila) şi de la Dunărea (com. Seimeni, jud. Constanţa). Nu mai puţin importanţi din punct de vedere documentar sunt şi hyperperii de tip Ioan al III-lea din tezaurele de la Oţeleni (com. Hoceni, jud. Iaşi), Prăjeşti (com. Traian, jud. Bacău), Osica (com. Dobrun, jud. Olt), sau Giurgiu (jud. Giurgiu), acesta din urmă conţinând unicul exemplar cunoscut în lume din hyperperii emişi de Mihail al VIII-lea în calitate de împărat niceean (1258 - 1261).

            Semnificaţia descoperirilor de hyperperi niceeni şi ai Paleologilor de pe teritoriile locuite de români este mult mai importantă decât ar părea la prima vedere. Faptul că anumiţi seniori regionali au avut la dispoziţie sume tot mai importante le-a permis să acumuleze nu numai bunuri de prestigiu: stofe scumpe, bijuterii şi mirodenii, dar le-a dat posibilitatea să achiziţioneze armament perfecţionat, cai, să angajeze mercenari, să se lanseze în operaţiuni militare şi acţiuni diplomatice, într-un cuvânt să-şi întărească şi să-şi extindă autoritatea politică asupra unor zone tot mai extinse. Stocul important de hyperperi de acest tip care a rămas în circulaţie şi în prima jumătate a secolului al XIV-lea a permis statelor feudale româneşti aflate în plină afirmare să practice o politică militară şi o diplomaţie tot mai eficientă în confruntarea cu tendinţele agresive ale unor mari puteri învecinate, cum erau Ungaria, Polonia şi Hoarda de Aur.

            Tot aurul monetizat utilizat în Evul Mediu şi perioada modernă, în spaţiul românesc de la sud şi est de Carpaţi provenea din afară, căci zăcămintele aurifere din Muntenia şi Moldova, fără a lipsi cu totul, erau puţin importante. Pe de altă parte, sistemele monetare adoptate de Muntenia şi Moldova în cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea, de sorginte carolingiană târzie şi veneţiano-balcanică se bazau pe folosirea numerarului de argint. Cu excepţia Transilvaniei, inclusă în Regatul maghiar, unde după 1325 a început baterea pe scară largă a monedelor de aur, a florinilor, emişi iniţial după modelul şi etalonul florinilor florentini, şi cu notabilele excepţii, în Moldova lui Despot Vodă (1561 - 1563) şi în Ţara Româneacă, în vremea lui Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714), în Ţările Române nu s-au bătut monede de aur în Evul Mediu. Chiar şi în Transilvania, până în ultimele două decenii ale secolului al XIV-lea, numerarul de aur provenea din monetării situate în afara regiunii, fiind bătut la Buda, Pécs şi Kremnitz. De abia în vremea lui Sigismund I, în contextul transformării Transilvaniei într-un avanpost al politicii de zăgăzuire a expansiunii militare otomane la Dunărea de Jos şi Mijlocie, se va trece la deschiderea unor officine destinate baterii monedei de aur. Aceste monetării regale maghiare care au emis monede de aur în secolele XIV-XV au fost: Baia Mare (începutul activităţii se plasează între 1387 - 1401), Baia de Arieş (începutul activităţii se plasează între 1387 - 1401), Sibiu (începutul activităţii se plasează între 1427 - 1430), Braşov (începutul activităţii se plasează între 1427 - 1430), iar mai târziu la Cluj (începutul activităţii se plasează în 1530)[28]. Cel mai activ atelier transilvănean a fost cel de la Baia Mare, a cărui producţie va atinge apogeul în perioada care a urmat reformei lui Mathia Corvin, din 1467. Cu toate aceste, chiar şi după începerea producerii monedelor de aur în atelierele transilvănene, o parte importantă a numerarului din acest metal continua să provină din afara provinciei, mai ales de la Kremnitz, unde se găsea principala monetărie a Regatului maghiar.

            După 1541, odată cu transformarea Transilvaniei în principat autonom sub suzeranitate otomană, atelierele controlate de principii ardeleni au bătut o cantitate importantă de monede de aur. Deşi emisiunile transilvănene de aur au urmat sistemul tradiţional maghiar, având ca nominal de bază ducatul, monetăria principatului numără şi piese excepţionale valorând 10, 12, 25, 50 şi chiar 100 de ducaţi, dar şi fracţiuni de ½ şi ¼ ducaţi,  în atelierele de la Cluj, Sibiu, Alba Iulia, Făgăraş, Sighişoara şi Baia Mare[29]. Emisiunile autonome transilvănene vor înceta în 1690, odată cu anexarea principatului de către Habsburgi.

Temporar, în secolele XVI-XVII unele monetării transilvănene, în special Baia Mare, au emis şi monede pentru suveranii din dinastia de Habsburg, în calitatea lor de regi ai Ungariei. Din 1692 până în 1780, în Transilvania s-au emis atât monede de aur cu stema principatului, cât şi piese destinate celorlalte posesiuni imperiale şi regale ale Habsburgilor. Până în 1765 la Baia Mare s-au produs ducaţi şi fracţiuni cu stema imperială sau a regatului maghiar. Mai complexă a fost situaţia la Alba Iulia, unde s-au bătut până în 1780 atât monede cu stema transilvăneană cât şi cu cea imperială. După această dată atelierul a emis monede de aur, respectiv ducaţi şi multipli ai acestora, cu stema imperială între 1783 - 1804, 1813 - 1815, 1818 - 1830, 1835 - 1848 şi 1853 - 1867. Doar într-un an, în 1858, atelierul de la Alba Iulia a emis şi coroane.

            După realizarea dualismului, Alba Iulia a devenit cea de-a doua monetărie a Regatului maghiar care avea sarcina să bată monede de aur. Aici s-au emis ducaţi între 1868 - 1871, iar între 1870 - 1871 piese de 4 florini/10 franci şi 8 florini/20 de franci[30]. Din 1871 atelierul a fost închis, baterea monedelor fiind concentrată la Kremnitz.

O acţiune episodică în producerea monedelor de aur în spaţiul medieval românesc o reprezintă baterea altınilor în atelierul de la Mudava (Moldova Veche), în timpul domniei lui Suleyman I, probabil în 1566[31].

La sud şi est de Carpaţi, prima încercare autohtonă de a bate monede de aur în             Evul Mediu a avut loc în Moldova, în vremea lui Despot Vodă. În cadrul reformei sale monetare profunde[32], care urmărea atât introducerea în această ţară a sistemului monetar din Europa Occidentală, cât şi armonizarea acestuia cu sistemul monedei de calcul moldoveneşti, utilizat pentru calcularea tuturor plăţilor, şi cu sistemul otoman, ale cărei monede reale erau folosite pe scară largă în tranzacţiile cotidiene. Alături de taleri, monede mari de argint, emişi în monetăria de la Suceava, în 1562 şi 1563, din ordinul lui Despot Vodă au fost bătuţi şi ducaţi, în anul 1563. Din acest tip monetar nu s-a păstrat decât un singur exemplar, păstrat în colecţiile Muzeului Naţional Maghiar din Budapesta. Extrema raritate a monedelor de aur ale lui Despot Vodă constituie un indiciu al faptului că volumul emisiunii a fost limitat. O sursă poloneză din această epocă vorbeşte însă de existenţa a sute de astfel de monede în posesia unor boieri moldoveni, care făcuseră parte din anturajul principilor Despot Vodă şi Ştefan Tomşa.

            Dincolo de prestigiul şi avantajele materiale importante care rezultau din baterea de monede proprii, decizia lui Despot Vodă de a pune în circulaţie ducaţi şi taleri a fost determinată de o stringentă necesitate politică, cea a asigurării numerarului necesar plăţii mercenarilor care l-au adus la putere. Metalul necesar baterii monedelor a provenit din confiscarea şi topirea veselei liturgice şi a ferecăturilor de icoane din mănăstirile moldoveneşti. Dirijarea cu predilecţie a monedelor către o categorie socială foarte limitată numeric şi mobilă, cum erau mercenarii, a făcut ca ea să aibă un impact redus pe plan intern. De fapt, cea mai mare parte a emisiunilor de ducaţi şi de taleri ale lui Despot Vodă avea să fie scoasă din ţară, schimbată pe numerar local central şi vest-european, fiind ulterior topită.

            În Ţara Românească singura tentativă de a bate monede de aur datează de abia din 1713. În acel an principele Constantin Brâncoveanu a ordonat baterea în monetăria de la Alba Iulia a unor monede de cinci şi şase ducaţi[33]. Şi în acest caz, decizia domnului Ţării Româneşti face parte dintr-o încercare de reformă monetară care urmărea să introducă în ţară sistemul monetar central şi vest european şi să transforme monedele de calcul ale visteriei, leii şi galbenii, în monede reale[34]. Bătute în număr limtat, monedele lui Constantin Brâncoveanu nu au apucat să fie puse în circulaţie. Cea mai mare parte a lor, depusă în visterie, a fost confiscată de turci în 1714, fiind transportată la Istanbul şi topită. Azi emisiunile acestui principe constituie mari rarităţi numismatice.

            Deşi există numeroase surse contemporane şi descoperiri monetare care atestă prezenţa în Ţările Române, în cursul secolelor XVI - XVII, a unei importante activităţi “oficiale”, “semioficiale” şi “private” de falsificare a monedelor străine[35], ele par să fi vizat numai moneda de argint. Imitaţiile cu greutate şi titlu foarte reduse ale ducaţilor veneţieni din secolele XIV-XV, descoperite în număr mare în Moldova, pe care Em. Condurachi le-a atribuit unor ateliere din această ţară[36], au fost ulterior considerate ca emisiuni genoveze[37]. În realitate, numai o mică parte din descoperirile de ducaţi imitativi din Moldova poate fi sigur pusă pe seama atelierului genovez din Chios, restul putând să provină din ateliere genoveze pontice, în primul rând de la Caffa (ale cărui emisiuni de aur, multă vreme rămase necunoscute, au fost recent descoperite), sau din monetării otomane, specializate în imitarea ducaţilor veneţieni.

            Studiul documentelor interne şi externe din secolele XIV - XVIII, ca şi al descoperirilor monetare ne permite să reconstituim, în linii mari, nu numai rolul jucat de aurul monetizat în viaţa economică, socială şi politică a Ţărilor Române, dar şi mozaicul de emisiuni străine de aur folosite cu precădere de românii din Veacul de Mijloc. Sursele indică o utilizare predilectă a monedei de aur ca mijloc de plată pentru achiziţia unor bunuri importante, în primul rând a pământului, ca mijloc de plată esenţial în domeniul politic, în primul rând pentru achitarea tributurilor datorate Ungariei, dar mai ales al celor datorate Imperiului Otoman, ca instrument al politicii interne şi propagandei domneşti, fiind rezervat donaţiilor şi milosteniilor princiare, dar şi acumulării în visteria statală sau personală a voievozilor[38].

            Deşi documentele de epocă din Ţara Românească şi Moldova din secolele XIV-XV vorbesc destul de frecvent despre folosirea monedelor de aur, până în prezent, cu excepţia a cinci tezaure remarcabile, cum ar fi cele de la: Brăeşti (com. Brăeşti, jud. Botoşani)[39], Târgovişte (jud. Dâmboviţa)[40], Dudaşu Schelei, publicat sub denumirea improprie de tezaurul de la Schela Cladovei (Schela Cladovei, com. suburbană a mun. Drobeta-Turnu Severin)[41], Victoria (fost Cârpiţi, com. Victoria, jud. Iaşi)[42] şi Schinetea (com. Dumeşti, jud. Vaslui)[43], descoperirile colective de monede de aur sau cele mixte, reunind piese de aur şi argint, din această perioadă în regiunile de la sud şi est de Carpaţi sunt surprinzător de rare. Nici în Transilvania sau Banat numărul tezaurelor de monede de aur din secolele XIV-XV care sunt accesibile până în prezent comunităţii ştiinţifice nu este prea mare. În acest sens putem să cităm descoperirile de la Alba Iulia[44] şi un tezaur dintr–o localitate neprecizată din Banat[45]. După părerea noastră, această raritate a descoperirilor de monede de aur din secolele XIV - XV nu se explică prin faptul că epoca ar fi fost stabilă din punct de vedere politico-militar, deci că nu ar fi existat factori care să favorizeze tezaurizarea, ascunderea sau pierderea monedelor. Dimpotrivă, căci avem destul de multe tezaure din monede de argint sau billon din această perioadă. Credem că explicaţia situaţiei rezidă în două fenomene sociale şi economice care au caracterizat circulaţia numerarului de aur în societatea feudală a vremii. Pe de-o parte, aurul era destul de rar, deci puţin accesibil la nivelul societăţii. Cea mai mare parte a monedelor de aur era concentrată în mâinile principilor şi marii boierimi, care reprezentau interlocutorii favoriţi ai negustorilor străini şi principalii beneficiari ai avantajelor comerţului internaţional. Disponibilităţile financiare ale acestora au fost cel mai adesea investite în bunuri de prestigiu, stofe şi bijuterii, în achiziţionarea de pământuri, sau în realizarea de construcţii ecleziastice. Pe această cale, cea mai mare parte a acestor sume a părăsit Ţările Române, sau a fost convertită în bijuterii, care au fost periodic reciclate, pe măsură ce moda se schimba, sau în construcţii monumentale şi mobilier eclesiatic, deci nu au lăsat urme monetare.             Tot fără urme monetare au dispărut şi sumele cheltuite pentru scopuri politice, cu prilejul luptelor interne sau externe, sau pentru plata tributurilor.          

            Structura tezaurelor timpurii de la Brăeşti şi Schela Cladovei este dominată de ducaţii veneţieni şi imitaţiile lor, devenite monede internaţionale vehiculate de marele comerţ din estul Mediteranei şi bazinul pontic în secolele XIV - XV, după ieşirea de pe scenă a hyperperilor bizantini, precum şi de florinii maghiari, noile monede de referinţă ale comerţului internaţional central european. Desigur, în cele mai multe cazuri, emisiunile de aur maghiare din descoperirile din Ţara Românească şi Moldova, din secolul al XIV-lea până târziu, în secol al XIX-lea, nu constituie altceva decât haina monetară a raporturilor economice şi politice ample pe care aceste ţări le întreţineau cu Transilvania.

            În tezaurele mai târzii, cum sunt cele de la Victoria şi Schinetea, elementul esenţial al numerarului de aur este alcătuit din imitaţii, cu greutate şi titlu reduse, ale ducaţilor veneţieni, unii bătuţi în Chiosul genovez, iar alţii în ateliere levantine neprecizate, posibil genoveze, dar, fără îndoială şi otomane. Această categorie de emisiuni de aur a fost vehiculată tot de comerţul internaţional pontic.

            Trebuie să subliniem faptul că marea frecvenţă a descoperirilor izolate, ca şi a tezaurelor de astfel de imitaţii ale ducaţilor veneţieni din Moldova secolului al XV-lea indică o participare tot mai sporită a unor pături largi ale populaţiei locale la beneficiile comerţului internaţional, care în urmă cu un secol erau rezervate numai vârfurilor societăţii moldoveneşti.

            Cele două componente majore ale numerarului de aur din spaţiul românesc din secolele XIV-XV, ducaţii veneţieni şi imitaţiile lor, precum şi florinii maghiari, sintetizează extrem de plastic participarea masivă a românilor la derularea schimburilor internaţionale dintre Est şi Vest, ca şi beneficiile importante care rezultau din exploatarea poziţiei cheie a teritoriilor de la Dunărea de Jos în desfăşurarea schimburilor medievale trans-europene. Din analiza structurii tezaurelor amintite rezultă clar preponderenţa până în ultimul sfert al secolului al XV-lea a componentei levantino-pontice a comerţului internaţional, în detrimentul celui central european în economia spaţiului românesc.

            Tezaurul de la Brăeşti nu constituie numai cea mai fidelă oglindă a ramificaţiilor complexe şi îndepărtate ale comerţului internaţional al Moldovei în primele decenii de existenţă statală de sine stătătoare (el conţine, printre altele şi o monedă genoveză şi o monedă indiană a sultanului de Delhi, Mahmud I Tuqluq, din 1351), dar reflectă foarte pregnant şi impactul comerţului internaţional asupra bogăţiei elitelor locale în jurul lui 1400. La cealaltă extremitate a spaţiului românesc, în zona Porţilor de Fier ale Dunării, tezaurul de la Dudaşu Schelei pune în evidenţă şi importanţa raporturilor politice în pătrunderea monedei de aur în lumea românească medievală. Această descoperire excepţională, probabil o parte a tezaurului domnesc a lui Mihail I (1418  - 1420), pierdut cu prilejul luptelor cu turcii din Banatul de Severin, conţine, pe lângă monede veneţiene, şi imitaţii ale acestora, alături de monede maghiare şi monede de aur franceze, fără îndoială, parte a sumelor aduse de cruciaţii occidentali, cu prilejul cruciadei de la Nicopole din 1396 şi ajunse în visterie, prin cadouri făcute principelui Ţării Româneşti sau prin achiziţionarea de provizii şi servicii. Tezaurul de la Dudaşu Schelei prezintă şi o extraordinară importanţă ştiinţifică pentru istoria monetară a principatelor create de seniorii occidentali în Levant. El conţine unica emisiune de aur a lui Francesco I Gatilusio, “domnul” Lesbosului, cu legendă bilingvă, greacă şi latină, bătută în 1354, cu ocazia primirii insulei ca feudă din partea împăratului Ioan al V-lea Paleologul.

            Repartiţia descoperirilor de monede de aur în spaţiul românesc din secolele XIV - XV indică o frecvenţă sporită a acestora în Moldova, comparativ cu Ţara Românească. Este evident că Moldova era mai bine plasată pe marile drumuri comerciale internaţionale, în primul rând datorită existenţei drumului de la Marea Neagră la Marea Baltică. Acest fapt nu avea numai semnificaţii economice sau sociale, dar şi politice, căci resursele economice consistente rezultate din valorificarea poziţiei strategice a teritoriului şi a participării la comerţul internaţional a oferit Moldovei resursele necesare rezistenţei politico-militare îndelungate şi cel mai adesea încununate de succes, în confruntarea cu Imperiul Otoman şi Polonia de la sfârşitul secolului al XV-lea.

Descoperirile monetare ne permit să trasăm mai bine şi participarea teritoriilor de dincolo de Carpaţi, a Transilvaniei şi Banatului la comerţul internaţional dintre Levant şi Europa Centrală în secolele XIV-XV. Acest fapt este clar reflectat de tezaurul dintr–o localitate neprecizată din Banat, care pe lângă monede de aur maghiare şi veneţiene, conţine şi piese genoveze emise în Chios.

            Descoperirile de monede de aur din spaţiul românesc devin mult mai frecvente la sfârşitul secolului al XVI-lea, pentru a ajunge să constituie un element comun al numerarului circulant în secolele XVII - XVIII/XIX. Numărul mare de tezaure de monede de aur sau mixte, conţinând piese de aur şi argint, între care le menţionăm pe cele de la: Ghimpaţi (com. Ghimpaţi, jud. Giurgiu)[46], Buhăeni (com. Andrieşeni, jud. Iaşi)[47], Bulboca (rai. Anenii Noi, R. Moldova)[48], Bălţata (rai. Criuleni, R. Moldova)[49], Sângerei I (rai. Sângerei, R. Moldova)[50], Stupini (com. Sânmihaiu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud)[51], Oradea (jud. Bihor)[52], Luncani (jud. Luna, jud. Cluj)[53], Cupcui (rai. Leova, R. Moldova)[54], Dezginiže (rai. Ismail, reg. Odessa, Ukraina)[55], Sângerei (rai. Sângerei, R. Moldova)[56], Galaţi-Vadul lui Raşcu (jud. Galaţi)[57], Tanacu (com. Tanacu, jud. Vaslui)[58], Mileanca, impropriu intrat în literatura de specialitate sub numele de tezaurul Sălişte, (com. Mileanca, jud. Botoşani)[59], Cucuruzeni (rai. Orhei, R. Moldova)[60], Ştefan cel Mare (com. suburbană a mun. Oneşti, jud. Bacău)[61], Moscovei (rai. Cahul, reg. Odessa, Ukraina)[62], Baia Mare (jud. Maramureş)[63], Cotnari (com. Cotnari, jud. Iaşi)[64], Cluj-Napoca[65], Hodora (com. Cotnari, jud. Iaşi)[66], Ţigăneşti (com. Munteni, mun. Tecuci, jud. Galaţi)[67], Miorcani (com. Rădăuţi-Prut, jud. Botoşani)[68], Hârlău (jud. Iaşi)[69], Gârbova (rai. Ocniţa, R. Moldova)[70], Ştefăneşti (com. Ştefăneşti, jud. Botoşani)[71], Bucureşti-Str. Brezoianu[72] şi Galaţi-Str. Republicii[73], ca şi al descoperirilor izolate pun în evidenţă o serie de transformări economice, sociale şi financiare care au avut loc nu numai pe plan local, dar şi pe un plan mai larg, regional şi continental. Este vorba, pe de-o parte de o creştere a rolului aurului monetizat în secolele XVI-XVIII, fenomen care s-a datorat, mai ales, declinului şi fluctuaţiilor valorii principalelor nominaluri de argint folosite, în mod tradiţional, în teritoriile româneşti, cum ar fi de exemplu akcelele otomane, dinarii ungureşti, polugroşii, dreipolkerii sau tripli groşi polono-lituanieni. Deprecierea profundă a acestor emisiuni a fost generată atât de criza economică şi politică pe care au traversat-o statele emitente, cât şi de impactul pătrunderii argintului american în sistemele economice şi financiare europene. Criza numerarului de argint de valoare mică sau mijlocie din secolele XVI - XVIII nu a putut fi compensată decât parţial de emiterea şi folosirea monedelor din acest metal cu valoare mare - talerii şi florini de argint, datorită erodării, pe termen lung  a valorii argintului în raport cu aurul.

            În secolele XVI - XIX pătrunderea masivă a argintului a fost însoţită şi de sosirea aurului american pe piaţa europeană. În această epocă nu a fost vorba deci numai de o deteriorare gravă a raportului dintre valoarea celor două metale preţioase, dar şi de o sporire sensibilă a stocurilor de aur disponibile, ceea ce se reflectă şi în descoperirile contemporane din teritoriile româneşti.

Într-un mod, aparent, paradoxal, instabilitatea politică cronicizată care a afectat spaţiul românesc în secolele XVI - XVIII a constituit şi ea un factor care a favorizat recurgerea pe o scară tot mai largă la moneda de aur, ca un element de refugiu al bogăţiei în vremuri tulburi. Tot în mod paradoxal, în unele cazuri activitatea militară care a avut loc pe teritoriul Ţărilor Române în această epocă a contribuit şi ea la difuziunea monedelor de aur.

            Se ştie că a existat o conexiune evidentă între efortul militar sporit şi continuu efectuat de Imperiul Romano-German, de Austria, de Imperiul Otoman şi de către Rusia în decursul secolelor XVI-XIX şi sporirea volumului emisiunilor de monedă de aur al acestor state. Aceasta va avea consecinţe nu numai pe planul intern al imperiilor implicate în conflict, dar va duce şi la o profundă  modificare a peisajului monetar al Europei Centrale şi de Sud-Est. Volumul sporit de emisiuni de aur în epoca modernă al statelor vecine va duce şi la disponibilizarea şi accesibilitatea tot mai mare a numerarului din metal galben în cadrul societăţii româneşti.

            În această vreme, periodic, economia Ţărilor Române a cunoscut adevărate “injecţii” consistente de monedă de aur. Ele s-au efectuat prin intermediul subsidiilor acordate principilor români care s-au ridicat contra Imperiului Otoman de către Imperiul Romano-German şi de alte puteri catolice. Un alt canal prin care au pătruns monedele de aur în lumea românească au fost  plăţile masive făcute de armatele străine care au fost dislocate pe teritoriul principatelor în cursul secolele XVIII - XIX. Dincolo de distrugerile, jafurile şi pierderile umane şi materiale produse de războaie, dincolo de tendinţa marilor puteri de a transfera o parte cât mai mare a cheltuielilor militare pe seama populaţiei locale, prin rechiziţii gratuite sau plătite sub valoarea lor de piaţă, prin contribuţii băneşti extraordinare şi prestări de servicii, prezenţa armatelor străine a însemnat şi introducerea în circulaţia locală a unor sume considerabile, de multe ori în aur, rezultate din soldele cheltuite sau achiziţii. În secolul al XVII-lea şi apoi în perioada următoare au existat unele situaţii când însuşi Imperiul Otoman a fost obligat, în unele cazuri, nu numai să renunţe la plata tributului, dar chiar să trimită sume de bani în Ţările Române, pentru ca să achiziţioneze, contra cost, unele cantităţi de produse din aceste state.

            Efectul plăţilor politice efectuate de puterile străine asupra circulaţiei monetare locale este foarte bine evidenţiat de tezaurele ascunse în vremea lui Mihai Viteazul sau în primii ani ai secolului al XVII-lea. De asemenea, este clar faptul că marea cantitate de emisiuni de aur din secolul al XVIII-lea din tezaure şi descoperiri izolate se leagă în mare măsură şi de evenimentele militare din acest veac.

            În acelaşi timp, trebuie să arătăm că în ciuda presiunii fiscale sporite la care a fost supusă societatea românească în cursul secolelor XVII - XIX, a consecinţelor negative ale purtării operaţiunilor militare pe teritoriul Ţărilor Române, epoca a fost însoţită de o continuă creştere a producţiei şi implicit a bogăţiei sociale.  Faptul este clar pus în lumină şi de descoperirile de monede de aur. Exportul crescut de produse agricole, de sare şi cherestea atât la sud de Dunăre, cât şi spre Europa Centrală şi Occidentală a avut drept consecinţă o balanţă de plăţi constant excedentară şi a fost urmat şi de transferul unei cantităţi sporite de monedă de aur.

            Cu excepţia unei remarcabile sinteze, recente, asupra circulaţiei monetare din secolul al XVI-lea, datorată lui B. Murgescu[74], vechea monografie a lui Gh. Zane, apărută în 1930[75] rămâne în continuare principala sursă de documentare pentru circulaţia monetară din perioada secolelor XVII - XIX.

            Ca şi în perioada precedentă, şi în cursul secolelor XVI - XVIII monedele de aur maghiare[76], precum şi cele veneţiene[77], reprezentau componentele cele mai importante ale numerarului de aur utilizat pe teritoriile româneşti. Acestor emisiuni “tradiţionale” li se vor adăuga, în cursul secolului al XVI-lea, o serie de emisiuni de monede de aur, chemate să joace un rol foarte important în veacurile următoare. Monedelor maghiare li se vor adăuga, între 1541 - 1691, emisiunile Principatului autonom al Transilvaniei, care urmau şi ele acelaşi sistem metrologic[78]. Dintre noii veniţi, rolul cel mai important îl vor juca monedele de aur otomane, care încep să fie prezente în cadrul descoperirilor de la mijlocul secolului al XVI-lea[79]. Un rol excepţional vor juca şi monedele de aur ale Provinciilor Unite ale Ţărilor de Jos, care îşi fac apariţia în spaţiul românesc în ultimul sfert al secolului al XVI-lea[80]. Rolul acestor emisiuni va deveni foarte important în secolul al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIX-lea. De exemplu, nu întâmplător, prin Regulamentele             Organice din 1831 - 1832, ducatul olandez va deveni unitatea monetară de aur etalon a Visteriilor Principatelor Dunărene[81], constituind un veritabil factor de unificare economică şi politică a naţiunii române înainte de 1859. Aprecierea de care s-au bucurat ducaţii olandezi pe plan comercial şi politic explică atât emiterea ilegală unor piese de acest tip în atelierele ruseşti, cât şi preluarea tipului lor de către revoluţionarii polonezi. O astfel de piesă, prima de acest fel semnalată în colecţiile româneşti, aflată în proprietatea Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, este publicată în acest catalog (nr. catalog IV 54). 

Deschiderea economică a pieţei Ţărilor Române după tratatul de la Küçuk Kaynarci, din 1774 şi celui de la Adrianopol, din 1829, ca şi creşterea influenţei politice a Rusiei la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIX-lea la Dunărea de Jos, au fost însoţite şi de pătrunderea în spaţiul românesc a unor emisiuni de aur occidentale şi ruseşti, fără ca acestea să poată disloca poziţiile privilegiate ale monedelor de aur austriece, maghiare, otomane şi olandeze.

            De abia după crearea sistemului monetar naţional modern al leului, în anul 1867, prin apariţia piesele de aur de 20 de lei, bătute pentru prima oară, experimental, în 1868 şi pe scară largă după 1870, economia statului român va avea la dispoziţie propriile sale emisiuni de aur. Având în vedere faptul că în anii ’60 - ’70 ai secolului al XIX-lea România era orientată din punct de vedere economic şi comercial preponderent spre Austro-Ungaria, spaţiul german şi Imperiul Otoman (unde se introdusese lira otomană, modelată după etalonul de greutate şi titlu al lirelor britanice), adoptarea etalonului emisiunilor de aur al Uniunii Monetare Latine, modelat, în fapt, după cel francez a fost, în mare măsură, o decizie politică.

            Primele emisiuni moderne de monede de aur româneşti, cele din 1868, au fost bătute la Berlin. Din februarie 1870 s-a deschis Monetăria Statului din Bucureşti, unde s-au emis monedele de 20 de lei din anii 1870, 1883, 1884 şi 1890. Emisiunea din 1906, care cuprindea şi noi nominaluri, cum ar fi cele de: 12,5, 25, 50 şi 100 de lei, pe lângă cele deja obişnuite de 20 de lei, a fost bătută la Bruxelles. Procesul de batere sistematică a monedelor de aur româneşti va înceta în 1906[82].

            Datorită posibilităţilor economice şi financiare limitate ale statului român, volumul emisiunilor de monede de aur din secolele XIX - XX a fost relativ redus, dacă avem în vedere cantitatea de monede de metal galben bătute de alte state europene. Pentru piesele cu valoarea nominală de 20 lei volumul emisiunilor a variat între 5.000 de monede, în 1870 şi 196.000 exemplare, în 1890. Volumul emisiunii bătute în anul 1890 reprezintă apogeul producţiei de monedă de aur în România. Pentru celelalte nominaluri, cantitatea oscilează între 32.000 de exemplare pentru piesele de 12,5 lei, 24.000 de exemplare pentru piesele de 25 lei, 28.000 exemplare pentru cele de 50 de lei şi numai 3.000 de exemplare pentru piesele de 100 de lei.

            O mare parte a emisiunilor de aur moderne româneşti din secolul XIX - XX au fost demonetizate şi topite, ori s-au pierdut, fiind trimise în 1917 la Moscova, împreună cu tezaurul Băncii Naţionale a României, care nu a mai fost restituit de autorităţile sovietice. Datorită acestui fapt, monedele de aur româneşti sunt în realitate mult mai rare decât ar lăsa să se întrevadă evaluările din cataloagele de licitaţie.

            Faptul că monedele de aur româneşti moderne urmau etalonul emisiunilor Uniunii Monetare Latine a permis circulaţia paralelă în România, până la primul război mondial, şi a pieselor franceze, italiene, belgiene şi greceşti de 20 de franci, lire sau drahme, ca şi a multiplilor sau submultiplilor lor.

Crearea statului modern în 1859, devenit independent în 1877, nu a rezolvat decât parţial unificarea circulaţiei monetare a spaţiului românesc, căci o parte importantă a teritoriilor locuite de români au rămas sub ocupaţie străină. În Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, până în 1918 vor circula monedele de aur ale Imperiului austriac, devenit după 1867 Imperiul Austro-Ungar, ducaţii, diviziunile şi multipli lor, sovranii, piesele de ½ coroană şi de o coroană, precum şi cele de 4florini/10 franci şi 8 florini/20 de franci, emise înainte de reforma monetară din 1892. După 1892 au fost larg folosite piesele de 10, 20, 50 şi 100 de coroane. În Basarabia, aflată din 1812 sub ocupaţie rusească au circulat monedele de 5, 7,5, 10, 15, 25 şi 37,5 ruble, care au fost reformate între anii 1886 şi 1898, prin modificarea titlului şi greutăţii.

            Desăvârşirea unităţii naţionale în 1918, ca şi a unificării monetare în 1921 nu au fost însoţite şi de punerea în circulaţie a unor noi emisiuni monetare de aur destinate nevoilor circulaţiei curente. După primul război mondial, România nu va mai bate monede de aur cu putere circulatorie, ci numai piese comemorative, din aşa numita categorie “non circulating legal tender”, piese a căror valoare legală nu avea nici o legătură cu cea nominală înscrisă pe ele[83]. Acest tip de emisiuni erau tranzacţionate ca oricare alte mărfuri. Preţul lor varia în funcţie de cotaţia aurului, de anumiţi coeficienţi determinaţi de cheltuielile de batere, de punere în circulaţie, precum şi de cererea şi oferta pe piaţa financiară şi numismatică. Numărul pieselor bătute a fost prea mic ca să poată influenţa în mod real procesul circulaţiei monetare ale unui stat care nu numai că îşi dublase teritoriul şi populaţia după primul război mondial, dar avea acum o economie incomparabil mai extinsă şi mai complexă decât cea dinainte de 1914.

            Primele piese de aur comemorative din perioada de după 1918 s-au emis în 1922, cu prilejul încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria ca suverani ai tuturor românilor. Cu această ocazie s-au bătut la Londra piese pe care era menţionată valoarea nominală de 25 lei (150.000 de exemplare), 50 de lei (105.000 exemplare) şi 100 lei (30.000 exemplare). Greutatea şi titlul pieselor corespundeau celor ale vechilor emisiuni româneşti din vremea lui Carol I (de fapt cel al Uniunii Monetare Latine).

            O altă serie de emisiuni a fost pusă în circulaţie în anii 1939 - 1940, la noua Monetărie a Statului din Bucureşti, redeschisă în 1935. Ele erau destinate să celebreze cea de a zecea aniversare a venirii pe tron a regelui Carol al II-lea. Cu acest prilej s-au emis atât piese care aveau înscrise pe ele valoarea nominală de 20 lei şi 100 de lei, după vechiul etalon al Uniunii Monetare Latine, dar şi piese monetare fără un nominal precis, a căror greutate de 42 g. nu corespundea nici unui sistem monetar actual sau mai vechi. Aceste emisiuni de tip medalic sunt impropriu denumite "galbeni mari", termen prin care în mod tradiţional românii desemnau piesele de patru sau cinci ducaţi. Nu există date oficiale despre volumul emisiunii, dar judecând după raritatea lor extremă, se pare că nu s-au produs mai mult de câteva sute de piese. De altfel, cea mai mare parte a acestora a fost reţinută şi scoasă din ţară de către Carol al II-lea, ceea ce face ca aceste monede să constituie şi mai mari rarităţi numismatice.

Ultimele emisiuni de monede de aur româneşti datează din anul 1944 (în realitate din prima parte a anului 1945), deşi prima dată figurează pe monede.             Este vorba de piesele fără valoare nominală, cântărind 6,55 g, bătute pentru a comemora readucerea Ardealului de Nord în cadrul statului român, după aproape patru ani de ocupaţie străină, în urma dictatului de la Viena. S-au pus în circulaţie 74.480 exemplare, bătute la Monetăria Statului din Bucureşti. Teoretic, măsura de punere în circulaţie a pieselor de aur avea şi o funcţie antiinflaţionistă, prin vânzarea de aur urmând să se resoarbă o parte din excesul de monedă de hârtie de pe piaţă. Acestea erau explicaţiile oficiale, căci în realitate, conducerea politică şi economică a ţării a încercat să pună la adăpost o parte a rezervelor de aur ale Băncii Naţionale a României, de o eventuală confiscare din partea autorităţilor de ocupaţie sovietice.

            În toată perioada de după primul război mondial, în România a continuat folosirea de către publicul larg a vechilor monede de aur emise de regele Carol I, a monedelor de aur străine emise în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, precum şi a unor emisiuni străine contemporane, din perioada interbelică, chiar dacă aurul încetase să mai fie un mijloc de plată curent. O serie de monede de aur foarte importante şi general acceptate, ca de exemplu, piesele de 20 de franci francezi sau elveţieni (şi echivalentul lor din alte state), sovereign-ii britanici (“lirele sterline”), sau piesele de 20 de dollari SUA erau cotate la bursă, preţul lor în lei fluctuând. Desigur, exista şi atunci o piaţă “neagră” a monedelor de aur, cu preţuri sensibil mai mari decât cele oficiale. Perioadele de tulburări politice, economice şi sociale, războaiele, revoluţiile şi vremurile de inflaţie galopantă constituiau factori favorizanţi ai utilizării monedelor de aur, ca formă de investiţie sigură, sau de păstrare nealterată a valorii averilor, de tezaurizare.

            Regimul liberal al aurului, care permitea deţinerea şi folosirea fără restricţii de către persoanele fizice sau juridice a monedelor sau lingourilor din metal galben a luat sfârşit în 1938, odată cu publicarea decretului nr. 1037/1938. Sub pretextul pregătirii ţării pentru a face faţă înrăutăţirii situaţiei politice internaţionale şi a iminenţei unui nou război, autorităţile au impus interdicţia de deţinere şi folosire a numerarului de aur de către persoanele fizice, care trebuiau să le preschimbe obligatoriu la oficiile Băncii Naţionale a României. De asemenea, folosirea monedei de aur de către persoanele juridice a fost şi mai mult restricţionată. Mai mult decât atât, orice încălcare a regimului aurului devenea faptă penală. Legal, şi după 1938 erau exceptate de la depunere şi preschimbare la Banca Naţională a României podoabele constituite din monede şi piesele făcând parte din colecţiile numismatice. Această legislaţie a fost menţinută şi de regimul Antonescu. După o scurtă perioadă de relaxare, în anii 1945 - 1946, legată de emiterea monedelor comemorative dedicate eliberării Transilvaniei de Nord, începând cu anul 1947, autorităţile au declanşat o adevărată vânătoare a deţinătorilor de monede de aur, inclusiv a celor care intraseră în mod legal în posesia acestora în anii 1945 - 1946. Suportul legal al acestei acţiuni a fost oferit de legea nr. 487/1947.

            Sub regimul comunist, legislaţia represivă în domeniul aurului iniţiată de Carol al II-lea şi mult înăsprită în 1947 a fost aplicată cu numeroase fărădelegi şi violenţe. Cu acest prilej, reglementările au devenit din ce în ce mai opresive şi arbitrare, deschizând porţile unor nesfârşite abuzuri. Adesea au fost confiscate inclusiv podoabele realizate din monede, salbele, a căror deţinere era teoretic legală. Mii de cetăţeni au fost deposedaţi de monedele şi obiectele de aur, mulţi fiind condamnaţi la ani grei de temniţă pentru culpa de a fi fost posesorii unei singure monede “interzise” la deţinere.

            La începutul anilor ’60, odată cu adoptarea decretului nr. 210/1960, autorităţile au încercat să pună în aplicare unele măsuri pragmatice, destinate să sporească şi pe seama populaţiei stocurile de metal galben, secătuite de plata despăgubirilor datorate ţărilor occidentale pentru bunurile naţionalizate în 1948.  Deşi reglementarea din 1960 menţinea spiritul represiv anterior, ea încerca să determine predarea “benevolă” către sucursalele Băncii Naţionale a României a monedelor de aur de către deţinători. Aceştia erau încurajaţi să procedeze astfel, prin promisiunea dezincriminării faptei de deţinere anterioare, a păstrării anonimatului celor care predau piesele şi de plata, pe loc, a unei sume compensatorii. Ultima modificare a regimului metalelor preţioase şi implicit a statului monedelor de aur sub regimul comunist s-a produs în 1978, prin adoptarea decretului nr. 244/1978. Cu acest prilej, controlul şi interdicţiile, valabile până atunci numai pentru aur, au fost extinse şi la metalele platinoide şi la argint. De asemenea, deţinerea de monede de aur pentru colecţiile numismatice, iar după 1978, şi de argint, trebuia să facă obiectul unei autorizări speciale. După 1985 s-a ajuns la situaţia absurdă, prin care chiar şi unele muzee au fost obligate să-şi depună piesele monetare de aur şi de argint la sucursalele locale ale Băncii Naţionale a României, deturnându-le de la menirea lor culturală şi ştiinţifică. Aceiaşi soartă au avut-o numeroase tezaure recuperate de organele de miliţie, care anterior erau predate muzeelor.  

            În aceste condiţii, când mişcarea metalelor preţioase era strict controlată şi monopolizată de stat, nu este de mirare că, spre deosebire de alte ţări socialiste, ca de exemplu: Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, Iugoslavia şi Albania, din 1946 până în 1982 - 1983 România nu a mai emis monede de aur (şi nici de argint). Piesele comemorative româneşti de aur de 500 şi 1000 de lei din 1982 şi 1983, dedicate aniversării a 2050 de la crearea statului dac centralizat şi independent au fost bătute în străinătate, în SUA, de o firmă particulară, care a plătit statului român o redevenţă în schimbul dreptului de a utiliza însemnele şi titlul oficial pe aceste monede.

            După revenirea societăţii româneşti la regimul democratic pluralist şi la economia de piaţă, se va produce şi o reluare treptată a emisiunilor comemorative din metale preţioase de către Banca Naţională a României. În 1995, după o întrerupere de 40 de ani, s-au pus în circulaţie primele monede de argint româneşti, iar în 1998 a fost reluată şi baterea monedelor de aur cu prilejul aniversării a 150 de ani de la Revoluţia de la 1848 şi a 80 de ani de la desăvârşirea unităţii naţionale a românilor. În mod simbolic, reînceperea baterii de monede de aur avea loc la o distanţă de 130 de ani de la momentul baterii primelor emisiuni moderne româneşti. După 1998 emiterea de monede de aur comemorative a devenit o practică normală, an de an crescând calitatea artistică şi tehnică, ca şi diversitatea tematică a acestor piese.

O publicare sistematică a descoperirilor de monede de aur, dincolo de indiscutabila lor valoare patrimonială sau artistică, reprezintă un important demers ştiinţific şi cultural, a cărui impact depăşeşte cu mult sfera interesului local, regional sau naţional, datorită faptului că circulaţia monetară nu cunoaşte graniţe politice sau culturale. Cunoaşterea descoperirilor de monede de aur din spaţiul carpato-dunăreano-pontic constituie o sursă majoră pentru cunoaşterea istoriei politice, economice şi sociale a acestei zone. Valoarea lor ca surse istorice poate fi sintetizată în constatarea succintă că aceste monede pot oferii indicii şi chiar parametri cuantificabili ai participării populaţiei din acest spaţiu geografic la mari desfăşurări politice sau la schimburile internaţionale. Descoperirile de monede de aur din toate timpurile sunt un indicator al gradului de integrare a unei regiuni în marile procese politice, economice şi culturale continentale sau globale.

            Dincolo de importanţa ştiinţifică şi culturală a patrimoniului numismatic, evidenţa şi publicarea sistematică a pieselor monetare din aur din colecţiile publice a devenit o necesitate stringentă, în condiţiile agresiunilor şi pierderilor diverse pe care le-a cunoscut şi le cunoaşte moştenirea noastră culturală, procese care s-au accelerat şi agravat, mai ales după 1989.

În cursul ultimilor patru decenii a existat un interes constant din partea numismaţilor români pentru editarea descoperirilor de monede de aur. Foarte importantă, prin numărul şi diversitatea emisiunilor, ca şi prin exemplul şi modelul oferit specialiştilor din alte instituţii, a fost publicarea unei părţi din colecţia de monede din aur din colecţiile Cabinetului Numismatic al Bibliotecii Academiei Române, întreprinsă de O. Iliescu şi colaboratorii săi[84]. Tot pentru această colecţie, cea mai importantă din România, trebuie să semnalăm relativ recenta publicare a două cataloage ale unor categorii de monede din colecţia ing. Constantin C. Orghidan, care ilustrează şi o serie de emisiuni de aur[85]. Deosebit de importantă a fost lansarea, la sfârşitul anilor ’60 şi în anii ’70 şi ’80, a acţiunii de publicare a unor cataloage de colecţii muzeale. Cu toate imperfecţiunile, erorile sau limitările lor, inerente de altfel oricărei lucrări de acest gen, trebuie să subliniem importanţa apariţiei cataloagelor colecţiilor Muzeului Judeţean de Istorie Sălaj, din Zalău[86], ale Muzeului Naţional de Istorie din Iaşi[87], ale Muzeului Judeţean de Istorie Maramureş, din Baia Mare[88], ale Muzeului Judeţean de Istorie Braşov[89], ale Muzeului Judeţean de Istorie Mureş, din Târgu Mureş[90], din câteva muzee din nord-vestul Transilvaniei, precum şi din colecţia Muzeului Ţării Crişurilor din Oradea şi ale altor câteva muzee din vestul Transilvaniei[91]. De asemenea, au făcut obiectul unor publicării de mai mică amploare, prin articole sau studii, monedele antice şi bizantine din colecţiile: Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, din Ploieşti[92], Muzeului Dunării de Jos din Călăraşi[93], Muzeului Orăşenesc Sebeş, jud. Alba[94], Muzeului Judeţean de Istorie Teleorman, din Alexandria[95], Muzeului Judeţean Olt, din Slatina[96], Institutului de Cercetări Eco-Muzeale (fostul Muzeul al Deltei Dunării din Tulcea)[97], Muzeului “Vasile Pârvan” din Bârlad[98], Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa[99], Muzeului Brăilei[100], Muzeului Comunal din Săveni, jud. Botoşani[101], Complexului Muzeal Naţional "Curtea Domnească" Târgovişte[102], Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia[103], Muzeului Judeţean de Istorie “Iulian Antonescu”, din Bacău[104], Muzeului Judeţean de Istorie din Galaţi[105], Muzeului Olteniei in Craiova[106], Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca[107], Muzeului Judeţean de Istorie Neamţ, din Piatra Neamţ[108], Muzeului Judeţean de Istorie Bistriţa-Năsăud, din Bistriţa[109], Muzeului Banatului Montan din Reşiţa[110], Muzeului Municipal Bucureşti şi Colecţiei Maria şi G. Severeanu, secţie a aceluiaşi muzeu[111], Muzeului Judeţean de Istorie Buzău[112], ale Muzeului Judeţean de Istorie Botoşani[113]. De asemenea, au văzut lumina tiparului o parte din descoperirile de monede antice, bizantine şi medievale păstrate în colecţia Muzeului Naţional de Istorie a României din Bucureşti[114]. De asemenea trebuiesc menţionate şi publicările monedelor de aur din colecţia Institutului de Arheologie “Vasile Pârvan” din Bucureşti[115].

            Credem că nu este lipsit de importanţă să amintim aici şi publicarea sistematică, după 1990, a unor tezaure conţinând monede medievale şi moderne de aur descoperite în Basarabia, aflate în colecţii publice din Republica Moldova[116].

            În ciuda listei destul de bogate de contribuţii menţionată mai sus, până în prezent nu avem informaţii despre conţinutul colecţiilor de monede de aur decât dintr-o infimă parte a instituţiilor publice care posedă un astfel de patrimoniu. Mai mult decât atât, toate publicaţiile sunt parţiale şi nesistematice. Cu rare excepţii, cataloagele sau articolele şi studiile publicate până în prezent au privit doar descoperirile de monede antice şi bizantine sau unele tezaure medievale, lăsând deoparte numeroasele monede moderne şi contemporane păstrate în colecţiile noastre publice. Nu greşim atunci când afirmăm că publicaţiile de până acum nu oferă decât o palidă imagine a extraordinarului patrimoniu numismatic care se păstrează în colecţiile publice româneşti, în primul rând în cele muzeale.

            Ideea noastră mai veche, apărută în a doua parte a anilor ’80, a lansării unei acţiuni de publicare sistematică a monedelor de aur şi tezaurelor monetare aflate în colecţiile publice româneşti, pornind de la extraordinara bază de date asupra patrimoniului cultural naţional constituită şi gestionată de Institutul de Memorie Culturală-CIMEC a prins contur tot mai clar după 1990, în urma numeroaselor şi fructuoaselor discuţii pe care le-am avut cu Dan Matei, directorul acestei instituţii şi cu Irina Oberländer-Târnoveanu, directorul adjunct al institutului. Cu deschiderea culturală largă şi spiritul practic care-i caracterizează, colegii mei de la CIMEC au îmbrăţişat cu entuziasm cauza unei astfel de întreprinderi, contribuind cu sugestii utile la conturarea ei practică şi punând la dispoziţie toate resursele disponibile în acel moment. Un model extrem de util de urmat, în fond, chiar dacă nu în formă, ni s-a părut a fi şi seria de publicaţii franceze Cahiers Ernest-Babelon - L’or monnaye, care a debutat în 1982.

            Iniţial, în anii 1991 - 1994, ca o parte preliminară a proiectului, am verificat, regularizat şi corectat o parte din fişele de evidenţă trimise de diverse muzee, stocate la CIMEC. În anii 1995 - 1996, împreună cu colegele mele Paraschiva Stancu, Ana-Maria Velter şi Katiuşa Pârvan, am demarat procesul de verificare, corectare şi completare a fişelor de monede de aur din colecţia Cabinetului Numismatic al Muzeului Naţional de Istorie a României. Din păcate, ulterior, o serie de obligaţii profesionale şi personale ne-au împiedicat să finalizăm redactarea celor două volume planificate să cuprindă acest material. Încă de la început, din 1995 colega noastră Oltea Dudău de la Muzeul Naţional Bruckenthal, din Sibiu s-a alăturat şi ea proiectului. Muncind cu multă seriozitate, ea a reuşit să termine încă de acum doi ani redactarea catalogului monedelor de aur din colecţia celui mai vechi muzeu al ţării. Din păcate, datorită unor absurde şi de neînţeles piedici birocratice, venite chiar din sânul instituţiei, nu a putut realiza fotografierea valorosului material numismatic, deşi CIMEC s-a oferit să acopere total sau parţial cheltuielile.

            Începând cu anul 1997, odată cu integrarea în colectivul CIMEC-ului a foştilor mei studenţi, Mihai Dima şi Aurel Vîlcu au fost şi ei cooptaţi în proiect. Mai mult decât atât, cu entuziasmul şi energia care-i caracterizează, ei au trecut la realizarea practică a unui volum, pe care soarta l-a făcut să fie primul finalizat din această serie. Ei au reuşit să atragă o serie de colaboratori loiali şi serioşi, în persoana Anei Dicu, de la Muzeul Judeţean Buzău, Marian Neagu, directorul “Muzeului Dunării de Jos” din Călăraşi, Emil Păunescu, directorul Muzeului “Teohari Antonescu” din Giurgiu şi a Elisabetei Savu, de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, din Ploieşti. Trebuie să amintim aici sprijinul foarte eficient şi plin de înţelegere colegială pe care l-a oferit realizării volumului de faţă dr. Eugen-Marius Constantinescu, de la Muzeul Judeţean Buzău.

Ulterior, acestui proiect s-a alăturat şi fosta Direcţie a Muzeelor şi Colecţiilor din Ministerul Culturii, care l-a înscris în acţiunile prioritare şi a finanţat, în anii 1997 - 1999, o parte din cheltuielile legate de această lucrare importantă. Cu regret trebuie să menţionez că, după demisia mea de la conducerea Direcţiei Muzeelor şi Colecţiilor, în iunie 1999, cel care a venit în fruntea direcţiei nu numai că a sistat finanţarea proiectului, dar s-a încercat chiar şi stoparea lui, prin manevre oculte sau presiuni nevoalate, în ciuda interesului pe care acest organ îl clama “urbi et orbi” pentru evidenţa şi valorificarea patrimoniului cultural naţional … În aceste condiţii deloc prielnice, proiectul a fost salvat de sprijinul material consistent alocat de CIMEC şi de entuziasmul şi munca colaboratorilor care investiseră atâtea eforturi pentru materializarea lui.

Primul volum din seria Monede de aur din colecţiile publice din România, publicat atât în formă clasică, pe hârtie, cât şi în format digitizat, ca CD-ROM, realizat de Aurel Vîlcu, Ana Dicu, Marian Neagu, Mihai Dima, Emil Păunescu şi Elisabeta Savu îşi propune să prezinte monedele de aur din colecţiile a patru muzee din Muntenia Centrală şi de Est, respectiv: Muzeul Judeţean Buzău, Muzeul “Dunării de Jos” din Călăraşi, Muzeul “Teohari Antonescu” din Giurgiu şi Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova din Ploieşti. În toate cazurile este vorba de colecţiile unor muzee relativ noi, create sau revitalizate după anii ’50, chiar dacă în unele cazuri instituţiile îşi începuseră existenţa legală sau formală încă din perioada interbelică[117]. Un alt element comun al celor patru instituţii îl reprezintă precaritatea relativă a evidenţei patrimoniului înainte de anii ‘80, în condiţiile lipsei de personal specializat în domeniul numismatic, dar şi în condiţiile unui anume diletantism care caracteriza activitatea primelor echipe de conducere. Datorită acestui lucru, adesea, suntem lipsiţi de o serie de date ştiinţifice importante privind locul de descoperire a monedelor, asupra colecţiilor sau persoanelor legate de provenienţa pieselor, sau al modului şi datei la care au intrat în proprietatea instituţiei, deşi nu ne despart decât puţine decenii de la înfiinţarea acestor muzee. 

            Catalogul cuprinde între paginile sale date despre 380 monede sau piese monetiforme antice, bizantine, medievale şi moderne, dar şi … câteva falsuri de epocă sau moderne (acestea din urmă presupuse de autori). Din păcate a fost omisă din acest volum o piesă excepţională din electron din colecţia Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. Este vorba imitaţia barbarizată după un aspron de electron de la Manuel I (1143-1180), având ca prototip piesele din tipul E (emisiunea a cincea ?) bătute la Constantinopol[118]. Interesul special al acestei monede provenită din zona Câmpinei, rezidă în aceea că ea este prima imitaţie a unei monede bizantine din secolul al XII-lea cunoscută până în prezent la nordul Dunării de Jos. Nu excludem posibilitatea ca această piesă să fie bătută chiar într-o monetărie improvizată din zonă. 

            Cele mai multe dintre monedele care fac obiectul acestei publicaţii sunt inedite. Doar un număr foarte redus au fost deja publicate sau au fost menţionate foarte sumar, mai ales în cronicile dedicate descoperirilor monetare din România redactate timp de mai multe decenii de regretatul nostru profesor Bucur Mitrea şi mai recent, de către Gheorghe Poenaru Bordea.

Pe lângă monede propriu zise, în acest catalog sunt publicate şi două piese monetiforme, destinate realizării de salbe, imitând, mai mult sau mai puţin fidel etalonul metrologic şi tipul pieselor de patru ducaţi austro-ungari (nr. catalog IV 12 şi 92). Una din acestea provine dintr-o oficină bulgară, activă la începutul secolului al XX-lea, iar cealaltă pare să fie produsă într-un atelier italian sau levantin, a cărui emisiuni se adresau zonei Balcanice şi Levantului, unde folosirea salbelor, ca obiecte de podoabă de prestigiu, sau ca dotă, erau încă adânc înrădăcinate până la al doilea război mondial.

            Dintre monedele şi piesele monetiforme care văd acum lumina tiparului, 378 de exemplare sunt din aur sau din electron. Din motive ştiinţifice, din dorinţa de a publica toate monedele dintr-o anume categorie din aceste colecţii, chiar dacă în mod formal piesele nu se înscriu în categoria celor anunţate de titlul volumului, adică “monede de aur”, autorii au decis să includă în acest catalog şi două falsuri de epocă după monede otomane conservate în colecţia Muzeului Judeţean Buzău (nr. catalog I 227-228). Cele două monede sunt falsuri foarte abil realizate, cu grafia legendelor şi tehnica de batere perfecte, cu nimic mai prejos decât cea a originalelor, produse prin aplicarea unei folii de aur peste un miez de cupru (tehnica numită de specialişti “fourée”). Calitatea deosebită a execuţiei nu exclude producerea acestor falsuri chiar în monetăria imperială de la Kostantiniye, dar în decursul anilor am avut posibilitatea de a studia numeroase piese otomane de “aur” din secolul al XIX-lea, care erau, în realitate, falsuri de bună calitate. Frecvenţa acestor monede pare să indice faptul că ele ar putea fi opera unor ateliere neoficiale, specializate în realizarea unor piese destinate producerii de salbe. Credem că destinatarii acestor falsuri erau persoanele lipsite de mijloacele materiale necesare achiziţionării pieselor de aur, dar care voiau să poarte şi ele asemenea podoabe, care aveau o mare importanţă socială în lumea rurală şi de la periferia urbană din societatea românească şi balcanică din secolele XVIII - XX.

            Tot acestei categorii a falsurilor care nu sunt adevărate monede de “aur” îi aparţine şi un stater de tip Alexandros al III-lea din colecţia Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova (nr. catalog IV 94), cu o greutate neobişnuit de redusă (7,00 g.) pentru o piesă cu gradul de conservare pe care-l prezintă exemplarul în discuţie. Probabil că această monedă este o replică modernă produsă prin tehnica galvanoplastiei. Sperăm că persoanele însărcinate cu evidenţa colecţiilor din muzeele deţinătoare vor face cuvenitele rectificări, scoţând din rândul monedelor de aur aceste falsuri, pentru a nu crea confuzii de natură administrativă asupra adevăratei identităţi a acestor piese.

            Din păcate, dacă autorii au adoptat principiul publicării tuturor monedelor care sunt sau ar trebui să fie de aur şi electron, principiu cu care suntem de acord, nu înţelegem de ce nu a fost integrată în catalog încă o piesă din colecţia Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie, care se află într-o situaţie asemănătoare. Este vorba de copia galvanoplastică a ducatului lui Despot Vodă (unicul exemplar păstrat în colecţiile publice din România !), care ar fi meritat şi el publicarea, numai şi pentru a spulbera ideile greşite sau “miturile”, care mai circulă încă în rândurile specialiştilor sau colecţionarilor despre această piesă.

Ar merita să fie făcute câteva remarci şi asupra a trei monede de aur de tip Alexandros al III-lea din colecţia aceluiaşi muzeu. Prima dintre ele este un stater (nr. catalog IV 95), pe care autorii, urmându-l pe Martin Price[119], îl consideră ca fiind un fals modern. Noi credem că această etichetare nu rezistă criticii. Piesa are stilul şi greutatea monedelor perfect autentice. În plus, având în vedere caracterul destul de comun al staterilor de tip Alexandros al III-lea şi preţurile relativ reduse care erau oferite pentru astfel de monede pe piaţa numismatică din secolele al XIX-lea până în prima jumătate a secolului al XX-lea, nu vedem ce falsificator de geniu, capabil să imite perfect stilul gravorilor antici, s-ar fi ostenit să producă nişte piese atât de “banale”, a căror valorificare nu aducea nici un câştig. Mai mult decât atât, dacă tot ar fi fost atât de dotat, cum de a făcut “greşeala” copilărească, de a crea o ştanţă cu o eroare de grafie atât de evidentă (un semn, în dreptul primei litere Σ, cuvântul ΒΑΣΙΛΕΩΣ), uşor de reperat de colecţionari sau numismaţii specialişti … Tot greu de explicat este cum au ajuns aceste piese într-o colecţie din România înainte de a fi vândute muzeului din Ploieşti, având în vedere că, în mod obişnuit, marea majoritate a colecţionarilor români din secolele XIX - XX s-au limitat să achiziţioneze numai monede de pe piaţa locală, care avea nu numai o ofertă foarte bogată, dar şi una foarte ieftină, pentru că ei nu aveau mijloacele financiare care să le permită să concureze pe pieţele internaţionale de antichităţi, de unde se aproviziona, de exemplu British Museum, care deţine şi el monede asemănătoare.

            Şi mai interesante sunt de două exemplare (nr. catalog IV 96-97), purtând tot numele lui Alexandros al III-lea, dar având reprezentări şi un nominal neobişnuit pentru monetăria macedoneană de aur sau în cele derivate din ea. Greutatea lor ar corespunde unei jumătăţi de stater şi o pătrime de stater. Piesele în discuţie nu sunt nici turnate şi nici nu sunt copiì galvanoplastice. Ele sunt bătute cu ştanţe, a căror stil este perfect încadrabil în cel al majorităţii emisiunilor monetare de tip Alexandros al III-lea autentice. Şi în acest caz, autorii urmându-l pe Martin Price, au considerat că  monedele sunt nişte falsuri moderne (corect ar fi fost să fie desemnate ca “invenţii” moderne, căci falsurile reproduc tipuri monetare reale). Ca şi în cazul staterului discutat mai sus, este dificil de explicat modul cum au fost produse aceste monede al căror stil şi metrologie sunt perfect încadrabile în cele ale pieselor antice autentice. Nu mai puţin dificil de explicat sunt cum au ajuns ele, dacă ar fi fost opera unui falsificator modern, dornic de a crea nişte piese foarte rare, dacă nu unice, deci foarte scumpe, într-o obscură colecţie din România, înainte de a ajunge în posesia Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie din Ploieşti.  

            Având în vedere că acest catalog se adresează unui public larg, reunind atât numismaţi specializaţi, cât şi colecţionari, arheologi, istorici, dar şi persoane dornice să se iniţieze în descifrarea tainei monedelor vechi, sau iubitori de artă, monedele sunt descrise relativ complet, se dau toate datele tehnice şi sunt însoţite de trimiteri la cataloagele de referinţă. În cazul monedelor a căror legende sunt redactate în alfabetul grecesc, latin sau chirilic, acestea sunt redate în forma lor originală, dar cu grafia modernă standard. Legendele monedelor redactate cu caractere arabe sunt redate transliterat, urmând ortografia turcă modernă[120] şi cu traducerea în limba română. După părerea noastră, legendele de acest fel trebuiau să fie redate în forma originală, folosind grafia arabă standard, fapt perfect posibil în acest moment, datorită facilităţilor oferite de programele de procesare de texte actuale, însoţite de transliterarea, conform standardelor internaţionale (folosite, nu numai de l’Énciclopedie de l’Ilam, dar recomandate şi de recomandările Institutului Român de Standardizare) şi de traducerea în limba română. 

            Atunci când este cazul, autorii menţionează locul de descoperire al monedelor şi dau informaţii bibliografice asupra faptului dacă moneda a fost deja publicată sau doar amintită anterior. În cele mai multe cazuri piesele sunt însoţite şi de fotografii, chiar dacă ideal ar fi fost ca întregul materialul să fi fost reprodus prin fotografii, aşa cum fusese conceput proiectul iniţial. Cele mai interesante piese din motive ştiinţifice sau artistice sunt prezentate în fotografii mărite. Volumul este însoţit de mai mulţi indici, fapt ce facilitează consultarea sa rapidă.

            Pentru specialişti, chiar o simplă privire de ansamblu ne arată că eşantionul de monede de aur este semnificativ din punct de vedere statistic, el ilustrând destul de fidel atât principalele etape ale circulaţiei aurului monetizat în spaţiul Dunării de Jos, cât şi principalele categorii şi emisiuni de monede de aur folosite de-a lungul secolelor în această zonă. Structura colecţiilor reflectă foarte bine dinamica folosirii monedelor de aur în spaţiul românesc, fiind net dominată de emisiunile din secolele XVI-XIX, epoca de maximă extindere a circulaţiei numerarului din metal galben. Această observaţie este importantă din punct de vedere ştiinţific, căci ne permite să afirmăm, că exceptând câteva cazuri, relativ uşor de depistat, cea mai mare parte a monedelor antice, medievale şi moderne provin din descoperiri locale, chiar dacă nu avem date certe privind provenienţa lor. Excepţie face Muzeul Dunării de Jos din Călăraşi care, datorită vecinătăţii geografice a judeţului cu Dobrogea, posedă în colecţia sa destul de multe monede provenite din provincia dintre Dunăre şi Marea Neagră, mai ales din zona ei de sud-vest.       

            Câteva monede publicate aici merită o atenţie specială. Ne-am referi în primul rând la staterul callatian de tip Alexandros al III-lea, descoperit pe grădiştea numită “Clinci”, situată pe teritoriul comunei Roseţi (jud. Călăraşi), aflat în colecţia Muzeului Dunării de Jos din Călăraşi (nr. catalog II 1). Moneda, foarte bine păstrată, pare să fie o parte a unui tezaur dispersat, chiar dacă azi ne lipsesc date certe privind condiţiile de descoperire. Prezenţa în zona de sud-est a Munteniei, în vecinătatea Dunării, a unei concentrări deosebite de monede de aur şi argint de tip macedonean sau imitaţii ale acestora (vezi tezaurul de tetradrahme de la Rasa) constituie dovada existenţei în zona a unui centru important de putere politică getică, cel condus la începutul secolului al III-lea î.e.n. de Dromichaites. Spre această zonă s-au îndreptat nu numai interesele economice ale cetăţilor greceşti de pe litoralul Mării Negre, în primul rând ale Callatisului, în al cărui hinterland se afla Dobrogea de Sud şi sud-estul Munteniei[121], dar şi cele politice. Tezaurul de la Gâldău, legat de participarea geţilor la competiţia pentru supremaţie din lumea hellenistică după moartea lui Alexandros al III-lea, ca şi descoperirea de la Roseţi, databilă în jurul anilor 260 - 225 î.e.n. conduc la ideea unei implicări de lungă durată a cetăţii callatienilor ca un intermediar între formaţiunile politice ale populaţiilor locale şi lumea greacă. Preponderenţa componentei monetare callatiene în tezaurele de monede de aur la Mărăşeşti, Dăieni şi Anadol indică faptul că influenţa acestei cetăţii acoperea în secolul al III-lea î.e.n. o zonă cu mult mai extinsă, incluzând nu numai Dobrogea, dar şi sudul Basarabiei, Moldovei şi estul Munteniei.       

            Staterul de tip Koson din colecţia Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova din Ploieşti (nr. catalog IV 1), în ciuda greutăţii sale foarte reduse, datorită uzurii, este important din punct de vedere numismatic. Din păcate, credem că există puţine şanse ca el să provină dintr-o descoperire din zona de nord-est a Munteniei, arie de unde lipsesc, până în prezent, datele certe privind apariţia unor astfel de emisiuni.

            Proporţia monedelor romane târzii, din secolele IV-V în colecţiile publicate acum indică o creştere importantă, fapt caracteristic întregului spaţiu românesc. Între ele se află un solidus rar de la Constantinus I (306 - 337) (nr. catalog IV 3) şi o variantă inedită a solidilor emişi la Constantinopol în numele lui Valentinianus al III-lea (425 - 455) (nr. catalog IV 4). Frecvenţa descoperirilor de solidi din secolele IV-V în nord-estul Munteniei se leagă de existenţa unui centru politico-militar important al confederaţiei gotice în această regiune, centru care si-a menţinut şi în prima jumătate a secolului al V-lea, sub egidă hunică. Moneda de la Zenon (476 - 491) din colecţia Muzeului “Teohari Antonescu” din Giurgiu (nr. catalog III 1) se înscrie într-o serie interesantă de descoperiri de monede de aur din cea dea doua jumătate a secolului al V-lea şi începutul secolului al VI-lea din Muntenia Centrală şi de Nord-Est, care pot fi puse în conexiune cu ascensiunea unui centru de putere local, după dispariţia “imperiului hunic”, centru legat de cultura Ciurel, care întreţinea strânse contacte cu Imperiul bizantin, după cum o atestă numeroasele importuri de origine sud-dunăreană. Nu este exclusă posibilitatea ca prosperitatea economică şi forţa politică a acestei formaţiuni să derive din comerţul cu sare.

            Dacă prezenţa tremissisului de la Justinianus I (527 - 565), provenit de la Izvoarele (com. Izvoarele, jud. Constanţa) (nr. catalog II 2) este normală pentru mediul circulator al provinciei romano-bizantine Scythia Minor, în schimb monedele de aur de la Mauricius Tiberius (nr. catalog IV 4) şi Heraclius şi Heraclius Constantinus (nr. catalog I 2) sunt descoperiri extrem de rare atât în regiunea dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre, cât şi la Est de Carpaţi. Situaţia este greu de explicat, dacă avem în vedere faptul că izvoarele menţionează numeroase atacuri ale slavilor contra provinciilor bizantine de la Dunărea de Jos, care au avut ca baze de atac teritoriile Munteniei şi Moldovei de Sud. Având în vedere frecvenţa şi succesul acestor incursiuni, era de aşteptat ca numărul descoperirilor de monede bizantine de aur din cea de-a doua jumătate a secolului al VI-lea din Muntenia şi Moldova să fie mare, sau cel puţin la nivelul celor de emisiuni de bronz. De asemenea, ar fi fost de presupus că atacul avarilor contra “Sclaviniilor” de la Nord de Dunăre, din anul 574, ar fi trebuit să lase mult mai multe urme monetare, inclusiv prin piese de aur pierdute sau ascunse. Privită într-un context politico-militar mult mai larg, care merge de la Dunărea Mijlocie până în stepele de la nordul Mării Negre, moneda de la Heraclius şi Heraclius Constantinus se înscrie în contextul unor subsidii sistematice acordate de autorităţile bizantine în anii 610 - 626 confederaţiei avarice şi altor uniuni tribale pentru a-şi asigura pacea sau a-i atrage în conflicte fratricide, utile intereselor imperiale. Numărul mic de descoperiri din zona Munteniei sau Moldovei, comparativ cu cele din Banat, Serbia de Nord sau Ungaria de Sud, ca şi cu cele de la nordul Mării Negre constituie un indiciu că regiunile de la nordul Dunării de Jos prezentau un interes redus pentru bizantini, deci constituiau un potenţial politico-militar de ameninţare mult mai puţin acut.

            Deşi pe teritoriul Munteniei Centrale şi de Est se cunosc câteva descoperiri de monede din secolele VIII - X, inclusiv de monede aur, seria monedelor de aur din cele patru colecţii publicate se reia după o întrerupere de circa patru sute de ani, cu emisiunile de nomisma tetartera de la Vasile al II-lea şi Constantin al VIII-lea (976 - 1025), din patrimoniul Muzeului “Dunării de Jos” din Călăraşi şi Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie din Ploieşti (nr. catalog II 3 şi nr. catalog IV 5). Tipul prezent în cele două colecţii, ultima emisiune de tetartera a acestor împăraţi reprezintă cele mai comune monede bizantine din secolul al XI-lea, care apar în descoperirile de la Dunărea de Jos, din Dobrogea până în Oltenia, şi din Transilvania, până în Moldova. Ele au ajuns aici ca urmare a unor subsidii masive acordate de autorităţile imperiale, probabil ca răsplată a participării trupelor de pe frontiera dunăreană la înfrângerea definitivă a Bulgariei, în 1019. Răspândirea masivă a monedelor de acest tip la nord de Dunăre poate fi considerată ca reprezentând o urmare a implicării unor mercenari localnici în armata imperială sau a unor feudali locali aliaţi cu bizantinii la acest lung şi sângeros conflict.

            Alte monede bizantine care necesită câteva observaţii sunt cele două nomisma histamenon de la Mihail al VII-lea Ducas (1071 - 1078), din colecţia Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova (nr. catalog IV 5-6). Ele au fost publicate, iniţial, de către Ir. Dimian, ca provenind de la Borăneşti (com. Coşereni, jud. Prahova) şi Tega (com. Pănătău, jud. Buzău). Ambele monede au fost transformate în cercei, în epoca modernă, printr-o intervenţie rudimentară a unui bijutier puţin sofisticat, probabil un zlătar ţigan. De fapt, este clar că cele două piese au făcut parte din aceiaşi pereche de cercei. Având în vedere raritatea monedelor de aur din cea de-a doua jumătate a secolului al XI-lea la nord de Dunăre, după părerea noastră, este puţin probabil ca ele să provină din descoperiri diferite, despărţite de o distanţă de zeci de kilometri. Mai mult decât atât, statistic este greu de crezut ca, provenind din locuri distincte, ele să fi fost transformate în cercei de către acelaşi zlătar. Credem că monedele lui Mihail al VII-lea din colecţia muzeului ploieştean provin dintr-o singură descoperire, un tezaur dispersat. El putea să fi fost descoperit undeva în nord-estul Munteniei, atât la Borăneşti, cât şi la Tega, datele privind identitatea locului real fiind apoi distorsionate de cel/cei care i-au vândut monedele lui Ir. Dimian, sau de către el însuşi, în momentul publicării.

            Având în vedere cele expuse mai sus, considerăm că pe viitor nu vom mai putea vorbi de două localităţi din Muntenia de Nord-Est unde s-au descoperit, monede de aur izolate de la Mihail al VII-lea, ci de un tezaur, din care s-au păstrat două exemplare. În lipsa unor date peremtorii, credem că nu putem să ne pronunţăm asupra localizării precise a locului de provenienţă a acestui tezaur, care poate fi tot atât de bine şi Borăneşti, cât şi Tega. Credem că mult mai importantă decât o ipotetică identificare a locului exact de descoperire, este semnificaţia istorică acestui tezaur din anii ’70 sau imediat după, a cărui ascundere trebuie legată de frământările politico-militare care s-au petrecut în acei ani în spaţiul nord-dunărean, în contextul destrămării hegemoniei pecenege asupra regiunii şi instaurării supremaţiei cumane.

            O atenţie specială merită şi aspronul trachy de electron de la Alexios I (1081 - 1118), descoperit la Valea Râmnicului (com. Valea Râmnicului, jud. Buzău), din colecţia Muzeului Judeţean Buzău (nr. catalog I 3). Moneda a fost emisă după reforma din anul 1092/1093, probabil în jurul anului 1100. Ea este nu numai unică în România, dar este una din foarte rarele descoperiri de monede de electron reformate de la acest împărat cunoscute până în prezent. Moneda de la Valea Râmnicului indică o timidă reluare a pătrunderii monedelor bizantine la începutul secolului al XII-lea în zona de la nordul Dunării de Jos, dominată din punct de vedere politic de cumani.

            Foarte interesantă este moneda de la Ioan al III-lea Vatatzes (1222 - 1254) din colecţia Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova (nr. catalog 8), deşi aparent piesa face parte dintr-un tip foarte comun de descoperiri din zona Dunării de Jos şi Balcani. Caracterul deosebit al acestui exemplar rezidă în faptul că greutatea lui a fost redusă drastic prin tăiere, la multe decenii după emitere. Moneda în discuţie are greutatea de 2,31 g. O asemenea greutate se înscrie în marja de 2,50-2,25 g., care caracterizează o serie de descoperiri de hyperperi de tip Ioan al III-lea provenite din Muntenia, Oltenia şi Moldova. Este vorba de un fenomen, specific  mediului românesc, databil în prima jumătate a secolului al XIV-lea. Monedele mai vechi, au fost tăiate pentru a corespunde cu echivalentul în aur al părpărilor “româneşti”, monede locale de calcul, calchiate după un model bizantino-balcanic, exprimate de obicei prin 12 monede de argint reale[122].

            Colecţiile de monede din secolele XVI - XIX pun în evidenţă rolul ascendent al emisiunilor monetare de aur otomane, alături de cele austriece şi ale Ţărilor de Jos pe piaţa monetară de la Dunărea de Jos.

Printre contribuţiile cele mai importante la cunoaşterea circulaţiei monetare medievale şi moderne pe cere le aduce acest catalog este şi publicarea completă a importantelor tezaure de la Rasa (com. Grădiştea, jud. Călăraşi) şi Bora (com. suburbană a mun. Slobozia), păstrate în colecţia Muzeului “Dunării de Jos” din Călăraşi (nr. catalog II 9-24) şi a tezaurului descoperit în piaţa Oinacu din Giurgiu (nr. catalog III 2-23 şi 26-30).

            Tezaurele de la Rasa şi Bora au fost ascunse în cursul evenimentelor din cea de-a doua parte a domniei lui Mihai Viteazul, respectiv în jurul anului 1595, pentru cel descoperit la Bora şi după 1596/1597, pentru cel de la Rasa. Ambele descoperiri sunt extrem de elocvente pentru a ilustra efectul subsidiilor trimise de imperiali şi de alte autorităţi din lumea catolică, pentru plata mercenarilor lui Mihai Viteazul. Cele mai multe monede sunt emisiuni provenite din spaţiul Imperiului Romano-German, din Italia şi Ţările de Jos.

            De altfel, în acelaşi context politico-militar poate fi plasată şi pierderea altın-ului de la Murad al III-lea (1574 - 1595) (nr. catalog II 8), descoperit la Jegălia (com. Jegălia, jud. Călăraşi), care nu este exclus să reprezinte şi el doar o parte a unui tezaur dispersat. Autorii publică şi unica monedă de aur păstrată din tezaurul de la Vălenii de Munte (jud. Prahova), un altın al aceluiaşi suveran emis la Damasc (nr. catalog IV 13).

            Tezaurul găsit la Giurgiu, în piaţa Oinacu, datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, fiind îngropat după 1787, probabil în timpul războiului din 1787 - 1792. Descoperirea este tipică pentru circulaţia monetară în enclava otomană de la nord de Dunăre, fiind dominată de monedele acestui stat, la care se adaugă monede veneţiene, ale Ţărilor de Jos, austriece şi maghiare.

            Interesantă este şi importanta componentă egipteană a lotului de monede otomane (38,09 %) din această descoperire, o parte din ele fiind emise în timpul rebeliunii guvernatorului Ali Paşa. Nu putem să nu remarcăm că emisiunile atelierului de la Cairo sunt extrem de rare în celelalte colecţii publicate acum, respectiv o singură piesă (0,53 %), din 187 exemplare de monede otomane din patrimoniul Muzeului Judeţean Buzău şi tot una, din 35 emisiuni otomane, deţinute de Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova (2,85 %). O proporţie asemănătoare, de 2,35 %, ocupă monedele bătute în Egipt şi în tezaurul descoperit pe strada Republicii din Galaţi.

            Prezenţa monedelor otomane bătute în Egipt la nordul Dunării de Jos încă de la mijlocul secolului al XVI-lea va deveni cu adevărat mai importantă numai în secolul al XVIII-lea. Descoperirile de monede bătute la Cairo ridică problema rolului jucat de diferite surse de aur la aprovizionarea cu metal galben a regiunii noastre în epoca de trecere de la Evul Mediu la cea modernă. Descoperirile de monede provenite din atelierul egiptean indică o participare a aurului sud-saharian la aprovizionarea pieţei româneşti, alături de sursele tradiţionale din Europa Centrală sau aurul american, venit în secolele XVI - XVIII pe mai multe căi indirecte, mai exact prin intermediul monedelor Ţărilor de Jos sau Veneţiei.             Câteva monede publicate în acest catalog scot însă în evidenţă şi sosirea directă a aurului american în spaţiul românesc la sfârşitul secolului al XVIII-lea. În colecţia Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova se află două monede braziliene (nr. catalog IV 10-11), primele de acest fel semnalate în colecţiile noastre (deşi personal cunosc mai multe exemplare inedite). Cercetări recente prin analize nucleare au scos în evidenţă rolul deosebit jucat de emisiunile de monede de aur braziliene în creşterea economică a Europei Occidentale, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în special în cazul Franţei şi al Angliei[123]. Iată că acum începem să întrevedem că rolul de “balon de oxigen” al  aurului brazilian nu s-a limitat numai la economia Occidentului european, ecourile prezenţei sale ajungând  până la Dunărea de Jos, prin intermediul comerţului occidental sau plăţilor politice.

            Cea mai mare parte a monedelor din tezaurul de la Giurgiu-Piaţa Oinacu (66,66 %) sunt perforate, dovada folosirii lor non-monetare, ca podoabe. Piesele perforate din această descoperire arată că ea cuprindea nu numai rezervele de lichidităţi ale proprietarului, cărora le erau destinate mai ales monedele europene, dar şi piese de aur demonetizate, care alcătuiau o mică salbă, sau decorul unui acoperământ de cap feminin. Noul fenomen al tezaurizării sub formă de salbe sau alte bijuterii realizate din monede va cunoaşte o dezvoltare explozivă în secolele XVIII – XIX, odată cu creşterea bogăţiei sociale în lumea clasei de mijloc a satelor şi oraşelor româneşti. Acest fenomen  este deosebit de clar reflectat de structura lotului de monede din colecţia Muzeului Judeţean Buzău. În această colecţie, 213 piese medievale şi moderne dintr-un total de 225 exemplare (94,6 %) sunt perforate sau li s-au adăugat tortiţe. În realitate, numărul pieselor monetare de aur care au fost transformate în secolele XVIII - XX în podoabe, publicate în acest catalog, este şi mai mare, dacă avem în vedere că şi unele monede antice şi bizantine sunt perforate sau au urme de lipitură,  sau că două piese monetiforme din secolul al XX-lea au fost bătute special pentru a fi folosite pentru confecţionarea salbelor. Se pare că stocul de monede de aur otomane, austriece şi veneţiene din cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi primele decenii ale secolului al XIX-lea care a alimentat piaţa românească a “industriei” salbelor a fost atât de consistent, încât el a fost, în linii mari, suficient până în secolul al XX-lea. Acest fapt este clar ilustrat de lotul de monede din colecţia Muzeului Judeţean Buzău, unde piesele emise după 1838/1849 transformate în bijuterii sunt într-o netă minoritate faţă de primele.

            Chiar dacă această introducere a fost destul de întinsă, ea nu poate surprinde decât o mică parte din importanţa ştiinţifică a acestui volum. Suntem convinşi că el va constitui de acum încolo un important instrument de studiere, evidenţă şi valorificare a patrimoniului cultural şi istoric păstrat în colecţiile publice româneşti, în primul rând a celor muzeale. Fără îndoială, el va înscrie o nouă pagină de succes în demersul de publicare sistematică a izvoarelor numismatice ale românilor.

            Apariţia acestui volum în cele mai bune condiţii grafice, dar, în premieră pentru literatura numismatică românească, şi în versiune CD-ROM este posibilă atât datorită colaborării rodnice a autorilor, dar şi a conlucrării a numeroase alte persoane. Îmi face plăcere să-mi exprim şi cu acest prilej gratitudinea faţă de efortul şi ideile puse în slujba acestui proiect de către Dan Matei, directorul al CIMEC şi Irina Oberländer-Târnoveanu, director-adjunct al CIMEC. Merite deosebite în naşterea şi materializarea volumului, greu de apreciat la justa lor valoare, revin lui Vasile Andrei de la CIMEC, care a asigurat nu numai întreaga muncă de realizarea a versiunii CD-ROM, dar şi procesarea ilustraţiei, precum şi domnului ing. Nicolae Stănică de la Editura Daim, care a asigurat cu deosebită competenţă publicarea volumului. Fotografiile sunt realizate de Daniel Gora iar traducerea în engleză este datorată Ancăi-Doinei Cornaciu.

            Bucureşti  octombrie 2001

---

[1]. Vezi în acest sens Ghidul muzeelor şi colecţiilor din România, coord. Irina Oberländer-Târnoveanu, Bucureşti, 2000, passim.

[2]. Asupra funcţiilor aurului monetizat cf: R. Göbl, Numismatik - Grundriss und wissenschafliches System, München, 1987, pp. 31-32, C. Howgego, Ancient History from Coins, Londra şi New York, 1995, pp.8-12, 18, 35-38, 46-54, 90-92, 98-105, 108-109, 110-113, 115-117, 120, 124-132 şi 134-137, P. Spufford, Money and its Use in Medieval Europe, Cambridge, Londra, New York, New Rochelle, Melbourne şi Sydney, 1988, pp. 176-183, 267-288 şi 397-422 şi N. Murgu şi M. Isărescu, Aurul,  mit şi realitate, Iaşi, 1981, pp. 63-107.

[3]. C. Preda, În legătură cu circulaţia staterilor din Cyzic la Dunărea de Jos, în Pontica, 7, 1974, pp. 139-147.

[4]. Gh. Poenaru Bordea, Le trésor de Mărăşeşti. Les statères en or des cités du Pont Gauche et le problème des relations avec le monde grec et les populations locales aux IVe siècles av. n. è., în Dacia, N.S., 18, 1974, pp. 103-125 şi Idem, Les statères ouest-pontiques de type Alexandre le Grand et Lysimaque, în RBN, 125, 1979, pp 37-51 şi mai recent Idem, Emisiunile monetare ale atelierelor greceşti de pe litoralul românesc al Mării Negre (sec. VI î. Hr - III). Un stadiu al problemei, în 130 de ani de la crearea sistemului monetar modern românesc, coord. M. Isărescu, Bucureşti, 1997, pp. 61-62.

[5]. Descoperire inedită, din care am putut vedea, în 1996, câteva exemplare de stateri de la Philippos al II-lea şi Alexandros al III-lea, emisiuni autumne.

[6]. B. Mitrea, Stateri de aur de la Alexandru cel Mare descoperiţi într-o aşezare geto-dacică din estul Munteniei, în vol. Omagiu lui Petre Constantinescu-Iaşi, Bucureşti, 1965, pp. 73-79.

[7]. Idem, Contribuţii la studiul tezaurului de la Dăieni, în Pontica, 14, 1981, pp. 171-180.

[8]. Tezaurul descoperit în zona de vărsare a Streiului în Mureş, în anul 1545, de nişte pescari, numărând câteva zeci de mii de monede de aur (între 40.000 şi 50.000), între care emisiuni de tip Lysimachos şi Koson, este una din primele descoperiri monetare de pe teritoriul românesc despre care s-au păstrat menţiuni documentare.

[9]. Tezaur alcătuit din câteva mii de stateri postumi de tip Lysimachos, emişi de cetăţile Callatis, Tomis şi Histria, precum şi staterii de la Pharnakes şi alţi suverani bosporani, descoperit de căutători ilegali de antichităţi, în toamna anului 1999, şi risipit în colecţii din România şi mai ales din străinătate. Cele mai multe monede par să fi fost vândute în străinătate, după cum o indică avalanşa de stateri vest-pontici de tip Alexandros şi Lysimachos care au apărut în cataloagele de licitaţie din ultimii ani.

[10]. Carmen-Maria Petolescu, Un tezaur de monede de aur de tip Koson, în 130 de ani de la crearea sistemului monetar modern românesc, Bucureşti, 1997, pp. 84-93 şi Idem, Comoara regelui Koson, Bucureşti, 1998, pp. 1-23.

[11]. C. Preda, Monedele geto-dacilor, Bucureşti, 1973, pp. 353-355.

[12]. Vezi R. Ardevan, La monnaie d’or dans la Dacie romaine, în SCN, 10, 1993, pp. 15-25.

[13]. Descoperire inedită, aparţinând Muzeului Naţional de Istorie a României, aflată în custodia Băncii Naţionale a României, reunind aurei de la Gordianus al III-lea.

[14]. R. Harhoiu, în Al. Odobescu, Opere, vol. IV, Tezaurul de la Pietroasa, Bucureşti, 1976, p. 1033, V. Butnariu, Monedele romane post aureliene în teritoriile carpato-dunărene-pontice (anii 275 - 491), II. Perioada 324 - 383, în ArhMold., 12, 1988, pp. 131-196, passim, Idem, Monedele romane post aureliene în teritoriile carpato-dunărene-pontice (anii 275 - 491), III. Perioada 383 - 491, în ArhMold., 14, 1991, pp. 67-107, passim şi R. Harhoiu, Die frühe Völkerwanderungszeit in Rumänien, Bucureşti, 1997, pp. 73-82, 143-147, 157-203.

[15]. V. Butnariu, Răspândirea monedelor bizantine din secolele VI - VII în teritoriile carpato-dunărene, în BSNR, 77 - 79, 1983 - 1985, 131-133, pp. 199-235, passim şi P. Somogyi, Byzantinische Fundmünzen der Awarenzeit, Innsbruck, 1997, pp. 21-110, passim.

[16]. Gh. Poenaru Bordea şi R. Ocheşeanu, Tezaurul de monede bizantine de aur descoperit în săpăturile arheologice din anul 1899 de la Axiopolis, în BSNR, 77-79, 1983-1985, 131-133, pp. 177-198

[17]. Tezaur inedit aflat în colecţia Institutului de Cercetări Eco-Muzeale din Tulcea, reunind solidi de la Justinus al II-lea şi Mauricius Tiberius.

[18]. G. Custurea, Circulaţia monedei bizantine în Dobrogea (sec. IX - XI), Constanţa, 2000, p. 26.

[19]. E. Nicolae, Descoperiri de monede antice şi bizantine, în BSNR, 88-89, 1994-1995, 142-143, p. 271.

[20]. E. Oberländer-Târnoveanu, Monnaies byzantines des VIIe - Xe siècles découvertes à Silistra dans la collection de l’académicien Péricle Papahagi, conservées au Cabinet des Médailles du Musée National d’Histoire de Roumanie, CN, 7, 1996, p. 114, nota nr. 92.

[21]. Idem şi Al. Săşianu, Un trésor de monnaies byzantines du XI^e siècle trouvé en Transylvanie, în SCN, 10, 1996, pp. 98-99.

[22]. G. Custurea, op. cit., p. 162.

[23]. Ibidem., p. 201.

[24]. Vezi în acest sens catalogul monedelor de aur din colecţia Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, publicat acum.

[25]. E. Oberländer-Târnoveanu şi Al. Săşianu, op. cit., p. 98, nr. 34.

[26]. O. Iliescu, L’hyperpère byzantin au Bas-Danube du XIe au XVe siècles, în RESEE, 7, 1969, 1, pp. 109-119 şi E. Oberländer-Târnoveanu, Numismatic and Historical Remarks on the Byzantine Coins Hoards from the 12th Century at the Lower Danube, în RESEE, 29, 1991, 1 - 2, pp. 41 - 60.

[27]. O. Iliescu, loc. cit., şi E. Oberländer-Târnoveanu, Some Remarks on the Chronology and the Composition of the Byzantine Coin Hoards from the 13th and 14th Centuries at the Lower Danube and Adjacent Areas, în Études byzantines et post-byzantines, 3, 1997, pp. 113-160. şi Idem, Remarques sur la classification et la chronologie d’hyperpères nicéenes de Jean III Vatatzès à la lumière du trésor d’Uzun Baïr, comm. de Mihail Kogălniceanu, dép. de Tulcea, Istro-Pontica - 50 de ani de muzeografie tulceană, Bucureşti, 2000, pp. 499-561.

[28]. A. Pohl, Ungarische Goldgulden des Mittelalters (1325-1540), Graz, 1974, tab. nr. 6-59.

[29]. O. Luchian, Gh. Buzdugan şi C. C. Oprescu, Monede şi bancnote româneşti, Bucureşti, 1977, pp. 112-221.

[30]. L. Huszár, Münzkatalog Ungarn, München, 1979, pp. 23-26 şi 137-304, L. Herinek, Österreichische Münzprägungen von 1657-1740, Viena, 1972, pp. 10-233 şi Idem, Österreichische Münzprägungen von 1740-1969, Viena, 1970, 15-259.

[31]. M. Maxim, K. Mackenzie şi E. Nicolae, Le seul atelier monétaire ottoman en Roumanie: Mudava, în Sixième Congrès International d’Histoire Économique et Sociale de l’Empire Ottoman et de la Turquie (1326-1960). Résumés, 1er-4 juillet 1992, Aix-en-Provence, cord. D. Panzac, Aix-en-Provence, 1992.

[32]. Il. Ţabrea, Monedele lui Despot Vodă în lumina ultimelor cercetări, în SCN, 5, 1975, pp. 161-177 şi B. Murgescu, Circulaţia monetară în Ţările Române în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1996, pp. 303-306.

[33]. O. Luchian, Gh. Buzdugan şi C. C. Oprescu, op. cit., p. 35, nr. 291.

[34]. D. Ungureanu, Emisiunile de argint ale lui Constantin Brâncoveanu. Monede, medalii sau o încercare de a introduce un nou sistem monetar ?, în 130 de ani de la crearea sistemului monetar modern românesc, Bucureşti, 1997, pp. 321-329.

[35]. E. Nicolae, Imitations et contrefaçons des aspres ottomans en Roumanie (fin du XVe-début du XVIe siècle), în Actes du XIe Congrès International de Numismatique, Bruxelles, 8-13 Septembre 1991, vol. III, ed. T. Hackens şi Ghislaine Moucharte, Louvain-la-Neuve, 1993, pp. 305-307, Luana Popa şi E. Nicolae, Un tezaur de aspri otomani de la începutul secolului al XVI-lea în colecţiile Muzeului Judeţean Braşov, în BSNR, 80-85, 1986-1991, 134-139, pp. 139, Mihaela Blaskó şi E. Nicolae, Dirhemi otomani falşi din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în SCIVA, 44, 1993, 3, pp. 209-213 şi E. Oberländer-Târnoveanu şi Gabriela Rădulescu, Al doilea tezaur de la Şieu (Notă preliminară), în Revista Bistriţei, S. N., 8, 1994, pp. 83-96 şi B. Murgescu, op. cit., pp. 86-87

[36]. E. Condurachi, Monete veneziane battute in Moldavia, în RHSEE, 20, 1943, pp. 228-237.

[37]. O. Iliescu, La monnaie génoise dans les Pays roumains aux XIIIe-XIVe siècles, în Colocviul româno-italian “Genovezii la Marea Neagră în secolele XIII-XIV”, Bucureşti, 1977, p. 157-159.

[38]. B. Murgescu, op. cit., pp. 162-167 şi Idem, Ţările Române şi structurile monetare europene în secolul al XVI-lea, în 130 de ani de la crearea sistemului monetar modern românesc, coord. M. Isărescu, Bucureşti, 1997, pp. 257-266. Pentru terminologia monedelor de aur din documentele de cancelarie româneşti, cf. E. Oberländer-Târnoveanu, ‘Tartarian Zlots’ - A Golden Horde Legacy in the Monetary Terminology and Practice of Mediaeval Moldavia and its Neighbouring Countries, în RRH, 30, 1991, 3 - 4, pp. 189-220 şi A. Vîlcu, Monedă reală şi monedă de cont în Ţara Românească în prima jumătate a secolului al XVII-lea, în 130 de ani de la crearea sistemului monetar modern românesc, Bucureşti, 1997, pp. 294-320.

[39]. O. Iliescu, op. cit., p. 157.

[40]. Idem, La monnaie venitienne dans les Pays Roumaines de 1212 à 1500, în RESEE, 15, 1977, 3, pp. 355-361.

[41]. T. Rădulescu şi P. Turturică, Tezaurul de monede şi podoabe feudale de la Schela Cladovei-Mehedinţi (sec. XIV-XV), Arhivele Olteniei, S.N., 3, 1984, pp. 70-88 şi D. Ciobotea, T. Traian şi P. Turturică, Noi descoperiri din tezaurul de la Schela Cladovei, jud. Mehedinţi, în Arhivele Olteniei, S.N., 4, 1985, pp. 65-69.

[42]. O. Iliescu şi M. Dinu, Tezaurul monetar din secolul al XV-lea de la Cârpiţi (raionul Iaşi), în Studii şi Cercetări-Iaşi, 8, 1957, pp. 343-345.

[43]. Tezaur inedit, din colecţia Muzeului Ştefan cel Mare din Vaslui, format din imitaţii ale monedelor de aur veneţiene bătute în Chios şi alte centre genoveze din Levant, din monede maghiare şi akcele otomane, alături de bijuterii şi obiecte de artă decorativă din argint. Cea mai recentă emisiune din tezaur este un florin de la Mathia Corvin. Autorul acestor rânduri a pregătit un studiu asupra acestei descoperiri.

[44]. P. Harsanyi, Éremléletek, în NKözlöny, 7, 1908, p. 170 şi O. Iliescu, în lucrarea lui C. C. Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol. I, Bucureşti, 1964, p. 361.

[45]. Descoperire inedită aflată în colecţia Muzeului Banatului din Timişoara, pe care am putut-o cerceta în anii 1990-1991. Ea se compune din monede maghiare, veneţiene şi chiote.

[46]. Ana-Maria Velter, Un tezaur monetar din sec. XV-XVI, descoperit la Ghimpaţi, jud. Giurgiu, în CN, 4, 1982, pp. 133-139.

[47]. Constanţa Ştirbu, Carmen-Maria Petolescu şi Paraschiva Stancu, Un tezaur din sec. al XVI-lea descoperit în satul Buhăieni, com. Andrieşeni, jud. Iaşi, în CN, 1, 1978, pp. 42-82 şi V. Mihăilescu-Bîrliba şi V. Butnariu, Descoperiri monetare din Moldova, în ArhMold., 12, 1988, p. 319, nr. 57.

[48]. A. A. Nudel’man, Topografija kladok i nahodok ediničnyh monet, Chişinău, 1976, p. 68.

[49]. V. M. Butnariu, E. Nicolae, Ana Boldureanu, Vera Paiul, Ana Niculiţă şi Raisa Tabuica, Tezaure din muzeele oraşului Chişinău secolele XVI-XVIII, coord. V. M. Butnariu, Chişinău, 1994, pp. 34-38, nr. 12 şi Ana Niculiţă şi E. Nicolae, Monedele de aur otomane din tezaurul de Bălţata, raionul Criuleni, Rep. Moldova, în BSNR, 86-87, 1992-1993, 140-141, 167-178

[50]. V. M. Butnariu, E. Nicolae, Ana Boldureanu, Vera Paiul, Ana Niculiţă şi Raisa Tabuica, op. cit., pp. 38-39, nr. 13.

[51]. E. Chirilă şi V. Lucăcel, Tezaurul monetar de la Stupini, în RM, 6, 1969, 2, pp. 170-171.

[52]. Constanţa Ştirbu, Noi tezaure monetare intrate în patrimoniul Muzeului de Istorie al R. S. România, în CN, 1, 1978, p. 91.

[53]. Fr. Pap, Aspecte ale circulaţiei monetare în Transilvania între anii 1571-1691,  în AMN, 1989-1993, 2, p. 626.

[54]. V. M. Butnariu, E. Nicolae, Ana Boldureanu, Vera Paiul, Ana Niculiţă şi Raisa Tabuica, op. cit., pp. 42-43, nr. 16.

[55]. A. A. Nudel’man, Klad zolotyh i serebrjanyh monet XVI-načala XVII v. iz Budžaka, în Arheologičeskie issledovanija srednovekovnyh pamjatnikov v dnestrovsko-prutskom meždurečie, Chişinău, 1985, pp. 160-171.

[56]. Idem, Topografija kladok i nahodok ediničnyh monet, Chişinău, 1976, pp. 110-111.

[57]. O. Iliescu, Însemnări privitoare la descoperirile monetare, în SCN, 1, 1957, pp. 464-466.

[58]. V. Căpitanu, Tezaurul monetar din secolele XVI-XVII descoperit la Tanacu (jud. Vaslui), în Carpica, 6, 1973-1974, pp. 77-100.

[59]. Gr. Foit, Noi tezaure monetare medievale descoperite în regiunea Suceava, în Suceava, 1, 1967, pp. 23-28.

[60]. A. A. Nudel’man, op. cit., p. 124.

[61]. Al. Artimon, Un tezaur monetar de aur din secolele XVI-XVII descoperit în comuna Ştefan cel Mare, judeţul Bacău, în Carpica, 12, 1980, pp. 215-223.

[62]. A. A. Nudel’man, op. cit., p. 111.

[63]. E. Chirilă şi A. Socolan, Tezaure şi descoperiri monetare în colecţia Muzeului Judeţean Maramureş, Baia Mare, 1971, pp. 66-71.

[64]. Paraschiva Stancu, Un tezaur de monede de aur din sec. al XVII-lea descoperit la Cotnari, în Muzeul Naţional, 2, 1975, pp. 407-412.

[65]. Iudita Winkler, Tezaurul de taleri şi ducaţi descoperit la Cluj, în AIIAC-Cluj, 18, 1975, pp. 323-325.

[66]. O. Iliescu, în SCN, 1, 1957, p. 464.

[67]. V. Mihăilescu-Bîrliba şi V. Butnariu, Descoperiri monetare din Moldova. II, în ArhMold, 16, 1993, p. 290 şi 294, nr. 34.

[68]. Gr. Foit, Tezaure monetare răzleţe (inedite), în Suceava, 6-7, 1979-1980, pp. 139-149.

[69]. O. Iliescu, în SCN, 1, 1957, p. 465.

[70]. Vera Paiul, V. Butnariu şi Ana Boldureanu, Note numismatice (IV), în AIIA-Iaşi, 32, 1995, pp. 541-551.

[71]. Gr. Foit, în Suceava, 6-7, 1979-1980, pp. 139-149.

[72]. Maria Grigoruţă, Un tezaur de monede otomane din sec. XVIII-XIX descoperit la Brezoianu-Bucureşti, în MN, 2, 1975, pp. 413-416.

[73]. Elena Isăcescu, Contribuţii la studiul circulaţiei monetare în oraşul Galaţi în secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea (Tezaurul din strada Republicii), în Danubius, 4, 1970, pp. 185-195.

[74]. B. Murgescu, op. cit.

[75]. Gh. Zane, Economia de schimb în Principatele române, Bucureşti, 1930. Vezi de asemenea M. Popa, La circulation monétaire et l’évolution des prix en Valachie (1774-1831), Bucarest, 1978, Cătălina Opaschi, Aspecte ale circulaţiei monetare în Ţara Românească la începutul secolului al XIX-lea, în 130 de ani de la crearea sistemului monetar modern românesc, coord. M. Isărescu, Bucureşti, 1997, pp. 333-348 şi Constanţa Ştirbu, Circulaţia monetară în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în 130 de ani de la crearea sistemului monetar modern românesc, coord. M. Isărescu, Bucureşti, 1997, pp. 349-369. Capitolele redactate de B. Cselény şi C. Iacobovici din lucrarea lui C. C. Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol. I, Bucureşti, 1997, pp. 113-131, ca şi paginile dedicate de C. C. Kiriţescu, op. cit., pp. 135-153, evoluţiei circulaţiei monetare din perioada premergătoare creării sistemului monetar românesc naţional nu suplinesc pe de-a întregul carenţele sintezei lui Gh. Zane.

[76]. B. Murgescu, op. cit., pp. 110-114 şi Fr. Pap, Aspecte ale circulaţiei monetare în Transilvania între anii 1571-1691, în AMN, 26-30, 1989-1993, 2, p. 626.

[77]. O. Iliescu, în RESEE, 15, 1977, 3, pp. 355-361 şi B. Murgescu, op. cit., pp. 142-144.

[78]. B. Murgescu, op. cit., p. 150.

[79]. Ibidem., pp. 97-100.

[80]. Ibidem., p. 140.

[81]. Regulamentul Organic al Prinţipatului Ţării Româneşti, Bucureşti, 1832, p. 195 şi Regulamentul Organic al Prinţipatului Moldovei, Iaşi, 1846, p. 244.

[82]. H. Ozarchievici şi Şt. Ursachi, Evoluţia conţinutului de aur şi argint a leului şi influenţa sa asupra emisiunilor monetare româneşti din metale preţioase, în 130 de ani de la crearea sistemului monetar modern românesc, coord. M. Isărescu, Bucureşti, 1997, pp. 394-401.

[83]. C. Olaru, Contextul monetar internaţional al adoptării şi funcţionării sistemului devize aur în România, în 130 de ani de la crearea sistemului monetar modern românesc, coord. M. Isărescu, Bucureşti, 1997, pp. 419-446.

[84]. Vezi în acest sens contribuţiile lui O. Iliescu, Caiet selectiv de informare asupra creşterii colecţiilor Bibliotecii Academiei R. P. R., 1, 1961, ianuarie-iunie, p. 379-380, nr. 1-4, 381, nr. 7-9, p. 382-384, nr. 11-26, 384-385, nr. 30-32, 386-388, nr. 38-48, 397, nr. 82-83, Idem, Elena Isăcescu, M. Gramatopol şi Constanţa Popescu, Caiet selectiv de informare asupra creşterii colecţiilor Bibliotecii Academiei R. P. R, 4, 1962, aprilie-iunie, p. 297, nr. 196, p. 309, nr. 254, p. 310, nr. 257, pp. 312-316, nr. 265-280, pp. 355-360, nr. 484-499, pp. 362-363, nr. 511-513, Ibidem, Caiet selectiv de informare asupra creşterii colecţiilor Bibliotecii Academiei R. P. R, 6, 1962, octombrie-decembrie, p. 290, nr. 925-926, 291, nr. 929, nr. 931, 292-293, nr. 936-938, nr. 940-941, 295, nr. 951, 296, nr. 957, 297, nr. 961, 298-298, nr. 965-967, 299-303, nr. 969-990, p. 306, nr. 1019-1022, 307-308, nr. 1028-1032, pp. 317-319, nr. 1071-1079, pp. 334-356, nr. 1546-1818, Ibidem, Caiet selectiv de informare asupra creşterii colecţiilor Bibliotecii Academiei R. P. R, 8, 1963, iulie-decembrie, pp. 297-298, nr. 92-96, pp. 300-302, nr. 113-123, pp. 306-307, nr. 162, pp. 316, nr. 225-230, pp. 326-337, nr. 297-342, pp. 350-351, nr. 458-464, p. 352, nr. 475, pp. 354-355, nr. 478-489, p. 356, nr. 492-496, p. 359, nr. 520, p. 360, nr. 353-537, pp. 361-363, nr. 542-554, pp. 363-364, nr. 556-556, pp. 366-370, nr. 569-609, pp. 375-382, nr. 688-737, Ibidem, Caiet selectiv de informare asupra creşterii colecţiilor Bibliotecii Academiei R. P. R, 10, 1964, iulie-decembrie, pp. 315-349, nr. 179-328, Ibidem, Creşterea colecţiilor - Caiet selectiv de informare, 13-14, 1965, iulie-decembrie, pp. 4-5, nr. 1-3 B, pp. 20-22, nr. 30-36, pp. 43-44, nr. 248-252, Ibidem, Creşterea colecţiilor - Caiet selectiv de informare, 19, 1967, ianuarie-martie, pp. 30-35, nr. 160-176, O. Iliescu, Elena Isăcescu şi Constanţa Popescu, Creşterea colecţiilor - Caiet selectiv de informare, 23-24, 1968, ianuarie-iunie, pp. 8-9, nr. 4-12, pp. 10-11, nr. 14-18, pp. 15-18, nr. 25-37, pp. 19, nr. 40, pp. 20-31, nr. 43-78, pp. 69-72, nr. 290-310, pp. 72-73, nr. 312-313, Ibidem, Creşterea colecţiilor - Caiet selectiv de informare, 39-40, 1972, ianuarie-iunie, pp. 27-28, nr. 59-64, p. 39, nr. 101, p. 40, nr. 103, pp. 62-65, nr. 170-179 şi pp. 66-67, nr. 190, Ibidem, Creşterea colecţiilor - Caiet selectiv de informare, 43-44, 1973, ianuarie-iunie. Vezi de asemenea O. Iliescu, Însemnări privitoare la descoperirile monetare, în SCN, 1, 1957, pp. 464-466, Idem, Un aureus emis de împăratul Aurelian, în Apulum, 9, 1971, pp. 673-676, Idem, Solidus emis de Theodosius I, găsit în nordul Dobrogei. Contribuţii la numismatica theodosiană, în Pontica, 5, 1972, pp. 525-536, Idem, Une monnaie indienne du Moyen Âge, découverte en Moldavie, în SAO, 4, 1962, pp. 249-252, Idem, Le dernier hyperpère de l’Empire de Nicée, în Byzantinoslavica, 26, 1965, pp. 94-99, Idem, Un lingou de aur descoperit în Transilvania, în RM, 2, 1965, 1, pp. 6-11, Idem, O monedă de aur inedită, emisă de Principatul Transilvaniei în anul 1628, în SCN, 5, 1971, pp. 355-357, Idem, Un Lysimach de aur găsit la Sarmizegetusa Regia, în Apulum, 10, 1972, pp. 655-660 şi Idem, Şase medalioane de aur romane şi bizantine, în SCN, 1975, pp. 107-112 şi Elena Isăcescu, în Danubius, 4, 1970, pp. 185-195. Vezi de asemenea B. Mitrea, Découvertes récentes et plus anciennes de monnaies antiques et byzantines en Roumanie, în Dacia, N. S., 5, 1961, p. 585, nr. 6 şi 10, Idem, Découvertes récentes et plus anciennes de monnaies antiques et byzantines sur le territoire de la République Populaire Roumaine, în Dacia, N. S., 7, 1963, p. 590, nr. 8, p. 593, nr. 21, p. 595, nr. 28, Idem, Découvertes récentes et plus anciennes de monnaies antiques et byzantines sur le territoire en Roumanie, în Dacia, N. S., 12, 1968, p. 458, nr. 91 şi C. Deculescu, Un Procopiu de aur de la Dunărea de Jos, în BSNR, 70-74, 1976-1980, 124-128, pp. 221-225

[85]. Ana-Maria Velter, Catalogul monedelor Principatului Transilvaniei. Colecţia “Ing. Constantin Orghidan, Bucureşti, 1994 şi Carmen-Maria Petolescu, Monede romane republicane din colecţia ing. Constantin Orghidan, Bucureşti, 1995. Monedele de aur din secolele III-IV e.n. din această colecţie au fost publicate şi de R. Ocheşeanu şi Antoaneta Vertan, Monede de aur şi argint descoperite în Dobrogea, sec. IV-V, în Cultură şi civilizaţie la Dunărea de Jos, 3-4, 1987, pp. 161-168 şi către E. Oberländer-Târnoveanu, V. Zoran, Gh. Poenaru Bordea, L. Trache, E. Iacob, I. Lukanc, C. Ciortea, A. Popescu şi N. Nica, Analyses atomiques et nucléaires des monnaies romains en or frappées entre 253 et 364, în CN, 7, 1996, pp. 49 - 74, E. Oberländer-Târnoveanu, în Traiano ai confini del Impero, Ancona, 1998, pp. 330 - 333, nr. 320 - 323 şi Idem, Moneda şi sigiliul, ca vectori ai mesajului creştin în secolele IV - XI, în Paleocreştinism şi creştinism pe teritoriul României - secolele III - XI, Bucureşti, 2000, pp. 47 - 48 şi 70 - 81, nr. 177 - 254.

[86]. V. Lucăcel şi E. Chirilă, Muzeul Zalău. Catalogul colecţiei de monede antice, Zalău, 1968 şi Iidem, Tezaurul monetar de la Stupini, în RM, 6, 1969, 2, pp. 170-171.

[87]. Georgeta Crăciun şi Elena Petrişor, Muzeul de Istorie al Moldovei - Catalog numismatic, Iaşi, 1970, B. Mitrea, Découvertes récentes et plus anciennes de monnaies antiques et byzantines dans la République Socialiste de Roumanie XV, în Dacia, N. S., 16, 1972, p. 370, nr. 70 şi V. Mihăilescu-Bîrliba şi V. Butnariu, Descoperiri monetare din Moldova. I, în ArhMold., 12, 1988, p. 319, nr. 53.

[88]. E. Chirilă şi A. Socolan, loc. cit.

[89]. Maria Chiţescu, Mariana Marcu şi Gh. Poenaru Bordea, Monede antice de aur şi argint din colecţia Muzeului Judeţean Braşov, Braşov, 1978 [Cumidava, 11, 1978, 3] şi Luana Popa, Monede braşovene din colecţia Muzeului Judeţean Braşov, Braşov, 1982.

[90]. E. Chirilă, N. Gudea, V. Lazăr şi A. Zrinyi, Tezaure şi descoperiri monetare din colecţia Muzeului Judeţean Mureş, Târgu-Mureş, 1980.

[91]. Al. Săşianu, Moneda antică din vestul şi nord-vestul României, Oradea, 1980, Idem, Descoperiri monetare antice şi bizantine în Bihor, în Crisia, 13, 1983, p. 447-448 şi Idem şi Ana-Maria Velter, Neue Daten über die sogenannte Schatz aus “Biharszentandrás” (Sântandrei) Ergänzugengen zur Typologie der von Ladislaus I. dem Heiligen ausgegeben Denaren CNH. I-31 und CNH. I-32, în Proceedings of the International Historical Conference 900 Years from Saint Ladislaus Death, Organized by Christian Research Center and Kossuth Lajos University Institute of History - Debrecen, Oradea, June 16018, 1995, ed. Al. Săşianu şi Gh. Gorun, Oradea, 1996, p. 51.

[92]. Ir. Dimian, Descoperiri monetare din Regiunea Ploieşti, în Din activitatea muzeelor noastre. Studii, referate şi documente, vol. I, Ploieşti, 1955, p. 86, nr. 16-17.

[93]. B. Mitrea, Découvertes récentes et plus anciennes de monnaies antiques et byzantines en Roumanie, în Dacia, N. S., 5, 1961, p. 593, nr. 54, Idem, Découvertes récentes et plus anciennes de monnaies antiques et byzantines en Roumanie, în Dacia, N. S., 6, 1962, p. 534, nr. 4, R. Lungu, O monedă de aur descoperită la Oraşul de Floci, în CN, 2, 1979, pp. 149-154, P. Diaconu, Monede rare descoperite la Păcuiul lui Soare, jud. Constanţa, în BSNR, 77-79, 1983-1985, 131-133, p. 433, nr. 2 şi Gh. Mănucu-Adameşteanu, Ingrid Poll, Mihaela Iacob şi B. Constantinescu, Hyperperi de la Ioan III Ducas Vatatzes (1222-1254) descoperiţi pe teritoriul Dobrogei, în Pontica, 31, 1998, pp. 295-305.

[94]. B. Mitrea, Découvertes récentes et plus anciennes de monnaies antiques et byzantines en Roumanie, în Dacia, N. S., 9, 1965, p. 499, nr. 61 şi I. Raica şi I. Aldea, Două monede bizantine în colecţiile Muzeului raional Sebeş, în Apulum, 6, 1967, pp. 625-628.

[95]. B. Mitrea, Découvertes récentes et plus anciennes de monnaies antiques et byzantines sur le territoire en Roumanie, în Dacia, N. S., 11, 1967, pp. 382-383, nr. 28.

[96]. M. Butoi, Monede rare intrate în colecţia Muzeului din Oraşul Slatina (judeţul Olt), RM, 4, 1971, 3, p. 327.

[97]. O. Iliescu, Tezaurul de perperi bizantini de la Isaccea, în SCN, 6, 1975, pp. 239-242, E. Oberländer-Târnoveanu, Monede greceşti din secolele VI-I î.e.n. descoperite în nordul Dobrogei, în Pontica, 13, 1980, pp. 83, nr. 52-53 şi Idem, Cronica descoperirilor monetare din nordul Dobrogei, în Peuce, 8, 1980, p. 509, nr. 132, R. Ocheşeanu şi Antoneta Vertan, op. cit. şi Gh. Mănucu-Adameşteanu, Ingrid Poll, Mihaela Iacob şi B. Constantinescu, loc. cit.

[98]. V. Palade, Importuri romane rare în două morminte din necropola de la Bârlad-Valea Seacă, în SCIVA, 32, 1981, 2, pp. 212-213.

[99]. R. Ocheşeanu, Câteva monede de aur descoperite în Dobrogea, în SCN, 6, 1973, pp. 233-236 şi G. Custurea, Monede de aur medievale descoperite în Dobrogea, în Pontica, 16, 1983, pp. 295-300 şi R. Ocheşeanu şi Antoneta Vertan, op. cit.

[100]. N. Harţuche şi F. Anastasiu, Catalogul selectiv al colecţiei de Arheologie a Muzeului Brăilei, Brăila, 1976, p. 272, nr. 564.

[101]. Al. Păunescu, P. Sadurschi, V. Chirica, Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, vol. II, Iaşi, 1976, p. 141.

[102] Luciana Oancea, în Valachica, 4, 1973, p. 115.

[103]. Viorica Pavel, Un aureus de la Nero descoperit la Zlatna, în BSNR, 7--74, 1976-1980, 124-128, pp. 171-172 şi Eadem, Monede de aur romane imperiale, republicane şi bizantine din colecţia Muzeului din Alba Iulia, Apulum, 16, 1977, pp. 663-670 şi A. A. Russu, Tezaurul de ducaţi din 1540 de la Vinţu de Jos (jud. Alba), în BSNR, 86-87, 1992-1993, 140-141, pp. 161-166.

[104]. V. Căpitanu, în Carpica, 6, 1973-1974, pp. 77-100, Al. Artimon, în Carpica, 12, 1980, pp. 215-223 şi O. Iliescu şi P. Ţarălungă, Un tezaur monetar de la sfârşitul secolului al XIII-lea descoperit la Prăjeşti (jud. Bacău), în Carpica, 23, 1992, pp. 247-257.

[105]. B. Mitrea, Contribuţii la studiul tezaurului de la Dăieni, în Pontica, 14, 1981, pp. 171-180.

[106]. T. Rădulescu şi P. Turturică, în Arhivele Olteniei, S.N., 3, 1984, pp. 70-88.

[107]. R. Ardevan, Monede de aur antice şi bizantine din Muzeul de Istorie a Transilvaniei, în BSNR, 77-79, 1983-1985, 131-133, pp. 237-256 şi Iudita Winkler, în AIIAC-Cluj, 18, 1975, pp. 323-325.

[108]. V. Mihăilescu-Bîrliba, Câteva monede antice inedite din Moldova, în Studia Antiqua et Archaeologica, 1, 1983, pp. 183, nr. 4.

[109]. C. Gaiu, Descoperiri din epoca migraţiilor în nord-estul Transilvaniei, în AMP, 3, 1979, p. 535-536, C. Preda şi Gh. Marinescu, Contribuţii la circulaţia monetară din Dacia în sec. I î.e.n., Tezaurul de la Şieu Odorhei, jud. Bistriţa-Năsăud, în BSNR, 77-79, 1983-1985, 131-133, pp. 19-68.

[110]. N. Gudea, Descoperiri monetare antice şi bizantine în Banat, în Banatica, 1, 1971, p. 140, Dana Bălănescu, Descoperiri monetare în sudul Banatului (IV), în Banatica, 8, 1985, p. 174, C. 2.

[111]. Maria Grigoruţă, în MN, 2, 1975, pp. 413-416, O. Iliescu, Premières apparitions au Bas-Danube de la monnaie réformée d’Alexis Ier Comnène, în Études Byzantines et Post-Byzantines, 1, 1979, 9-18, pp. 12-13, Gh. Poenaru Bordea şi R. Ocheşeanu, Monede de aur romane şi bizantine din colecţia Maria şi dr. G. Severeanu, în Peuce, 10, 1990, 1, pp. 485-495 şi Iidem, Două monede de aur din colecţia Muzeului de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti, în BSNR, 88-89, 1994-1995, 142-143, pp.29-32.

[112]. E. Oberländer-Târnoveanu şi E.-M. Constantinescu, Monede romane târzii şi bizantine din colecţia Muzeului Judeţean Buzău, în Mousaios, 4, 1994, 1, pp. 311-341.

[113]. V. Mihăilescu-Bîrliba şi L. Şovan, Noi descoperiri monetare în judeţul Botoşani, în Hierasus, 7-8, 1989, pp. 217-221.

[114]. Gh. Ştefan, Un tezaur de monede de aur bizantine găsit la Dinogetia, în CNA, 15, 1940, 119-120, pp. 296-298, Gh. Bichir, O nouă descoperire de monede şi obiecte de podoabă din secolele X-XI în aşezarea de la Garvăn (Dobrogea), în SCN, 3, 1960, pp. 223-234, I. Barnea, Alt tezaur de monede bizantine de la Dinogetia, în SCN, 3, pp. 245-254 (tezaurele I, II şi III de la Dinogetia-Garvăn, azi păstrate în colecţia Muzeului Naţional de Istorie a României), B. Mitrea, Stateri de aur de la Alexandru cel Mare descoperiţi într-o aşezare geto-dacică din estul Munteniei, în vol. Omagiu lui Petre Constantinescu-Iaşi, Bucureşti, 1965, pp. 73-79 (tezaurul de la Gâldău, jud. Călăraşi, azi păstrat în colecţia Muzeului Naţional de Istorie a României), Gr. Foit, în Suceava, 1, 1967, pp. 23-28 (tezaurul de la Sălişte, com. Mileanca, jud. Botoşani, azi păstrat în colecţiile Muzeului Naţional de Istorie a României), Idem, în Suceava, 6-7, 1979-1980, pp. 139-149 (tezaurul de la Ştefăneşti, com. Ştefăneşti, jud. Botoşani, aflat azi în colecţia Muzeului Naţional de Istorie a României), Carmen-Maria Petolescu, Un stater de tip Alexandru cel Mare provenind din tezaurul de la Mărăşeşti, în BSNR, 42-66, 1948-1972, 96-120, pp. 71-72, Eadem, Monede romane şi bizantine din colecţia Muzeului de Istorie al Republicii Socialiste România, în Muzeul Naţional, 1, 1974, pp. 279-286, Constanţa Ştirbu, Un tezaur de monede de aur din secolul al XIII-lea descoperit în Dobrogea, în Muzeul Naţional, 2, 1975, pp. 353-364, Paraschiva Stancu, în Muzeul Naţional, 2, 1975, pp. 407-412, Ana-Maria Velter, în CN, 4, 1982, pp. 133-139 şi E. Oberländer-Târnoveanu, V. Zoran, Gh. Poenaru Bordea, L. Trache, E. Iacob, I. Lukanc, C. Ciortea, A. Popescu, loc.cit., Gh. Poenaru Bordea şi B. Mitrea, Découvertes monétaires en Roumanie - 1992 (XXXVI), în Dacia, N. S., 37, 1993, p. 311, nr. 5 (piese din tezaurul de la Dăieni, aflat în prezent în colecţia Muzeului Naţional de Istorie a României).

[115]. B. Mitrea, Découvertes récentes et plus anciennes de monnaies antiques et byzantines sur le territoire de la République Populaire Roumaine, în Dacia, N. S., 7, 1963, p. 597, nr. 48 şi p. 598, nr. 53, Idem, Découvertes récentes et plus anciennes de monnaies antiques et byzantines sur le territoire de la République Populaire Roumaine, în Dacia, N. S., 8, 1964, p. 373, nr. 8, p. 381, no 54, Idem, Découvertes récentes et plus anciennes de monnaies antiques et byzantines sur le territoire en Roumanie, în Dacia, N. S., 9, 1965, p. 498, nr. 57, Idem, Découvertes récentes et plus anciennes de monnaies antiques et byzantines sur le territoire en Roumanie, în Dacia, N. S., 10, 1966, p. 404, nr. 7, Idem, Découvertes récentes et plus anciennes de monnaies antiques et byzantines sur le territoire en Roumanie, în Dacia, N. S., 11, 1967, p. 381, nr. 18, p. 389, nr. 73, Idem, Découvertes récentes et plus anciennes de monnaies antiques et byzantines sur le territoire en Roumanie, în Dacia, N. S., 12, 1966, p. 447, nr. 13, p. 458, nr. 88, Idem, Découvertes récentes et plus anciennes de monnaies antiques et byzantines sur le territoire en Roumanie, în Dacia, N. S., 13, 1969, p. 550, nr. 66, Idem, Découvertes monétaires en Roumanie (1975) (XIX), în Dacia, N. S., 20, 1976, p. 294, nr. 110, H. Nubar, Monede bizantine descoperite în satul Istria, în SCIV, 17, 1966, 3, p. 605-607, O. Iliescu, Monede medievale şi moderne descoperite la Păcuiul lui Soare în anii 1956-1974, în vol. P. Diaconu şi Silvia Baraschi, Păcuiul lui Soare, vol. II, Aşezarea medievală, Bucureşti, 1977, p. ,154, nr. 3-7, Idem, Despre monedele din tezaurul de la Suluc şi alte consideraţii privind aceiaşi descoperire, în Pontica, 20, 1987, pp. 189-205, Gh. Poenaru Bordea şi R. Ocheşeanu, în BSNR, 77-79, 1983-1985, 131-133, pp. 177-198, Oana Damian, Noi descoperiri monetare bizantine în Dobrogea, în Cultură şi Civilizaţie la Dunărea de Jos, 13-15, 1995, p. 217 şi E. Oberländer-Târnoveanu, V. Zoran, Gh. Poenaru Bordea, L. Trache, E. Iacob, I. Lukanc, C. Ciortea, A. Popescu, loc.cit.

[116]. V. M. Butnariu, E. Nicolae, Ana Boldureanu, Vera Paiul, Ana Niculiţă şi Raisa Tabuica, op. cit., Ana Niculiţă şi E. Nicolae, în BSNR, 86-87, 1992-1993, 140-141, 167-178 şi Vera Paiul, V. Butnariu şi Ana Boldureanu, în AIIA-Iaşi, 32, 1995, pp. 541-551.

[117]. Muzeul Judeţean Buzău şi cel al Dunării de Jos din Călăraşi au fost create oficial în 1951, cf. Ghidul muzeelor şi colecţiilor din România, p. 82 şi 94. Deşi Muzeul “Teohari Antonescu” din Giurgiu a fost înfiinţat în 1934, în realitate instituţia a început să desfăşoare o activitate sistematică şi permanentă, numai începând cu anii ‘50 ai secolului al XX-lea, Ibidem., p. 140. Situaţia este asemănătoare şi în cazul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, care a fost întemeiat în anul 1931, dar a devenit o structură specializată stabilă numai după cel de al doilea război mondial, Ibidem., pp. 218-219.

[118]. Pentru tipul original vezi M.F. Hendy, Coinage and Money in Byzantine Empire - 1081-1261, Dumbarton Oaks, 1969,  pp. 114 - 115, pl. 14, nr. 4.

[119]. M. Price, Coinage in the Name of Alexander the Great and Philip Arrhidaeus: A British Museum Catalogue, Londra-Zürich, 1991.

[120]. Această transliterare în turca modernă a legendelor arabe a monedelor otomane, practicată de numismaţii turci, urmaţi de unii numismaţi străini, este incorectă. Nu există nici o dovadă că în epocă legendele erau citite altfel decât în limba originală, adică în arabă. 

[121]. B. Mitrea, Geto-dacii şi monedele vest-pontice din secolele III-II î.e.n., în Thraco-Dacica, 6, 1985, pp. 50-58.

[122]. E. Oberländer-Târnoveanu, De la perperi auri “ad sagium Vicine” la “părpăr” - monedele de cont origine bizantino-balcanică în Ţara Românească (secolele XIII- XIX), în 130 de ani de la crearea sistemului monetar românesc modern, Bucureşti, 1997, pp. 132-133.

[123]. Ch. Morrisson, J.-N. Barrandon şi Cécile Morrisson, Or du Brésil, monnaie et croissance en France au XVIIIe siècle, [Cahiers Ernest Babelon, 7], Paris, 1999.

	Monede de aur din colecţii româneşti, vol. I, Colecţii din Muntenia