Paul Damian, Mihaela Simion, Adela Bâltâc, Silviu Oţa,
Mihai Vasile, Gabriel Bălan, Decebal Vleja
Problematica ridicată de habitatul civil caracteristic epocii romane la Roşia Montană este foarte complexă. Cercetările arheologice întreprinse în această zonă au fost reduse, în principal, la sondaje de mici dimensiuni. O atare abordare a cercetării a fost condiţionată de o serie de factori obiectivi, dintre care amintim: proprietatea privată asupra terenurilor, ceea ce a făcut aproape imposibil, în trecut, accesul la posibilele puncte de interes; o neîntreruptă activitate minieră în regiune, care a dus la schimbarea configuraţiei iniţiale a terenului prin depuneri rezultate din exploatarea şi prelucrarea minereului aurifer timp de două milenii; accesul dificil şi condiţiile specifice arealului montan.
În mare parte, informaţiile cele mai abundente provin pe cale epigrafică. Din perimetrul adiacent Roşiei Montane, erau cunoscute, anterior campaniei de cercetări arheologice din anul 2000, aproximativ 75 de monumente epigrafice
,
recoltate, majoritatea, în condiţii incerte. Deşi, în mare măsură,
aceste epigrafe se înscriu în categoria monumentelor epigrafice funerare,
o cartare primară a locurilor de descoperire, acolo unde acest lucru
este cu putinţă, poate sugera existenţa unor puncte de concentrare
a locuirii. Este evident că necropolele de unde provin epigrafele şi
piesele de arhitectură funerară semnalează prezenţa
unor nuclee de habitat. Un moment important pentru deschiderea discuţiei referitoare la formele de habitat civil în aria anticului Alburnus Maior l-a constituit descoperirea, în secolele XVIII-XIX, a tăbliţelor cerate în galeriile miniere antice de aici
.
Documente epigrafice deosebite prin unicitatea şi prin abundenţa
informaţiilor conţinute, cele 25 de tăbliţe cerate
menţionează o serie de toponime pe care exegeţii le atribuie
unor structuri de locuire adiacente. Astfel, nouă dintre documente
au fost redactate la Alburnus Maior, două în canabele legiunii
a XIII-a Gemina de la Apulum, iar restul în localităţi
încă neidentificate pe teren (vicus Deusara - 2; Kartum
- 1; Immenosum Maius - 1). Părerea unanim acceptată
de specialişti este că ele au fost puse la adăpost, în interiorul
unor galerii miniere greu accesibile, într-un moment de criză, probabil
legat de atacurile marcomanice asupra Daciei din intervalul 167-170.Toponimele atestate în tăbliţele cerate au provocat o serie de discuţii referitoare la evoluţia din punct de vedere urbanistic a centrului economic de la Alburnus Maior. Se disting, din acest punct de vedere, două mari direcţii de interpretare. O primă modalitate de abordare a acestei problematici tinde să considere că toponimul generic de Alburnus Maior acoperă o serie de aşezări permanente sau temporare legate de prezenţa coloniştilor iliro-dalmatini specializaţi în extragerea şi prelucrarea primară a minereului aurifer
.O serie de realităţi consemnate de izvoarele epigrafice sunt folosite pentru justificarea acestei maniere de abordare. Astfel, menţiunea unui vicus Pirustarum
,
a localităţii Ansium,
Resculum,
formularea K(astellum) Baridustarum,
precum şi întreaga discuţie purtată asupra localizării
lor, dar şi a altor toponime conţinute de tăbliţele
cerate
sau de epigrafele descoperite până în prezent, sugerează adepţilor
acestui punct de vedere imaginea unui conglomerat de aşezări,
de sine stătătoare, cu o conducere şi o administraţie
proprii,
în conformitate cu "sistemul dalmatin" de organizare şi exploatare
a zăcământului aurifer.La polul opus se situează părerea potrivit căreia Alburnus Maior este o structură de sine stătătoare, deocamdată cu un statut juridic încă incert, iar toponimele în discuţie sunt denumiri de cartiere sau reflectă grupări pe criterii etnice din cadrul unei aşezări unitare. Cert este că informaţiile oferite de analiza izvoarelor epigrafice indică o zonă intens populată, cu o varietate de nationes, în care elementul iliro-dalmatin este predominant, urmat de cel de factură elenizată
.
Trebuie remarcată extraordinara diversitate a cultelor religioase atestate
de epigrafele de la Alburnus Maior.
Imaginea unei zone intens locuite, cu o dezvoltare ritmică progresivă
şi cu mari variaţii demografice, surprinsă prin analiza unilaterală
a izvoarelor epigrafice, l-a făcut pe V. Pârvan să considere zona
auriferă o "Californie a antichităţii", oferind aşezării
de la Alburnus Maior o caracterizare istorico-literară de excepţie:
"oraş californian de civilizaţie internaţională".Este foarte greu de distins, în stadiul actual al cercetărilor, care va fi fost statutul aşezării de la Alburnus Maior în cadrul juridic al vieţii municipale din Dacia. Până în prezent, nici una din ipotezele avansate de diverşi cercetători nu a putut fi pe deplin confirmată
.
Practic, atestările de structuri de locuire la Alburnus Maior
se reduc la două astfel de tipuri: vici
şi castella.
Nu intenţionăm, în studiul de faţă, relansarea unei discuţii teoretice asupra statutului juridic
al acestor două tipuri de aşezări şi nici nu ne propunem
identificarea şi localizarea tranşantă în teren, pe baza
propriilor săpături, a unor asemenea tipuri de aşezare. Ceea
ce propunem este semnalarea, într-un perimetru pentru care cercetarea arheologică
de teren a fost nesemnificativă, unor structuri de habitat cu elemente
care conduc către datarea lor în epoca romană.Supunem unei analize primare două dintre punctele în care au fost identificate asemenea structuri de locuire. Ambele puncte au fost investigate de către echipele Muzeului Naţional de Istorie a României.
*
* *
Analiza sistemului de locuire constatat în punctele investigate impune raportarea la cel puţin trei axe de referinţă. Este obligatorie, pentru început, comparaţia între tot ce a fost identificat ca sistem de locuire în zona adiacentă. De asemenea, recursul la literatura arheologică referitoare la locuirea rurală din Dacia romană este obligatoriu pentru stabilirea unor posibile analogii. În fine, cu acelaşi scop trebuie avut în vedere şi sistemul de locuire constatat în regiunile de origine a populaţiilor colonizate la Alburnus Maior pentru rentabilizarea activităţii miniere. De asemenea, consultarea izvoarelor literare şi a celor epigrafice este o necesitate în încercarea de a obţine o imagine de sinteză asupra sistemului de habitat civil din regiunea minieră analizată. Din acest punct de vedere demersul nostru dispune de un izvor epigrafic foarte important pentru înţelegerea modului de locuire de la Alburnus Maior. Este vorba despre una dintre tăbliţele cerate
,
datată 6 mai 159, care este un contract de vânzare-cumpărare a
unei jumătăţi de casă de la Alburnus Maior localizată
în vicus Pirustarum. Elementele constitutive ale locuinţei sunt
enumerate cu o precizie pedantă, specifică unor astfel de contracte
cu caracter juridic. Astfel, Anduleia a lui Bato, cumpără
de la Veturius Valens cu suma de 300 de denari jumătatea de
casă împreună cu "gardurile ei, incintele, limitele, intrările,
spaţiile închise, ferestrele, aşa precum este clădită
şi fără nici o stricăciune... ".
Vicus Pirustarum era aşadar unul dintre punctele de locuire
civilă de la Alburnus Maior, un "cartier"
în toată puterea cuvântului, în care locuiau pirustae dar şi
cives romani, după cum sugerează interpretarea informaţiilor
conţinute de tăbliţa cerată. Casa era situată alături
de alte proprietăţi, "între vecinii Plator Acceptianus
şi Ingenuus fiul lui Callistus", în apropierea drumului
public.
Se creionează astfel imaginea unui sistem de locuire organizat cu o
tramă stradală definită, iar elementele constitutive descrise
pentru construcţia vândută sunt un util instrument pentru posibile
interpretări ale unor situaţii constatate arheologic.Construcţiile identificate de noi au câteva trăsături comune. O caracteristică generală este prezenţa celor două faze de locuire corespunzătoare epocii romane, atât în punctul Hop-Botar cât şi la Tăul Ţapului. Faza a doua de locuire, mai bine păstrată, ne permite formularea câtorva observaţii de fond. În ceea ce priveşte tehnica de construcţie a zidurilor este preferată soluţia zidurilor de piatră semifasonată legată cu pământ. Această modalitate de construire a fundaţiei şi a primelor asize de elevaţie pare a fi predilectă pentru aproape toate clădirile cu funcţionalitate de locuit identificate până în prezent la Roşia Montană. Situaţii similare se întâlnesc şi în cazul obiectivelor identificate în punctul Hăbad-Oprişa
,
pe platoul Hăbad-Brădoaia,
precum şi în punctul Găuri.
Utilizarea mortarului este prezentă doar într-un singur caz şi
pentru clădiri care par a avea o destinaţie diferită.
Deşi o asemenea tehnică, de folosire a argilei pe post de liant
pentru construcţia zidurilor, este mai rar atestată în lumea romană,
totuşi ea nu este improprie faciesului cultural rural din arheologia
provincială. Locuinţele din puţinele aşezări rurale
cercetate până în prezent în Dacia romană folosesc o asemenea
modalitate de construire a fundaţiei. Acest tip de fundaţie se
regăseşte la locuinţele romane identificate în aşezarea
rurală de la Mediaş, punctul Gura Câmpului,
la unele dintre locuinţele cercetate în perimetrul aşezării
antice de la Zlatna,
la anumite ziduri din construcţia ansamblului de la Hobiţa-Grădişte.
Nu lipsesc analogii cu construcţiile din lumea rurală de la sudul
Dunării care utilizează în anumite cazuri aceeaşi tehnică
de construcţie.
De asemenea, construcţiile cercetate în regiunile de origine a coloniştilor
iliro-dalmatini recurg deseori la această tehnică, propice pentru
construcţiile din mediul montan. Din nefericire, cu câteva excepţii,
aşezările conexe câmpurilor metalifere din Bosnia centrală
au fost destul de puţin investigate arheologic, unul din motive fiind
suprapunerea lor cu urme de exploatare minieră din epocile următoare.
Centrul acestei regiuni, deocamdată neidentificat în teren, era probabil
la Ad Matricem, în apropiere de actualul Gornji Vakuf.
Singura aşezare despre care informaţiile sunt ceva mai consistente
este cea de la Domavia, situată pe valea Drinei, a cărei
evoluţie din punct de vedere urbanistic şi juridic este similară
cu cea cunoscută la Ampelum.
Literatura arheologică privitoare la puţinele cercetări întreprinse
în această regiune fixează un cadru similar de amplasament pentru
habitatul adiacent punctelor de exploatare şi anume zone montane, puncte
de locuire localizate pe platouri, în apropierea cursurilor de apă
şi a zonelor de extracţie.
Având în vedere facilitatea cu care se putea procura piatra de carieră,
dat fiind specificul montan al aşezării, alegerea sa ca material
predilect de construcţie era firească. De altfel această
tehnică de construcţie este încă frecventă în regiune,
ca o soluţie locală de nivelare a terenului. Astfel de ziduri
din piatră legate cu pământ susţin suprastructuri din lemn
sau alte materiale de construcţie.O caracteristică comună a edificiilor cercetate în ambele puncte este adâncimea deosebită, mai ales pentru laturile din partea de nord, a zidurilor de fundaţie. Ea poate avea cel puţin două explicaţii. În primul rând trebuie remarcat nivelul ridicat al pânzei freatice din regiune
,
ceea ce a impus locuitorilor antici soluţii tehnice de surmontare a
acestui neajuns. Utilizarea de fundaţii adânci, eventual pe un pat
impermeabil nisipos, era o modalitate de realizare a stabilităţii
a clădirilor. Soluţii identice pentru o problemă similară
sunt constatate, din punct de vedere arheologic la Tibiscum, unde
fundaţiile din piatră de râu ale locuinţelor cercetate au
o adâncime de 1,00-1,50 m şi o grosime de 0,80-1,00 m.
Cea de-a doua motivaţie pentru maniera de execuţie a temeliilor
derivă din modul de amplasare a clădirilor, în funcţie de
configuraţia naturală a terenului. În ambele cazuri este vorba
de platouri, mărginite de o pantă uşoară înspre nord.
Amplasarea acestor edificii cu latura lungă de-a lungul pantei a impus
preocuparea de regularizare prin "ridicarea" pronunţată a zidului
în extremitatea de nord (utilizarea unor asize compensatorii). Observaţia
de faţă ne conduce la accentuarea unei similitudini, nu numai
între edificiile pe care le analizăm, ci şi cu celelalte structuri
de locuire identificate în perimetrul Roşiei Montane, după părerea
noastră foarte importante. Este vorba de orientarea predilectă
a clădirilor pe axa mediană est-vest ceea ce era deosebit de convenabil
pentru utilizatori în ceea ce priveşte luminozitatea naturală,
dar şi conservarea căldurii de-a lungul zilei. De altfel, amplasarea
şi sistemul de construcţie a clădirilor, pe coline şi
cu preocupare pentru măsurile de salubrizare (scurgerea apei şi
a gunoiului pe pantă, circulaţia aerului) urmează perceptele
impuse de teoreticienii antici.
Această predilecţie pare să fie o constantă pentru construcţiile
din mediul montan sau cu o climă aspră.Relativ la dimensiunile destul de mari ale clădirilor, analogiile sunt destul de numeroase. Nu vom lua în consideraţie clădirile de epocă romană din provincia Dacia care fac parte din complexe de tip villa rustica, întrucât ele se raportează la un alt tip de realitate socio-economică. Ne vom limita numai la bibliografia arheologică privitoare la aşezările rurale sau la cele de tip vicus militar, mai apropiate, credem noi, de funcţionalitatea clădirilor care fac obiectul studiului de faţă. Astfel, locuinţele particulare cercetate la Tibiscum au dimensiuni cuprinse între cca.18,00-35,00 m lungime şi 9,00-14,40 m lăţime
.
Spre deosebire de cele de la Alburnus Maior, care au accesul practicat
pe una din laturile lungi, ele au o tendinţă de a se dezvolta
în adâncime, pornind de la o faţadă îngustă (tipul Streifenhaus).
Complexe de locuit cu dimensiuni asemănătoare, dar cu o compartimentare
mai clar conturată sau alte tehnici de construcţie, au fost identificate
la Mediaş-Gura Câmpului,
Zlatna,
Micia,
pe valea Chintăului.
Una dintre clădirile cercetate în acest din urmă sit are dimensiunile
şi un plan aproape similar cu cel al edificiului din punctul Hop-Botar,
inclusiv uşor trapezoidal, explicat de autorii cercetării prin
tendinţa de alunecare a terenului spre est.Modalitatea de realizare a sistemului de pavare îşi găseşte analogii la unele locuinţe cercetate în aşezări rurale de epocă romană pe teritoriul provinciei Dacia. Astfel, interesantă ca similaritate de habitat ni se pare situaţia arheologică constatată de M. Macrea la Caşolţ, jud. Sibiu, care este contemporană şi corespunde necropolei din vecinătate, atribuită unei populaţii de colonişti norico-pannoni. Locuinţele, răspândite pe două dealuri (Dealul lui Dan şi Dealul Bradului), l-au făcut pe autorul cercetării să caracterizeze aşezarea ca "păstorească". Sistemul de realizare a podelelor este foarte asemănător cu cel constatat de noi pentru edificiile de la Tăul Ţapului şi Hop-Botar. Pavajele
constau într-o îngrămădire de pietre de râu legate cu lut, iar
pereţii erau din lemn. Ele reprezintă, după opinia autorului
citat, un "tip de casă de munte construită la suprafaţă
cu pavaj de piatră de râu...".
Acelaşi sistem de pavare este constatat şi pentru locuinţele
de la Lechinţa de Mureş.În concluzie, clădirile cercetate în cele două puncte din perimetrul comunei Roşia Montană fac parte dintr-un sistem de locuire specific zonei montane. Predilecţia pentru utilizarea pietrei de carieră şi a lutului ca liant în construcţia zidurilor, utilizarea unei modalităţi destul de primitive de pavare (lespezi de piatră pe un pat de pământ galben), precum şi modalitatea de adaptare la condiţiile naturale în amplasamentul structurilor de locuire îşi găsesc analogii, atât în lumea rurală din provincia Dacia, cât şi în regiunile cu un specific economic asemănător, de la sud de Dunăre. Cele două faze de locuire identificate sunt o caracteristică comună confirmată şi de analiza materialului arheologic recoltat.
Sărăcia materialului arheologic, lipsa vaselor întregibile şi a obiectelor de utilizare cotidiană din cele două puncte supuse investigaţiei arheologice indică o abandonare simultană, într-un interval cronologic plasat în secolul al III-lea.
Este evident faptul că numărul structurilor de locuire din regiunea Alburnus Maior trebuie să fi fost mult mai mare. Toate datele colectate până în acest moment par să indice un sistem de locuire constituit din grupuri de case cu anexele proprii, sistem clasic de locuire din zona montană. Din nefericire, cercetarea arheologică privitoare la obiectivele rurale de epocă romană este lacunară, de unde şi dificultăţile întâmpinate în stabilirea de analogii pentru clădirile analizate. Investigaţiile concentrate mai ales asupra fortificaţiilor romane sau edificiilor publice din oraşe şi mult mai puţin asupra aşezărilor rurale sau a necropolelor adiacente fac ca acest aspect al habitatului, respectiv locuinţele din aşezările civile să fie aproape necunoscute. Este unul dintre obiectivele de viitor ale arheologiei, fără de care înţelegerea procesului de devenire şi dezvoltare a civilizaţiei romane provinciale este imposibilă.
Note de subsol
2. IDR III/3; Wollmann 1986, 253-295.
3. IDR I, 164-192; IDR III/3, 374-377.
4. Numărul descoperirilor este de probabil peste 30, ele găsindu-se în colecţiile muzeelor din Berlin (TabCerD XIV), Blaj (TabCerD III, VII, VIII, XXI, XXII, XXV), Budapesta (TabCerD I, II, V, VI, IX, X, XII, XIII, XV, XVII, XIX, XX, XXIV), Cluj (TabCerD III, XI, XVIII), Bucureşti şi în colecţia Bibliotecii Battyaneum din Alba Iulia (TabCerD IV).
5. Tudor 1957, 31-40; Macrea 1969, 69; Daicoviciu-Piso 1975, 159-163.
6. RE IV, col. 1967; Davies 1935, 198-199; Daicoviciu 1945, 115-117.
7. "quae est Alb(urno) Maiore vico Pirustarum", TabCerD IX, IDR I, nr. 39.
8. Wollmann 1996, 68.
9. "ex libello, qui propositus/erat Alb(urno) maiori ad statione Resculi...", TabCerD I, IDR I, nr. 31.
10. IDR III/3, nr. 388.
11. IDR I, 163 sqq; IDR III/3; Daicoviciu 1958, 263 sqq; Daicoviciu 1961, 51-60; Wollmann 1996, 66-70.
12. Popescu 1967, 182-190; Wilkes 1969, 153-158; Suceveanu 1971, 571-572; Noeske 1977, 370-371.
13. Rostovtzeff 1926, 221-225; Mrozek 1968, 201-208; Dušanic 1971, 241-261; Dušanic 1977, 53-94; Wollmann 1996, 60-63; Dušanic 1999, 133-139.
14. Tudor 1968, 203.
15. Wollmann 1979, 190-203; Wollmann 1996, 199-221.
16. Pârvan 1926, 272.
17. Trebuie amintită părerea lui D. Tudor, potrivit căreia, Alburnus Maior, deşi are toate atributele unui oraş, nu va depăşi situaţia juridică de pagus (Tudor 1968, 196). De asemenea, M. Macrea consideră ca "sistemul dalmatin" de organizare rămâne predominant, optând pentru considerarea aşezărilor denumite după numele comunităţilor dalmatine, ca structuri de locuire din care se compunea aşezarea de la Alburnus Maior (Macrea 1969, 146, 252, 300). Ambii autori nu iau în calcul decât informaţiile epigrafice.
18. RE VIII, col. 2090-2094; DA V, 854-863.
19. RE X, col. 2342-2343; DA I, 936-940.
20. Pentru întreaga problematică vezi: Isid. Etymol. 15, 2, 11; Mommsen 1887, 119; Daicoviciu 1958, 259 sqq; Daicoviciu 1961, 51- 60; Sântimbreanu-Wollmann 1974, 242-247; Ciobanu 1999, 199-214.
51. TabCerD IX, se păstrează astăzi la Muzeul din Budapesta, IDR I, nr. 39.
52. Eam domus partem dimidiam, q(ua) d(e) a(gitur), cum su[is s]aepi/bus sae/pimentis finibus aditibus claustris finestris ita uti/clao fixsa et optima maximaque est, h(abere) r(ecte) l(iceat).
53. Macrea 1969, 146; RE I, col.1338.
54. Que est Albur/no maiori vico Pirustarum / inter adfines Platorem Ac/ceptianum et Ingenum Cal/listi filium et si qui ali adfi/nes sunt et viam publicam.
55. CCA 2002, 261-262, nr.185.
56. CCA 2002, 262-263, nr.186.
57. vezi supra, notele 22, 23.
58. Ziduri care folosesc mortarul din var ca liant sunt cele care alcătuiesc clădirile cercetate pe dealul Carpeni de către echipa de arheologi a Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei şi care fac obiectul unui studiu separat în cadrul volumului de faţă.
59. Winkler-Blăjan-Servatius-Togan-Giura 1983, 121-156; Winkler-Blăjan 1993, 459-476.
60. Popa-Moga-Ciobanu 1986, 107, 116-117.
61. Mitrofan 1973, 142.
62. Pentru percepţia de ansamblu a fenomenului rural antic în acest spaţiu geografic vezi: Baumann 1995; Suceveanu 1998.
63. În plus, alte câteva locuri de exploatare a zăcămintelor aurifere sunt presupuse a fi localizate în estul şi sud-estul provinciei Dalmatia.
64. Davies 1935, 186-189; Dusanic 1977, 67.
65. Dusanic 1977, 67.
66. Noeske 1977, 278-279.
67. Noeske 1977, 275.
68. Toate cercetările proprii din diverse puncte din regiune au condus către aceeaşi observaţie. Clima ploioasă accentuează tendinţele de ridicare a pânzei freatice, acest fapt constituind un permanent impediment pentru desfăşurarea în bune condiţii a investigaţiei arheologice.
69. Benea-Bona 1994, 61-72; Benea 1995, 145-173.
70. Varro I, 11-13; Vitruvius VI; Columella, I, 4-5.
71. Un mod de plasare similar în teren este constatat pentru construcţii de tip rural, villa rustica, din zona montană a Moesiei Inferior, vezi Sultov 1964, 49-63; Ovcarov 1969, 26-35.
72. Benea-Bona 1994, 61-72.
73. Sommer 1984, cap. 3.
74. Winkler-Blăjan-Servatius-Togan-Giura 1983, 121-156. Locuinţele, de formă patrulateră sau în "L" aveau, după opinia descoperitorilor, acoperişul din stuf sau şindrilă. Din cele 11 locuinţe cercetate şapte aveau o singură încăpere de cca. 9,00-12,00 mp sau două-trei încăperi cu o suprafaţă de cca. 42,00-60,00 mp.
75. Popa-Moga-Ciobanu 1986, 107-118.
76. Mărghitan 1970, 579-594.
77. Lazarovici-Kalmar 1986, 727.
78. Alicu-Cociş-Ferenczi-Paki-Ilieş 1995, 619-621. Dimensiunile clădirii, corespunzătoare fazei 1 sunt: 12,34 x 21,37 x 21,76 x 13,30 m.
79. Pavajele locuinţelor de la Caşolţ au dimensiuni de 2,50 x 2,00 m.
80. Macrea 1959, 416-419.
81. Protase-Lazăr-Grozav 1989, 181-205. Podina locuinţelor este făcută din pământ galben bătătorit surprinsă la adâncimea relativă de 0,70-0,80 m. Uneori se observă gropile de susţinere ale parilor (diam. 0,25-0,30 m). Sunt locuinţe de suprafaţă uşor adâncite (cca.0,40- 0,50 m faţă de nivelul de călcare actual) cu suprastructura din lemn.
82. Catalog redactat de Adela Bâltâc şi Mihaela Simion.