Cuprins |
Paul Damian, Mihaela Simion, Adela Bâltâc, Silviu Oţa, Mihai Vasile, Gabriel Bălan, Decebal Vleja |
Problematica ridicată de habitatul civil caracteristic epocii romane la Roşia Montană este foarte complexă. Cercetările arheologice întreprinse în această zonă au fost reduse, în principal, la sondaje de mici dimensiuni. O atare abordare a cercetării a fost condiţionată de o serie de factori obiectivi, dintre care amintim: proprietatea privată asupra terenurilor, ceea ce a făcut aproape imposibil, în trecut, accesul la posibilele puncte de interes; o neîntreruptă activitate minieră în regiune, care a dus la schimbarea configuraţiei iniţiale a terenului prin depuneri rezultate din exploatarea şi prelucrarea minereului aurifer timp de două milenii; accesul dificil şi condiţiile specifice arealului montan. În mare parte, informaţiile cele mai abundente provin pe cale epigrafică. Din perimetrul adiacent Roşiei Montane, erau cunoscute, anterior campaniei de cercetări arheologice din anul 2000, aproximativ 75 de monumente epigrafice ![]() Un moment important pentru deschiderea discuţiei referitoare la formele de habitat civil în aria anticului Alburnus Maior l-a constituit descoperirea, în secolele XVIII-XIX, a tăbliţelor cerate în galeriile miniere antice de aici ![]() ![]() ![]() Toponimele atestate în tăbliţele cerate au provocat o serie de discuţii referitoare la evoluţia din punct de vedere urbanistic a centrului economic de la Alburnus Maior. Se disting, din acest punct de vedere, două mari direcţii de interpretare. O primă modalitate de abordare a acestei problematici tinde să considere că toponimul generic de Alburnus Maior acoperă o serie de aşezări permanente sau temporare legate de prezenţa coloniştilor iliro-dalmatini specializaţi în extragerea şi prelucrarea primară a minereului aurifer ![]() O serie de realităţi consemnate de izvoarele epigrafice sunt folosite pentru justificarea acestei maniere de abordare. Astfel, menţiunea unui vicus Pirustarum ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() La polul opus se situează părerea potrivit căreia Alburnus Maior este o structură de sine stătătoare, deocamdată cu un statut juridic încă incert, iar toponimele în discuţie sunt denumiri de cartiere sau reflectă grupări pe criterii etnice din cadrul unei aşezări unitare. Cert este că informaţiile oferite de analiza izvoarelor epigrafice indică o zonă intens populată, cu o varietate de nationes, în care elementul iliro-dalmatin este predominant, urmat de cel de factură elenizată ![]() ![]() ![]() Este foarte greu de distins, în stadiul actual al cercetărilor, care va fi fost statutul aşezării de la Alburnus Maior în cadrul juridic al vieţii municipale din Dacia. Până în prezent, nici una din ipotezele avansate de diverşi cercetători nu a putut fi pe deplin confirmată ![]() ![]() ![]() Nu intenţionăm, în studiul de faţă, relansarea unei discuţii teoretice asupra statutului juridic ![]() Supunem unei analize primare două dintre punctele în care au fost identificate asemenea structuri de locuire. Ambele puncte au fost investigate de către echipele Muzeului Naţional de Istorie a României. * * * Analiza sistemului de locuire constatat în punctele investigate impune raportarea la cel puţin trei axe de referinţă. Este obligatorie, pentru început, comparaţia între tot ce a fost identificat ca sistem de locuire în zona adiacentă. De asemenea, recursul la literatura arheologică referitoare la locuirea rurală din Dacia romană este obligatoriu pentru stabilirea unor posibile analogii. În fine, cu acelaşi scop trebuie avut în vedere şi sistemul de locuire constatat în regiunile de origine a populaţiilor colonizate la Alburnus Maior pentru rentabilizarea activităţii miniere. De asemenea, consultarea izvoarelor literare şi a celor epigrafice este o necesitate în încercarea de a obţine o imagine de sinteză asupra sistemului de habitat civil din regiunea minieră analizată. Din acest punct de vedere demersul nostru dispune de un izvor epigrafic foarte important pentru înţelegerea modului de locuire de la Alburnus Maior. Este vorba despre una dintre tăbliţele cerate ![]() ![]() ![]() ![]() Construcţiile identificate de noi au câteva trăsături comune. O caracteristică generală este prezenţa celor două faze de locuire corespunzătoare epocii romane, atât în punctul Hop-Botar cât şi la Tăul Ţapului. Faza a doua de locuire, mai bine păstrată, ne permite formularea câtorva observaţii de fond. În ceea ce priveşte tehnica de construcţie a zidurilor este preferată soluţia zidurilor de piatră semifasonată legată cu pământ. Această modalitate de construire a fundaţiei şi a primelor asize de elevaţie pare a fi predilectă pentru aproape toate clădirile cu funcţionalitate de locuit identificate până în prezent la Roşia Montană. Situaţii similare se întâlnesc şi în cazul obiectivelor identificate în punctul Hăbad-Oprişa ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() O caracteristică comună a edificiilor cercetate în ambele puncte este adâncimea deosebită, mai ales pentru laturile din partea de nord, a zidurilor de fundaţie. Ea poate avea cel puţin două explicaţii. În primul rând trebuie remarcat nivelul ridicat al pânzei freatice din regiune ![]() ![]() ![]() ![]() Relativ la dimensiunile destul de mari ale clădirilor, analogiile sunt destul de numeroase. Nu vom lua în consideraţie clădirile de epocă romană din provincia Dacia care fac parte din complexe de tip villa rustica, întrucât ele se raportează la un alt tip de realitate socio-economică. Ne vom limita numai la bibliografia arheologică privitoare la aşezările rurale sau la cele de tip vicus militar, mai apropiate, credem noi, de funcţionalitatea clădirilor care fac obiectul studiului de faţă. Astfel, locuinţele particulare cercetate la Tibiscum au dimensiuni cuprinse între cca.18,00-35,00 m lungime şi 9,00-14,40 m lăţime ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() Modalitatea de realizare a sistemului de pavare îşi găseşte analogii la unele locuinţe cercetate în aşezări rurale de epocă romană pe teritoriul provinciei Dacia. Astfel, interesantă ca similaritate de habitat ni se pare situaţia arheologică constatată de M. Macrea la Caşolţ, jud. Sibiu, care este contemporană şi corespunde necropolei din vecinătate, atribuită unei populaţii de colonişti norico-pannoni. Locuinţele, răspândite pe două dealuri (Dealul lui Dan şi Dealul Bradului), l-au făcut pe autorul cercetării să caracterizeze aşezarea ca "păstorească". Sistemul de realizare a podelelor este foarte asemănător cu cel constatat de noi pentru edificiile de la Tăul Ţapului şi Hop-Botar. Pavajele ![]() ![]() ![]() În concluzie, clădirile cercetate în cele două puncte din perimetrul comunei Roşia Montană fac parte dintr-un sistem de locuire specific zonei montane. Predilecţia pentru utilizarea pietrei de carieră şi a lutului ca liant în construcţia zidurilor, utilizarea unei modalităţi destul de primitive de pavare (lespezi de piatră pe un pat de pământ galben), precum şi modalitatea de adaptare la condiţiile naturale în amplasamentul structurilor de locuire îşi găsesc analogii, atât în lumea rurală din provincia Dacia, cât şi în regiunile cu un specific economic asemănător, de la sud de Dunăre. Cele două faze de locuire identificate sunt o caracteristică comună confirmată şi de analiza materialului arheologic recoltat. Sărăcia materialului arheologic, lipsa vaselor întregibile şi a obiectelor de utilizare cotidiană din cele două puncte supuse investigaţiei arheologice indică o abandonare simultană, într-un interval cronologic plasat în secolul al III-lea. Este evident faptul că numărul structurilor de locuire din regiunea Alburnus Maior trebuie să fi fost mult mai mare. Toate datele colectate până în acest moment par să indice un sistem de locuire constituit din grupuri de case cu anexele proprii, sistem clasic de locuire din zona montană. Din nefericire, cercetarea arheologică privitoare la obiectivele rurale de epocă romană este lacunară, de unde şi dificultăţile întâmpinate în stabilirea de analogii pentru clădirile analizate. Investigaţiile concentrate mai ales asupra fortificaţiilor romane sau edificiilor publice din oraşe şi mult mai puţin asupra aşezărilor rurale sau a necropolelor adiacente fac ca acest aspect al habitatului, respectiv locuinţele din aşezările civile să fie aproape necunoscute. Este unul dintre obiectivele de viitor ale arheologiei, fără de care înţelegerea procesului de devenire şi dezvoltare a civilizaţiei romane provinciale este imposibilă. |
Note de subsol |
1. Textul
studiului este redactat de Mihaela Simion. 2. IDR III/3; Wollmann 1986, 253-295. 3. IDR I, 164-192; IDR III/3, 374-377. 4. Numărul descoperirilor este de probabil peste 30, ele găsindu-se în colecţiile muzeelor din Berlin (TabCerD XIV), Blaj (TabCerD III, VII, VIII, XXI, XXII, XXV), Budapesta (TabCerD I, II, V, VI, IX, X, XII, XIII, XV, XVII, XIX, XX, XXIV), Cluj (TabCerD III, XI, XVIII), Bucureşti şi în colecţia Bibliotecii Battyaneum din Alba Iulia (TabCerD IV). 5. Tudor 1957, 31-40; Macrea 1969, 69; Daicoviciu-Piso 1975, 159-163. 6. RE IV, col. 1967; Davies 1935, 198-199; Daicoviciu 1945, 115-117. 7. "quae est Alb(urno) Maiore vico Pirustarum", TabCerD IX, IDR I, nr. 39. 8. Wollmann 1996, 68. 9. "ex libello, qui propositus/erat Alb(urno) maiori ad statione Resculi...", TabCerD I, IDR I, nr. 31. 10. IDR III/3, nr. 388. 11. IDR I, 163 sqq; IDR III/3; Daicoviciu 1958, 263 sqq; Daicoviciu 1961, 51-60; Wollmann 1996, 66-70. 12. Popescu 1967, 182-190; Wilkes 1969, 153-158; Suceveanu 1971, 571-572; Noeske 1977, 370-371. 13. Rostovtzeff 1926, 221-225; Mrozek 1968, 201-208; Dušanic 1971, 241-261; Dušanic 1977, 53-94; Wollmann 1996, 60-63; Dušanic 1999, 133-139. 14. Tudor 1968, 203. 15. Wollmann 1979, 190-203; Wollmann 1996, 199-221. 16. Pârvan 1926, 272. 17. Trebuie amintită părerea lui D. Tudor, potrivit căreia, Alburnus Maior, deşi are toate atributele unui oraş, nu va depăşi situaţia juridică de pagus (Tudor 1968, 196). De asemenea, M. Macrea consideră ca "sistemul dalmatin" de organizare rămâne predominant, optând pentru considerarea aşezărilor denumite după numele comunităţilor dalmatine, ca structuri de locuire din care se compunea aşezarea de la Alburnus Maior (Macrea 1969, 146, 252, 300). Ambii autori nu iau în calcul decât informaţiile epigrafice. 18. RE VIII, col. 2090-2094; DA V, 854-863. 19. RE X, col. 2342-2343; DA I, 936-940. 20. Pentru întreaga problematică vezi: Isid. Etymol. 15, 2, 11; Mommsen 1887, 119; Daicoviciu 1958, 259 sqq; Daicoviciu 1961, 51- 60; Sântimbreanu-Wollmann 1974, 242-247; Ciobanu 1999, 199-214. 51. TabCerD IX, se păstrează astăzi la Muzeul din Budapesta, IDR I, nr. 39. 52. Eam domus partem dimidiam, q(ua) d(e) a(gitur), cum su[is s]aepi/bus sae/pimentis finibus aditibus claustris finestris ita uti/clao fixsa et optima maximaque est, h(abere) r(ecte) l(iceat). 53. Macrea 1969, 146; RE I, col.1338. 54. Que est Albur/no maiori vico Pirustarum / inter adfines Platorem Ac/ceptianum et Ingenum Cal/listi filium et si qui ali adfi/nes sunt et viam publicam. 55. CCA 2002, 261-262, nr.185. 56. CCA 2002, 262-263, nr.186. 57. vezi supra, notele 22, 23. 58. Ziduri care folosesc mortarul din var ca liant sunt cele care alcătuiesc clădirile cercetate pe dealul Carpeni de către echipa de arheologi a Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei şi care fac obiectul unui studiu separat în cadrul volumului de faţă. 59. Winkler-Blăjan-Servatius-Togan-Giura 1983, 121-156; Winkler-Blăjan 1993, 459-476. 60. Popa-Moga-Ciobanu 1986, 107, 116-117. 61. Mitrofan 1973, 142. 62. Pentru percepţia de ansamblu a fenomenului rural antic în acest spaţiu geografic vezi: Baumann 1995; Suceveanu 1998. 63. În plus, alte câteva locuri de exploatare a zăcămintelor aurifere sunt presupuse a fi localizate în estul şi sud-estul provinciei Dalmatia. 64. Davies 1935, 186-189; Dusanic 1977, 67. 65. Dusanic 1977, 67. 66. Noeske 1977, 278-279. 67. Noeske 1977, 275. 68. Toate cercetările proprii din diverse puncte din regiune au condus către aceeaşi observaţie. Clima ploioasă accentuează tendinţele de ridicare a pânzei freatice, acest fapt constituind un permanent impediment pentru desfăşurarea în bune condiţii a investigaţiei arheologice. 69. Benea-Bona 1994, 61-72; Benea 1995, 145-173. 70. Varro I, 11-13; Vitruvius VI; Columella, I, 4-5. 71. Un mod de plasare similar în teren este constatat pentru construcţii de tip rural, villa rustica, din zona montană a Moesiei Inferior, vezi Sultov 1964, 49-63; Ovcarov 1969, 26-35. 72. Benea-Bona 1994, 61-72. 73. Sommer 1984, cap. 3. 74. Winkler-Blăjan-Servatius-Togan-Giura 1983, 121-156. Locuinţele, de formă patrulateră sau în "L" aveau, după opinia descoperitorilor, acoperişul din stuf sau şindrilă. Din cele 11 locuinţe cercetate şapte aveau o singură încăpere de cca. 9,00-12,00 mp sau două-trei încăperi cu o suprafaţă de cca. 42,00-60,00 mp. 75. Popa-Moga-Ciobanu 1986, 107-118. 76. Mărghitan 1970, 579-594. 77. Lazarovici-Kalmar 1986, 727. 78. Alicu-Cociş-Ferenczi-Paki-Ilieş 1995, 619-621. Dimensiunile clădirii, corespunzătoare fazei 1 sunt: 12,34 x 21,37 x 21,76 x 13,30 m. 79. Pavajele locuinţelor de la Caşolţ au dimensiuni de 2,50 x 2,00 m. 80. Macrea 1959, 416-419. 81. Protase-Lazăr-Grozav 1989, 181-205. Podina locuinţelor este făcută din pământ galben bătătorit surprinsă la adâncimea relativă de 0,70-0,80 m. Uneori se observă gropile de susţinere ale parilor (diam. 0,25-0,30 m). Sunt locuinţe de suprafaţă uşor adâncite (cca.0,40- 0,50 m faţă de nivelul de călcare actual) cu suprastructura din lemn. 82. Catalog redactat de Adela Bâltâc şi Mihaela Simion. |