P

PAHAR
Se crede că se va căsători în curând acela în faţa căruia se varsă un pahar - Suceava; dacă, în timpul ospăţului de logodnă, se sparge un pahar, este semn că unul dintre logodnici va muri - Suceava; dacă două persoane, care beau împreună, pun concomitent, din întâmplare, paharele pe masă, este semn că ele vor muri în acelaşi moment - Suceava (2.GOROVEI,p.114;148). În Moldova, când îşi ia mireasa rămas bun de la părinţii ei, tatăl fetei îl cinsteşte pe mire cu un pahar de băutură; tot un pahar primeşte şi mireasa din partea mamei sale; după ce beau din ele, tinerii iau paharele cu ei, acestea purtând numele semnificativ de „pahare de cale albă"; în Munţii Apuseni, aceste pahare sunt legate în câte o năframă albă, iar în băutură se află câte o monedă de argint sau de aur; primul bea vinul mirele, care ţine moneda în gură până iese din curtea miresei, care primeşte paharul din partea tatălui ei, iar moneda o înnoadă într-un colţ al batistei (3.MARIAN,I,p.422). În Moldova, se spune că paharul umplut ochi este servit din toată inima celui invitat la masă, pe când paharul lăsat mai gol demonstrează că îi pare gazdei rău după el (NOTE,Băncescu). În Prahova, când un invitat ciocneşte paharul, atingând cu fundul acestuia buza paharului altui invitat, se crede că primul are sau va avea de rezolvat vreo pricină cu al doilea (NOTE,Antonescu). Serie simbolică: vin-monedă.

PAI
La ridicarea acoperişului unei case noi, se leagă la îmbinarea căpriorilor un mănunchi de paie sau fân, ca să nu se apropie relele de acea construcţie - Suceava; să nu se aprindă focul cu paie din ieslea vitelor, pentru că acestea vor deveni neascultătoare şi zburdalnice - Moldova; când un copil nu are somn, adică nu doarme şi plânge toată noaptea, se iau paie din coteţul purceilor şi se pun sub perna din leagăn, ca să doarmă ca purceii - Ţara Oltului; în ziua de ajun a Crăciunului (24 decembrie), cine se scoală mai de dimineaţă dintr-o familie aduce în casă un braţ de paie de la porci şi se aşează pe ele, pentru ca tot aşa să stea şi cloştile pe ouă peste an - Vâlcea; în ajunul Crăciunului, înainte de a se aşeza la masă, gospodina pune sub faţa de masă fân şi câte o bucată din preparatele ce vor fi servite, toate fiind apoi date de mâncare vacilor, crezându-se că procedând astfel nimeni nu le va putea lua mana - Suceava; ca pomii să lege roade, în ajunul Crăciunului trunchiurile acestora se învelesc cu paie, care nu trebuie să se desfacă şi să cadă până la celălalt ajun, cel al Bobotezei (5 ianuarie), crezându-se că numai astfel pomii vor lega - Suceava; când vreun om doreşte să afle dacă, în acel an, va muri, să ia două paie, să le aşeze în formă de cruce sub aluatul de pască pus pe lopata de introdus în cuptor şi în caz că, după coacere, se constată că paiele au fost carbonizate, înseamnă că moartea nu va întârzia să vină - Suceava; pe cine îl doare mijlocul, din cauza seceratului, să pună un şomoiog de mirişte sub brâu sau sub curea - Tecuci; paiele pe care a fost aşezat trupul decedatului, după spălare, se aruncă noaptea pe apa unui râu, sau se îngroapă în pământ, deoarece nu este bine să se calce pe ele - Suceava (2.GOROVEI,p.45;54;141;145;152; 198;248;254;GOLOPENŢIA,p.103). Se pun în crengile pomilor paie care au fost călcate de preot, când a venit în gospodărie cu botezul, în ajunul sau în ziua de Bobotează, ca aceştia să rodească bogat (PRESA). În Bucovina, paiele şi fânul pe care a născut o femeie sunt scoase de către moaşă afară, la loc neumblat de oameni şi vite, şi li se dă foc, crezându-se că, dacă sunt puse pe un loc frecventat, cel ce va trece pe acolo se poate îmbolnăvi, fiindcă paiele sunt pline de păcatele nevestei; în Satu Mare, la trei zile după naşterea pruncului, moaşa vine şi scoate patul în curte, aruncă din el paiele şi fânul şi le dă foc, chemând fete şi flăcăi să sară peste el, de trei ori, desculţi şi îmbrăcaţi numai în cămaşă, fetele spunându-şi că flăcăii vor umbla după ele tot aşa cum sar scânteile focului; paiele pe care a zăcut un mort se aruncă pe o apă curgătoare, iar, dacă în apropiere nu există un râu, se îngroapă într-un loc ascuns, pentru că este păcat să calce om sau animal pe ele - Sibiu; dacă alaiul mortului, în drum spre cimitir, întâlneşte care încărcate cu fân sau cu bucate, se crede că vor mai muri în sat încă mulţi alţi oameni - Banat (3.MARIAN,II,p.178;III,p.43;205). Paiele luate pe furiş din salteaua iubitului sunt folosite în vrăjile de fermecat cel drag, după cum atestă şi aceste versuri dintr-un descântec: „Că tu rău m-ai fermecat/cu trei paie de la pat" (EVSEEV,p.48). Cine visează paie dovedeşte că are o atitudine sinceră şi ştie să păstreze secretele celorlalţi; dacă se visează dormind pe paie este semn că-l paşte sărăcia; dă de un necaz şi se confruntă cu ticăloşia celorlalţi cel care visează paie risipite; este semn de bogăţie pentru cel care visează că vede paie; pentru cine visează fân înseamnă că împrejurările îl vor ajuta să crească vite; înseamnă că afacerile sale vor stagna sau chiar se vor stinge pentru cel care visează fân stricat; pentru cel care visează fân arzând înseamnă moarte în vite mari - Suceava (NOTE,Băncescu).

PAJURĂ
Se crede că este o pasăre uriaşă, cu puteri supranaturale şi care locuieşte pe tărâmul celălalt, în lumea cea neagră sau pe tărâmul de jos, unde îşi face cuibul în vârful unui arbore deosebit de mare din apropierea unui lac sau a unei fântâni; un balaur, care locuieşte în fântână, îi mănâncă puii în fiecare an, până când vine un voinic, omoară balaurul şi scapă de la pieire puii pajurii; puii sau chiar pajura-mamă îl recompensează pe voinic, permiţându-i acestuia să revină în lumea lui (1.MARIAN,p.115-122).

PALMĂ
O interesantă legendă afirmă că diavolul, după ce a înşelat-o pe Eva, cunoscând care va fi viitorul omenirii, a căutat să-l subjuge şi pe Adam, punându-l să iscălească un contract; dar, cum Adam nu ştia să scrie, diavolul l-a pus să-şi apese „chipul palmei" pe o cărămidă crudă, care, fiind ulterior uscată, a constituit dovada prin care necuratul a ocârmuit lumea până la venirea pe pământ a Mântuitorului - Tecuci; se crede că nu este bine să se dea apă de băut unei femei gravide, fiindcă nu va putea naşte, până ce aceeaşi persoană nu-i va da de băut apă din palmele sale - Moldova; femeia gravidă să nu toarne apă cuiva să se spele, pentru că nu va putea să nască, până ce nu va bea apă din palmele celui căruia i-a turnat - Galaţi; dacă o femeie naşte greu, să bea de trei ori apă din palmele soţului ei - Vâlcea; dacă sugaciul ţine palmele întinse înseamnă că el va fi un om darnic, milostiv cu semenii săi - Iaşi; copilul care ţine palmele strânse pumn va deveni zgârcit la maturitate, dar va fi mai mult decât darnic de va ţine palmele deschise - Suceava; nu este bine ca mama să-şi sărute copilul în palmă, pentru că acesta va deveni hoţ, tâlhar - Moldova; cine doarme cu palmele lipite şi aşezate între picioare dă semn de sărăcie sau chiar poate să însemne că trage a pagubă, a „piază-rea" - Ilfov;Iaşi; să-şi lingă podul palmei cel pe care îl doare gâtul şi-i va trece - Tecuci; cine are palma brăzdată cu multe linii va fi un om bogat - Tecuci; cel care are palma rotundă este harnic, iar cel cu palma mult alungită este leneş - Tecuci; cel căruia îi transpiră palmele va fi bătut - Tecuci; cine a mâncat cu lăcomie sau ceva greţos să bată din palme, ca să nu i se aplece - Muntenia; dacă pe cineva îl mănâncă palma dreaptă înseamnă că va avea oaspeţi - Bucovina; dacă îl mănâncă palma stângă înseamnă că va da mâna cu cineva - Iaşi; dacă pe cineva îl mănâncă palma stângă înseamnă că va primi bani, iar de-l mănâncă cea dreaptă, va da bani - Maramureş;Muntenia;Teleorman;Ialomiţa;Iaşi;Vaslui;Suceava;Bucovina; este semn de ploaie, când transpiră cuiva palmele - Suceava (2.GOROVEI,p.6;15;16;24;102; 131;134;160;176;183;211; 223; 266;BOGDAN,p.22;1.CHIVU,p.246). Cu deosebire în Ţara Oaşului şi în Maramureş, palma apare sculptată pe crucile de sat şi pe ancadramentele porţilor de intrare în gospodărie, tocmai pentru că ea este „chipul omului" (NOTE,Antonescu).

PANĂ
Penele de păsări (cocoş, curcan, păun, vultur, uliu, cuc etc.) au fost vreme îndelungată o podoabă la pălăria sau la căciula feciorilor de însurat, nici a copiilor şi nici a bărbaţilor, podoabă care s-a numit în multe locuri chiar peană; într-o colindă din Ţara Oltului, accentul nu cade pe vultur, ci pe fulgul de aur, pe pana pe care acesta o pierde în timpul bătăii şi care constituie un dar preţios prin dublul simbol, al junelui şi al vulturului (junele este ca un vultur, ca un păun, ca un cocoş, ca un şoim etc.); fulgul acesta însă este cules sau vânat în munte, pentru că numai acolo sunt vulturi care se bat în soare, de unde şi sintagma „fulgul de aur" (HERSENI,p.218). În scăldătoarea copilului se pun şi pene de pasăre, ca el să fie uşor ca penele zburătoarelor - Muntenia; când se pune urzeala pe sulul războiului de ţesut, se înnoadă între fire şi o pană de găină, ca pânza să meargă uşor în stative precum pana - Suceava; când un muribund agonizează cu capul aşezat pe perne umplute cu pene, atunci el nu poate muri - Moldova (2.GOROVEI,p.151;185;287). În practicile de aflare a destinului tinerilor, în noaptea Anului Nou, ghicirea vasului sub care se află o pană indică o viaţă foarte uşoară pentru fată în anul care vine (2.MARIAN,I, p.67). Va pierde ce a câştigat cel care se visează adunând pene; dacă se visează că este acoperit cu pene înseamnă că ţine asupra sa un lucru străin - Suceava (NOTE,Băncescu).

PANTALONI
Când mireasa pleacă de la casa părintească la cea a proaspătului ei soţ, este bine ca, în prealabil, să se aşeze pe un butoi, peste care a fost pusă o pereche de pantaloni ai ginerelui, pentru ca primul copil pe care îl va naşte să fie băiat - Vâlcea; când se observă că o vacă s-ar putea să rămână stearpă, i se dă să mănânce tărâţe de turul izmenelor - Vâlcea (2.GOROVEI,p.163;246). Înseamnă lenevie în rezolvarea unor probleme pentru cel care se visează cosând la nişte iţari şi înseamnă că va pătimi o ruşine cel care se visează că şi-a pierdut pantalonii - Suceava (NOTE,Băncescu). Serie simbolică: butoi-pantaloni. v. VAS.

PANTELII
Sărbători tradiţionale, ţinute în cinstea Sfântului Pantelimon şi care cad, în calendarul creştin-ortodox, în 13 (Soborul Arhanghelului Gavriil; Cuviosul Ştefan Savaitul) şi, respectiv, în 27 iulie (Sfântul Mare Mucenic Pantelimon), adică o săptămână înainte şi o săptămână după ziua de 20 iulie (Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul); respectarea acestor zile apără de arsuri şi de boli inflamatorii; denumirea este un compromis popular între numele sfinţilor Pantelimon şi Ilie (ŞĂINEANU,I,p.221). v. IULIE.

PANTELIMON (Sfântul) v. IULIE.

PAPARUDĂ
În general, obiceiul este cunoscut sub numele de Paparudă în Oltenia, Muntenia şi Moldova; în Hunedoara, i se spune Băbăruţă sau Mămăruţă, iar copilului (băiat şi nu fată) i se spune bloj, ca şi celui de la Anul Nou, care însoţeşte turca; în Dobrogea, paparuda se face în a treia zi de duminică după Paşte, deci ar fi legat de o anumită zi a anului, poate chiar de un anumit ciclu al anului, asemănările cu tânărul îmbrăcat în frunze verzi de Sângeorz (23 aprilie), răspândit în Câmpia Transilvaniei, fiind evidente; paparudele sunt nu numai o simplă incantaţie pentru ploaie, ci totodată şi o urare de fertilitate (4.POP,p.104;106).Paparudă în Mehedinţi şi în Muntenia, Păpărudă în Braşov, Papalugă, Păpălugă în Dobrogea şi Moldova, Paparugă, Păpărugă şi Dodolă, în Banat, Babarugă, Băbărugă, Dadaloaie, Dodoloaie, Dodoloi şi Gogul(e) în Bihor sunt doar câteva denumiri sub care se desfăşoară un obicei practicat începând cu prima (în Banat) sau a treia zi de marţi după Paşte (în Muntenia, unde se continuă până în lunile iunie-iulie, dacă este secetă), iar în alte părţi, cum ar fi în Ialomiţa, până în cea de a treia joi de după Paşte, sau în Joia Verde, adică a doua joi după Rusalii; în timp de mare secetă, se practică în orice zi de vară, cu deosebire în intervalul aprilie-iulie (Banat, Transilvania, Bistriţa, Muntenia, Moldova), dar obiceiul nu este cunoscut în Bucovina şi nici în Maramureş; prin acest obicei se invocă protecţia cerului asupra recoltelor, se cere să fie ploaie, să fie lanurile ferite de mălură; în Moldova, o fetiţă îmbrăcată în ramuri subţiri înfrunzite umblă cântând şi sărind pe la casele oamenilor care ies în poartă şi o udă cu apă; cântecul este o invocaţie către cer, ca acesta să deschidă porţile ploilor; în afară de frunzele puse pe aceşti copii, ei nu mai poartă nici o altă îmbrăcăminte, indiferent că sunt fetiţe sau băieţi; primesc în schimb de la gospodari bani sau un ou; obiceiul se practică în toată Muntenia, iar, până în anii `50, putea fi întâlnit şi prin cartierele periferice din Bucureşti; în Mehedinţi, se adună trei fetiţe, mai mici de 12 ani, îmbrăcate în frunze de boz, având pe cap coroniţe de verdeaţă; în Olt, se practică numai în zilele de joi şi duminica, între Paşte şi Rusalii; în Muntenia, există credinţa că nu-i va merge bine peste vară aceluia la care nu joacă paparudele; de menţionat că, tot în Muntenia, a treia zi după Paşte nu se lucrează, se serbează pentru protecţia semănăturilor; în Gorj, există obiceiul ca paparuda să fie jucată de flăcăi, care se îmbracă şi ei cu frunze peste cămăşi şi având şi pinteni la picioare, paparudele primind în dar ouă, colaci, bani, fuioare etc.; în Dobrogea, obiceiul se face în a treia joi după Paşte, iar în Braşov, unde se îmbracă în frunze o femeie, se face în ziua de Ispas (Înălţarea Domnului); prin sudul Banatului, se umblă cu paparuda de Sfântul Gheorghe (23 aprilie), dar, dacă este zi ploioasă, nu se mai face; în Bihor, după ce se umblă prin sat, se merge la o apă curgătoare şi se aprind şomoioage de paie care apoi sunt lăsate să plutească pe apă, aruncându-se totodată în apă şi crucea de la un mormânt, toate având ca scop aducerea ploii; în cazul că este secetă mare, o femeie aflată la menopauză intră în apă, ţinând în mână o coasă sau o seceră şi executând prin apă mişcarea obişnuită a cositului sau seceratului, zicând că nu taie apa, ci legatul ploii (2.MARIAN,II,p.328-342;CIOBANU,p.82-83; NOTE, Antonescu). În Ţara Haţegului, paparudei i se spune bloj, care este un copil de şcoală, îmbrăcat cu crenguţe de anin sau de salcie şi pe cap cu o cununiţă din flori; duce în mână o cruce luată de la biserică şi merge prin sat strigând o invocaţie către Dumnezeu, pentru a aduce ploaie; el intră prin curţile caselor, gazdele îl udă cu apă şi sărută crucea; după ce termină de colindat prin sat, se duc cu toţii la un râu, unde aruncă pe apă cununa de flori şi crenguţele pe care le-a avut pe el, după care se scaldă cu toţii în râu (CLOPOTIVA, p.450-451). Când vremea este secetoasă timp îndelungat, în Sălaj, câteva fete, de obicei ţigănci, sunt îmbrăcate cu ramuri de sălcie, astfel încât să nu rămână descoperită nici o parte a trupului, după care cutreieră satul strigând: „Dumnezeule, dă apă"; la auzul rugăminţilor, femeile din sat ies în poartă, cu găleţi pline cu apă, şi udă alaiul; obiceiul se repetă de câteva ori pe an; fetele primesc pentru prestaţia lor făină, untură, slănină şi carne afumată (PRESA).

PAPUC
Copiii să nu fie bătuţi cu papucul, pentru că este rău ulterior pentru dureri de cap - Tecuci; fetele aruncă un papuc peste casă şi cred că viitorul lor soţ le va veni din acea parte a satului spre care arată vârful papucului - Suceava; dacă mireasa îi dă mirelui să mănânce stafide purtate în papuci, în ziua cununiei, acesta se va purta blând cu soţia sa întreaga viaţă - Muntenia; la urcarea în pat, de cade un papuc cu talpa în sus, este semn că va sosi în casă o rudă - Muntenia; când câinele din curte urlă, este suficient ca femeia din casă să întoarcă papucii cu talpa în sus şi câinele va înceta imediat din urlat - Suceava (2.GOROVEI,p.39;42;70;176;259).

PAPURĂ-VODĂ
Poreclă dată domnitorului Moldovei, Ştefăniţă Lupu (1659-1661), în timpul căruia, fiind o secetă cumplită, oamenii mâncau pâine făcută din papură măcinată; devenit apoi personaj legendar, ca şi Ciubăr-Vodă (ŞĂINEANU,I,p. 222). v. CIUBĂR-VODĂ.

PAR
În noaptea Anului Nou, fetele nemăritate ies în curtea casei şi numără, pe întuneric, parii din gard, pe al zecelea pun semn un fir textil, pentru a-l recunoaşte, iar la ziuă văd ce au ales; dacă parul este noduros, înseamnă că viitorul soţ va fi bogat - Ţara Oltului; în ziua de Sfântul Vasile, flăcăul se duce, având mâinile la spate şi ochii legaţi, să numere nouă pari din gard, al zecelea, dacă este noduros, înseamnă că viitoarea lui soţie va fi bogată, iar, dacă lemnul este neted, limpede, este semn că ea va fi săracă - Vâlcea; fetele, legate la ochi, numără, în ziua de Sfântul Vasile, parii din gard, din şapte în şapte, dacă nimeresc un par necojit, înseamnă că soţul le va fi bogat, iar parul jupuit de coajă este semn pentru bărbat sărac; parul strâmb înseamnă soţ cocoşat - Vâlcea; fetele numără, tot în ajunul Anului Nou, cu ochii legaţi, parii din gard, până la nouă, pe acesta din urmă legându-l cu un fir de lână de culoare roşie, ca a doua zi să-l recunoască, iar, dacă parul are scoarţă pe el, este semn că soţul le va fi un om bogat - Suceava; cine bate inutil în pământ un par şi nu îl scoate îl va scoate cu ochii pe lumea cealaltă - Muntenia (GOLOPENŢIA,p.82;2.GOROVEI,p.187; 244). În noaptea Anului Nou, fetele din Transilvania, Maramureş şi Bucovina aleg câte un par din gard, având ochii legaţi şi numărând de al 9 la 1, apoi punând câte un semn pe cel la care au ajuns cu numărul 1, pentru ca dimineaţa să poată fi uşor recunoscut de fiecare dintre ele; interpretarea este următoarea: par strâmb, cioturos = bărbaţi gârbovi, urâţi, bolnăvicioşi; par drept, sănătos sau verde = bărbaţi frumoşi, tineri şi sănătoşi; par cu coajă subţire = bărbaţi cu puţină avere; par cu coajă groasă = bărbaţi avuţi; par drept, gros şi coajă netedă = bărbaţi voinici, tari şi frumoşi; par lung = bărbaţi înalţi; par scurt = bărbaţi scunzi; par înnădit = bărbaţi văduvi; par putred = bărbat bătrân; alegerea unui par din gard se face şi în noaptea dinspre Bobotează (5/6 ianuarie), atât băieţii cât şi fetele, numărând până la 10 şi neapărat spre stânga, pe ultimul legându-l cu fire, aţe şi cordele de diferite culori şi forme, pentru a fi recunoscute cu uşurinţă a doua zi, pe lumină; dacă parul ales este drept şi curat, ursitul va fi înalt şi bine făcut, dar dacă parul este strâmb şi noduros, ursitul va fi bătrân şi urât - Moldova (2.MARIAN,I,p.94-95;107;141;BOGDAN,p.121). În Ţara Haţegului, parii sunt număraţi, în noaptea Anului Nou, de la 10 la 1, semnificaţiile fiind cele enumerate mai sus (CLOPOTIVA,II,p.445). În Gorj, se numără tot de la 10 la 1, iar ultimul se leagă cu fir roşu şi busuioc (SANDA,p.35;CĂRĂBIŞ,p.50-51). Parul (stâlpul, ţăruşul) bătut pe locul construirii oricărui adăpost statornic sau pe locul unei noi vetre de sat este simbol al întemeierii (NOTE,Antonescu).

PASĂRE
Simbol general, cu mai multe semnificaţii; întrupează libertatea şi fericirea fiinţei care nu suportă nici o îngrădire; funcţionează ca emblemă a frământărilor sufleteşti ale celui îndrăgostit, fiind alegorie a libertăţii şi nepăsării tinereţii; în cântecele de înmormântare, pasărea apare ca purtător al stihiei devastatoare a morţii, din care cauză se numeşte „Pasărea morţii"; poate fi şi mediator care aduce o veste despre soarta celui dispărut, sau este întruchipare a sufletului celui dispărut, revenit, sub formă vie, în această lume, purtând de data aceasta numele de „Pasărea-suflet"; imaginea acesteia este prezentă pe cusături, obiecte din lemn, ceramică, pictură murală ori pe obiecte din sticlă, în credinţa că figura şi prezenţa ei au puteri protectoare, benefice (COMAN,II,p.XIII-XIV). Descompunerea motivului pomului vieţii şi autonomizarea, din punct de vedere decorativ, a elementelor componente se pare a fi completă şi dusă la ultima formă posibilă în imaginea păsării ciugulind; în legendele tuturor popoarelor, pasărea din vârful pomului este aducătoare de „apa vieţii", sfătuitoarea celor plecaţi în căutarea elixirului; uneori, ca în unele poveşti din Asia centrală, ea reprezintă spiritul rău, care vine şi mănâncă fructele minunate ale pomului vieţii; din toate aceste legende s-a întrupat imaginea păsării ciugulind sau cu o ramură în plisc; păsări ciugulind din ciorchini de strugure prinşi de un vrej de viţă contorsionat sunt frecvent redate pe uşile unor biserici ţărăneşti din sec. al XVIII-lea şi al XIX-lea; aceeaşi compoziţie se regăseşte pe stâlpii de poartă din satele de lângă Huedin, lucrate după modele germane tipărite şi răspândite după 1900; pe o pernă din Chiojdul Mic - Buzău, pasărea care ciuguleşte este un struţ uriaş; cocoşi ciugulind apar deseori pe străchinile din Oboga - Olt, iar alte păsări cu ramură în cioc sunt foarte frecvente pe ceramica smălţuită din Transilvania; cocoşul ciugulind apare şi pe xilogravurile româneşti din Transilvania (PETRESCU,p.60-61). În cântecul liric, pot apărea, cu sensul de iubită, tot felul de păsări de curte (puicuţă), sau de codru (mierlă, privighetoare, turturică etc.), dar poate apărea şi sub termenul generic de pasăre (păsărică, păsărea etc.), conform versurilor„În grădina lui Ion/Toate păsările dorm,/Numai una n-are somn!" (EVSEEV,p.116).
Mersul în ródină (ródini). Cuvântul însuşi, învechit şi rar, înseamnă creaţie, geneză, întemeiere, început, neam, familie, spiţă; este un obicei îndeplinit de femei, de cele mai multe ori rude (neamuri), dar şi de vecine; în Bacău, Vaslui, Iaşi, Suceava şi Botoşani, femeile duc la ródini, alături de alimentele rituale, şi o pasăre vie; femeile merg la lăhuză, aceasta se numeşte Ródine, unde duc daruri în bani, îmbrăcăminte pentru copil, o pasăre, alimente, rachiu; în Suceava, se aduc, înainte de botez, zahăr, orez, fructe, făină, ouă, o pasăre şi rachiu, toate fiind date lehuzei; se pun bani şi în scutecele copilului; tot în Suceava, cea care aduce găină vie o trece de trei ori pe deasupra sobei şi spune: „Cum nu fuge soba din casă, aşa să nu fugă nici găina"; în Iaşi, găinii vii i se rupe o pană, care este pusă în scăldătoarea copilului; toate alimentele care sunt duse acţionează simbolic, aducând noroc şi belşug; în Vaslui, se crede că însăşi ródinile aduc noroc, dar se consideră darurile şi ca o pomană pentru sufletele copiilor morţi, sau chiar pentru propriul suflet; credinţa în pasărea-suflet şi obiceiul de a aduce în dar păsări vii sunt prezente şi în practicile rituale de nuntă, cu sensuri iniţiatice şi prenatale evidente; în Vâlcea, găinile aduse drept plocon de părinţii fetei sunt azvârlite pe casă de către mama ginerelui, pentru ca mireasa să facă lesne copii; în Tecuci, se crede că, dacă îi moare cuiva cloşca pe cuibar, i se va îmbolnăvi greu femeia la naştere; şi în Suceava se duc plocon păsări vii la casa miresei sau a mirelui; în Bucovina, se duc colaci şi găini şi tot o găină trebuie să ducă tatăl copilului la botez; colacul care este dat moaşei se numeşte în Moldova, în marea majoritate a cazurilor, „pupăză" şi pe ea se pun bani; în Suceava, colacului i se alătură şi ouşoare făcute tot din aluat; acest colac are formă alungită, rar este rotund, în formă de pasăre şi este dat moaşei pentru prestaţia ei; „pupăza" se întâlneşte şi în Galaţi şi Vaslui; de remarcat că se fac „pupeze" şi la Crăciun, la Anul Nou şi se dau şi de pomană, în Bacău, Neamţ, Iaşi, Botoşani şi Suceava; în Banat, dacă la o casă mor mereu copiii, în momentul când se naşte un altul, se ia un cocoş (dacă pruncul este băiat) sau o găină (dacă este fată), i se leagă păsării pliscul şi se spune: „Dau cap pentru cap,/Ochi pentru ochi,/Nas pentru nas,/Gură pentru gură/ şi se înşiră tot aşa toate componentele fiinţei umane, după care se face o groapă în camera unde s-a născut copilul şi pasărea este îngropată acolo, punându-se alături şi o bucată de tămâie albă şi una neagră; la înmormântare, se dă peste groapă o pasăre vie groparilor; în Moldova, se prind o gâscă şi un cocoş negru, cărora li se taie capul, iar trupurile lor sunt puse în câte o oală care este îngropată în vatra caselor, deasupra presărându-se cărbuni, busuioc şi tămâie amestecate cu sângele păsărilor, această pastă fiind mai întâi călcată de către toţi ai casei, crezând că astfel le-a murit moartea (1.BERDAN,p.62;65-66). În prima zi de primăvară, vânătorii ucid orice fel de pasăre le iese în cale, pentru a avea noroc la vânat peste tot anul - Vaslui; sau caută să ucidă o ţarcă (coţofană), pentru a-şi desfunda puşca - Suceava; în ziua de Crăciun, se mănâncă mai întâi carne de pasăre, pentru ca omul să fie uşor ca pasărea tot timpul anului - Teleorman; femeile să nu mănânce pipota păsărilor, fiindcă li se întăreşte abdomenul - Tecuci; păsările care nu au pipotă nu sunt bune de mâncat - Suceava; le va merge rău celor care mănâncă păsări tăiate de către femei - Suceava; dacă vreo boală a omorât dintre păsările din ogradă, este bine să se taie una dintre cele sănătoase şi să se mănânce, pentru că apoi celelalte nu vor mai muri - Muntenia; când păsările de casă se culcă devreme este semn bun, de belşug, dar este semn de sărăcie şi lipsuri multe când se culcă târziu - Suceava; trag a sărăcie păsările care umblă cu aripile în pământ - Tecuci; este semn de noroc pentru casa în curtea căreia vin păsări străine - Tecuci; dacă pasărea numită în popor albinărel şuieră, înseamnă că i s-a uscat limba şi doreşte să plouă, ca să-şi astâmpere setea cu apă de ploaie - Suceava; dacă păsări zburătoare intră în casă pe fereastră sau pe uşă, este semn că va sosi o veste bună - Suceava; dacă vreo zburătoare se loveşte de geamul unei case în care sunt fete de măritat, este semn că în curând vor veni peţitori - Suceava; dacă vreo pasăre, în zbor, va murdări pe cineva, acela va avea cu siguranţă o supărare mare, o pagubă - Suceava; când, iarna, păsările se izbesc de ferestre sau intră prin şuri este semn că se va strica vremea - Suceava; când se adună păsările şi vrăbiile toamna la arie, este semn că iarna va fi lungă şi geroasă - Suceava; este semn de belşug, dacă vreo pasăre de curte se rătăceşte în ograda altcuiva, din care cauză este bine să nu fie alungată sau sacrificată - Galaţi; anul va fi bogat în roade, dacă se arată stoluri numeroase de păsări în timpul iernii - Vaslui; pasărea căpătată de pomană este aducătoare de belşug şi nu trebuie înstrăinată - Galaţi; se crede că vrăjitoarele iau întotdeauna chip de pasăre - Moldova;Galaţi; confecţionate din tablă, sunt amplasate la coama acoperişurilor caselor - Neamţ (2.GOROVEI,p.7;20;135;159;170;189-190;192;206;281-282;286;288). În Maramureş, se crede că este bine ca femeia gravidă să nu mănânce aripi de păsări de curte, pentru ca pruncul să le stea înfăşat (BOGDAN,p.110). În Bucovina, se crede că este semn de furtună când cocori, vulturi şi alte păsări răpitoare zboară în şirag rotitor (2.MARIAN,I, p.87). În Gorj, se crede că nu este bine ca primăvara copiii să se scalde în vreun râu, până nu mănâncă pui de pasăre sălbatică, precum vrabie sau mierlă, fiindcă se îmbolnăvesc de friguri (CĂRĂBIŞ,p.111). În Suceava, când o pasăre îşi face cuibul la casa sau grădina unui gospodar este semn că aceluia îi va merge bine în acel an; când păsările de curte îşi ciugulesc insistent penele este semn că va ploua; cine se visează prinzând o pasăre înseamnă bucurie scurtă şi câştig; va avea bucurie în familie cel care visează pasăre cântând; este bine când se visează păsări albe, dar înseamnă suferinţă când se visează păsări fără pene; cine visează că a găsit un cuib de pasăre va avea parte de bucurie şi câştig mare, dar visarea unui cuib gol este semn de pagubă, iar cuibul cu pui înseamnă că se va umple de bube cel care îl visează; va avea parte de un câştig bun în activitate cel care visează carne de pasăre (NOTE,Băncescu). Serii simbolice: pasăre-tămâie; sânge(de pasăre)-cărbune-busuioc-tămâie.

PASCĂ
Pasca este coptura cea mai importantă făcută din grâu ales cu grijă; cojile ouălor întrebuinţate la frământarea aluatului se aruncă pe o apă curgătoare, pentru ca peste vară să nu răpească uliul găinile; făina presărată pe lopata folosită la introducerea Paştelui în cuptor se strânge şi apoi se presară pe răsadurile din grădină (PRESA). Cea mai cunoscută formă de pască este cea rotundă, pentru că se crede că scutecele în care a fost înfăşat Iisus au fost rotunde; apoi se mai face pasca în formă dreptunghiulară („în 4 cornuri"), pentru că mormântul în care a fost îngropat Mântuitorul a fost pătrat sau dreptunghiular; pe marginea păştii, se fac împletituri din aluat, întrerupte de steluţe, iar în mijloc împletitura se face în formă de cruce, aceasta fiind crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul; pasca se face numai din grâu curat, făina fiind cernută printr-o sită foarte deasă; resturile de pască, rămase prin lipire pe lopata pe care au fost introduse în cuptor, se răzuiesc cu mare grijă şi apoi se împrăştie pe straturile de varză, ca să nu le mănânce puricii; pasca se face în Joia Mare, în Vinerea Seacă, dar cele mai multe femei o fac în Sâmbăta Paştelui; în unele sate din Moldova, în afară de această pască pentru Paşte, se mai prepară pască de Sfântul Gheorghe, de Înălţare (Ispas) şi de Duminica Mare sau Rusalii (2.MARIAN,II,p.125-126). Este semn că anul va fi bogat în roade, dacă cresc frumos, la dospire şi coacere, colacii (sau pasca) pregătiţi pentru Duminica Învierii Domnului - Muntenia;Suceava; dacă aluatul pentru pască nu dospeşte, este semn că, în acel an, cineva din casă va muri - Muntenia; din pasca făcută pentru Paşte, se păstrează o bucată până în ziua prăznuirii Sfântului Gheorghe (23 aprilie), sărbătoare considerată a fi Paştele vitelor, când se dă acestora să o mănânce, pentru ca ele să fie sănătoase, ferite de primejdii, iar vacile să dea lapte mai mult - Suceava (2.GOROVEI,p.19;130;148;189). Pasca, aliment ritual, este făcută din făină de grâu, cereală considerată a fi "cinstea mesei"; uneori, făina de grâu este amestecată cu făină de porumb, acesta fiind supranumit „hrana casei"; pasca se prepară în joia sau în sâmbăta Paştelui, iar caracterul ritual al ei decurge din forma sa (rotundă sau dreptunghiulară), din ornamentele din aluat (pască cu sucituri, cu împletituri, cu zimţi, simplă etc.), din utilizarea ei în diferite practici magice (12.GHINOIU,p.170).
PAŞTE v. 1. DUMINICĂ; 2. PASCĂ; 3. PÂINE.

PAT
Simbolizează unirea conjugală, expresia „pat încheiat" semnificând familie închegată, gospodărie în toată legea (HERSENI,p.245). Pe patul unei lehuze, timp de şase săptămâni de la naşterea copilului, nu trebuie să se aşeze nimeni, pentru că femeia poate pierde laptele, dar asemenea probabilitate este contracarată, dacă mama mănâncă pâine şi slănină luată din mâna celui care s-a aşezat pe pat - Ţara Oltului; se crede că, în primele şase săptămâni după naştere, nu este bine să se aşeze cineva pe patul mamei şi pe aşternutul ei, pentru că i se umflă sânii - Moldova; copilul nou-născut, până la şase săptămâni, să nu fie aşezat pe pat la spatele mamei sale, pentru că, oricât va fi el de binecrescut şi de învăţat la maturitate, lumea nu îl va lua în seamă - Bucovina; nu este bine să se cearnă pe pat, pentru că este rău de boală - Tecuci; sau femeile să nu cearnă niciodată pe pat, dacă nu vor să aibă mulţi copii - Bucovina; nu este bine să se încalţe cineva stând pe pat, pentru că porcii îi vor fi mâncaţi de lupi - Ialomiţa; sau porcii îi vor muri de brâncă (boală contagioasă a animalelor domestice, în special a porcilor, caracterizată prin apariţia unor pete violacee - ŞĂINEANU,II,p.168) - Botoşani; să nu se pună scândurile patului pe foc, pentru că este rău de sărăcie - Vâlcea; preotul venit cu botezul, în ajunul Crăciunului (24 decembrie) şi al Bobotezei (5 ianuarie), este rugat să se aşeze pe pat, ca să stea şi cloştile pe ouă - Vâlcea;Suceava; grăunţele, puse sub aşternutul patului cu acest prilej, se dau apoi cloştilor să le mănânce, pentru a nu se înăbuşi puii - Suceava; după ce omul moare, pe patul unde a zăcut se aşează pâine, sare, un pahar cu vin şi un mănunchi de lână nespălată, care sunt duse a doua zi dimineaţa, de către aceeaşi persoană care a aranjat patul, fie la hotarul dintre sate, fie sunt împrăştiate pe o apă curgătoare - Vâlcea (GOLOPENŢIA,p.98;2.GOROVEI,p.22;54;128;153; 162;164;200; 211;235). Se răstoarnă imediat aşternutul de pe pat, unde a stat mortul, dinspre cap spre picioare, pentru a nu lăsa loc altui mort - Suceava (3.MARIAN,III,p.173-174). Pentru cel care se visează dormind într-un pat înseamnă fie boală, fie uneori câştig în ceea ce întreprinde; dacă se visează pat împodobit cu ţesături şi perne frumoase înseamnă căsătorie; când se visează multe paturi la un loc este semn de bucurie şi de stare odihnitoare; visul unui pat cu saltea din paie înseamnă speranţă într-o îndreptare a situaţiei prezente; dar visarea unui pat în neorânduială şi murdar este semn de ceartă, iar pentru cine se visează ridicându-se din pat semnifică boală - Suceava (NOTE,Băncescu).
Serii simbolice: pâine-slănină; pat-seminţe; pat-pâine-sare-vin-lână-apă/hotar.

PAUS v. VIN.

PĂCALĂ
Erou din snoavele populare, corespondentul românesc al lui Nastratin Hogea, Till Buhoglindă sau Bertholdo, prototip al firii mucalite, pus mereu pe şotii inteligente şi moralizatoare, apărând în special alături de Tândală, care este opusul său (ŞĂINEANU, I,p.225).

PĂCURĂ
Lichid vâscos, negru sau brun închis, rămas de la distilarea ţiţeiului, care se foloseşte drept combustibil şi ca materie primă din care se obţin motorină, uleiuri şi alte produse; ţiţei brut (ŞĂINEANU,IV,p.145). Se crede că este bine ca, în primele săptămâni de la naşterea copilului, să se pună un vas cu păcură sub pătuţul lui, pentru ca necurăţeniile mamei sale, când intră în odaia lui, să se prindă de vas şi nu de copil - Suceava (2. GOROVEI,p.182).

PĂDUCHE (Pediculus - DLRM,p.592)
Se crede că este semn de pagubă, dacă îi iese cuiva un păduche pe frunte - Iaşi; când apare pe fruntea unui om bolnav, este semn că nu mai are mult de trăit; este semn de noroc când apare la un copil bine îngrijit - Tecuci; dar, dacă este găsit pentru prima oară pe capul unui copil, el trebuie strivit pe o oală nouă, în credinţa că pruncul va deveni un bun cântăreţ - Iaşi; păduchii văzuţi în vis înseamnă bani; păduchii puşi în rachiu şi daţi apoi bolnavului constituie leac contra frigurilor (2.GOROVEI,p.94;182;254). Cine visează păduchi mulţi aşezaţi pe trupul său sau adunaţi asupra altcuiva înseamnă câştig în bani, izbăvire de necaz şi sărăcie, musafiri nechemaţi sau ploaie; dacă se visează omorând păduchi înseamnă că a omorât sărăcia - Suceava (NOTE, Băncescu).

PĂDURE
Prezenţa ei este receptată în două ipostaze total opuse: prima indică pădurea ca loc al haosului, al dezordinii, al tăcerii, în general fiind un generator al maleficului; astfel, în basmele populare, pădurea lumii de dincolo simbolizează o realitate în care totul este mort; cealaltă ipostază face din pădure un loc râvnit de îndrăgostiţi, un fel de „casă a iubirii", un adevărat sanctuar, în care efuziunile dorului au libertate şi totodată discreţie, departe de satul înţeles de tineri ca loc rău, unde se întâlneşte pizma, ura, nerecunoştinţa; întotdeauna, „curţile dorului" se află în inima pădurilor (codrilor) - Transilvania; de subliniat că aceste ipostaze (des întâlnite în lirica orală de dragoste) sunt în totală contradicţie cu mentalitatea tradiţională generală, care aşează pădurile, râpile, coclaurii sub semnul morţii şi dezordinii, iar satul simbolizează viaţă, colectivitate, ordine; în schimb, păstorul şi haiducul duc dorul codrului verde, pe care îl văd ca pe un ideal nespus de scump lor, în multe cântece haiduceşti din Oltenia codrul fiind considerat ca un frate sau chiar ca un „fârtat" (frate de cruce); toate aceste motive au făcut ca „legănatul codrului" să simbolizeze tristeţea, melancolia, sentimentul dragostei neîmplinite sau un sentiment general de neajungere, temă care a trecut şi în lirica eminesciană; în altă ordine de idei, pădurea, în unele cântece lirice, reprezintă un obstacol în calea iubirii, obstacol pe care îl străbat tinerii, ca pe un traseu psihologic, în căutarea tentaţiilor trupeşti, simbolizate, în acest caz, de fructele ademenitoare ale lumii silvatice - mure, zmeură, fragi (CARAMAN,p.270-276;EVSEEV,p.64-66;106). Niciodată codrul românesc nu a fost „iadul verde", adică o junglă inexpugnabilă; este adevărat că pădurea, în mentalitatea tradiţională, este bântuită de spirite malefice, dar acestea sunt puţine la număr şi au existenţă numai în basme şi unele legende populare; astfel, pădurea poate adăposti Brehnele, Muma-Pădurii, Moşul-Codrului etc., iar balaurii, deşi numeroşi, nu sunt invincibili; românului nu-i este teamă de codri, prin care trece uşor şi senin, „printre frunzi căzute, pe cărări pierdute" (2.KERNBACH,p.316). De altfel, codrul (pădurea) este o temă poetică preferată, cu dinamică semnificativă mai ales în poezia orală epică şi lirică (BUHOCIU,p.201). În contextul practicilor de sondare a ursitei, dacă, din plumbul (cositorul) topit şi turnat în apă, se formează ceva care seamănă cu o pădure înseamnă că viitorul soţ al fetei va fi pădurar (2.MARIAN,I,p.53). Se mai crede că nu este bine ca viitorul ginere să se ducă la pădure până la nuntă, pentru că este rău de moarte - Vâlcea; în cazul că au fost culese din pădure, pentru prima oară, fragi, mure, ciuperci atunci răsărite sau coapte, este bine să se dea altora să guste mai întâi, dacă se doreşte să se poată culege şi cu alt prilej - Botoşani; când, în timpul iernii, vuieşte pădurea (codrul) este semn de viscol - Vaslui; când vuieşte pădurea este semn că se va strica vremea - Suceava (2.GOROVEI,p.143;170;262;264). Cât timp se seamănă cânepa, oamenii să fie cu ochii aţintiţi spre pădure, ca şi plantele să crească aidoma pădurii - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA,p.144). „Codrul frate cu românul" spune o vorbă românească; în realitate, codrul este unul dintre cele trei componente ale trăsăturii de haiduc, alături de cal şi arme; fără una dintre aceste trei componente, haiducul nu mai are nici o raţiune de a fi; codrul este neapărat verde şi totdeauna înfrunzit, un codru desfrunzit, de toamnă târzie, este de neconceput; este un „loc rău", pentru că este bântuit de duhuri malefice, pe acolo trece haotic ceva, dar oricum trece, se mişcă; codrul desfrunzit este mai repede o construcţie artificială, ivită din necesitatea existenţei unei opoziţii, pentru că, în textele folclorice nu apare niciodată, nu concretizează nimic (NOTE,Antonescu).

PĂDUREANA v. MUMA-PĂDURII.

PĂDUROAICA v. MUMA-PĂDURII.

PĂDUROIUL v. MOŞUL-CODRULUI.

PĂIANJEN
Legenda spune că, la început, păianjenul şi albina erau frate şi soră; fiind nevoiaşi, ei au plecat din casa părintească, pentru a-şi câştiga singuri pâinea; băiatul s-a angajat ucenic la un ţesător, iar fata a ajuns să lucreze la zidari, cărând piatră pentru construcţii; după un timp, mama lor s-a îmbolnăvit şi a trimis pe cineva să-i cheme; fata a alergat într-un suflet la căpătâiul mamei, în timp ce băiatul a refuzat să vină, spunând că este prea ocupat cu ţesutul şi nu poate pierde vremea, ceea ce a făcut să atragă blestemul mamei, fata făcându-se albină, iar băiatul păianjen; de atunci, păianjenul trăieşte singur, fără fraţi, fără surori şi fără familie; el fuge de lumină, îşi ţese pânza în locuri întunecoase şi este mereu posomorât şi supărat, iar oamenii îl urgisesc, îi strică pânza şi îl omoară; albina însă este veselă, zboară de pe o floare pe alta şi trăieşte cu părinţii, cu fraţii şi surorile împreună, iar oamenii o iubesc, fiindcă ea împarte cu toţii mierea pe care o adună; casa îi este fagurul cel galben ca soarele, iar din ceara albinelor oamenii fac lumânările care se aprind în ceasul morţii; o altă legendă spune că păianjenul este rău şi că el trebuie omorât, pentru că Dumnezeu, când a urzit lumea, a făcut pe Sfântul Soare, ca oamenii să aibă lumină; păianjenul însă s-a apucat şi a urzit pânză pe sus, pe copaci, pentru ca oamenii să nu mai vadă şi astfel să nu mai fie lume; atunci Dumnezeu a făcut vântul, fiindcă până atunci nu fusese vânt, ca să rupă pânza lui, să o cureţe pe unde există şi astfel vântul a scăpat omenirea de lucrarea rea a păianjenului; deci primul rost al acestei stihii, care este vântul a fost să scoată lumea de sub imperiul întunericului şi al fricii; pentru că vântul primordial a distrus prima pânză a păianjenului, de atunci mereu boarea de vânt trebuie să frângă toate pânzele păianjenului, fie ele cât de mici şi neînsemnate (COMAN,II,p.139-140;142-143). Se spune că diavolul s-a transformat în păianjen, a intrat sub copita calului Sfântului Sisoe (Cel Mare, părinte al bisericii creştin-ortodoxe, prăznuit pe data de 6 iunie - ŞĂINEANU,I, p.289), când acesta se ducea la sora sa, Meliţa, iar, după ce sfântul a adormit la casa acesteia, i-a furat copilul femeii, drept pentru care sfântul l-a afurisit şi astfel, de atunci, păianjenul este o vietate necurată, spurcată, de care omul trebuie să se ferească - Ţara Oltului; în toate zonele etno-folclorice, se crede că Dumnezeu iartă din păcatele celui care omoară un păianjen; prevesteşte moartea omului bolnav, dacă peste acesta coboară un păianjen - Galaţi; dacă înaintea cuiva se lasă un păianjen este semn că acela va auzi o veste - Suceava; tot primirea unei veşti înseamnă şi când se lasă pe mâini, pe gât sau pe faţă - Suceava; dar este semn că va avea oaspeţi cel în faţa căruia coboară un păianjen - Teleorman;Ilfov;Prahova;Galaţi;Suceava; când se coboară în casă este semn că va sosi în curând o rudă - Suceava; când se coboară pe firul său un păianjen cu picioarele albe este semn că va veni în casă o rudă apropiată, iar dacă va avea picioarele negre este semn că va sosi în casă un bun prieten - Muntenia; când se coboară un păianjen de mici dimensiuni prin faţa cuiva înseamnă că aceluia îi va veni în ospeţie o rudă - Maramureş;Suceava; fiind considerată o fiinţă spurcată, un om este iertat de tot atâtea păcate câţi păienjeni omoară - Teleorman; sau sunt iertate şapte păcate pentru fiecare păianjen omorât - Suceava; sunt iertate şapte păcate pentru omorârea unui păianjen mare, dar numai trei dacă este omorât unul mic - Muntenia; dacă un păianjen nu este omorât, omul se încarcă el cu şapte păcate, pentru că păianjenul ţese mai mult decât Maica Domnului - Vâlcea;Suceava; se crede că este spurcat pentru că a îndrăznit să ţeasă cel mai subţire fir, întrecând-o pe Maica Domnului, iar omorârea lui devine astfel o posibilitate de a fi iertat de zece păcate pentru cel care îl omoară - Tecuci; celui care omoară un păianjen cu dosul palmei i se iartă numai un păcat - Suceava; dacă este omorât un păianjen care are picioare lungi, sunt iertate câte trei păcate pentru fiecare insectă - Galaţi;Bucovina; sângele care curge de la o tăietură la deget poate fi potolit punând pe rană un păianjen - Suceava; dacă toamna zboară prin aer multe fire din pânzele păianjenilor este semn de toamnă lungă - Suceava (GOLOPENŢIA,p.71; 2.GOROVEI,p. 176;183;269;283;BOGDAN,p.24;NOTE,Antonescu). În Teleorman, se crede că îi sosesc în ospeţie rude apropiate celui care i se lasă deasupra capului sau pe haine un păianjen (2.CHIVU,p.246).

PĂLĂRIE
Va avea părul slab fata sau femeia care pune pe cap pălărie bărbătească - Suceava; cât durează nunta, mirele trebuie să stea cu capul acoperit cu o pălărie, căciulă sau cuşmă, pentru că el nu trebuie să se descopere, deoarece atunci este considerat împărat sau principe - Suceava; pălăria (căciula, cuşma) nu se pune pe masă, pentru că astfel cârtiţa va scoate muşuroaie de forma şi mărimea acoperământului de cap - Suceava; când cineva mănâncă având capul acoperit cu pălărie sau căciulă înseamnă că dracul râde şi Dumnezeu plânge - Suceava; ouăle se pun la cloşcă din pălărie bărbătească, pentru că atunci numai cocoşei va scoate găina - Bihor (2.GOROVEI,p.33;100; 132;173; 188). În Maramureş, fetelor le este interzis să pună clop (pălărie) pe cap, ca să nu le cadă părul (BOGDAN,p.88).

PĂLIE
Supranumele popular al Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, cel care arde (păleşte) recoltele, sărbătorit la 20 iulie (ŞĂINEANU,I,p.225). În ziua de Pălie, femeile să nu coasă împungând cu acul şi nici să nu pună animalele la car, pentru că este rău de poceală - Ţara Oltului; nu se lucrează, fiindcă se va isca vijelie cu trăsnete - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA,p.111;131). v. IULIE.

PĂLIILE
În credinţele tradiţionale româneşti, Păliile sunt surori ale Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, aducătoare de foc, arşiţă şi boli arzătoare (declanşatoare de temperatură ridicată); sunt sărbătorite cu o zi înainte de Sfântul Ilie, adică la 19 iulie - Cuvioşii Dia, Teodor şi Macrina (ŞĂINEANU,I, p.225). v. IULIE.

PĂMÂNT
Pretutindeni, faptul de a oferi pământ şi apă apare drept un ceremonial consacrat, de sorginte asiatică, prin care dătătorul, în calitatea sa de cârmuitor al unei ţări, face act de supunere totală faţă de acela căruia îi sunt date elementele amintite; fapt este că solii duceau, în recipiente speciale, la suveranul lor pământul şi apa primite, pe care acesta le păstra cu deosebită grijă, fiind convins că asemenea garanţii reprezentau pentru el maxima siguranţă în ce priveşte supunerea; o spune cum nu se poate mai clar Aristotel: „a da pământ şi apă înseamnă a te lăsa robit"; la baza vechiului uz asiatic stă o concepţie magică, având caracter universal, ce dăinuieşte la primitivii exotici, ca şi la ruralii popoarelor civilizate, până în vremea noastră şi anume practica, de domeniul magiei contagioase, întemeindu-se pe principiul că lucrurile, care au fost la origine unite organic, iar apoi separate, rămân totuşi şi mai departe unite pentru totdeauna; ba încă atât de intim, încât orice acţiune s-ar aplica asupra părţii detaşate ea afectează şi întregul din care acesta provine, oricât de mare ar fi distanţa ce o desparte de întreg; foarte numeroase şi variate sunt practicile care vizează o anumită persoană şi la care vrăjitoarea, femeia care face farmece şi vrăji, se serveşte de ceva ce a aparţinut acelei persoane: câteva fire de păr, unghiile, saliva, picături de sânge sau o piesă vestimentară (bete, batistă, un petic de haină sau cămaşă); posedând o părticică din acea persoană sau dintr-un element, care a fost în contact cu ea, fermecătoarea se află în posesia persoanei însăşi, aceasta se află în puterea sa şi poate acţiona direct asupra ei; în conformitate cu o asemenea concepţie, tot aşa stau lucrurile şi când este vorba de ţară: posedând un pumn de ţărână din pământul ei şi un ulcior cu apă din izvoarele sau râurile sale, deţinătorul devine, prin însuşi acest fapt, stăpân peste ţara şi locuitorii acesteia; totuşi, dintre cele două stihii simbolice se dă prioritate pământului, măcar şi pentru faptul că sintagma cuprinde enumerarea în ordinea pământ şi apă, ceea ce înseamnă că poporul atribuia pământului importanţa cea mai mare, iar nu apei, ordine pe care o păstrează şi Mihai Eminescu în poemul „Scrisoarea a III-a"; de menţionat în plus că niciodată nu se întâlneşte, la Herodot sau la alţi scriitori antici, menţiunea izolată a apei ca simbol unic pentru supunere, ceea ce constituie încă un argument în favoarea consideraţiei speciale de care se bucura pământul încă din antichitate; la români, şi anume la marele grup dialectal daco-roman, era deosebit de răspândit odinioară un obicei al pământului, care prezintă o uimitoare analogie cu uzul asiatic; există un interesant capitol din vechiul drept românesc, referitor la procesele de hotărnicie atât de frecvente, iscate din cauza neînţelegerilor cu privire la hotarele moşiilor, schimbate prin vicleşug sau care dispăreau de la sine de-a lungul vremii; mărturia pe care se punea cea mai mare bază, în asemenea împrejurări, o constituia jurământul cu brazda pe cap, la românii din Moldova, sau jurământul cu traista de pământ pe cap sau pe spinare, la românii din Muntenia şi Oltenia; obiceiul consta în aceea că, după ce martorul sau martorii, ori chiar împricinaţii înşişi luau brazda, o bucată de pământ cu iarbă cu tot de pe terenul în litigiu, şi şi-o aşezau direct pe cap sau într-o traistă, o purtau pe traseul vechiului hotar, aşa cum îl cunoşteau ei, jurând totodată pe sufletele lor că hotarul este acela pe care au mers ei cu brazda în cârcă, după care se aşezau noile semne de hotar; important este că există ecouri ale acestei practici până în primele decenii ale sec. al XIX-lea, ceea ce constituie o dovadă incontestabilă a vigurozităţii sale; la care trebuie adăugat că el prezenta şi o gravitate deosebită, deoarece documente moldoveneşti semnalează că nu puţine erau cazurile când martorii, înfricoşaţi, nu acceptau sub nici un motiv să li se pună brazda pe cap, preferând doar să jure că hotarul arătat de ei este cel adevărat; mai trebuie adăugat că, în limbajul curent, au rămas expresii precum „a se face una cu pământul" sau „a face pe cineva una cu pământul", având ambele semnificaţie negativă, exprimând distrugerea, nimicirea, deşi nu chiar atât de ample ca proporţii, ca în locuţiunea folosită în citatul poem al lui Mihai Eminescu, unde apar ambele stihii, apa şi pământul (CARAMAN,p.58-60;62-63;119). Dar în cosmogonia românească, pământul are o demnitate secundară faţă de apă, pentru că este conţinut în adâncurile ei ca o materie informă; astfel, Dumnezeu îl trimite pe diavol să ia din genune un pumn de pământ, din care face o turtiţă, pe care o pune pe palmă şi o bate cu cealaltă pe deasupra; această turtiţă, pusă pe apă, trebuia să servească la odihna celor doi în timpul nopţii, dar diavolul, vrând să-l înece pe Demiurg, îl împinge când într-o parte când în alta, dar, de fiecare dată, pământul creştea, ajungând a doua zi să fie cât este şi astăzi; deci pământul este ca o turtiţă, sau ca o masă rotundă, ţărănească, sau ca un talger, el plutind pe ape, iar fixitatea lui se datorează sprijinirii pe stâlpi, ca un fel de şopron, sau pe spatele unui urs, sau pe spinarea unuia sau mai mulţi peşti; în Vâlcea şi Suceava, se crede că sub pământ este un măr roşu, iar sub el un peşte, care, când se mişcă, „pace n-ar mai fi pe pământ"; când se mişcă peştii, se întâmplă cutremurele; stâlpii sunt roşi de Sgripţuroaică, sau de Iuda Iscariotul, sau, cum se spune în Vâlcea, de Iuda Pământului; ca să evite distrugerea stâlpilor de către aceste făpturi malefice, femeile trebuie să le arunce puţin mălai, când vor să pregătească cu el mămăligă sau turte, iar, la fântână, să le dea apa cu care se clătesc vasele folosite la mâncare; motivul escatologic, în cosmogoniile populare româneşti, are o motivaţie etico-religioasă, fiindcă, oamenii înrăindu-se, Dumnezeu s-a hotărât să piardă pământul, nu prin apă, ci prin foc; pedeapsa este radicală, nu mai lasă loc la regenerare; apa avusese rol justiţiar, trebuia să facă loc altor forme de viaţă, dar, prin foc, pedeapsa este amarnică, pământul va arde 9 sau 12 stânjeni în adâncime, pentru a se putea purifica, apoi vor sufla 12 vânturi, care vor aduna cenuşa într-o movilă, din care, peste 7 zile, când Sfântul Ilie va trâmbiţa, vor ieşi sufletele oamenilor, care se vor întrupa în oi şi capre; primele vor fi ale lui Dumnezeu, celelalte ale diavolului; iar din adâncuri vor ieşi blajinii, să ia în stăpânire faţa curată a pământului; despre pământ se spune că „este mama noastră", pentru că „ne face" şi „ne hrăneşte"; el „e femeie şi în el a pus Dumnezeu toate seminţele, ca să ne hrănească"; dar mai apare şi o altă reprezentare, conform căreia „pământul e jumătate femeie şi jumătate bărbat, pentru că Dumnezeu din coasta lui Adam a făcut pe Eva"; „pământul cel de deasupra este bărbat, iar cel mai dinăuntru femeie; lui îi e ciudă pe femeia lui şi o mustră: pe mine mă taie, mă muncesc, dar ţie ţi-e bine, tu nu numai că muncă nu faci, ba încă oamenii îţi dau de mănânci"; luat ca fiinţă sfântă şi vie, pământul este chemat să-l sprijine pe om în adevărul şi speranţele lui, să-l întărească în deznădejde şi să-l răzbune în mânia lui; blestemele cu pământul sunt frecvente şi necruţătoare: „înghiţi-te-ar pământul", „mânca-te-ar pământul", „face-te-ai pământ", „face-te-ai oale şi ulcele" etc. (VLĂDUŢESCU,p.72-73;76-77;79-80). Când se produc cutremure de pământ, oamenii spun că se întoarce pământul şi duce lumea în altă parte, pentru că s-a înrăit şi de aceea nu mai sunt nici timpurile bune, deoarece, mai demult, se făceau recoltele din belşug, acum însă nu, „pentru că s-a sucit pământul"; Dumnezeu clatină pământul şi nimeni nu ştie când va fi sfârşitul lui; pământul stă pe stâlpi şi este considerat sfânt, fiindcă din el trăieşte lumea - Gorj (CĂRĂBIŞ,p.105). Există obiceiul ca, după naştere şi după ce copilul a fost scăldat şi înfăşat, el să fie aşezat pe pământ, de unde tatăl său îl ridică în braţe, în semn de recunoaştere a paternităţii şi a obligativităţii creşterii lui (GOLBAN,p.69). La naştere, femeile sunt aşezate pe pământul din casă sau pe vatra casei sau a focului, pentru a fi în contact permanent cu pământul în timpul travaliului, fie pentru a primi energiile benefice ale acestuia, fie pentru a asigura protecţia copilului - Dolj; ca să nu se deoache un copil, se ia pământ de sub talpa mesei şi i se face un mic semn în frunte - Ialomiţa; când o mamă ia la câmp şi leagănul cu copil, seara, la plecare, ia puţină ţărână din locul unde a stat leagănul şi o pune în leagăn, ca să nu rămână somnul copilului acolo, sau ca să nu ia altcineva pământ din acel loc şi astfel să fure somnul copilului - Ţara Oltului; ca o fată să nu mai joace aşa mult şi deci să fie atât de plăcută flăcăilor, i se ia pământ din urma lăsată de piciorul drept şi din locul unde îi cade umbra şi se îngroapă după uşă şi atunci acea fată va fi totdeauna în coada tuturor celorlalte în ceea ce priveşte invitaţiile la dans - Suceava; traista cu seminţe de linte, fasole, mazăre etc., pregătită special pentru a merge cu ea la semănat, nu se aşează pe loc nesăpat, ci pe arătură moale, în credinţa că astfel boabele din noua recoltă vor fi moi şi vor fierbe uşor, iar sămânţa acestor plante cu păstăi se pune întotdeauna în pământ arat, pentru ca tecile lor să fie fragede şi nu lemnoase - Suceava; în aceeaşi idee, seminţele plantelor deja menţionate nu se seamănă în pământ nesăpat, pentru că vor fierbe greu cele din noua recoltă - Galaţi; pentru ca totuşi să-i meargă bine celui căruia i-a ieşit cineva în cale cu un vas gol, este bine să se arunce cu ţărână de trei ori în urma lui - Galaţi; să nu fie lăsaţi copiii să mănânce lut, pentru că fac limbrici - Galaţi; să nu se calce pe prispa casei, până a nu se usca lutul lipit, pentru că favorizează formarea bătăturilor la picioare - Galaţi; ca să se învrăjbească între ei membrii unei familii, este suficient să se arunce, după unul dintre, cu ţărână luată din locul unde s-au bătut doi câini - Suceava; pot fi dezbinaţi doi inşi, dacă între ei se aruncă puţină ţărână procurată de lângă arbori care au crescut îngemănaţi, dar despărţiţi de vreo furtună - Suceava; în caz că vreun om se uită admirativ sau îndelung la animalele altuia, acesta din urmă ia ţărână şi azvârle peste ele, ca deochiul să se prindă de pământ şi nu de vieţuitoarele din gospodărie - Ţara Oltului; ca un flăcău să fie fermecat şi să vină după fata care îl doreşte, aceasta ia puţină ţărână din pământul rezultat din săparea gropii unui mort şi un oscior din osemintele deshumate cu acest prilej şi le aruncă în curtea băiatului iubit; farmecele se pot face şi cu pământ luat din locul unde a călcat cel ce urmează a fi fermecat; de pildă, se scoate urma lăsată în pământ de către un fecior, se leagă într-o cârpă şi apoi se aruncă pe o apă curgătoare, crezându-se că, aşa cum apa nu are stare, tot aşa nici iubitul nu va avea linişte şi va veni repede la fata care îl doreşte; dar vrăjii i se poate anula efectul, dacă se merge într-o pajişte cu o altă fată iubită sau cu soţia, bărbatul îşi lasă urma pe pământ, după care, cu un fier, aceasta este decupată şi răsturnată pe dos - Ţara Oltului; dacă un om se chinuieşte şi nu poate muri, i se ia trupul şi i se aşează pe pământ - Dolj;Suceava; ca să nu le amorţească mâinile, cei care au petrecut un mort la groapă să se frece pe mâini cu ţărână luată de pe groapa celui decedat - Dolj;Iaşi; tot ca să nu le amorţească mâinile, cei care au condus mortul la cimitir să arunce pământ peste sicriu, în groapă, apoi să se spele cu apă - Vâlcea; ca mortul din familie să fie uitat mai repede, în timp ce se săvârşeşte îngroparea, cei prezenţi trebuie să arunce cu ţărână, provenită de la săparea gropii, peste umăr spre spate - Suceava; dacă vacile nu mai dau lapte, după ce li s-au luat viţeii, este indicat să li se ungă ugerele cu lut galben şi să li se dea de mâncare puţină pucioasă într-o zi în care nu se ţine post - Moldova (2.GOROVEI,p.23;75;3;85;115;119;122;132;152;209;238; GOLOPENŢIA,p.85-86;103;136;12.GHINOIU,p.102-103;ENACHE,p.127;132). Pentru provocarea ploilor şi oprirea secetei, se confecţionează două păpuşi din lut, reprezentând pe mumuliţa ploii şi pe tatăl soarelui, pe prima o aruncă în apa de la marginea satului sau într-o fântână, obiceiul având caracter de înmormântare rituală, cu o procesiune care imită înmormântarea reală, doar că la ea participă în special copii, iar pe tatăl soarelui îl îngroapă la hotar, ca să oprească seceta acolo, sau îl îngroapă lângă fântână sau la cimitir; în unele sate, tatăl soarelui era făcut din cârpe şi, în acest caz, este ars; pentru oprirea ploilor şi apariţia soarelui, se procedează invers, este îngropată mumuliţa ploii şi este dezgropat tatăl soarelui; mai mult, se îngroapă mumuliţa ploii, iar tatăl soarelui este adus în sat, la locuinţa unuia dintre copii, unde are loc un ospăţ, păpuşa este jucată într-o horă, apoi este rezemată de gard, cu faţa spre soare; dacă soarele îşi face apariţia printre nori, este încurajat prin strigăte: „Mai puternic, mai puternic!" - Dolj (ENACHE,p.120-121). Naşterea este mai uşoară, dacă gravida se culcă pe vatra goală, sau afară pe arie, existând şi credinţa conform căreia copilul născut bolnav se vindecă imediat, dacă i se sprijină capul pe glie, sau dacă este trecut printre crengile unui copac roditor; mai mult, o veche lege a pământului interzice înstrăinarea sau vânzarea de „moşie", atunci când în casă există un copil abia născut, care nu a împlinit încă vârsta de şase săptămâni; pentru ca holda să fie mănoasă, sămânţa se păstrează, de preferinţă, în vase din lut, în care se mai pun un ou roşu, usturoi şi boabe de grâu din cununa de seceriş a anului precedent, busuioc, tămâie, un cui sau o potcoavă găsită; la înmormântare, dezlegarea mortului se face presărându-se puţină ţărână peste sicriu, iar, în urma cortegiului funerar, se trage o brazdă cu plugul, ca să nu se întoarcă „urma" şi mortul să nu „cheme pe alţii după el" - Bihor (3.BOCŞE,p.101;114;117). Odinioară, brazda de hotar avea nenumărate semnificaţii, printre care şi aceea că, la preschimbarea anului (la începutul lunii martie) gospodarii tăiau brazde de pământ nearat pe care le puneau la uşa fiecărui grajd, pentru a feri animalele de boli; apoi brazda trece în viaţa oamenilor, de aşa manieră încât se pun astfel de semne şi la intrările în locuinţe, fiind cunoscute şi sub numele de site - Ţara Almăjului (DOLÂNGĂ,p.7). Când se vine de la slujba de Înviere, este bine să se intre în casă pe brazdă verde, pentru că e bine pentru sănătate, şi să fie luată de acolo abia în ziua de Sfântul Gheorghe (23 aprilie) şi dusă la vite, ca să le apere de boală (2.BERDAN,p.7). În Sibiu şi Argeş, se crede că, dacă un mort nu este spălat bine şi îi rămâne tină pe el sau sub unghii, acel pământ îl va mânca pe lumea cealaltă sau că după acel pământ va fi recunoscut de diavol; se crede că înainte de a arunca ţărână în mormânt, peste sicriu, mulţi oameni îşi freacă cu el înainte mâinile, ca să nu le amorţească, iar persoanei celei mai necăjite i se bagă ţărână după cap, fie ca să-i treacă supărarea şi să uite pe cel mort, fie ca să nu o necăjească sufletul mortului - Năsăud;Sibiu;Suceava (3.MARIAN,III;p.36; 212). Despre olar se crede că el va fi chinuit pe lumea cealaltă, pentru că el frământă pământul, chinuindu-l (2.KERNBACH, p.308). Pentru ca vrăjitoarele să nu mai poată lua laptele vacilor, primăvara, când vaca este dată în cireadă, se ia cu o lopată pământ având imprimată urma unei copite a animalului şi se aşează invers în drumul spre casă, omul gândind că nu întoarce urma, ci aduce acasă laptele vacii, ca să nu poată fi furat de nimeni - Sălaj (PRESA). Dacă strigoaicele au luat laptele de la vreo vacă, femeile iau pământ cu urma animalului, o duc la un râu, unde rostesc o rugăciune către Maica Domnului, implorând-o să aducă laptele înapoi, după care aruncă urma în apă, revin acasă şi iau patru bulgăraşi de sare şi patru bucăţi de pâine, ţinându-le pe toate în mâna stângă, iar cu dreapta trag după ele faţa de masă de pe masă până la un muşuroi de furnici, unde rostesc o invocaţie adresată împăratului furnicilor, se închină de trei ori şi pun pâine şi sare acolo; în continuare caută alte trei furnicare, ca să fie în total patru, şi procedează la fel; se întorc acasă, înconjoară grajdul vitelor de trei ori şi se duc iar la râu, unde aruncă faţa de masă în apă, după care o scot din apă, se duc din nou acasă, intră direct la vacă pe care o lovesc de trei ori cu pânza udă, îi spală ugerul cu agheasmă mare, păstrată de la Bobotează, intră, în fine, în casă şi aruncă pânza udă pe masă, zicând „să fie untul aşa"; toată această complicată practică se execută numai în zilele de miercuri şi vineri, în mare secret - Bihor (2.MARIAN,II,p.266-270). Cine se visează răsturnând brazdă va avea parte de sănătate şi fericire; dacă se visează cineva plimbându-se pe un teren aflat la şes este semn că va fericit, fără a avea un motiv anume; înseamnă noroc şi succes în întreprinderile făcute şi când se visează că merge sau pune pământ în casă; pentru cine visează pământ, sau că umblă de-a lungul unei brazde înseamnă moarte şi înmormântare; cine se visează că ridică sau ţine pământ în mâini va avea o pagubă, care îl va duce la accese de furie; vânzarea unui lot de teren în vis înseamnă sărăcirea familiei şi o viaţă umilă - Suceava (NOTE,Băncescu). Serii simbolice: pământ-apă; pământ-masă-frunte; pământ-picior(drept)-umbră-uşă; pământ-câine-2; pământ-pom-2-furtună; pământ-mormânt-os; pământ-mormânt-apă; pământ-călcătură de om-apă; pământ-călcătură de om-fier; pământ-sămânţă-ou(roşu)-grâu(din cununa de seceriş)-busuioc-tămâie-fier; pământ-urmă de vită-rugăciune-apă-sare-pâine-pânză-furnici-4-semnul crucii-agheasmă-miercuri-vineri.

PĂPUŞĂ
Dacă mireasa poartă cu ea o păpuşă, în ziua cununiei, nu mai poate nimeni să o farmece - Oltenia; când mirele se duce să ia zestrea miresei, este bine ca fata să pună dinainte, în lada de zestre, şi o păpuşă, pentru ca soţului ei să-i tacă gura ca unei păpuşi - Galaţi; pentru ca albinele să nu fie deocheate, se pune o păpuşă în grădină, lângă stupi - Transilvania (2.GOROVEI,p.6;84;173).

PĂR
Pentru gândirea tradiţională, părul de culoarea aurului evocă razele solare şi este apanajul divinităţilor, al eroilor şi regilor; cosiţele aurii ale eroinelor din basme se înscriu în albia acestui simbolism ancestral, care opune părul blond, solar, diurn, părului negru, care evocă teluricul, stihia focului subpământean, cu accentele lor acaparatoare şi demonice; părul, mai cu seamă cel feminin, a avut întotdeauna un rol extrem de important în diverse practici magice; se spune chiar că „nimic nu e mai tare decât legătura făcută cu păr femeiesc"; de pildă, în ritualul „însurăţirii" dintre fete, similar obiceiului „înfrăţirii" dintre tineri, suratele iau câte un fir de păr din capul fiecăreia şi un fir de iarbă şi, ţinând una de un capăt şi cealaltă de capătul celălalt, zic: „Ţii, surată, până la moarte? Ţin, surată, până la moarte"; ritul este întemeiat pe observaţia privind rezistenţa firului în comparaţie cu subţirimea lui, dar şi pe credinţa că părul este intim legat de fiinţa posesorului, purtând amprenta personalităţii sale fizice şi psihice; pentru a fi atras iubitul, fata îşi smulge câteva fire din cap, cărora li se dă foc şi se spune: „Cum arde părul, aşa să ardă X după mine" (EVSEEV,p.109-110). Părul, pielea, laptele, sângele şi oasele sunt elemente magice, care atrag puterea, sănătatea, avuţia şi îndepărtează boala, urâtul, sărăcia, duşmanul şi altele; tradiţia că părul de animal sălbatic (lup, urs, vulpe, cerb), descântat şi ars, alungă frica, duşmanul, aduce noroc este răspândită în tot folclorul românesc (BUHOCIU,p.117-118). Pentru ca să crească repede, este bine ca părul se fie tuns la lună nouă (PRESA). Pruncului până la un an să nu i se taie unghiile şi părul - Maramureş (BOGDAN,p.93). Nu se tunde părul copilului până la vârsta de un an, fiindcă devine desfrânat; părul căzut la pieptănat se adună şi se pune într-o scorbură de păr sau de măr, ca să-i crească părul copilului ca şi pomul; părul tuns întâia oară, la vârsta de un an, se pune într-o mlădiţă de păr, sau de salcie, sau de orice pom, pentru ca şi copilul să crească precum cresc mlădiţele - Ţara Oltului; sau se îngroapă la rădăcina unui pom, ca să crească părul lung ca şi pomul - Dolj; să nu se tundă părul copilului până la vârsta de un an, pentru că este primejdie de foc - Ialomiţa; părul copilului să nu se încredinţeze oricui, pentru că el poate fi folosit la diferite farmece, aducând rău copilului, dar, ca să nu fie folosit într-un atare scop, părul rămas de la pieptănat sau din tunsoare să fie strâns şi aruncat în foc - Suceava; părul răsucit, de la ceafa celor mici, format din cauza culcării pe spate a lor, să nu fie tăiat de mamă, pentru că îi va lua foc casa, când va fi matur, ci să-l taie numai naşa copilului - Suceava; ca să nu fie deocheat, copilului i se taie o şuviţă din păr, care apoi se leagă cu un fir roşu şi se păstrează după icoana din casă - Galaţi; când un copil nu are somn, adică nu doarme şi plânge toată noaptea, se ia păr din capul fraţilor mai mari, care dorm liniştiţi, şi se pune sub perna din leagăn - Ţara Oltului; sperietura, pe care o trag copiii din cauza vreunui animal, trece dacă el este afumat cu păr provenit de la acel animal - Moldova; ca să nu capete copilul bube în gură, mama să nu-l alăpteze fiind cu părul despletit - Moldova; dacă părul unui băiat creşte din două locuri distincte (are două creştete), este semn că va avea două neveste - Suceava; dacă unei fetiţe i se încreţeşte părul la ceafă, este semn că va mai avea surori - Suceava; îi trece sperietura copilului, dacă este afumat cu puţin păr din capul celui care l-a speriat - Galaţi; dacă părul copilului este tuns pentru prima oară de către mama sau tatăl său, când copilul se va căsători îi va arde casa - Suceava; copilul care are fire de păr alb pe cap va fi cu noroc în viaţă - Tecuci; se spune că îmbătrâneşte prematur fata care îşi taie păr din cozi - Galaţi; fetelor care mănâncă, având părul despletit, le va cădea părul - Dolj; este norocos omul care are, în creştetul capului, părul răsucit în două vârtejuri în formă de cruce - Muntenia; fetele şi femeile să se ferească să li se taie, pe furiş, din păr, fiindcă firele sunt luate special de vreo rivală care doreşte să le facă farmece - Ţara Oltului; sau pentru că apoi li se toacă vârful cozilor - Muntenia; părul rămas, după ce se piaptănă fetele şi femeile, se pune în scândurile unui gard, lipindu-se deasupra şi o balegă, ca să crească părul mai des - Galaţi; părul creşte mai cu spor şi frumos, dacă este tuns când luna este în creştere, iar tunsoarea este executată de o persoană binevoitoare - Suceava; se crede că oamenii păroşi sunt norocoşi în viaţă - Suceava; părul des este semn de bunăstare pentru cel care are o asemenea podoabă capilară - Tecuci; oamenii cu părul creţ sunt mincinoşi, iar cei cu părul roşu sunt răi - Suceava; omul cu părul roşu este rău - Iaşi; îşi pierde puterea cel ce-şi aruncă părul în foc - Tecuci; sau îl va durea capul pe cel care aruncă în foc părul rezultat din pieptănat - Ţara Oltului; să nu se arunce părul în foc, pentru că Maica Domnului aleargă să-l scoată, iar diavolul râde - Botoşani; dacă se aruncă părul în foc, când omul se spală, Maica Domnului aleargă să-l scoată - Suceava; să nu se arunce la gunoi sau pur şi simplu afară părul care cade din cap, precum şi cel rămas de la pieptănat, pentru că îl iau vrăbiile şi-şi fac cuibul cu el şi astfel omul capătă dureri de cap şi îi cade părul - Muntenia;Suceava; părul tuns să fie măturat, dar este păcat să fie strâns cu mătura, ci el trebuie adunat cu mâna şi apoi pus în gard - Ialomiţa;Tecuci; nu se va speria de lupi cel care îşi pârleşte puţin păr cu lumânarea de la Bobotează (6 ianuarie) - Suceava; să i se înnoade trei fire de păr din cap celui căruia îi curge sânge din nas, ca să-i treacă - Dolj; Tecuci; dacă la pieptănatul şi strânsul părului, unei femei îi rămâne o şuviţă neîmpletită, înseamnă că viitorul îi rezervă o lungă călătorie - Suceava; dacă îi cade cuiva un fir de păr pe frunte este semn că îi vor veni rudele în ospeţie - Muntenia; nu se aruncă părul rămas în pieptene după pieptănat, ci se pune pe foc, ca să nu chelească acela care s-a pieptănat - Muntenia; Moldova; le va cădea părul şi celor care vin de la o înmormântare cu părul despletit - Vâlcea; femeile să nu umble cu părul despletit, deoarece trag a moarte pentru soţii lor - Muntenia; să se observe ce fel de culoare de păr au vitele din ogradă, de pe urma cărora gospodarul a avut noroc, şi tot din acelea să cumpere, deoarece nu-i va merge bine celui care nu sesizează dominanta cromatică şi nu respectă această credinţă - Tecuci; în ajunul Sânzienelor (Drăgaica; 24 iunie), fetele fac cununi din flori de sânziene, pe care le aruncă pe casă; a doua zi, fiecare îşi ia cununa sa şi ce fel de păr găsesc prins în cunună la acel fel de animale va avea noroc: noroc la oi, dacă găsesc lână, la vite, dacă găsesc păr de vite, iar cea care nu are noroc găseşte păr de pisică sau de câine - Suceava; de la un mort, mai ales dacă a fost un om norocos în viaţă, se păstrează puţin păr, ca să nu se ducă norocul din casă - Banat;Moldova; sau se păstrează puţin păr şi unghiile tăiate, ca să nu meargă norocul cu el - Bihor; când se vinde o vită, să se păstreze de la ea un smoc de păr, ca să aibă noroc de celelalte vânzătorul, sau considerându-se că se vinde vita, dar nu şi norocul din casă - Banat;Ţara Haţegului;Ţara Oltului;Vâlcea;Muntenia;Moldova; Suceava (2.GOROVEI,p.29;35; 40;46;49;73;91;112;115;120;131;158;168-171;176;187-188;218;254-255;GOLOPENŢIA,p.86;103-104;109;NOTE,Antonescu). Se obişnuieşte ca întotdeauna tunderea sau retezarea părului la copil să se facă în zilele de luni, joi sau sâmbătă; marţea nu se retează în nici un chip, pentru că ziua aceasta este cu multe năpaste şi copilul ar întâmpina apoi toată viaţa numai necazuri; miercurea şi vinerea nu este bine, pentru că aceste două zile sunt de sec; deci tunderea trebuie să se facă într-o zi deplină, adică, aşa cum spun locuitorii din Transilvania şi Bucovina, într-una de frupt sau de dulce; nu este bine nici duminica sau în altă zi de sărbătoare, pentru că aceste zile sunt legate de biserică şi tunderea este considerată păcat; în ajun, în Suceava, părinţii cheamă naşa sau naşul să-şi reteze finul, pentru că, dacă ar face ei acest lucru, după ce pruncul ar creşte mare şi se va căsători îi va arde casa; dacă aceştia nu au posibilitatea să vină, tunderea poate fi făcută şi de către un străin, acesta primind numele de jumătate de naş; tunderea se face la şase luni sau mai târziu, după ce începe copilul să umble şi să vorbească; uneori se face în ziua numelui celui mic sau în ziua numelui tatălui sau mamei sale; primul tuns al copilului se face în prezenţa rudelor şi a naşilor, naşul sau naşa aşează pieptarul lor lângă fereastră, în dreptul soarelui, îl ia pe copil, îi dă în mână două monede din argint, ca să aibă cu ce să se joace şi îl aşează pe pieptar; desface apoi două fuioare de cânepă sau de in, aduse anume de acasă, şi le pun pe creştetul capului copilului, cu un capăt la ceafă şi cu celălalt pe frunte, ca să crească lung părul copilului ca şi fuioarele, după care începe a-l tunde în cruciş, ca şi preotul la botez; tunderea se face totdeauna într-o zi luminoasă, cu soare, niciodată într-o zi înnorată, pentru ca toată viaţa copilului să fie luminoasă şi norocoasă; tunderea într-o zi neguroasă ar însemna pentru copil o viaţă noroasă, tulbure, nefericită; părul tuns este adunat de mamă şi pus bine la păstrat, ca atunci când se va speria copilul de ceva, sau va avea vreo boală, să-l poată afuma cu el; în alte părţi, părul se ţine până ce copilul se face mai mare şi-l poate întreba de la ce fel de vietate este părul acela, iar puştiul va avea noroc de acel animal pe care îl indică în răspunsul lui; în Bucovina, părul tuns se îngroapă la rădăcina unui pom, pentru ca părul să-i crească precum pomul; după tundere, părinţii se duc la cel care a făcut-o cu dar în colaci sau cu grâu, zahăr şi rachiu; cei care au făcut tunsoarea, dacă nu sunt naşii de botez, dăruiesc copilului o viţică, o oaie sau un cârlan; în unele părţi ale Transilvaniei, unde se numeşte „tundere" sau „tăierea moţului", această practică se face abia după ce pruncul a împlinit trei ani de la naştere; la tundere, moaşa profeţeşte viitorul copilului după felul cum i-a crescut părul; astfel, dacă părul creşte în partea din faţă a capului sub formă de raze, se spune că „ar avea un cuib pe cap" şi deci va fi un om însemnat şi înţelept; dacă are părul des şi mare, înseamnă că va fi voinic, avut şi norocos; în Arad şi Sibiu, naşul face tunsoarea cu o foarfecă nouă şi îi rupe deasupra capului o turtă, jumătate din ea o mănâncă el, cealaltă jumătate copilul; tot naşul îi dăruieşte copilului, cu acest prilej, o vită cu potenţial de fertilitate ridicat, pentru a o avea toată viaţa; în Moldova, părul tuns este aruncat în ocolul vitelor, pentru ca pruncul să aibă noroc la vite; în Muntenia, tunderea se face la împlinirea vârstei de un an, când i se rupe turta pe cap, copilul fiind aşezat pe un scaun sub care se află un vas cu apă, în care se pun o sticlă de vin şi bani de argint (uneori, copilul stă chiar pe doniţa cu apă), apoi monedele sunt scoase din apă, puse pe o tavă împreună cu bucheţele de flori, la care copilul trebuie să meargă singur spre ea; dacă va pune mâna întâi pe flori înseamnă că va fi un om care îi vor plăcea florile şi va fi iubit de ele, dacă pune mâna pe bani, el va avea mare noroc în viaţă; turta ruptă în mai multe bucăţi se dă celor prezenţi, pentru ca şi copilul să apuce vârsta celor bătrâni; în unele locuri din Muntenia, pe capul copilului se pune un pahar cu vin,peste care se pune turta sau o azimă, o bucăţică din aceasta fiind dată copilului să mănânce după ce a fost înmuiată în vinul din pahar, ca să trăiască mulţi ani; în Buzău, tunderea se face şi până la trei ani, în alte locuri din Muntenia până la 10 ani; în Suceava, în fiecare an din acest interval se face un colac sau o turtă care este ruptă pe capul copilului, la ziua naşterii sale, numai că în fiecare an acest produs este mai mare; în Buzău, părul tuns se păstrează bine, nu se aruncă, pentru că atunci când se va face mare va avea dureri de cap; în Bucovina, părul tuns este păstrat pentru a afuma pruncul „de sperietură"; o parte din el este păstrat de către mamă, iar altă parte de către nănaş, care va veni mai târziu să-l întrebe pe copil de ce animal este părul; dacă răspunde că este al vreunei vite, înseamnă că va avea noroc la vite, dacă spune că este de câine sau de pisică, este de rău, fiindcă nu va fi gospodar, iar dacă spune că este păr de om, atunci va fi deştept, cu multă minte; pentru că în Transilvania şi Bucovina se păstrează până la 7 ani şi buricul copilului, atunci când i se arată părul, i se arată şi buricul, pentru a-l deznoda; după ce oamenii îşi spală capul, în ziua lui Sântoader, se face tunderea vitelor cornute: se tund între coarne, în jurul acestora, se retează vârfurile cozilor şi ale coarnelor, ca să nu împungă, mânjilor li se retează părul din coadă, din coamă, cel din frunte şi de la picioare, totul făcându-se ca să crească mai repede şi mai bogat; apoi părul tuns se strânge şi se pune sub tăietorul de lemne, sau se îngroapă într-un muşuroi de furnici, ca vitele să se îngraşe, să fie iuţi ca furnicile şi să fie vândute cu un preţ bun - Muntenia; Brăila;Suceava; părul se îngroapă, pentru ca vita să nu cadă victimă lupilor, oilor să nu li se fure sarea ori din lână, vacilor să li se ia laptele - Muntenia; se tund vitele tinere între coarne şi la copite, pentru a nu se îmbolnăvi peste an - Banat;Transilvania; în unele zone, toate acestea se fac în sâmbăta dinaintea Săptămânii Albe (Săptămâna Brânzei), iar în alte sate se fac în seara dinaintea sâmbetei lui Sântoader - Transilvania; se tund viţeii şi mânjii în credinţa că le vor creşte şi se vor întări coarnele, iar mânjilor le va creşte coama bogată - Munţii Apuseni (3.MARIAN,II,p.258-264;2,I,p.263-264). În Bucovina, cât timp este îmbrobodită ca nevastă şi i se aranjează în acest fel părul, mireasa ţine pe genunchi doi colaci, care au stat pe masă la petrecerea cea mare, precum şi o bucată de sare, însemnând belşug în pâine şi sare; în Ţara Zarandului, mirele îi desface miresei părul, mireasa refuză de trei ori, apoi se lasă şi nuna mare îi pune conciul de nevastă, totul făcându-se într-o cameră unde intră numai ei trei; în Muntenia, cât timp i se desface părul, mireasa stă pe un scaun, pe care se află o cămaşă a soţului său; la urmă, după ce i s-a pus broboada pe cap, trebuie să guste puţină sare, la fel şi mirele, în final gustând amândoi puţin caş; cămaşa care este pe scaun înseamnă că noua nevastă să nască feciori, caşul, ca toţi copiii să fie albi precum caşul, iar sarea, nicicând să nu se certe (3.MARIAN,I,p.490-491;501). În Muntenia, după ce moare, bărbatul este ras şi pieptănat, resturile fiind puse în sicriu; dacă mortul este o lăuză, i se lasă câteva cosiţe neîmpletite, ca să fie recunoscută uşor de Dumnezeu şi să-i ierte păcatele; în Suceava, fetiţelor şi fetelor decedate nu li se împleteşte părul în cosiţe, ci se lasă despletite, ca să fie gătite ca mirese; în Sibiu, Năsăud şi Bucovina, morţilor li se taie puţin păr, care este aşezat într-o bucată de ceară şi se păstrează, spre aducere aminte, în fundul unei lăzi, sau se scoate un cui şi în orificiul lăsat de acesta se pune părul cu ceara, sau se face o gaură deasupra uşii şi se depozitează în ea, în toate cazurile motivul fiind ca nu cumva să plece norocul din casă; în Năsăud, cu acest păr se afumă persoanele rămase în viaţă, ca să nu-l viseze pe cel mort; mortului i se taie puţin păr, care se păstrează în casă, fiindcă în caz că acesta se întoarce ca moroi se pune puţin din acest păr pe foc, iar mirosul de păr ars îl alungă - Banat (3.MARIAN,III,p.41; 311-313). În seara de ajun a Bobotezei (5/6 ianuarie), sub mai multe farfurii se pun diferite obiecte, fiecare având altă semnificaţie; astfel, flăcăul care indică farfuria sub care se află fire de păr se crede că va lua de soţie o fată care îl va iubi statornic; se repetă de trei ori procedeul, pentru conturarea unui profil moral şi fizic mai complex al viitoarei soţii; în Munţii Apuseni, firele de păr pot indica faptul că tinerii vor avea noroc la vite (2.MARIAN,I,p.66;141). În vrăjile de fermecat iubitul, se folosesc fire de păr luate pe furiş de la cel drag, fire care se împletesc apoi şi li se dau drumul pe o apă curgătoare (EVSEEV,p.49). În Banat, se obişnuieşte ca, în lada de zestre, să se ascundă o şuviţă tăiată din părul defunctului, alteori este ascunsă în orificiul unui cui scos din perete sau din tocul uşii, unde este păstrat pentru totdeauna, fiindcă „lesne poate cu acela ce a murit să se ducă şi norocul, dacă nu se păstrează nimic din el"; unii chiar se afumă cu acest păr, ca să nu-l uite pe cel dispărut (4.BOCŞE,p.351). Există deosebit de multe interpretări ale viselor care au în centrul lor părul; astfel, înseamnă că treburile nu vor merge bine, când se visează păr de om; să se păzească de primejdie cel care se visează căzându-i părul capului sau al bărbii; dezbinare şi ceartă înseamnă când se visează cineva că are părul încurcat; ceartă sau multă osteneală înseamnă şi când se visează că-şi împleteşte părul; înseamnă pagubă şi nevoie de ajutor pentru cel care visează că-şi tunde părul; va înregistra pagubă în obiecte cel care se visează tăindu-şi părul; visarea de păr străin înseamnă boală; cel care se visează cu părul alb se va bucura de dreptate în urma unei judecăţi; părul castaniu înseamnă schimbare de noroc; părul negru înseamnă sănătate; părul lung înseamnă dragoste, stimă, onoare; păr arzând înseamnă tragerea de foloase; cine-şi visează părul propriului cap înseamnă câştig; înseamnă noroc, dar obţinut după oarece răbdare pentru cine se visează că-i creşte părul; dacă se visează că-i creşte părul lung înseamnă că va avea noroc în afaceri, dar, dacă este în cursul unui proces, nu este bine; părul des înseamnă bucurie; tot câştig înseamnă şi pentru cel care se visează scărpinându-şi părul cu unghiile; înseamnă libertate pentru cel care visează că-şi piaptănă părul; va fi la mare cinste şi onoare cel care se visează ungându-şi părul cu untdelemn; va avea nuntă în curând cel care se visează cu părul frezat şi aranjat - Suceava (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: păr-fir(roşu)-icoană; păr-iarbă; păr-pom; pieptar-soare-monedă-cânepă/in; apă-vin-monedă-floare; colac-sare; cămaşă-sare-caş. vin-pâine; păr-furnică; păr-ceară; păr-apă. v. SÂNTOADERII.

PĂR (Pirus communis - DLRM,p.595)
Ca şi mărul, para este încărcată cu semnificaţii erotice; este un fruct al senzualităţii, datorită gustului, parfumului şi abundenţei de suc, dar mai ales formei sale; în general, fructele dulci, mai cu seamă cele cu mai multe seminţe, se asociază cu feminitatea şi femeia, putând fi utilizate şi ca metafore pentru anumite părţi ale corpului femeii (EVSEEV,p.30). Pe lângă multe alte vrăji de dragoste şi practici de aflare a destinului, în Transilvania, în noaptea Sfântului Vasile, fetele se duc în grădină, la un păr, ducând cu ele un ac, pâine şi sare; rostesc acolo de trei ori o vrajă, timp în care împung cu acul la rădăcina copacului, apoi îngroapă pâinea şi sarea în acel loc, după care fac 25 de mătănii, pentru ca, în perioada următoare, să se mărite (2.MARIAN,I,p.97-98). Cine se visează mâncând pere necoapte, acre înseamnă că va avea parte de un mare necaz - Suceava (NOTE,Băncescu). Serie simbolică: păr-ac-pâine-sare.

PĂRESIMI (<lat. QUADRAGESSIMA= 40)
Denumirea populară a intervalului de timp cât durează Postul Paştelui sau Postul Mare (ŞĂINEANU,I,p.225).
Mijlocul Păresimilor. Totdeauna cade în zi de miercuri, la mijlocul Postului Mare, socotind trei săptămâni şi jumătate de la Lăsatul Secului sau jumătate din 48 de zile câte trec de la Lăsatul Secului până la Paşte, pentru că Postul Mare sau Postul de primăvară se compune din 40 de zile, plus Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor; se numeşte: Miezul Păresii, Miază Păresime, Miază Părese în Moldova şi Bucovina; Miezul Păsesii în Neamţ; Miezul Păreţii şi Miezul Păreţilor în centrul şi sudul Moldovei; Miez Păreţi, Miezii Păreţii şi Miez-Post în Suceava; Miezul Păresimilor şi Mijlocul Postului în Banat; femeile respectă această zi ca pe o zi de duminică; nu muruiesc pereţii caselor, nu lucrează la răşchitor, nu torc, nu urzesc, nu ţes, nu cos, nu perie veşminte, ca să nu le doară mâinile şi picioarele peste an, sau ca să le meargă bine, iar munca pe care o vor face să fie cu spor, sau ca să nu înnebunească, fiindcă ele cred că această zi este deosebit de primejdioasă; se crede chiar că, în caz că lucrează, nu fac altceva decât să se clatine din perete în perete şi să piardă ziua; mai mult, lucrul fără spor din această zi atrage peste tot anul aceeaşi caracteristică, adică iniţiative multe şi nimic finalizat - Rm. Sărat; Vrancea;Neamţ;Bacău;Vaslui;Iaşi;Suceava; în Bucovina, se spune că nu este bine să se lucreze, fiindcă s-ar îmbolnăvi de dânsele, adică începe să le doară mâinile şi picioarele, apoi oasele, în cele din urmă li se usucă pe oase carnea, cu deosebire li se anchilozează încheieturile degetelor până la înţepenirea acestora, iar, dacă nu înnebunesc ele, atunci cu siguranţă va fi afectat cineva din casă; în Banat, se crede că lucrul în această zi se strică, din care cauză femeile nu piaptănă fuioare şi nu îşi piaptănă nici părul; singurul lucru permis în această zi este număratul ouălor; în Bucovina, se adună toate ouăle din cuibare şi sunt numărate împreună cu acelea strânse deja, ca să se vadă dacă vor mai strânge tot atâtea până la Paşte, sau dacă le ajunge şi nu cumva este nevoie să mai cumpere şi altele; se mai crede că, dacă se numără ouăle în această zi, găinile vor fi mai ouătoare, sau că ouăle strânse în prima jumătate a Păresimilor nu sunt bune de clocit, ci abia cele care vor fi strânse din această zi înainte; la fel se crede şi în Banat; în Banat, Muntenia, Vrancea, Bacău, Neamţ şi Suceava, sunt numărate ghemele de in, cânepă şi lână, ca să se vadă în ce măsură au sporit, adică să se ştie cât s-a tors şi cât s-a depănat la răşchitoare până la jumătatea Postului Mare (2.MARIAN,II,p.52-53;55-56). La Mezii-Păresii, adică în mijlocul Postului Mare, se face numărătoarea ouălor - Bârlad (BĂLĂNESCU,p.262). La mijlocul Păresimilor, nu se ţese cu zimţi în propria casă, dar se poate efectua această activitate în casa naşei - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA,p.137). v. POST.

PĂSĂRI-LĂŢI-LUNGILĂ (PĂSĂRILĂ)
Personaj imaginar din basmele populare româneşti, având o mare înălţime şi uşurinţă deosebită în a prinde păsările cu braţele sale foarte lungi (ŞĂINEANU,I,p.225).

PĂSTOR v. CIOBAN.

PĂTLAGINĂ (Plantago major - DLRM,p.598)
Din seria mai multor plante din familia plantaginaceelor, cea mai cunoscută este cea cultivată şi folosită în medicină pentru calităţile ei expectorante şi astringente (ŞĂINEANU,IV,p.153). Fetele rup în două frunzuliţe de pătlagină şi, câte nervuri (aţişoare) rămân neretezate, atâţia copii vor avea - Teleorman (1.CHIVU,p.246). Tot cu ajutorul frunzelor ghicesc adolescenţii (fete, băieţi) câţi soţi (soţii) vor avea: trag câte doi de o frunză şi apoi numără nervurile rămase de fiecare parte - Transilvania;Muntenia; Oltenia; în alte zone, numărul nervurilor arată câte minciuni au fost spuse în ziua respectivă (din care cauză plantei i se mai spune şi minciună) - Transilvania; sau câţi purcei va făta scroafa - Ţara Oltului (DRĂGULESCU,p.154).

PĂTRUNJEL (Petroselinum sativum - DLRM,p.598)
Plantă legumicolă, cultivată pentru rădăcina ei (pivotantă) şi pentru frunzele ei bogate în substanţe nutritive şi aromate, întrebuinţată în alimentaţie şi în medicina populară (ŞĂINEANU,IV,p.153). Dacă pătrunjelul, scos din pământ toamna, are rădăcina lungă înseamnă că iarna se va prelungi şi ea dincolo de normal - Bucovina (2.GOROVEI,p. 269).

PĂTURĂ
Pentru a însănătoşi bolnavul intrat în grija cetei de căluşari, se aruncă de către asistenţă cu o pătură asupra jucătorilor, obicei atestat pe o arie mai largă, în aproape toată Transilvania şi în nordul Olteniei (1.BÂRLEA,p.37).

PĂUN (Pavo cristatus - DLRM,p.598)
Se crede că necuratul ia adesea chipul păunului, din care cauză păuniţa îşi ascunde ouăle, fiindu-i teamă ca el să nu le vadă şi „să le spurce" (COMAN,II,p.14). Din pricina penajului său, păunul simbolizează măreţia şi frumuseţea, în colinde fiind chiar simbolul bărbatului frumos (4.POP,p.56; ZAHACINSCHI,p.43). În descântecele populare, penele păunului pot alunga răul şi readuce lumina soarelui; în vrăjile „de frumuseţe", fata îşi pune în păr o pană de păun, în credinţa că aceasta îi va aduce o înfăţişare plăcută şi atrăgătoare (COMAN,II,p.15). Pana sau penele păunului, prinse la pălăria flăcăilor, au nu doar funcţie decorativă, ci şi rosturi magice, în sensul că pana „cu o mie de ochi" reprezintă un fel de talisman, destinat să ferească făptura posesorului de „ochiul rău" şi totodată să atragă atenţia iubitei; în cântecul liric popular din Ardeal, apare sub diminutivul „păunaş", reprezentând pe flăcăul îmbrăcat în haine de sărbătoare; pe linia unui simbolism solar, credinţele subliniază prezenţa păunului ca pasăre multicoloră şi benefică, implicată în riturile de prosperitate, fertilitate şi nemurire; pe unele obiecte, păunul apare asociat cu „arborele vieţii" astfel: doi păuni sau un păun şi o păuniţă sunt dispuşi simetric, de o parte şi de cealaltă a arborelui cosmic, simbolizând în acest fel unitatea ce stă la baza tuturor formelor de manifestare a vieţii (EVSEEV,p.139-140). Păunul posedă deci semnificaţii benefice şi malefice, dovadă fiind credinţa conform căreia este bine să-l ai la casă - Neamţ, sau este de rău augur şi nu trebuie crescut pe lângă gospodăria omului - Suceava (2.GOROVEI,p.280). Glasul său urât anunţă vreme ploioasă - Bucovina (2.MARIAN,I,p.85). Cine aude, în vis, strigăt de păun înseamnă că va fi chemat de un superior al său, iar dacă, în vis, se zăreşte un păun este semn că propria mândrie (orgoliul) îi va determina deciziile - Suceava (NOTE,Băncescu).

PÂCLĂ v. CEAŢĂ.

PÂINE
Pâinea este faţa lui Hristos; firimiturile de pâine se pun în foc, pentru că acolo este loc curat; ele nu trebuie călcate în picioare, pentru că este păcat; pâinea este sacră, nu trebuie niciodată aruncată; uneori, la semănatul grâului, firimiturile de pâine sunt îngropate la holdă sau aruncate pe brazdă, pentru a se asigura continuitatea în belşug; o bucată de pâine găsită pe jos trebuie să fie ridicată şi aşezată pe zidul unei case sau al oricărei alte clădiri, pentru a fi mâncată de păsările cerului; dar pâinea împlineşte şi funcţii oraculare, pentru că, de exemplu, crăpătura dintr-o pâine înseamnă că un membru al familiei va face un drum, profunzimea ei arătând chiar durata călătoriei; dacă se uită pâinea nesărată, este semn de belşug pentru gospodărie; în zona Aradului, la intrarea în casă nouă, sunt sacrificate un cocoş şi o găină capetele lor fiind îngropate în vatra casei, rostindu-se „cap pentru cap", adică în locul stăpânului capul de cocoş, în locul stăpânei capul de găină; se introduce în casă şi o pâine, din care nu se mănâncă, păstrându-se până la moarte, ca să nu ducă gospodăria lipsă „nicicând de nimic"; pâinea se pune şi în scalda copilului, semnificând belşug pentru nou-născut; după botez, copilul este adus acasă, aşezat pe masă, cu capul pe o pâine, ca să aibă noroc de viaţă şi parte de belşug; la masa ursitoarelor, între ofrande figurează neapărat şi pâinea, alături de care sunt puse şi grăunţe de cereale; nuntaşii sunt primiţi la casa miresei cu pâine şi sare; atunci când este jucat bradul, în faţa casei mirelui, după cununie, există obiceiul în unele locuri ca, în jurul horei, să se presare firimituri de cozonac şi să se toarne vin, trasându-se astfel un cerc magic menit să apere nunta de influenţa forţelor nocive; pâinea nedospită (azima), ca şi turta, o rupe naşa deasupra capetelor celor doi miri, iar firimiturile le împrăştie deasupra nuntaşilor, în semn de belşug, dând şi mirilor să mănânce; fetele nemăritate mănâncă din această pâine în credinţa că se vor mărita mai repede; în context urban contemporan, pâinea este înlocuită cu pişcoturi, din care preotul le dă să guste celor doi tineri, de trei ori, iar după cununie fetele nemăritate se reped să muşte câte o bucată din pişcoturile rămase, destinate iniţial tinerilor căsătoriţi (2.CHELCEA,p.7-11;NOTE,Antonescu). Întregul proces de preparare a pâinii este asimilat cu zămislirea şi procreaţia: pisarea boabelor în pisălog, frământarea aluatului, dospirea, coacerea (EVSEEV,p.199). Principala semnificaţie a pâinii în obiceiuri este aceea de marcare a unui „început", căruia omul doreşte să-i asigure continuitate şi prosperitate: începerea muncilor agricole, construirea unei case, botezul (începutul vieţii), nunta (începutul vieţii de familie) şi chiar înmormântarea (în gândirea tradiţională, începutul altei vieţi în lumea cealaltă); gesturile de purificare sunt reluate în faza de pregătire a pâinii (femeia se spală, îşi schimbă hainele, respectă anumite interdicţii, de hrană sau sexuale, înainte de a frământa aluatul), relevând existenţa unui conţinut „sacru" care poate fi atribuit acestui produs; amintind că modul tradiţional de preparare a pâinii include vase şi unelte confecţionate numai din lemn (se frământă numai în copaie de lemn, se modelează pe masă de lemn, se pune pe lopată din lemn etc.), se pune firesc întrebarea dacă nu cumva este vorba de perpetuarea în timp a unei străvechi interdicţii de apropierea de aluat cu unelte din fier; prelucrate de fierari, a căror muncă este în contact permanent cu focul, aceasta capătă astfel un caracter demoniac, metalele, prin magia lor negativă putând profana puritatea simbolică a aluatului, influenţând mai departe, prin intermediul lui, întreaga viaţă a omului; alte obiceiuri, din ciclul vieţii, de exemplu, au ca element principal azima cu împunsături (în Dolj), pentru masa ursitoarelor, azima cu pui (în Gorj), din care li se dă tinerilor la cununie, ornamentele fiind realizate cu un pai sau aşchie de lemn ascuţită, sau azima pentru mireasă (în Cluj), care este „împistrită" cu două fuse; ca efect al eforturilor necesare la lucrările agricole, pâinea devine simbol al rodniciei şi fertilităţii; materializată în reprezentări din aluat dospit sau nu, sub diferite nume: pâine, pită, turtă, lipie, azimă (azmă), colac, capete, pupăză, stolnic, prinoase etc.; ea polarizează astfel un cumul de funcţii, din care cea magică se pierde pe parcursul timpului, rămânând funcţia socială identificată în majoritatea obiceiurilor tradiţionale, pâinea fiind un simbol ale cărui rosturi sunt legate în principal de închegarea şi menţinerea relaţiilor în cadrul colectivităţii umane; în acest fel, prin forme şi ornamente specifice fiecărui moment festiv sau ceremonial, pâinea devine element component al actului de comunicare între membrii unei grupări; ea este special preparată pentru a fi oferită celor din jur, niciodată nu rămâne celui care a făcut-o; desigur, pe lângă rolul ei social, nu mai puţin important este rolul ei festiv sau cel magico-ritual, cel de urare şi profilactic, împletirea acestor funcţii fiind una dintre caracteristicile complexelor obiceiuri tradiţionale româneşti; legat de implicaţiile benefice ale simbolului pâinii şi aluatului este de menţionat că îndelungatul proces de muncă al agricultorului, începând cu aratul, este însoţit în mod simbolic de prototipul efectului final al muncii - pâinea, în credinţa influenţării magico-rituale a rodniciei pământului; în Bucovina, se aşează o pâine pe plug sau pe prima brazdă trasă, în Moldova, se pune în coarnele boilor la „pornitul plugului" o pâine sau un colăcel în formă de 8, iar în Dobrogea se rupe o pâine sau un colăcel, la ogor, în cornul plugului; în Moldova, începutul aratului de toamnă este însoţit de dăruirea de colaci sau pâine preparată din grâul obţinut la începutul secerişului; încheierea muncilor agricole are drept simbol, de asemenea, o pâine; în Transilvania, la ceremonia agrară a cununii, când alaiul secerătorilor intră cu buzduganul în casă trebuie să găsească pe masă o pâine; în Oltenia, când se face prima dată pâine din grâul cel nou, se prepară un colăcel mic sau o pâine, de care se leagă busuioc şi diferite flori, şi apoi se scufundă în fântână, după care se dă copiilor să mănânce, în credinţa că „grâul va fi spornic şi curat"; întreaga viaţă a omului poate fi influenţată de „puterea" concentrată în pâine; în satele din zona Galaţi, se pune câte o felie de pâine la temelia casei, în cele patru colţuri, „ca să fie zloată", adică abundenţă în casă, iar în Mehedinţi, se pune aluat la temelia casei, „ca să dospească"; în unele cazuri, pâinea este investită cu „puterea" de conservare a unui fapt în vechiul drept cutumiar românesc; în obiceiurile de înmormântare din Transilvania există practica de alegere a unui înlocuitor în viaţă al celui mort, de pildă, dacă moare o mamă, copiii acesteia îşi aleg o alta, semnul acestui act fiind ruperea unei pâini deasupra sicriului, iar bucăţi din această pâine se împart apoi celor prezenţi la înmormântare; obiceiurile cu marcantă funcţie socială ca Însurăţirea şi Înfârtăţirea conferă pâinii „putere" de legalizare a acestei înrudiri sui-generis, secvenţa centrală a obiceiului este cea de dăruire reciprocă de vase cu mâncare din care nu lipseşte pâinea sau colacul, sau organizarea unei mese comune al cărui element festiv este pâinea; întrucât, în gândirea tradiţională, începutul anului calendaristic se leagă în general de primăvară, când începe activitatea pe câmp, pâinea - simbol de fertilitate, abundenţă şi speranţă - apare frecvent ca element festiv, ritual sau cu pregnante funcţii sociale în obiceiurile legate de sfârşitul anului vechi şi începutul celui nou; este cunoscut faptul că reforma calendarului roman, în sec. al II-lea î.Ch., a fixat începutul anului la 1 ianuarie, în loc de 1 martie, având drept consecinţă mutarea multor obiceiuri de primăvară în plină iarnă; în practicile divinatorii din noaptea Anului Nou, generalizate în întreaga ţară, pâinea semnifică viitoarea bogăţie şi bunăstare a „ursitului"; aceeaşi „putere" de divinaţie o are pâinea şi în unele obiceiuri de nuntă, „garantând" o viaţă mai lungă aceluia dintre tineri care rupe o bucată mai mare din „colacul miresei"; nuanţe mai subtile privind aspecte ale spiritualităţii tradiţionale, în care pâinea deţine un loc important, sunt regăsibile în obiceiul de a răsplăti roadele pământului prin depunerea unei ablaţiuni de pâine şi sare în locul plantelor culese; în Banat, de pildă, pentru plantele medicinale şi magice, în Hunedoara pentru frunzele de popelnic culese de fete la Sân-Toader, unde se lasă pâine şi sare în locul de unde a fost smulsă planta; concretizând finalitatea ciclului agricol şi oferind speranţa împlinirilor din următorul ciclu, pâinea sau aluatul sunt, la sărbătorile de iarnă, simbol al bucuriei muncii împlinite, al bunăstării, primind în acest fel valori spirituale multiple şi variate; creaţia folclorică a preluat această idee, transpunând-o în versuri sugestive; spre exemplu „Urarea colacului", colind specific Transilvaniei, redă în versuri succesiunea operaţiilor legate pe parcursul unui ciclu agrar până la obţinerea produsului final; acest colind, ca şi variantele cunoscute sub numele de Mulţămita colacului (în Hunedoara), Descântecul colacului (în Mureş), Alduitul colacului (în Alba şi Sibiu), sugerează importanţa simbolică a colacului la sărbătoarea Anului Nou, socotită „festum incipium"; pâinea şi diferitele modelări pregătite cu prilejul Anului Nou au, în general, formă rotundă cu aplicaţii din aluat sau incizii geometrice care amintesc simbolul soarelui; obiceiul colindatului, comun pentru tot teritoriul României, presupune existenţa în fiecare casă a unui număr mare de colaci (uneori 2-300) pentru răsplătirea colindătorilor; copiii primesc şi nuci, poame, bucăţi de zahăr, covrigi; tinerii primesc colaci mai mari, plus carne, brânză, rachiu, mai ales la casele cu fete nemăritate, colacul putând codifica şi anumite mesaje în relaţiile dintre tineri; în zonele Buzău şi Iaşi, tânărul care este iubit de o fată primeşte de la aceasta, la jocurile cu măşti de Anul Nou (la Capră) un colac pe care el îl poartă pe mână, dacă împărtăşeşte sentimentele fetei; la masa comună organizată de cetele de feciori din Transilvania, fetele aduc un colac, frumos împodobit cu motive florale realizate din aluat, pe care îl oferă băiatului iubit; realizarea artistică a colacului, bogata simbolistică a ornamentelor aplicate pe aluat, el însuşi simbol benefic, tălmăceşte cuvintele pe care tinerii nu şi le adresează însă, conform unui tipar cultural transmis de-a lungul generaţiilor, cuprind totodată urările cuvenite ocaziei respective; prezenţa pâinii ornamentate în obiceiurile tradiţionale de înmormântare este de asemenea indispensabilă; pentru „Marea trecere" din lumea celor vii în lumea celor morţi, unde, în concepţia populară, dispărutul îşi va continua existenţa; tradiţia a conservat practici destinate pe de o parte restabilirii echilibrului social şi moral al celor rămaşi în viaţă, pe de altă parte uşurării drumului şi post-existenţei celui plecat în lumea „de dincolo"; aceste aspecte se realizează în plan concret prin actul „pomenii", care are ca element principal oferirea de bucăţi de pâine sau colaci atât la înmormântare, cât şi în cadrul practicilor de amintire a celui mort; o informaţie din sec. al XVII-lea, aparţinând călătorului Marco Bandini, se referă la obiceiul de a oferi pâine şi mâncare sufletelor morţilor reîntoarse la casele lor într-o anumită zi a anului din perioada sărbătorilor de primăvară (Joia Mare); la sfârşitul sec. al XIX-lea, aceeaşi credinţă este atestată în Bucovina, dar circumscrisă Bobotezei (6 ianuarie); urme ale acestui obicei pot fi întâlnite şi în alte zone, cum ar fi Hunedoara şi Gorj; în principiu, simbolul pâinii decodează bucurie, regenerare, rodnicie, bunăstare şi fertilitate (2.VĂDUVA,p.58-69 ). Pâinea concentrează o simbolistică prin excelenţă benefică: bucuria, rodnicia, belşugul, puritatea sunt atribute ale sale; se vorbeşte despre energia simbolică a pâinii care, captată prin procedee specifice, asigură acţiunea benefică a funcţiilor sale apotropaică şi augurală; nu lipseşte în secvenţele rituale ale multor ceremonii; „Făcutul pâinii", act ceremonial, pregăteşte, după expresia lui Mircea Eliade, „incursiunea omului în timpul sacru al sărbătorii"; pâinea poate să valideze simbolic înţelegeri, convenţii sociale: înlocuirea simbolică a unei persoane decedate cu alta (copiii care îşi pierd un părinte îşi aleg un altul) este consacrată prin ruperea unei pâini peste sicriu; Ion Muşlea preia o informaţie de la Samuil Micu, după care, la Sântoader, românii îşi trimit unii altora colaci şi „brăduleţi", iar unii se prind de fraţi; în satele de pe Valea Barcăului, cu trei decenii în urmă, se mai făcea încă aşa-numitul „colac de leac", din primul grâu secerat şi care era păstrat în casă tot timpul anului, acreditat fiind cu calităţi curative; aceleaşi funcţii le avea uneori şi aluatul frământat pentru copturile destinate sărbătoririi Crăciunului - Bihor (ŞTEFĂNESCU,p.1). În Caraş-Severin, moaşa lasă în casa nou-născutului încingătoarea ei (brăciri, brâu), pe care o recuperează după trei zile, când se duce din nou la casa copilului; însă în a doua seară după naştere, mama copilului, care în prealabil cumpără un vas nou mare, îl pune pe masă şi îl leagă cu brâul moaşei, aşezând în acest vas 3 pâini, 3 farfurii, 3 linguri, 3 furculiţe, 3 cuţite, 3 oglinzi mici, 3 ştiuleţi de porumb şi 3 căni care vor fi umplute cu rachiu, lapte şi apă; se mai adaugă tot felul de seminţe (de fasole, de cânepă, de flori), 3 creioane, 3 buchete de flori, 3 lumânări, 3 bucăţi de slănină, 3 bucăţi de cârnat, 3 castraveţi, 3 roşii, un pieptene, parfum, ulei de păr, 3 m de pânză; în cea de a treia zi, dimineaţa, moaşa vine şi scaldă copilul în apă călduţă, în care toarnă apă sfinţită, flori, câteva monede; după scaldă, obiectele puse în vasul cel mare sunt învelite într-o faţă de masă şi dăruite moaşei (LĂPUŞTE,p.67). În Suceava, i se pun pe piept copilului, când este dus la botez, o franzelă sau o pâine, o bucată de sare şi câteva monede din argint, ca să fie nu doar norocos, ci şi bun ca pâinea de grâu; de asemenea, în Sibiu, când pleacă la botez, moaşa îi pune în faşă pâine şi sare, ca să fie pruncul avut şi norocos; înainte de a pleca sau în timpul oficierii ceremoniei, nănaşul primeşte în dar un săculeţ de pâine, pe care îl păstrează ca amintire (3.MARIAN, II,p.112-113). În Gorj, înainte de plecarea alaiului miresei la biserică pentru oficierea cununiei, în trăsură naşa pune pe capul miresei o azmă de grâu, pe care se toarnă dintr-un pahar trei picături de vin; în acest timp naşa sau o altă femeie rudă cu ea, numită răţoi, strigă de trei ori: „la noi cântă cucul!", adică ginerele; o altă femeie, rudă cu mireasa, răspunde: „la noi cântă pupăza!", adică mireasa; după aceste strigături, naşa ia azma, o rupe în patru bucăţi şi o aruncă peste asistenţă spre cele patru puncte cardinale, nuntaşii îngrămădindu-se ca fiecare să aibă câte o bucăţică din această pâine, ca să nu sufere de friguri, iar fetele de măritat să se mărite mai repede, după care se poate pleca la biserică; când se ajunge la casa mirelui, soacra mare sau o rudă a ginerelui aşează în mijlocul curţii, în dreptul intrării în casă, o masă rotundă joasă, pe care pune o oală sau o sticlă de vin, un pahar şi o azmă de grâu cu sare pe ea, iar sub ea bani, un bacşiş pentru lăutari; în jurul acestei mese, socrul mare ocoleşte cu mireasa de trei ori, jucând o horă, iar mireasa loveşte masa cu piciorul tot de trei ori; apoi se încinge o horă din fete şi flăcăi în jurul mesei, iar un nuntaş împarte celor ce joacă vinul din oală; lăutarul principal din taraf ia azma şi, în timp ce mireasa se îndreaptă spre casă, aruncă sarea pe ea, ca să nască prunci, iar pâinea o aruncă peste casă, pentru a se face grâul şi să fie recolta bogată (CĂRĂBIŞ, p.84-85). În nordul Munteniei, femeile cern făina şi frământă o pâine deasupra unor desagi, pâine din care mănâncă amândoi mirii după ce sunt cununaţi, pentru ca să ţină unul de altul precum se ţine o desagă de alta; în Ţara Zarandului, când se intră în ogradă cu nunta, soacra mare, cu o lumânare într-o mână, cu sare şi cu o turtă din grâu în cealaltă, iese înaintea nurorii sale şi-i grăieşte o oraţie de bun venit; turta şi sarea înseamnă ca mireasa să aibă totdeauna noroc la semănăturile de grâu şi ca nicicând să nu-i lipsească nimic din casă; în mijlocul curţii sau în faţa casei se află un ciubăr cu apă, aşezat pe o masă, alături de un buchet de busuioc şi de un ştergar; ajunşi aici, soacra stropeşte pe cuscri cu apă, iar mireasa ia apă cu o lingură de lemn şi le toarnă cuscrilor să se spele şi le întinde ştergarul să se şteargă; apoi ia, împreună cu mirele, ciubărul şi merg în grădină, unde varsă apa la rădăcina unui măr sau păr altoit; apoi mirele apleacă una din crengi şi pune pe ea panglica uneia dintre cosiţele miresei, iar el taie creanga în aşa fel ca panglica să cadă în braţele miresei; identic se procedează şi în Bihor în ceea ce priveşte folosirea apei în această secvenţă a nunţii; tăierea unei crengi dintr-un pom înseamnă trecerea fetei la statutul de femeie măritată, iar vărsarea apei în grădină semnifică obligaţia de a îngriji şi a nu părăsi până la moarte moşia părintească; în loc de apă, în Banat, Sălaj şi Bihor, se obişnuieşte să se folosească şi aruncarea boabelor de grâu, pe lângă stropirea cu apă; în Sălaj, la mijlocul mesei, dinaintea miresei, se află aşezată o franzelă acoperită cu o năframă, iar în colţurile mesei câte o bucată de sare, două sticle cu rachiu şi tot în cele patru colţuri ale mesei câte un colac; colacii şi sarea semnifică: mireasa, cât va trăi, să aibă pâine şi sare, să-i fie casa plină totdeauna de toate bunătăţile; colacii îi dă tatălui său, iar sarea o dă mamei sale, seara, după cununie, când pleacă de la părinţi la mire; năframa o opreşte ea şi o prinde în brâu, ca să-şi şteargă cu ea năduşeala în timpul jocurilor de peste zi; în Bucovina, după cununie, socrul mare vine cu un colac rotund, pe care îl dă nunului, acesta îl ia, se aşează cu el în mijlocul horei şi ţinându-l sus, între mire şi mireasă, rostind: „Uită-te/Că-ţi răsare/Sfântul Soare!"; mireasa se uită prin borta colacului în cele patru zări, după care acelaşi lucru îl face şi mirele; luni, după nuntă, se dă oaspeţilor lapte fiert, amestecat cu bulci din grâu; bulca înseamnă că mireasa a fost fecioară, iar laptele că ea a fost dulce ca acesta; în multe părţi din România, se obişnuieşte să se fiarbă rachiu sau vin cu miere şi apoi să fie dat fierbinte oaspeţilor (3.MARIAN,I,p.190;277;451-453;505). Există obiceiul ca rudele celui dispărut să-şi găsească între consăteni pe cineva care să înlocuiască pe cel mort; astfel, dacă a murit o mamă, copiii ei îşi iau o altă mamă, pe care o vor chema din acel moment chiar cu apelativul de mamă, iar aceasta are datoria să ajute pe cei orfani cât timp va trăi; semnul acestui act este ruperea unei pâini deasupra sicriului, copiii stând pe o parte a sicriului, iar pe cealaltă parte persoana care va ţine locul celei dispărute; bucăţile acestei pâini rupte deasupra sicriului se dau copiilor veniţi să asiste la înmormântare; tot bucăţi din pâinile aduse la cimitir se dau de pomană tuturor celor prezenţi (CLOPOTIVA,II,p.438). Să nu se pună pâinea întoarsă invers pe masă, fiindcă aduce ură; se crede că este bine să se mănânce coajă de pâine, ca oamenii să se facă roşii în obraji; pentru Duminica Floriilor, fiecare familie are grijă să facă, din cea mai bună făină, în care se pun doar apă, sare şi drojdie, o pâine „înstruţată" cu bucăţele de aluat, numite „mn’eluţi"; pâinea aceasta înstruţată, care se face numai în această zi, se numeşte „văcăreaţă"; se consuma numai în casă, obligatoriu de către toţi membrii familiei şi de către cei foarte apropiaţi acesteia - Maramureş (BOGDAN,p.45;99;109). Semnificaţia pâinii sau a colacului ca factor benefic, simbol de bogăţie, fertilitate şi prosperitate, reprezintă fondul spiritual al gesturilor şi comportamentelor caracteristice în momentele principale ale obiceiurilor din ciclul vieţii, care au dus la crearea unor modele culturale ce s-au transmis din generaţie în generaţie; moaşa aduce lăuzei colac (sau pâine, turtă), timp de trei zile de la naştere, în Bistriţa şi Dolj; pe masa ursitoarelor se pune pâine sau colac în Vâlcea, Dolj, Olt şi Constanţa; la botez, se fac colaci pentru moaşă şi naşă, iar darurile se strâng pe colac, în Bacău şi Iaşi, unde colacul este numit „pupăză"; caracterul solemn al primei scalde făcută copilului este subliniat prin respectarea datinii de preparare a unui colac mare şi frumos împletit, pe care se strâng darurile pentru moaşă; în relaţiile dintre moaşă şi copil sau între naş şi fin, simbolul legăturilor ce se creează şi se menţin este dăruirea reciprocă de colaci; „a merge cu colac" la moaşă sau la naş, la anumite date fixe din an, este actul a cărui obligativitate morală este respectată cu stricteţe; în Transilvania, timp de opt ani de la naşterea copilului, în ziua de Crăciun sau în lunea Paştelui, se duce moaşei o pupăză; în alte zone (Gorj, Ialomiţa), mama trimite naşei un colac mare, înainte de botez şi apoi la fiecare An Nou; la rândul lor, moaşa şi naşa răspund prin oferirea de daruri, însoţite de colaci pentru „nepoţi" încă de la naşterea lor, acest schimb intrând în normele tradiţionale de respectare a cerinţelor sociale; obiceiul cunoscut în Oltenia ca fiind „datul copiilor la grindă" este marcat festiv de un colac mare împletit şi frumos împodobit cu „flori" din aluat, dăruit de moaşă copilului care vine şi el cu un plocon, în gândirea tradiţională colacul având atât rosturi festive, cât şi magice, de influenţare benefică a viitorului copilului (2.VĂDUVA,p.65-66). Când se face pâine din grâu pentru prima dată în acel an, se pregătesc totodată şi câţiva colăcei, care sunt legaţi de ciutura unei fântâni cu un fir roşu şi astfel scufundaţi în fântână, după care sunt daţi copiilor să-i mănânce - Dolj; copilului care este dus la biserică pentru botez i se pun în faşă, cam în dreptul pieptului, pâine şi sare, pentru a avea o viaţă îndestulată - Suceava; ca să vorbească mai repede, pruncului i se dă să mănânce pâine luată de la un cerşetor - Suceava; tinerii necăsătoriţi să nu mănânce pâine uitată (în cuptor, pe masă etc.), pentru că nu se vor mai căsători, vor rămâne ca pâinea - Dolj; pâinea care este aruncată, la nuntă, în cele patru direcţii este bună pentru vindecarea frigurilor - Vâlcea; dacă tinerii căsătoriţi, care se duc primăvara la părinţi, în vizită, găsesc pe drum pâine, este semn că viaţa lor va fi îmbelşugată şi ferită de necazuri - Iaşi; când mireasa se urcă în car, ca să fie dusă la biserică, o fată îi pune pe cap o pâine, peste care presară sare şi deasupra un pahar cu vin, rupe apoi pâinea şi îi dă miresei să mănânce şi să bea paharul cu vin, apoi restul pâinii îl rupe în bucăţi, pe care le aruncă în patru direcţii diferite, la fel şi vinul rămas, gestul însemnând că se aruncă sărăcia, iar din bucăţile de pâine este bine să mănânce cât mai multe fete, pentru a se mărita repede - Muntenia; ca să se câştige influenţă şi prestigiu asupra altora, să se coacă două pâini, acestea să fie ţinute în altarul bisericii timp de două duminici consecutive, fără însă a fi văzute de cineva, apoi să fie duse acasă, iar oamenii cărora trebuie să le fie câştigată bunăvoinţa să guste puţin din aceste pâini - Suceava; păcătuieşte cel care calcă firimiturile de pâine căzute de la masă, ele trebuind neapărat aruncate în foc sau pe un loc curat, pe unde nu trec oameni sau vite - Muntenia;Suceava; firimiturile din pâinea mâncată în timp ce omul se află la vreo muncă să nu fie aruncate, ci să fie date la pui, ca să crească mari - Tecuci; bucata de pâine căzută pe jos nu se lasă nemâncată, fiindcă se crede că rămâne pe jos şi norocul - Suceava; este păcat ca pâinea să fie călcată în picioare - Suceava (dar credinţa se întâlneşte la toţi locuitorii ţării, determinându-le un comportament deosebit faţă de toate formele pe care le ia aluatul făcut din grâu); fac bube cei care aruncă pâine pe foc - Suceava; câte firimituri de pâine are cineva la masă, tot atâţi copii i se vor naşte - Argeş; să nu se pună bucăţi mici de pâine într-o farfurie goală (înainte de a pune mâncare în ea), pentru că este rău de foamete - Vâlcea; când rămâne pâine uitată pe masă este semn că a rămas cineva flămând dintre cei care au mâncat - Botoşani; să nu se dea de mâncare din pâinea care a rămas nemâncată, pentru că se dau odată cu ea şi puterile celui care oferă - Dolj;Teleorman; să nu se mănânce pâine uitată, pentru că nu se mai însoară şi rămâne uitat ca pâinea cel ce o face - Moldova; din pâinea uitată în cuptor să nu se dea să mănânce vreunei fete, pentru că va fi uitată şi ea de flăcăi şi nu se va mai mărita - Suceava; să nu se mănânce din bucata de pâine muşcată de altcineva, pentru că acela va deveni duşmanul celui care a mâncat - Moldova; dacă, în noaptea Anului Nou, o fată nemăritată nimereşte blidul, pus special pe o masă pentru a afla care îi va fi viitorul, sub care se află pâine, este semn că se va mărita cu un om bogat - Ţara Oltului; să nu se mănânce din locul de unde pâinea a fost muşcată de altcineva, pentru că, pe lumea cealaltă, cei doi se vor muşca reciproc - Suceava; este bine ca, la tragerea cu plugul a primei brazde, să se pună pe arătura proaspătă puţină pâine şi sare, pentru ca ogorul să aducă multe roade - Suceava; ca să fie belşug în casă nouă, este bine să fie trimis cineva, înainte de mutare, cu pâine, ouă fierte, sare, vin şi untdelemn, pe care să le aşeze în interior - Muntenia; va avea parte în viitor de multe cămăşi cel care intră într-o casă, după ce gazdele au apucat să introducă în cuptor mai multe pâini - Suceava; ca să se vindece de friguri, bolnavul să ia pască evreiască, pe care să o fărâmiţeze într-un lichid şi apoi să-l bea - Suceava; ca să aibă noroc la vânzare, gospodina aruncă, din pragul casei, după cel ce pleacă la târg, cu pâine şi sare - Suceava; un vas cu pâine şi sare este lăsat seara într-o fântână, apoi acestea două sunt date de mâncare vacilor, ca ele să aibă lapte îndestulător - Suceava; ca florile de micşunele să iasă bătute, se seamănă având gura plină cu pâine, mâna cu care se seamănă legată şi fără a se rosti vreun cuvânt în tot acest timp - Muntenia; cine face gheme, folosind ca suport bucăţi de pâine, pe acestea le va mânca pe lumea cealaltă - Ialomiţa; i se va întâmpla ceva nedorit celui care visează că mănâncă pâine proaspătă - Muntenia (2.GOROVEI, p.20;25; 61;69;83;94;103;132;166;170;172;181;184-185;189;209;232;247;257;275; GOLOPEN-ŢIA,p.82;NOTE,Antonescu). Pâinea nu se face seara (COMAN,I,p.55). Odată terminată, pâinea se spală, cum nu se întâmplă decât în cazul unor fiinţe respectate; este contemplat aburul care iese, pentru că el se urcă la Dumnezeu, sau fiindcă merge să stea de vorbă cu Dumnezeu; nimeni nu consumă din pâine înainte de a se produce relaţia extrem de asemănătoare cu aceea de jertfă sacră; pâinea nu este tăiată fără să i se facă semnul crucii cu cuţitul pe dosul ei; prima pâine, de dimensiuni mai mici, este pentru copil; se taie întotdeauna şi nu se înţeapă niciodată, pentru că trupul lui Iisus a fost odată înţepat; nu se lasă niciodată cu coaja spre interiorul casei, ci doar cu partea cu miez, altfel spus „cu faţa"; se consumă obligatoriu orice parte din pâine, inclusiv coaja ceva mai arsă, copiilor spunându-li-se că aşa vor deveni roşii în obraji, sau că arsura, cărbunele face bine la stomac; pâinea uscată nu se aruncă, cel mult se pune în hrana animalelor - Banat; Prahova;Ilfov (1.HEDEŞAN,p.21;NOTE,Antonescu). Înainte de a pune pentru prima dată copilul în leagăn, este bine ca în acesta „să doarmă" mai întâi o pâine, pentru că altfel există riscul ca leagănul flămând să mănânce copilul (BERNEA,p.22). Dacă se fură pâine şi sare din casa unui gospodar care are vacă dătătoare de lapte mult, acea vită nu va mai avea lapte şi va da lapte din belşug vaca vecinului dedat la rele; pentru a-şi recăpăta laptele furat, cel păgubit trebuie să procedeze identic; se crede că, mărunţind cu cuţitul pâinea în lapte, ugerul vacii va crăpa - Sălaj (PRESA). În ziua de Crăciun, pâinea este aşezată sub masă, pentru ca familia să aibă noroc, iar sub faţa de masă se pune pleavă de grâu, pentru a avea belşug la semănături (PRESA). În seara de ajun a Bobotezei (5/6 ianuarie), sub mai multe farfurii se pun diferite obiecte, fiecare având altă semnificaţie; astfel, flăcăul care indică farfuria sub care se află pâine se crede că va lua de soţie o fată bună la suflet; se repetă de trei ori procedeul, pentru conturarea unui profil moral şi fizic mai complex al viitoarei soţii; în satele din Munţii Apuseni, la Vergel ghicirea pâinii de către o fată sau un flăcău înseamnă că soţul sau soţia va fi stăruitoare în munca ei sau a lui, va fi harnic sau harnică; în zona Turdei, înseamnă bogăţie în roade sau că ursitul va fi bogat („halal şi bine-i va fi"); de Bobotează, în Moldova, fetele fac piroşti, fiecăreia dându-i-se un nume de fată, deci trebuie făcute atâtea bucăţi câte fete sunt prezente la Vergel; sunt toate înşirate lângă un gard, apoi este chemată pisica şi care plăcintă este mâncată prima acea fată se va mărita întâi; în Bucovina, fetele se scoală dimineaţa în ziua de ajun şi după ce este aşezată masa în aşteptarea preotului, fură o plăcintă şi o ascund sub faţa de masă; după plecarea preotului, iau plăcinta şi seara o mănâncă, fără să bea nici un pic de apă; noaptea visează un fecior care le îmbie să bea apă, acela crezându-se că va fi viitorul soţ (2.MARIAN,I,p. 66;141-142;162). În Banat, se obişnuieşte ca, timp de 9 zile după deces, să se facă Prânzişorul, totdeauna până la amiază, începând chiar după răsăritul soarelui, iar Cinişoara, după amiaza, înainte de apus; pentru aceasta se fac 3-5 turtiţe, din făină de grâu sau de porumb; cea dintâi este menită lui Dumnezeu, a doua Sfântului Arhanghel, adică morţii, a treia este a Maicii Domnului, a patra este a mortului, iar a cincia este a uneia dintre rudeniile care au murit puţin mai înainte; sunt chemaţi la această pomană băieţi de 7-10 ani, dacă mortul este bărbat, sau fete de 7-10 ani, dacă mortul este femeie; turtele sunt puse pe o masă joasă, acoperită cu o faţă de masă; la mijloc se pune un pahar cu apă curată şi neîncepută, mâncare de post sau de dulce, după cum cade pomana, iar copiii le mănâncă (3.MARIAN,III,p.126). Există credinţa că este păcat să se arunce pâinea la gunoi, sub orice formă ar fi (turtă, pâine, cozonac etc.), sub motiv că ea este „faţa lui Dumnezeu" - Suceava; este bine pentru cine se visează mâncând pâine, va avea prieteni statornici şi credincioşi, dar dacă visează pâine stricată va avea parte de noroc repede trecător - Bucovina (NOTE,Băncescu). Serii simbolice: pâine-farfurie-lingură-furculiţă-cuţit-oglindă-porumb-rachiu-lapte-apă-3-seminţe-creion-flori-lumânare-slănină-cârnat-castravete-roşie-pieptene-parfum-ulei-pânză; pâine-sare-monedă; prag-pâine-sare; pâine-vin; pâine-vin-sare-monedă; pâine-ou-sare-vin-untdelemn.

PÂNTECE v. ABDOMEN.

PÂNZĂ
Se crede că moare cel ce pătrunde în casă în momentul în care se sfârşeşte de ţesut o pânză - Ţara Oltului; deoarece femeia care a născut este considerată spurcată, neavând voie să pună mâna pe nimic şi nici să iasă din casă, în caz că este nevoie ca ea să facă unele munci, fiindcă familia nu prea este ajutorată, este posibil ca, până să i se citească molitva de curăţenie, naşa copilului să ducă la biserică o bucată de pânză nouă, preotul să citească molitva pe ea, apoi să fie dusă acasă, lehuza o ia, o ţine puţin în sân, apoi o pune pe cap şi astfel ea poate fi considerată că este curată, chiar înainte de împlinirea celor opt zile, socotite ca obligatorii până la ieşirea la biserică - Ţara Oltului; ca să trăiască, este bine ca nou-născutului să i se facă prima cămaşă din pânză căpătată de la trei case diferite - Muntenia; ca să nu spurce copilul, oricine ar veni în casa nou-născutului, se bate la pragul uşii o pânză roşie ruptă dintr-un şorţ - Ţara Oltului; cui nu-i trăiesc copiii să strângă petice de pânză de la nouă case şi să confecţioneze din ele o cămaşă sau o rochiţă, pe care să le îmbrace pe copii - Moldova; dacă, la naştere, pruncul este foarte slab şi fără vlagă, este bine să fie afumat cu o bucată de pânză, după care el va strănuta şi va prinde putere - Suceava; după naşterea copilului, i se dă moaşei o pânză, având mărimea ca pentru a se putea confecţiona două mâneci de cămaşă, pânză pe care ea îşi şterge mâinile pline de sânge, iar, dacă nu primeşte pânza, se şterge pe poalele cămăşii lehuzei, ca să dea necurăţenia tot pe femeia care a născut şi să nu meargă necurată pe lumea cealaltă - Suceava; copiii să nu folosească drept obiele pânza în care au fost învelite merindele, deoarece se îmbolnăvesc de epilepsie - Ţara Oltului; bucata de pânză, luată de vârtej, când ţesăturile sunt duse la râu pentru albit, să nu fie întrebuinţată la nimic, fiindcă este rău de moarte - Vâlcea; se crede că nu va fi mâncat de lupi cel care ţine în mână petice de pânză aprinse, în timpul sfinţirii apei de Bobotează (6 ianuarie) - Suceava; îndată după ce a murit cineva, se pune în streaşina casei un petic de pânză albă, crezându-se că pe ea se aşează sufletul mortului până să-i fie dus trupul la groapă - Iaşi; pe podeţul dintre poarta gospodăriei şi drum se aşează o pânză, la fel şi alte traversări de poduri, precum şi la intrarea în cimitir, peste care trece întreg cortegiul funerar, pânză care apoi se dă de pomană unuia sau mai multor participanţi la ceremonia funebră, împreună cu un colac şi o lumânare aprinsă, ca fiind un simbol al punţii peste care va trece sufletul mortului în drumul său spre Rai - Suceava; cine visează pânză întinsă va călători în viitorul apropiat, dar dacă visează pânza făcută sul înseamnă că va fi împiedicat să călătorească unde îşi propusese - Suceava (GOLOPENŢIA,p.92-93;108-109;2.GOROVEI,p.35;38;58;127;153-154;185;224). Pânza cu care au fost şterse ouăle de culori, sau pe care au stat ouăle la uscat lângă vatră, sau cu care au fost şterse de ceară, de untură sau grăsimea care s-a dat pe ele, pentru a căpăta luciu, nu se aruncă, ci se pune în coşul cu pască şi se duce la biserică să fie sfinţită; apoi se păstrează peste an şi se afumă cu ea cei care au dureri de dinţi sau de măsele, de urechi, de cap, de gât; sunt afumate şi vacile pentru afecţiunile pe care le pot face la uger sau la grumaz boii, din pricina rosăturii jugurilor; afumarea este totdeauna însoţită de lumânarea de la Înviere, care se aprinde, slănină folosită la ungerea locului bolnav şi tămâie sfinţită, care se aprinde şi ea, totul în timp ce se rosteşte şi un descântec - Suceava (2.MARIAN,I,p.142) Peste trupul mortului, se pune o pânză albă (giulgiu, sovon, păioară), în credinţa că aceasta îl va apăra de foc, sau că va fi folosită drept pod, când va trebui ca sufletul lui să-l treacă în călătoria de pe lumea cealaltă - Bucovina; fiecare punte, după ce s-a trecut peste ea, se ridică de jos şi, împreună cu banii legaţi prin colţurile pânzei, cu lumânări şi colaci, se dau de pomană sărmanilor aflaţi în alaiul de înmormântare sau celor aflaţi pe marginea drumului spre cimitir; sau punţile acestea se dau de la început unei femei sărmane, ca să le aştearnă în calea mortului, după care îi rămân ei; în unele sate, pânza de la pragul casei şi cea de la poarta cimitirului nu se dau, ci se pun lângă mort, în sicriu, sau se aruncă în groapă peste sicriu, după ce însoţitorii s-au şters pe mâini cu ajutorul ei; se crede că fiecare bucată de pânză pusă ca punte reprezintă chiar podurile pe care trebuie să le treacă sufletul călător, fiindcă altfel el va rătăci pe pământ sau va fi nevoit să treacă apele înot; alţii cred însă că aceste punţi au legătură cu puntea Raiului, care este foarte îngustă şi foarte greu de trecut, din care cauză sufletul aşterne el un pod, pe care îl trece mai uşor; se mai crede că se pune pânză, deoarece ea, fiind foarte chinuită la ţesere, „să uşureze" sufletul celui pribeag - Suceava; se întinde la pragul porţii casei o primă pânză, a doua la jumătatea drumului, iar a treia la pragul porţii de intrare în curtea bisericii; când se trece peste aceste pânze, se aruncă monede, apoi se dau de pomană, crezându-se că pânzele reprezintă o alegorie a punţilor pe care le va traversa sufletul în călătoria sa spre uşa Raiului, iar banii sunt destinaţi plăţii vămilor - Transilvania;Ialomiţa; Călăraşi;Dobrogea; Suceava; dar se crede că este mai bine cu cât sunt mai multe asemenea pânze - Moldova; de pildă, în Bucovina, se taie un val de pânză în 12 bucăţi, care devin 12 punţi, alţii pun chiar 24, iar cei săraci pun doar trei; alţii, mai înstăriţi, pun, în loc de pânză, cămăşi cusute; se crede că, dacă nu se pun punţi, sufletul rătăceşte pe ţărmurile apelor peste care nu poate trece; sau se pune un lăicer frumos lângă pragul casei, în interior, şi altul imediat în afara lui, precum şi o pernă, care sunt date apoi preotului, ca să aibă sufletul mortului pe ce să se culce; într-un text de bocet din Năsăud, se spune însă că mortul are deja dincolo patul şi aşternutul pe care să se poată odihni; în Moldova, pe Valea Prutului, se pune pe pragul uşii o cergă, un lăicer sau un prosop şi deasupra o pernă şi o farfurie cu mâncare, ca să aibă mortul pe ce se odihni şi ce mânca pe lumea cealaltă (3.MARIAN,III, p.59;196-199). În Banat, moartea unui om este anunţată comunităţii de către familia îndoliată prin atârnarea unei pânze în vârful unei prăjini; pânza este albă în cazul decesului unui tânăr necăsătorit şi de culoare roşie când decedatul este căsătorit (GRISELINI,p.187). Obiceiul este foarte răspândit, întâlnindu-se, sub diferite forme, şi în nordul Transilvaniei şi în Vrancea, unde un „val" de ţesătură albă este aşternut de la uşa casei şi până la poartă, pe deasupra ei trecând sicriul; o altă pânză se aşează de la poarta bisericii şi până la uşa acesteia, apoi la poarta cimitirului; toate aceste pânze sunt împăturite după trecerea alaiului şi puse peste mort, unde stau până la îngropare; apoi sunt tăiate în bucăţi şi date de pomană copiilor, pentru a li se face câte o „cămaşă de izbândă", ca protecţie magică împotriva bolilor şi a morţii; în general, pânza aceasta este ţesută din cânepă, care împreună cu sămânţa de cânepă şi „păpuşile" de cânepă care se pun în sicriu au rolul de a împiedica, prin valenţele lor magice, posibilele tentative de revenire şi reîncarnare ca strigoi a mortului (4.BOCŞE, p.353). În Bucovina, există obiceiul ca, la cele 12 sau 24 de opriri pe care le face alaiul funerar de acasă şi până la cimitir, năsălia cu sicriul mortului să treacă peste o pânză împachetată, numită punte, şi care simbolizează trecerea unei vămi; pânzele acestea se dau apoi de pomană unei femei; în Botoşani, se dau ca punţi şi ştergare, scoarţe etc. care au aparţinut mortului; înseamnă căsătorie norocoasă pentru cel care visează că este acoperit cu o pânză; dacă se visează că acoperă el pe altcineva înseamnă bunătate; dacă visează catifea, înseamnă că va fi omorât; cine se visează ţesând la o pânză înseamnă că va fi norocos după ce va depune o activitate intensă şi continuă - Suceava (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: pânză-ou-Duminica Învierii-slănină-tămâie-descântec; mort-pânză-colac-lumânare.

PECETE v. SIGILIU.

PELIN (Artemisia absinthum - DLRM,p.601)
Plantă erbacee, cu frunze compuse, spintecate, albe-verzui, şi cu flori galbene; frunzele şi florile, foarte mirositoare şi cu gust amar, se întrebuinţează în medicină, precum şi la prepararea pelinului; latinii îl foloseau pentru potolirea setei atleţilor, iar băutura trecea drept tonică (CHEVALIER,III,p.64). Mai este cunoscută o altă plantă înrudită cu pelinul, numită pelinariţă (Artemisia vulgaris), plantă erbacee, cu tulpina dreaptă, cu flori galbene, folosită în medicină pentru proprietăţile tonice pe care le posedă; pelinul, plantă căreia i se atribuie numeroase valenţe magice, ocupă o poziţie privilegiată: se poartă în sân şi în buzunare, se pune pe masă, în pat, printre haine (12.GHINOIU,p.237-238). Reprezintă absolutul în ceea ce priveşte gustul amar, planta devenind sinonimă, în folclorul românesc, cu amărăciunea vieţii în general, dar mai ales cu tristeţea născută din dragostea neîmpărtăşită (EVSEEV,p.153). În varianta următoare figurează motivul pelinului ca simbol al amărăciunii sufleteşti: „Pelin beau, pelin mănânc,/Seara pe pelin mă culc!/Dimineaţa când mă scol,/Cu pelin verde mă spăl./Foaie verde mărăcine,/Şi-aoleo, frate peline,/Amărâtă-i frunza-n tine,/Ca şi inimioara-n mine…!" (CARAMAN, p.183). În mentalitatea tradiţională, pelinul este considerat că îndepărtează forţele malefice de la casa omului (CAPESIUS). La Rusalii, se pun la uşi şi ferestre crengi de tei, nuc, dar şi frunze de pelin, în speranţa că vor fi înlăturate forţele malefice, care ar putea lua mana vacilor; mai mult, pelinul este păstrat prin casă, cu deosebire în paturi, sub perne (PRESA). În unele zone, există obiceiul de a purta pelin în intervalul de timp care se scurge de la Rusalii şi până la Sânziene (24 iunie), în credinţa că rusaliile ar fi nişte zâne duşmănoase faţă de fete şi flăcăi; la Sânziene, aceste zâne ar intra din nou în împărăţia apelor, dar înainte de acest termen ele sunt în stare, la miezul nopţii, să fure mintea aceluia care le priveşte din întâmplare (GOLBAN,p.129). De Rusalii, se pune pelin la icoane, la uşile şi la stâlpii casei, spre a o păzi de duhurile rele - Bacău (ICHIM, p.142). Este purtat ca buruiană de leac de către căluşarii bănăţeni, pentru că este „plăcut miluitelor" (zânelor), fiind leacul cel mai bun pentru răul cauzat de ele (1.BÂRLEA, p.44). În Olt însă se crede că membrii cetei de căluşari îşi acoperă urechile cu pelin, ca să nu audă, şi ţin în gură frunze de pelin, ca să nu vorbească (PRESA). Ca să nu fie luaţi de rusalii (considerate un fel de iele), oamenii pun pelin prin casă - Vâlcea;Iaşi; se pune pelin la uşă, la ferestre, la icoane şi prin toate ungherele casei, pentru ca familia să fie păzită de rusalii - Ialomiţa; se pune pelin prin casă, pentru că puricii se adună pe frunzele acestei plante şi astfel se poate scăpa de ei - Muntenia;Dolj; în ziua de Rusalii, se pune pelin la brâu şi se poartă toată ziua, iar noaptea se pune la capul patului şi prin aşternuturi - Moldova; se pune pelin la brâu, ca să nu fie luaţi din căluş - Dolj; pelinul strâns în această zi este bun pentru a afuma cu el pe acei luaţi de diavol, demonizaţi - Galaţi; cel pe care îl doare capul, ca să-i treacă, să se afume cu pelin cules în Duminica Rusaliilor - Ialomiţa; în seara dinspre Duminica Rusaliilor, se pune pelin sub pernă, pentru ca, peste noapte, omul să nu fie luat de rusalii - Iaşi (2.GOROVEI,p.42;191;202;208). În Moldova, femeile se scoală înainte de răsăritul soarelui, se spală şi se îmbracă în veşminte curate, după care pleacă la cules de plante de leac, fiindcă mai târziu le chişcă ielele şi nu mai sunt vindecătoare; dar mai smulg şi pelin, pe care îl pun în brâu, ca să le apere de iele; există însă obiceiul, tot în Moldova, ca pelin să se pună în orice băutură, cu excepţia apei, care apoi se bea contra ielelor sau Rusaliilor, iar fetele şi flăcăii, când se întâlnesc, în ziua de Rusalii, se lovesc reciproc cu frunze de pelin în acelaşi scop (2.MARIAN,II,p.346).Pentru cine se visează mâncând sau bând pelin înseamnă boală - Suceava (NOTE, Băncescu). Serie simbolică: pelin-Duminica (Rusaliilor).

PENDULĂ v. CEASORNIC.

PEPELEA
Personaj imaginar din snoavele populare, care îşi ascunde isteţimea sub aparenţe de naivitate şi ignoranţă; are multe din trăsăturile lui Păcală (ŞĂINEANU,I,p.227). v. PĂCALĂ.

PEPENE (Cucumis melo - pepene galben; Citrullus vulgaris - verde; DLRM,p.603)
Când pepenii au floare multă, dar nu rodesc, se culeg flori într-o duminică dimineaţă, când preotul este în biserică, se pun într-o răscruce de drumuri şi se bat cu un băţ, după care se va vedea că pepenii rodesc - Suceava; pepenii furaţi se fac mari pe lumea cealaltă, iar hoţul este pus să-i urce pe un deal, din vârful căruia pepenii cad permanent înapoi - Tecuci; se crede că puii de barză nu pot să zboare până nu mănâncă mai întâi coajă de pepene - Muntenia (2.GOROVEI,p.46;55;97). Să nu se mănânce miezul din capacul pepenelui, după ce este tăiat, pentru că este semn de calicie, de sărăcie - Muntenia (NOTE,Antonescu). Cine visează pepene galben înseamnă că va câştiga o prietenie nouă şi benefică; dar dacă se visează mâncând pepene nu este bine, pentru că va avea parte de o întâmplare care îi va produce dezgust - Suceava (NOTE,Băncescu). Serie simbolică: floare(pepene)-duminică-răspântie.

PERETE
Fetele bat pereţii cu resteie de la jugul boilor, ori cu ţăruşi folosiţi la priponit caii, chemând astfel feciorii în şezătoare - Maramureş (BOGDAN,p.100).

PERIE
În seara de ajun a Bobotezei (5/6 ianuarie), sub mai multe farfurii se pun diferite obiecte, fiecare având altă semnificaţie; astfel, flăcăul care indică farfuria sub care se află o perie se crede că va lua de soţie o fată bătrână; se repetă de trei ori procedeul, pentru conturarea unui profil moral şi fizic mai complex al viitoarei soţii; dacă o fată indică blidul sub care se află perie înseamnă că va lua de soţ un bărbat urât, bătrân şi neghiob; în basme, peria aruncată în calea zmeilor de către erou se transformă într-o pădure de nepătruns (2. MARIAN,I,p.66;141).

PERNĂ
Când copiii mici nu stau cu capul pe pernă, înseamnă că ei nu vor trăi mult - Suceava; când se răstoarnă vraful de perne de pe pat este semn că are să se mărite fata din acea casă - Suceava; după ce a fost îmbrăcată, mireasa este aşezată pe o pernă, pentru ca să-i fie moale de-a lungul întregii căsnicii - Suceava; când bolnavul nu mai stă cu capul pe pernă, este semn că el se va sfârşi în curând - Tecuci; cine doarme pe perna, pe care a murit un om, îl va visa pe cel decedat - Suceava; perna mortului se umple cu flori culese de femei - Tecuci (2.GOROVEI,p.145;149;151; 173;191;254). După ce mireasa este îmbrăcată, pieptănată şi i s-a prins şi salba de gât, socrul mic (tatăl miresei) sau, în lipsa acestuia, un frate sau vornicelul o ia şi o aşează după masă, pe o pernă, pentru ca viaţa ei să fie uşoară şi plăcută ca perna cea moale, dar şi pentru a se odihni; în unele părţi, locul pernei este luat de două scoarţe împăturite - Suceava (3.MARIAN,I,p. 214).

PESCĂRUŞ (Sterna - DLRM,p.608)
Gen de păsări acvatice, cu picioarele palmate şi plisc încovoiat la vârf, care se hrănesc de obicei cu peşte (ŞĂINEANU,IV,p.173). I se atribuie valenţe magice deosebite, pentru că îşi ascunde cu multă grijă ouăle; se crede că face acest lucru, deoarece ele sunt fermecate şi dau puterea de a ghici viitorul aceluia care le găseşte; cine vrea să nu îmbătrânească trebuie să vâneze nouă pescăruşi şi să-i mănânce în ziua naşterii sale - Bucovina; cine are dureri de cap trebuie să prindă un pescăruş, să-l taie şi să pună la cap carnea lui, caldă încă, şi îi va trece durerea - Bucovina (2.GOROVEI, p.17;42; COMAN,II, p.102).

PEŞTE
Una dintre cele mai surprinzătoare constatări ale cercetării tradiţiilor româneşti constă în concluzia că vieţuitoarele de apă ocupă un loc şi o pondere extrem de reduse, contrar bogăţiei şi diversităţii faunei ţării; în universul culturii orale, peştele reprezintă o categorie uniformă, nediferenţiată; faptele şi puterile atribuite peştilor nu impresionează, iar implicaţiile simbolice ale acestor vieţuitoare sunt departe de varietatea şi complexitatea cu care ne-au obişnuit alte reprezentări, singura fiinţă a apelor, cu adevărat pertinentă în plan simbolic, fiind un mamifer şi anume vidra; cel mai adesea, peştele este invocat în ipostaza sa fabuloasă, de suport al lumii; astfel, pământul stă pe unul sau patru peşti gigantici, numiţi Începător, Ascultător, Arătător şi Somnoros, care susţin lumea, conduc soarele şi luna pe cer, dezleagă apele şi provoacă, prin mişcările lor neaşteptate, cutremurele; acest aspect conotează două ipostaze majore (sprijin al lumii şi animal sacrificial), care însă, prin caracterul lui incert şi prin frecvenţa redusă, nu conduc la considerarea peştelui ca o reprezentare cosmogonică deplină; unele legende afirmă că aripile peştelui sunt în fapt acele bradului, corpul lui agil este făcut din trupul unei râme, solzii provin de la un voinic împlătoşat, care s-a metamorfozat în vieţuitoare de apă; mai des invocată, cu deosebire în cântecul bătrânesc, este mreana, ca reprezentare a fetei curate, care, ca să nu cadă în mâna turcilor, sau ca să nu comită incestul, aceasta se aruncă în mare şi se transformă într-o mreană, mediind astfel între universul uman şi cel divin (COMAN,p.196;203-205). Conform unei legende, în tot timpul Postului Paştelui nu se mănâncă peşte, pentru că ar fi spurcat, cu excepţia zilelor de Blagoveştenii (Buna-Vestire, 25 martie) şi Duminica Floriilor - Suceava; dacă peştii, când cerul este senin, sar peste apă, sau plutesc la suprafaţa apei, de li se văd ieşite din apă spinările, este semn că va ploua - Suceava (2.MARIAN,I,p.86;265). Se crede că atunci când se cutremură scoarţa terestră înseamnă că bat din cozi cei doi peşti pe care se sprijină Pământul, sau se întoarce pe partea cealaltă peştele pe care este aşezată Terra - Suceava; în ziua de Paşte, se consumă mai întâi peşte prins în sâmbăta din ajun, pentru ca, peste an, oamenii să se mişte uşor - Bihor; sau, pur şi simplu, trebuie să se mănânce la început peşte, ca oamenii să fie iuţi peste vară - Argeş; în Duminica Paştelui, este bine să se mănânce mai întâi peşte, apoi alte bucate, pentru ca oamenii să fie vioi ca peştii peste tot anul; se consumă mai întâi peşte sau carne de pasăre şi în ziua de Crăciun (25 decembrie), pentru ca să fie vioi ca peştele şi uşori ca pasărea; în acest scop, copiii usucă în hornul vetrei peşte mărunt şi îl mănâncă în ziua de Crăciun - Suceava; cine, în Duminica Paştelui, rosteşte „peşte prind", ca replică la mărturisirea preotului „Hristos a înviat", acela va prinde, peste vară, mult peşte, dar comite, în acest caz, şi un mare păcat - Iaşi; cine mănâncă peşte în zi de vineri îi va curge sânge din nas în timpul verii - Tecuci; femeile care mănâncă peşte crud vor da naştere la copii sprinteni - Tecuci; femeile însărcinate să nu mănânce peşti şi melci, pentru că vor da naştere unor copii cu salivă şi mucozităţi abundente - Vâlcea; femeia însărcinată să nu mănânce cap de peşte, pentru că noul născut nu îi va vorbi aşa curând - Galaţi; să nu se dea peşte copiilor mici înainte de a începe să vorbească, pentru că rămân muţi - Bucovina; este bine ca bolnavii de friguri să ia un peşte mic, găsit în măruntaiele altuia mai mare, să-l usuce, apoi să-l piseze şi să bea praful obţinut, pentru a se vindeca - Bucovina; acelaşi efect s-ar obţine şi cu peştele mic scos dintr-o ştiucă - Neamţ; se crede că nu este bine să se arunce apa în care au fost spălaţi peştii, preparaţi pentru consum, în calea vitelor, pentru că acestea pot deveni sterpe - Bucovina; pentru a se realiza mai lesne monta, vacilor li se pune în tărâţe un peştişor viu - Bucovina; pictat pe firmele unor localuri (hanuri, birturi), sculptat pe porţile gospodăriilor şi pe troiţe, imprimat în stucatura frontoanelor caselor şi pe talerele de ceramică din centrele Oboga (Olt) şi Horezu (Vâlcea), amplasat pe diverse recipiente, ustensile şi unelte sau confecţionat din tablă sau lemn şi montat, cu rol de giruetă, la coama caselor şi pe prăjini înalte ridicate lângă morile de vânt, imaginea peştelui este des întâlnită în Vâlcea, Dolj, Olt, Ialomiţa, Tecuci, Constanţa şi Tulcea; când peştii sar din apă după insecte înseamnă că va fi cald - Vaslui; cine visează peşte mărunt înseamnă că va avea noroc, iar cel ce se visează că prinde peşte mare va avea parte de o deosebită silă - Vaslui; apărut în vis, peştele semnifică ploaie - Tecuci;Suceava; sau ger - Bucovina (2. GOROVEI, p.11;93;135;157;161;184;192;245;254;262;263;285;288; NOTE,Antonescu). La masa de Anul Nou, se mănâncă puţin peşte, pentru ca anul care vine să lunece uşor, cum lunecă peştele prin apă (PRESA). Se crede că pruncii, care mănâncă peşte înainte de a vorbi, rămân muţi - Maramureş (BOGDAN,p.125). Peştele este reprezentant al mării, ca element originar al vieţii, dar în acelaşi timp el are şi o puternică încărcătură simbolică adjudecată pe filieră creştină (ZAHACINSCHI,p.41). În ornamentica tradiţională românească (a se vedea ceramica pe care este desenat peştele, anturat de x-uri, vârtejuri solare, pătrate etc.), peştele aparţine contextual mai repede cultului solar, decât unui cult creştin din primele secole de după Iisus (PETRESCU,p.27). La 25 martie, de Blagoveştenii (Bunavestire), este obiceiul să se consume peşte, pentru ca oamenii să fie sănătoşi tot anul - Braşov; cine visează peşte în cantitate mare va avea parte de un câştig îndestulător, dar visarea peştelui de mari dimensiuni înseamnă clevetiri; cine visează că mănâncă peşte fiert va avea parte de o pagubă, iar cine visează că mănâncă sardele se va îmbolnăvi peste patru zile de friguri şi va zăcea mult timp bolnav; urmează un timp destul de amestecat ca sentimente pentru cine visează că vede sau că mănâncă peşte de mare; cine visează icre roşii va avea parte de boală cu vomismente, iar cine visează că prinde peşte cu undiţa să fie atent să nu fie înşelat - Suceava (NOTE,Băncescu).
Faraonii (femeile-peşti) locuiesc în mare, sunt jumătate femei, jumătate peşti; ele stau întreaga săptămână, cât timp marea se frământă, ascunse pe fundul ei, iar sâmbăta, când şi marea se odihneşte, ies la suprafaţa apei; în acel loc, apare o dungă roşie, una galbenă şi una albastră, femeile-peşti se ţin de mână şi cântă atât de frumos, încât cine le aude rămâne fermecat, îşi pierde raţiunea şi se îneacă; dar, dacă este om drept şi cu frica lui Dumnezeu, ţine minte cântecele auzite şi le aduce pe pământ, de unde le învaţă toată lumea; rareori ele ies la malul mării, aceasta petrecându-se doar primăvara, când este cald, atunci rânduindu-se pe mal şi pe stânci şi jucându-se cu şiraguri de mărgele şi cu tot felul de preţiozităţi ale mării; ele nu doresc să fie văzute de ochi de pământean şi de aceea, când simt că se apropie vreun muritor, se aruncă în valuri, lăsând pe maluri scoici, ghiocuri şi pietre de toată frumuseţea (OLINESCU,p.430-431).

PIATRĂ
Unui copil nu i se întăreşte moalele capului, până nu va putea să rostească vorba piatră - Muntenia; când cineva se duce la tribunal, este bine să-şi pună în traistă o pietricică - Galaţi; cei care intenţionează să jure strâmb în vreo pricină este bine să pună o piatră în sân, crezându-se că astfel urmările jurământului vor cădea asupra pietrei şi nu asupra lor - Suceava; ca să fie găsită vita pierdută, se pune o piatră într-o cizmă, căreia i se leagă apoi carâmbii, ca vita să fie ferită de animalele de pradă până va fi găsită - Galaţi; să ţină o pietricică în gură, sub limbă, ca să-i meargă bine, cel ce intră într-un oraş sau într-un loc unde nu a mai fost niciodată - Muntenia;Suceava; în cazul că o familie rivală trebuie să se mute în casă nouă, i se pune, în cele patru colţuri ale construcţiei, câte o piatră, pentru ca starea acesteia să nu sporească, aşa cum nu sporeşte nici piatra - Muntenia; cine aude pentru prima oară tunetul, primăvara, să ia o piatră şi să se bată uşor cu ea în frunte, ca să nu mai aibă dureri de cap peste tot anul - Bihor;Tecuci;Suceava; ca să nu mai fure cioara bobocii de raţă, se pune un bolovan pe cuptor - Suceava; când vaca mulsă dă lapte cu sânge, poate fi vindecată, dacă se mulge în continuare printr-o pietricică găurită - Tecuci; în noaptea spre ziua de Crăciun (24/25 decembrie), să se arunce cu pietre în coroanele pomilor din grădină, în credinţa că ei vor da rod mai bogat în anul următor - Moldova; va rodi mai curând nucul care răsare din nucile de sămânţă sub care a fost pusă o piatră - Suceava; când prăşesc la câmp, uneori ţăranii găsesc silexuri lamelare, semănând cu vârfurile de săgeţi, pe care ei le consideră ca fiind resturi ale unor trăsnete căzute pe acolo - Tecuci (2. GOROVEI, p.20;36;41-42;94;116-117; 171,206;232-233;247;257; NOTE, Antonescu). Dacă se întâmplă ca un mort să fie născut în aceeaşi lună şi în aceeaşi zi cu un frate al său, i se pun în ochi, nas, gură şi urechi mei şi pietricele, ca să nu se facă strigoi, iar după îngropare se trage cu o puşcă peste mormântul lui, ca să nu se ivească vreo ceartă între cei doi fraţi pe lumea cealaltă - Muntenia (3.MARIAN,III,p.57). Piatra este semn că nici în noul an fata nu se va căsători, când este nimerită sub strachina unde a fost pus acest obiect la obiceiul de aflat destinul numit Vergelul, şi care se practică în noaptea sau a doua zi dimineaţa de Anul Nou - Banat;Transilvania; când cineva doreşte ca vaca lui să dea lapte mai mult, se pune în oala de muls o pietricică găurită, considerând că va avea de la vaca lui atâta lapte cât alţii de la patru vaci - Sălaj (PRESA). Când tună, se obişnuieşte să se ia în mână o piatră sau un fier şi să se lovească uşor cu el în cap, considerându-se că astfel capul omului devine tare ca piatra sau ca fierul - Caraş-Severin (LĂPUŞTE,p.90). Când pietrele şi în special marmura şi zidurile năduşesc este semn că vremea va deveni ploioasă cu vânt puternic - Bucovina (2.MARIAN,I,p.86). În cadrul şezătorilor organizate toamna, fetele aduc cu gura pietricele pe care le fierb într-o oală, zicând: „Ce fierb în oală?/Fierb năravurile,/Ca să vie feciorii în şezătoare!"; când, la scăldat, intră apă în urechile copiilor, aceştia iau două pietre mai late din râu, le pun la urechi şi, stând cu spatele spre vale, rostesc: „Măi Ioane, Sântioane,/Scoate-mi apa din urechi/Ţi-oi da carne cu curechi!", după care aruncă pietrele în apă; sau se rosteşte: Huhurez, huhurez,/Scoate apa din urechi/Cu un mai/Cu cuţitu’ lu’ Miai!", timp în care se sare de pe un picior pe altul, aplecând capul când pe umărul stâng, când pe cel drept; apoi se scuipă pe lespezile de piatră şi se aruncă peste cap în apă; dacă, la căderea pietrelor în apă, nu sar stropi, înseamnă că „îneci pe dracu’", ceea ce semnifică inutilitatea cântecului spus, pentru că apa nu va ieşi din urechi - Maramureş (BOGDAN,p.53-55; 100). În Oltenia, se obişnuieşte să se aşeze, sub capul celui decedat, 9 pietricele de mărimea alunelor, în grămăjoare de trei pietricele; unii locuitori, din Dolj şi Vâlcea, aleg 6 pietricele albe şi 3 cenuşii; tot în Vâlcea, se obişnuieşte să se pună sub capul mortului tot 9 pietricele, fără să se urmărească o culoare anume, însă însoţite cu o bucăţică de marmură albă şi de săpunul folosit la scăldat; în Olt şi Argeş, rudele decedatului aruncă în mormânt mai întâi un număr de pietricele şi apoi o mână de pământ, precum şi monede; pietricelele sunt astfel alese încât să fie în majoritatea lor albe; în Mehedinţi, sub capul mortului se pun două perniţe suprapuse: în prima se pune iarbă verde, simbol al nemuririi; în cea de-a doua, aşezată deasupra, se pun 9 muguri de copac (3 de plop, 3 de salcie şi 3 de fag), 9 pietricele, un pieptene, o oglindă şi puţină lână; prezenţa lânii aminteşte de viaţa pastorală, iar mugurii arborilor neroditori (plop, salcie, fag) au semnificaţia ne-rodirii, în sensul că mortul să nu mai dea „roade", adică să nu mai atragă după sine şi alţi membri din cadrul comunităţii sale; folosirea pietricelelor albe, negre sau cenuşii, aşezate sub capul defunctului, aruncate peste sicriu sau aşezate în olcuţe speciale în mormânt este legată de viaţa mortului, trăită de el cu „zile albe", zile intermediare sau „zile negre", constituind, pentru dalbul de pribeag, din partea celor rămaşi în viaţă, un fel de certificat de înmormântare, de calificare a vieţii lui trăite pe pământ pentru „Marea Trecere" spre nemurire; explicaţia pietricelelor puse în mormânt poate fi găsită în Pliniu cel Bătrân, care afirmă: „Deşertăciunea omenească, meşteră să se înşele pe ea însăşi, socoteşte în felul tracilor, care pun în urnă pietre de culori diferite, după cum o zi este bună sau rea, iar în ziua morţii le numără şi astfel îl judecă pe fiecare"; Phylarchos, istoric din sec. al III-lea î.Ch., scrie: „Sciţii, înainte de a se culca, îşi aduc tolba şi, dacă s-a întâmplat că au petrecut ziua aceea fără supărări, aruncă în tolbă o pietricică albă, iar, dacă au avut necazuri, una neagră; când cineva moare, i se ia tolba şi i se numără pietricelele; dacă înăuntru găsesc mai multe pietricele albe, îl socotesc fericit pe răposat"; de altfel, Menandru ne aminteşte că „ziua bună se numeşte albă"; în completarea informaţiilor etnografice, vin şi informaţiile obţinute din săpăturile arheologice efectuate în Oltenia, unde s-au descoperit, în mormintele neolitice, pietricele amestecate cu nisip, aşezate în vase speciale, dar explicaţia dată de mentalitatea tradiţională ţine de sfera magicului: „aşa trebuie făcut, să nu se facă mortul strigoi", ceea ce înseamnă că înţelesul originar s-a pierdut (PRESA). O semnificaţie aparte o au cele 9 pietre găurite, aflate în râuri, în locuri de „unde se adapă curcubeul", care sunt puse sub capul mortului sau în gură, urechi şi nas, obturând orificiile pe unde ar putea să iasă sufletul şi să se facă strigoi; ele sunt înlocuite uneori cu bucăţele de marmură; au semnificaţia efectului magic legat de locul de provenienţă (de la „piciorul" curcubeului, simbol cosmic al vieţii şi al regenerării, prin triumful soarelui), dar sunt explicitate şi prin credinţa ancestrală în puterea elementelor primare, cum ar fi pământul, piatra, metalul - Banat;Ţara Oaşului (4.BOCŞE,p.354). Cât timp se sapă groapa, unul din gropari, cu un ciocan de zidărie sapă apăsat semnul crucii pe lespedea mormântului sau pe o piatră de râu cu o suprafaţă mai plată; după înmormântare, această piatră este aşezată în faţa crucii şi pe ea se aprind lumânările şi tămâia timp de 40 de zile, după care ea este mutată în spatele crucii; tot de această piatră se sparge şi oala din care li se toarnă apă groparilor să se spele şi să spele şi uneltele folosite la săpat; este ştiut că unele sate bănăţene au fost mutate de pe amplasamentul lor, „trase" la drum sau la vale cu ocazia preconizatei vizite a lui Franz Iosif, şi cu această ocazie au fost mutate şi cimitirele, dar pietrele de la morminte, golite de semnificaţia lor iniţială, au fost folosite la ridicarea împrejmuirilor actualelor gospodării şi pot fi întâlnite şi azi în gardurile de piatră care mai există, de pildă, la Borlova (3.ANTONESCU,p.277). Înseamnă eliberare de un necaz, pentru cine visează vas de piatră; dar înseamnă vorbe grele de la duşmani pentru cine se visează că este lovit de pietre; păreri de rău, supărare şi lacrimi va aduce celui care visează că primeşte pietre scumpe; oboseală fără folos celui care visează că adună pietre scumpe; va pierde câştigul cel care se visează tocmind pietre scumpe, dar necumpărându-le; va fi lipsit de un lucru trebuitor cine visează că a pierdut piatra dintr-un inel; vesteşte bogăţie sau căsătorie cui visează că a găsit pietre scumpe; înseamnă onoare, cinste, demnitate, dar în spatele lor ură şi invidie pentru cel care visează că poartă o bijuterie cu mărgăritar - Suceava (NOTE,Băncescu). Serii simbolice: piatră-primăvară-tunet-frunte; piatră-mei; piatră-pământ-monedă; iarbă-plop-salcie-fag-9-pieptene-oglindă-lână.


PIEPTENE (A SE PIEPTĂNA)
Se fac bube sau crăpături pe limbă, dacă se bagă pieptenele în gură, sau dacă se ating buzele cu el, sau măcar dacă se dă pe la nas cu mâna care a ţinut un pieptene - Muntenia; Vâlcea;Tecuci; Suceava; i se face pielea feţei aspră cui umblă cu pieptenele, nu se spală pe mâini şi apoi pune mâinile pe faţă - Teleorman; dacă îi cade pieptenul cuiva, când se piaptănă, înseamnă că: vine în casă un oaspete rar, dacă pieptenul cu dinţi rari cade jos; vine un oaspete obişnuit de-al casei, când cade pieptenul cu dinţii deşi - Suceava; i se va întâmpla un necaz celui care, pieptănându-se, îi cade din mână pieptenele, dar, dacă îl şterge imediat pe o pânză, nu se va întâmpla nimic - Botoşani; în zi de Paşte să nu se pieptene părul, fiindcă apoi cade - Ţara Oltului; se crede că acela care umblă cu pieptenele în ziua Sfântului Apostol Andrei (30 noiembrie) va fi mâncat de lupi, din care cauză femeile se feresc, în această zi, nu doar să pună mâna pe pieptene, dar chiar să-i rostească şi numele - Botoşani; femeile nu se piaptănă în ziua Sfântului Andrei, pentru că pădurea este a fiarelor sălbatice - Iaşi; soţul unui mort nu trebuie să se pieptene o săptămână, pentru că altfel moare şi el - Muntenia; se crede că, dacă a furat cineva un pieptene şi moare, apoi trupul lui se umple imediat de păduchi - Suceava; în caz că la păşunat se pierde o vacă, se iau doi piepteni de pieptănat inul sau cânepa şi se pun cu dinţii unul într-altul, pentru ca tot aşa să stea şi gurile lupilor la vederea vacii, până aceasta este găsită - Muntenia; se încleştează pieptenii de cânepă unii în alţii, ca şi gura lupului să nu se poată deschide şi să apuce vita sau oaia - Ţara Oltului (2.GOROVEI, p. 28;127;143;176;194;247;GOLOPENŢIA,p.110;136). Dacă strigoaicele au luat laptele de la vreo vacă, femeile caută o ragilă (unealtă formată dintr-o scândură în care sunt înfipţi dinţi de fier, prin care se trage cânepa sau inul meliţat, pentru ca să se cureţe de puzderii şi de câlţi - ŞĂINEANU,IV, p.327), scot un dinte din ea, îl bat în fundul doniţei în care este muls laptele, apoi mulg vaca şi „bat" cu puţin din laptele rămas după strecurare ugerul vacii, atingând ugerul cu vârful dintelui şi atunci cea care a luat mana animalului nu mai poate sta locului, o apucă un fel de mâncărime în tot trupul, nu mai poate dormi, lucra şi mânca, încât trebuie să întoarcă mana, pentru că altfel moare - Neamţ (2. MARIAN,II,p.266-270). În seara de ajun a Bobotezei (5/6 ianuarie), sub mai multe farfurii se pun diferite obiecte, fiecare având altă semnificaţie; astfel, se crede că flăcăul care indică farfuria sub care se află un pieptene va lua de soţie o fată bogată cu dinţii răriţi; se repetă de trei ori procedeul, pentru conturarea unui profil moral şi fizic mai complex al viitoarei soţii; mai nuanţată este interpretarea prezenţei pieptenului în Mureş şi Bucovina, unde semnifică om colţat, cu gura mare, dar poate însemna şi văduv sau atât de încrezut încât tinerii nu se vor putea căsători, ultima credinţă privindu-i în special pe flăcăi (2.MARIAN,I,p.66;141). Pieptenele nu este un semn prea bun, când este nimerit de către o fată sub strachina unde a fost pus acest obiect la obiceiul de aflat destinul, numit Vergelul, şi care se practică în noaptea sau a doua zi dimineaţa de Anul Nou, deoarece înseamnă că viitorul soţ al fetei va fi un bărbat cam colţos şi va veni de peste o pădure - Banat;Transilvania; când se spală în ziua de Crăciun, fetele pun apoi pieptenele şi săpunul sub pernă, ca să-şi viseze ursitul (PRESA). Mai ales copiilor li se spune să nu-şi bage pieptenele în gură, pentru că li se înnegresc dinţii; pieptenul pus sub un blid, în jocurile practicate la şezători, ascunzându-se şi alte obiecte sub diferite vase, şi indicat de către o fată înseamnă că va lua un bărbat cu dinţii mari - Maramureş (BOGDAN,p.100; 121). Şi în Ţara Lăpuşului, la jocurile din ajun de An Nou, indicarea vasului sub care se află un pieptene înseamnă tot bărbat cu dinţi mari (2.LATIŞ,p.97). Pieptenele şi săpunul folosite la toaleta unui mort nu se mai întrebuinţează şi se aruncă într-un râu - Sibiu; sau se îngroapă împreună cu mortul, punându-se în sicriu, sub perniţa celui decedat - Muntenia; sau se dau de pomană celui care a spălat cadavrul - Suceava (3.MARIAN,III, p.43).

PIAŢĂ v. TÂRG.


PIAZĂ-REA
Este un duh rău, al nenorocului, care se întrupează într-un om, un câine negru sau găină care cântă cocoşeşte; şi oamenii însemnaţi sunt consideraţi a fi tot piază-rea, aducători de ghinion, cum ar fi spânii, oamenii cu părul roşu, pociţii, ologii etc.; se crede că duhul cel rău îşi poate îndeplini menirea lui mai uşor sub forma unor persoane care au mai multă trecere în faţa oamenilor (preoţi, călugări, babe etc.), decât dacă s-ar arăta sub forma lui proprie; de aici şi practicile de anihilare a efectelor negative: cine se întâlneşte cu un preot trebuie să traverseze drumul de-a curmezişul, sau să se facă trei paşi înapoi, sau să se scuipe de trei ori peste umăr, să se arunce în urma lui cu ţărână, fân, paie, beţe, pietre, ace etc. (PRESA).

PICIOR
Piciorul, ca parte componentă a trupului uman, având şi încărcătură falică, este implicat în actele de magie erotică, bazată pe folosirea urmelor lăsate de paşii omului iubit sau pe manipularea pieselor de încălţăminte; urmele sunt dezgropate şi puse să se usuce într-un vas, ca să se usuce de dor şi fiinţa celui vrăjit; călcatul pe picior este un simbol al apropierii corporale, pentru că s-a uitat sensul falic al piciorului; el este prezent la toate nunţile, fiind asociat cu ideea de dominare din partea unuia dintre cei doi tineri; dar dansurile şi jocurile în care abundă săriturile şi bătăile cu piciorul în pământ au funcţia de a stimula fertilitatea solului şi fecunditatea oamenilor, conform versurilor: „Unde hora se-nvârteşte,/Dedesubt pământul creşte!"; „Tot pe loc, pe loc, pe loc,/Să răsară busuioc" (EVSEEV,p.31-34).Când se merge cu picioarele înapoi, se spune că atunci Maica Domnului plânge, iar diavolul râde - Botoşani; sau moare unul din părinţii celui care merge cu picioarele îndărăt - Muntenia;Suceava;Botoşani; când, după naştere, femeia se duce pentru prima dată să aducă apă de la vreo fântână, să-şi toarne puţină apă pe piciorul drept, de la gleznă în sus, ca să nu-i piară laptele din sân - Vâlcea; în scăldătoarea unui copil nebotezat mai întâi îşi spală picioarele moaşa, ca pruncul să umble curând şi să fie iute la mers - Muntenia; copilul mic, luat în braţe de către mama sa, nu este bine să fie apoi pus la picioare, pentru că toată viaţa lui va sta la picioarele altuia - Moldova; să nu se sărute copilul, când este mic, la călcâie, pentru că, atunci când va fi matur, nu va mai asculta de părinţi - Suceava; pentru ca un copil mic să meargă mai repede, este bine ca mama lui să se spele pe picioare de la genunchi în jos - Suceava; când copilul desfăşat stă cu picioarele ridicate, sau se uită printre picioarele sale la alt prunc, este semn că mama lui va mai face şi alţi copii - Muntenia; nici în joacă să nu se dea cu palma peste tălpile copilului, pentru că nu mai creşte - Muntenia; nu se gâdilă copilul în talpa piciorului, deoarece nu mai creşte - Suceava; în Duminica Învierii Domnului (Paştele), la coborârea din pat, să nu se calce direct pe duşumeaua sau pe pământul gol, ci pe ceva aşternut jos, ca să nu-i usture tălpile, peste vară, pe oameni - Suceava; mâncărimea în talpă înseamnă joc, dans - Iaşi; îşi şterge norocul cel care, după ce s-a spălat, îşi şterge şi picioarele - Galaţi; să nu se umble cu un picior desculţ şi cu celălalt încălţat, fiindcă moare cineva din casă - Dolj; Muntenia;Galaţi; nu este bine ca omul să umble cu un picior desculţ, pentru că, după câţi paşi a făcut, tot atâţi ani va rămâne văduv - Argeş; sau pentru că va umbla şi în viaţă fără pereche, adică ori rămâne văduv, ori nu se mai poate însura - Suceava; să nu se meargă cu un picior încălţat şi cu celălalt descălţat, pentru că acela va umbla mult până se va însura - Vâlcea;Suceava; trage a văduvie cel care, însurat fiind, merge cu un picior încălţat şi cu celălalt desculţ - Iaşi; să nu se treacă peste piciorul cuiva, că moare mama celui care o face; pentru a nu se întâmpla o atare nenorocire, este indicat să se treacă înapoi peste piciorul păşit - Gorj; să nu se treacă peste piciorul cuiva, pentru că acela va cădea la hora de la nunta celui care l-a păşit - Dolj; dacă, în fugă, cineva trece peste picioarele cuiva, este obligat să-l treacă înapoi, pentru că altfel îi va merge rău celui păşit - Muntenia;Galaţi; să nu se legene picioarele, când se stă la masă, pentru că se crede că este legănat diavolul - Muntenia;Suceava; să nu se legene deloc picioarele, când cineva stă pe scaun, pentru că leagănă pe diavol - Muntenia;Suceava; să nu se plece la drum făcând primul pas cu piciorul stâng - Muntenia;Botoşani; când se trece într-o ţară străină, unde nu a mai fost niciodată, cel care călătoreşte să o facă întâi cu piciorul drept, ca să-i meargă bine - Muntenia; dacă i se bate cuiva tendonul de la pulpa piciorului stâng, este semn că va avea un nou prieten - Suceava; când cineva, intrând sau ieşind de undeva, îşi târâie picioarele, este semn că după el urmează şi alţii - Suceava; cine târâie picioarele la intrarea într-o prăvălie înseamnă că aduce clienţi, iar cine le târâie la plecare înseamnă că ia din muşterii - Botoşani; ca să se mărite, o fată este bine să tragă cu piciorul covorul pe care stă o mireasă - Suceava; ca femeia să-şi domine soţul în căsnicie, este indicat ca, la momentul nunţii, când mirii şi naşii joacă „Isaia dănţuieşte", mireasa să-l calce pe talpa piciorului pe mire, ca el să se teamă de soţia lui - Bihor;Muntenia;Moldova;Suceava; tot în acest moment al cununiei, dacă mireasa îşi târşâie piciorul, până într-un an se vor mărita toate fetele care sunt în biserică în acea clipă - Moldova; femeia să se păzească să-i vadă bărbatul piciorul până la genunchi, pentru că nu o va mai iubi - Muntenia; este rău să se prefacă cineva că merge şchiop - Galaţi; când pulpa piciorului prinde a avea un tremur nejustificat, este semn că va muri cineva dintre neamuri - Suceava; dacă un animal domestic (câine, pisică, purcel etc.) şchioapătă, trebuie să se azvârle cu ceva în el şi apoi să se pună mâna, cu care s-a azvârlit, sub talpa piciorului şchiop şi îi va trece infirmitatea de moment - Tecuci (2.GOROVEI,p.35-36;59;62;70;129;142-143;146;163; 165;170;173; 193;213;229-230;249;NOTE,Antonescu). În lunea de după Duminica Mare (a Rusaliilor), cete de copii umblă din casă în casă şi gazdele îi spală pe picioare, în credinţa că astfel nu le vor mai crăpa tălpile peste vară; astăzi, spălatul picioarelor se practică şi bărbaţilor şi femeilor - Teleorman (CRISTEA,p.51). Aduce noroc pasul făcut cu piciorul drept, la ieşirea din casă; ieşirea cu piciorul stâng din casă poate să însemne că drumul ce urmează a fi făcut sau scopul pentru care se face nu va fi realizat sau poate aduce neplăceri; să se calce pe podea cu piciorul drept la scularea din pat; când se intră într-o casă în care se urzeşte, să se ridice un picior cât mai sus şi să se rostească „Să fie rostul mare!", pentru ca să nu se încurce firele în timpul ţesutului; tinerii necăsătoriţi să nu fie măsuraţi peste picioare, pentru că nu se mai însoară - Maramureş;Muntenia;Suceava (BOGDAN,p.102-103; NOTE,Antonescu;Băncescu). Cine visează că stă drept în picioare înseamnă că va călători în străinătate; va scăpa de griji cel care visează că îşi spală sau spală picioarele cuiva; dacă va visa că i se taie picioarele să se aştepte la ce este mai rău şi să nu pornească în nici o călătorie; este întristare în familie pentru cine visează că îşi pierde un picior şi este prevestire rea pentru cel care se visează desculţ - Bucovina (NOTE, Băncescu).

PIELE
Pielea de cerb sau de bour, care înveleşte fabuloasa locuinţă a mirilor, are rolul de a îndepărta orice maladie de trupul tinerilor; învelirea omului într-o piele de animal, cum este cerbuţul şi atâtea măşti animaliere din cadrul obiceiurilor de urare şi colindat la Anul Nou, are rolul de a proteja familia, casa, vitele şi câmpul de forţele malefice; dar dormitul, în timpul nopţii, într-o piele de oaie sau de berbec, de culoare neagră, obţinută prin sacrificarea animalului înainte de culcare, declanşează visuri profetice, culoarea neagră indicând legătura cu infernul (BUHOCIU,p.117-118). Pe bucata de piele rămasă după confecţionarea unei perechi de opinci, se face semnul crucii, fiindcă apoi îşi face dracul opinci din ea - Vâlcea; se afumă în casă cu piele găsită, ca să se scape de gândaci - Suceava (2.GOROVEI,p.78;101).

PIERSICĂ (fruct de Prunus persica sau Amygdalus persica - DLRM,p.615)
Cine visează că mănâncă piersici înseamnă câştig - Suceava (NOTE, Băncescu).

PIFTIE
În dimineaţa Anului Nou sau în Vinerea Mare, femeile măritate, după ce au măturat prin casă, se apucă să prepare piftie (răcituri), în credinţa că trupul le va fi fraged şi gras, în decursul anului, ca piftia - Muntenia (2.MARIAN,I,p.111;2.GOROVEI,p.62).
PIPĂ
Pipa (luleaua), ca şi tutunul, este o născocire diavolească; drăcoaica Pafa sau Pâca are doi fii, care, după ce au făcut tutunul, au zămislit şi o ulcicuţă din lut, în care să se pună şi să se ardă buruiana cea drăcească; dar, în loc de toartă, i-au pus o ţeavă din soc, înadins ca fumul să nu iasă doar pe deasupra, ci şi prin ţeavă, pentru ca oamenii, care vor să o pomenească pe Pafa, să poată trage fumul şi în piept şi apoi să-l elibereze pe gură şi pe nas; de atunci, buruiana dracului, pusă în pipă sau în lulea, aprinsă şi introdusă între buze şi între dinţi, suptă cu poftă şi eliberând duhul tras din ea, dă naştere unui vuiet sau pocnet însoţit de un fum gros, care produce un fel de paf! sau pâc!, amintind astfel de Pafa sau Pâca, mama dracilor; şi tot de atunci, pipei i se mai spune şi cădelniţa dracului; o altă legendă din Bucovina narează că pipa a fost făcută de drac pentru uzul său, dar nişte băieţi au găsit-o şi au urinat în ea, din care cauză necuratul, de ciudă, a dat-o oamenilor; dacă un bărbat trage din lulea timp de şapte ani la rând, dracul îi iartă toate păcatele - Suceava; femeia nu are voie, nici măcar de la dracul, să tragă din pipă - Bucovina; dacă unui gospodar, care are cloşca pe ouă, îi intră în casă un fumător, iar acesta ia jar din vatră, ca să-şi aprindă pipa, să nu fie lăsat să-i închidă capacul, pentru că mor puii în ouă - Transilvania; omul care pleacă la semănat grâu să nu tragă din lulea în prealabil, fiindcă lanul face tăciune - Moldova (PAMFILE,p.70-71;88). Când sfârâie luleaua este semn de ploaie - Vâlcea (2.GOROVEI,p.266). Iar când arde prost, chiar dacă a fost curăţată, înseamnă că a fost dorită de altcineva (PRESĂ).

PIPĂRUŞ
Băiat imaginar din poveştile populare româneşti, de dimensiunile unui bob de piper, dar înzestrat cu puteri neobişnuite (ŞĂINEANU,I,p.233).

PIPELCUŢĂ
O altă denumire, întâlnită în basmele populare româneşti, prin care este strigată Cenuşăreasa (ŞĂINEANU,I,p.233).

PIPER (Piper nigrum - DLRM,p.618)
Cel ce varsă din întâmplare piper se va certa cu cei din casă - Suceava; este semn de ceartă, când se varsă piperul pe masă - Muntenia;Argeş;Iaşi;Suceava; pentru a provoca zâzanie într-o familie, este suficient a presăra piper pe jos - Suceava; va umbla bătut cine scapă piper pe masă - Suceava; atâţia pumni va lua, câte boabe de piper a scăpat cineva pe masă - Suceava (2.GOROVEI, p.47; 194;215). Nu este bine să se scape sau să se presare piper pe jos, pentru că aduce vrajbă în casă - Suceava (NOTE,Băncescu).

PIROSTRIE
Obiect de gospodărie făcut dintr-un cerc sau dintr-un triunghi de fier, sprijinit pe trei picioare, pe care se aşează oala sau ceaunul la foc (ŞĂINEANU,IV,p.191). Să nu se lase pirostriile pe foc fără întrebuinţare, pentru că moare soacra - Tecuci; dacă, după ce se face mămăliga, nu se iau pirostriile de pe foc, se crede că acela ce nu o face va sta numai în foc pe lumea cealaltă - Suceava; când ard pirostriile pe foc înseamnă că vremea va deveni ploioasă - Tecuci; când se înroşesc foarte tare pirostriile pe foc este semn că vremea va deveni geroasă - Vaslui (2.GOROVEI,p.144; 194; 262; 267).

PISICĂ (Felis domestica - DLRM,p.620)
Pentru că se hrăneşte cu şoareci sau numai pentru că îi omoară, pisica asigură, în mod indirect, belşugul şi prosperitatea casei pe lângă care trăieşte; din acest motiv, ea este considerată ca o vietate bună, aducătoare de noroc, „năzdrăvană" şi chiar plăcută lui Dumnezeu; dar, pentru că a mâncat, printre altele, şi soarele, mentalitatea tradiţională românească o acuză că s-a lăsat pătrunsă de maleficul „drăcesc", transformându-se, pe neştiute, într-o fiinţă consacrată diavolului; astfel, se spune că diavolul îşi ară ogorul cu pisicile şi coţofenele; aura malefică a pisicii este întărită şi de credinţele în care se susţine că strigoaicele şi însuşi diavolul ar lua adeseori chipul ei, pentru a se putea strecura mai uşor şi nebăgaţi în seamă în casele oamenilor („să nu ai în casă mâţă neagră, că ţii pe dracul", iar, în Vâlcea, se spune despre pisicile slabe, costelive că arată aşa, fiindcă a arat dracul cu ele); o pisică neagră care taie calea cuiva sau care se obişnuieşte la vreo casă poate să fie de bun sau de rău augur, după cum, dacă pleacă altundeva, poate să fie semn rău, de moarte, dar şi prilej de bucurie, pentru că, odată cu ea, s-au dus din casă nenorocul şi sărăcia casei; are destul de puternice conotaţii cu moartea sau măcar cu aspectele negative ale existenţei umane, din care cauză este considerată „spurcată", crezându-se astfel că atunci când îşi face nevoile sub pat sau după uşă sau când miorlăie în timpul nopţii înseamnă că nu este curat în casă - Tecuci; după cum nu este bine să se crească pisică de culoare vânătă pe vremea când sunt strânse recoltele, pentru că îşi va face nevoile în casă - Tecuci; din motivele expuse până aici, reiese că pisica reprezintă o sumă a contrariilor, loc de întâlnire al celor mai variate, opuse şi stranii caracterizări, împletind în fiinţa sa maleficul cu beneficul, fecunditatea cu moartea, inocenţa cu viclenia, divinul cu impurul; i se remarcă, uneori cu insistenţă, mai repede trăsături ca ura faţă de om, chiar perfidia („pisica e duşmană, necredincioasă, vrea răul stăpânului, să orbească sau să moară toţi ai casei, ca să le poată lua mâncarea din mână", ori „e vicleană, mănâncă cu ochii închişi, ca, pe lumea cealaltă, să poată jura că stăpânul nu i-a dat nimic de mâncare"); pe scara animalelor apropiate omului şi folositoare, pisica ocupă ultimul loc, pentru că utilitatea ei nu se regăseşte nici în alimentaţie, nici în agricultură şi nici în procesul de confecţionare a vestimentaţiei şi a celorlalte textile; în ghicitori în special, pisica (mâţa) este întruchiparea lenei şi ineficienţei; mai mult, se crede că prietenul bărbatului este câinele, iar al femeii este pisica, deoarece cele două animale nu se înţeleg, dar şi pentru că, cu mai puţină trudă, pisica şi femeia îşi câştigă existenţa, stând mai mult în casă, la căldură, în schimb câinele şi bărbatul mai mult pe afară umblă, prin frig şi ploi; această asociere este atestată şi de legendele care relatează felul cum a fost creată femeia: nu ar fi fost făcută din coasta lui Adam, ci din coada unei pisici lacome, care a furat coasta scoasă de către Demiurg din primul om; s-a repezit după ea, dar a prins-o doar de coadă, care s-a rupt şi, neavând de ales, a plăsmuit femeia din coadă de pisică; copilul nebotezat peste care trece o pisică se crede că se spurcă, iar despre mortul nepăzit pe sub care sau peste care trece o pisică se spune că se va transforma în strigoi (COMAN,I,p.68-77). Aducerea unei pisici din altă localitate este egală cu aducerea sărăciei în casă - Galaţi; în general, pisica reprezintă semn rău, chiar şi cea pripăşită la casa omului, fiindcă ea se roagă să piară stăpânul, ca să mănânce ea totul - Vlaşca; dar este bine când vine la casa unui om o pisică străină, mai ales când ea este de culoare neagră - Neamţ;Iaşi; Suceava; în seara dinspre ziua Sfântului Apostol Andrei (30 noiembrie), fetele nemăritate fac nişte plăcinţele, cu unt şi ulei, fiecare fată alegându-şi bucata care o reprezintă, după care se aduce pisica în casă şi care plăcinţele sunt mâncate mai întâi de pisică acele fete se vor mărita în cursul anului - Suceava; femeia gravidă să nu dea cu piciorul în pisică, fiindcă i se va umple copilul de păr - Ţara Oltului; este semn de rău augur, când pisica se spală pe bot - Neamţ; va urma vreme rea, când sare pisica prin casă - Suceava; când se linge pisica este semn de ploaie - Vrancea;Galaţi;Suceava (2.GOROVEI,p.258;265;267; 280-282;GOLOPENŢIA, p.89). Se crede că este păcat să se omoare vreo pisică, pentru că Dumnezeu, după săvârşirea păcatului de către Adam, a blestemat Pământul, cu excepţia neamurilor pisicii şi ale câinelui, sau că mâţa se roagă la Dumnezeu ca nu cumva să fie nevoită să trăiască într-o casă fără copii sau unde căldarea de apă sau de lapte stă uscată - Bucovina; ca murăturile să se facă bine este indicat să nu se ucidă pisică - Iaşi; cui îi sunt dragi pisicile îi sunt dragi şi copiii - Suceava; este semn bun, când cineva vede pisică spălându-se pe bot - Neamţ; pisica moare dacă nu mănâncă timp de 40 de zile peşte - Muntenia; se crede că mănâncă cu ochii închişi şi apoi se jură că n-a mâncat nimic - Bucovina; când îşi ascute ghearele înseamnă că vede peşte - Vaslui; atunci când pisica se scutură lângă un om, este semn că acela va întâmpina o supărare - Tecuci; va urma ceartă în casa unde pisica tuşeşte - Bucovina; casa pe lângă care trăieşte o pisică neagră este bântuită de nenorociri - Bucovina; sau se spune că acel stăpân ţine pe dracul în casă - Moldova; totuşi este bine ca tot omul să ţină pe lângă casă o pisică neagră, pentru că de acea gospodărie nu se ating necazurile - Teleorman;Suceava; tot rău aduce la casa omului şi pisica roşcată - Vlaşca; sau aduce sărăcie - Galaţi; când de la casa omului fug mâţele sau mor este semn rău - Suceava; se zice despre mâţa care fuge de la o casă la alta că ia norocul casei cu ea şi-l duce la noul stăpân - Bucovina; este semn de moarte când pisicile miaună îndelung şi-şi fac nevoile în casă - Moldova; mieunatul insistent poate să fie şi aducător de sărăcie - Tecuci; mortul peste care sau pe sub care a trecut pisica se transformă în strigoi - Ialomiţa;Vrancea;Tecuci; să nu se transporte pisică în car sau în căruţă, pentru că slăbesc animalele înhămate sau înjugate la acel mijloc de transport - Iaşi; cel ce nu este sigur asupra succesului unui drum sau al unei activităţi să apuce pisica de după cap, cu degetul mare şi cel mic, şi să zică: „Dacă m-oi duce în cutare loc ori dacă am să fac ceva şi-mi va fi în plin, atunci să te scuturi, iar de nu, să-mi stai ca turta-n vatră"; de se va scutura, se poate pleca, iar de nu, să nu se pornească omul la drum sau la treabă, că nu-i va merge bine - Dorohoi; se spune, frecând pisica după urechi: „Pisicuţă miorlăită, dacă cutare va lua în căsătorie pe cutare, să te scuturi, să te bucuri, iar de nu, să stai pe loc ca turta-n foc", crezându-se că ursita se va împlini, dacă pisica se scutură - Muntenia; când cineva se mută în alt loc, se spune că nu este bine să treci pisica peste o apă curgătoare - Moldova; sau să nu fie luată deloc, fiindcă odată cu ea este dusă în noua locuinţă şi sărăcia - Iaşi;Suceava; femeia gravidă să nu dea cu piciorul în mâţă, că va avea copil cu păr pe spate - Bucovina; cine dă altcuiva un pui de pisică să i se plătească pentru el, fiindcă altfel cel ce dă va primi pe lumea cealaltă de pomană numai pisici - Muntenia; fetele să nu omoare pisici, fiindcă vor avea parte numai de ele pe lumea cealaltă - Dolj; când un copil are bube la încheietura gurii, să i se dea prin acel loc cu coada de la pisică, pentru a-i trece - Dolj; când tună şi fulgeră, să nu se ţină pisica în casă, pentru că se ascunde necuratul în ea şi casa poate fi trăsnită - Suceava;Bucovina; sau să nu se stea lângă pisică, fiindcă diavolul se ascunde în părul ei şi este posibil să-i trăsnească şi pe cei din preajmă - Buzău;Ialomiţa; pisica aduce răul la casa omului, pentru că ea se roagă să moară stăpânul, ca să mănânce tot ce este în casă - Vlaşca; nu trebuie nimeni să poarte grija pisicilor, pentru că ele se roagă să moară toţi ai casei şi să rămână doar un om bătrân, căruia să-i poată lua mâncarea din mână - Ialomiţa; când îşi face nevoile sub pat sau după uşă înseamnă că nu este curat în casă - Tecuci; există credinţa că, dacă i se taie sau i se pârlesc mustăţile, nu mai prinde şoareci - Bucovina; să nu se mănânce după mâţă, pentru că este posibil să se capete boală de plămâni - Iaşi; tot boală de plămâni capătă şi cel care bea apă din ulcica în care s-a uitat pisica - Tecuci; când cineva suflă în mâncarea pisicilor, dă ceva din sufletul lui acestora - Argeş; este rău de moarte dacă pisica este lăsată să treacă pe deasupra sau pe dedesubtul iţelor, când acestea se pun la războiul de ţesut - Vâlcea; ca pisica să nu se mai atingă de bucatele din casă, după care mâncând copiii se pot îmbolnăvi, i se taie vârful cozii - Bucovina; pisica să nu fie lăsată să treacă pe sub vacă, pentru că îi fură laptele - Tecuci; când pisica îşi linge labele, vin oaspeţi în casă - Tecuci; sau soseşte vreo veste - Bucovina; se crede la fel şi când se suie pisica pe cuptor - Suceava; când pisicile se bat şi se muşcă, omul care zace bolnav va muri - Moldova; cine mănâncă din mămăliga din care au luat pe neştiute şi mâţele începe să tuşească, ori este suficient să se înghită din întâmplare un păr de pisică, din care cauză se poate muri - Tecuci; dacă i se pune cuiva în mâncare carne de pui de pisică, acela se umflă, tuşeşte şi scuipă până moare - Suceava; bărbatul căruia femeia îi pune în mâncare creier de mâţă nu o va bate - Bucovina; când pisica se uită la fereastră înseamnă că vine vreme rea, dar, dacă se suie pe fereastră şi stă acolo mult sau dacă doarme mult pe pat, este semn că timpul se îndreaptă şi urmează vreme frumoasă - Suceava; dacă se spală - Ialomiţa, sau dacă se scoală din pat şi se trânteşte în mijlocul camerei, zilele friguroase ale iernii sunt pe sfârşite - Suceava; sau se va face vreme frumoasă - Bucovina; când stă pe vatră şi se uită în cuptor, va veni vreme friguroasă - Suceava; dacă se suie pe sobă şi de acolo priveşte la uşă este semn de frig, dar, dacă se culcă lângă pragul uşii, înseamnă că vremea se încălzeşte - Suceava; dacă însă zgârie la uşă înseamnă că urmează mare frig - Bucovina; acelaşi lucru se va petrece şi dacă zgârie rogojina - Tecuci; când îşi ascute ghearele de stâlpul hornului - Vaslui, sau se spală pe cap - Dolj;Vrancea, sau toarce, va ploua - Tecuci; este semn de furtună sau de viscol, când pisicile sar şi se joacă prin casă - Bucovina (2.GOROVEI,p.8;9;21;30;38;39;80; 81; 95; 138; 139; 146;156;170;176;178;185;194;211;221; 233; 234;247;260;261;262;263;265; 266; 267;280;281;282). Nu este bine să se bea apă după pisică; când pisica se spală insistent, se întinde şi zgârie este semn că vremea se va înrăutăţi, ori, dacă se spală astăzi, omul să nu plece a doua zi la drum nepregătit de ploaie, iar de zgârie pământul sau vreo haină este semn că în următoarele zile va fi secetă - Maramureş (BOGDAN,p.12;124; 134). Se spune că, dacă pisica se aşează cu spatele la foc, anunţă frig şi ninsoare - Oltenia;Muntenia (2.MARIAN,I,p.88).

PISTOL v. PUŞCĂ.

PITICOT
Personaj fantastic şi original, este în fapt un pitic cu chip şi grai omenesc, cu statura de un cot, de o palmă sau de o şchioapă şi cu barba lungă de un cot, în care se tot încurcă de câte ori vrea să fugă; locuieşte în codri, în păduri dese şi necălcate de om, unde are o căsuţă ridicată într-un vârf de plop; când coboară din copac, încalecă pe un iepure şchiop sau pe o jumătate de iepure, cu ajutorul căruia străbate tot pământul, uneori ajungând şi pe tărâmul celălalt; ar fi avut şi o fată foarte frumoasă, pe care însă i-ar fi răpit-o Făt-Frumos; se crede că în palatele locuite de Piticot este curăţenie desăvârşită şi pentru că trei fete frumoase au grijă de absolut tot, inclusiv să-i pregătească masa, după care dispar, fără să poată fi prinse sau văzute; se spune că ar avea ochi răi, pentru că acei care îi zăresc se deoache şi se îmbolnăvesc, iar oamenii care calcă în vreo urmă de piticot sunt pociţi şi se pot însănătoşi numai în urma descântecelor de pocitură; în Transilvania şi Banat se mai numesc şi pitici; în basme şi povestiri au şi alte denumiri: Staticot, Statu-Palmă Barbă-Cot, Statu-Cot, Statu-Cot cu barbă cu tot etc. (1.MARIAN,p.122-126).

PITPALAC v. PREPELIŢĂ

PITULICE (Troglodytes troglodytes -DLRM,p.621)
Cunoscută şi sub numele de auşel, împărăţel, împărătuş şi împăratul păsărilor, pitulicea este una dintre cele mai mici păsări care vieţuiesc pe meleaguri româneşti, adăpostindu-se prin mărăcinişuri, pe sub rădăcini şi prin hogeaguri, în locuri înguste şi ghimpoase, în general prin locuri pe unde alte vieţuitoare nu pot pătrunde; din aceste motive, poporul a investit-o cu „putere"; legenda afirmă că, la desemnarea celei care să fie împăratul păsărilor, pitulicea le-a păcălit pe toate celelalte zburătoare, ascunzându-se în aripile vulturului; când acesta a obosit, ea şi-a luat zborul şi s-a putut înălţa mai sus decât toate celelalte păsări; ducându-şi existenţa prin cele mai înguste locuri, se crede că ea vede şerpii care vor să se facă balauri, iar aceştia nu mai cresc de frica ei (COMAN,II,p.64-65).

PIŢIGOI (Parus major - DLRM,p.622)
În plan folcloric, atributele sale sunt comune cu cele ale sticletelui; legendele îi explică astfel înfăţişarea: în timpul unei ierni grele, păsările au hotărât să trimită pe una dintre ele până la soare ca să le dăruiască măcar o rază de căldură; singurul care s-a încumetat la un astfel de drum a fost piţigoiul cel mic la trup; ajungând la soare, el a smuls un mănunchi de raze, care, pe drumul de întoarcere, i-au ars hainele; în semn de răsplată, toate celelalte păsări i-au oferit câte un petic din îmbrăcămintea lor; alte legende narează că Demiurgul a chemat la el toate păsările ca să le vopsească; piţigoiul a întârziat deoarece se încurcase în nişte scaieţi pe unde îşi căuta hrana; de aceea, a fost colorat cu toate resturile ce mai rămăseseră în oalele cu vopsele ale Demiurgului; tot de atunci, piţigoiul este cel dintâi care vesteşte venirea primăverii, fără să o aducă cu el, pentru că este o pasăre sedentară (COMAN,II,p.66-67). Când piţigoii cântă pe lângă casă sau cântă adunaţi în stoluri, se crede că vremea va deveni friguroasă şi chiar va ninge curând; sau, dacă acest lucru se întâmplă pe timp de vară, este semn de ploaie şi de furtună - Buzău;Suceava;Bucovina; când cântă în luna februarie este semn că, în curând, se va desprimăvăra - Bucovina; în Moldova, cine ambiţionează să urce spre vreo demnitate poartă în interiorul căciulii un cap de piţigoi (2.GOROVEI, p.195;261;265;266;268;286).

PIVĂ
Obiect cu evidente conotaţii feminine; femeia însărcinată care va sta pe o pivă (piuă) va naşte fată - Vâlcea;Argeş (2.GOROVEI,p.163). În ziua de Bobotează (6 ianuarie), fetele se duc dis-dimineaţă, până a nu răsări soarele şi până a nu fi pornită piva, şi pun la fusul ei puţină unsoare, rostind şi un descântec, considerând că aşa cum pocneşte piva şi se aude în sat, tot aşa să se vestească şi numele lor în tot locul; după ce piva pocneşte, se ia unsoarea şi se păstrează în casă, până în noaptea Învierii, când se ia, se leagă într-un petic de pânză şi se pune sub aripa cocoşului, ocazie în care se mai rosteşte un descântec, crezând că aşa cum cocoşul a vestit Învierea, tot aşa să fie şi fata sau flăcăul vestit peste toţi; dimineaţa, se ia pânza de la cocoş, se pune la brâu şi se duc şi înconjoară biserica la Înviere; unsoarea se păstrează peste an, ungându-se cu ea înainte de pleca la horă sau în alte locuri publice; ungerea se face pe sprâncene, pe dosul palmelor, iar fata, dacă pune ochii pe un băiat, este bine să-i ungă o haină, pentru că aceasta nu se spală aşa des - Banat (2.MARIAN,I,p.140). Serie simbolică: pivă-unsoare-descântec-Paşte-cocoş-biserică.

PLACENTĂ
Casa sau locul în care s-a aflat copilul şi care a fost păstrată într-un ciob sau oală este luată în cea de a treia zi de la naşterea copilului, când se face şi scalda pruncului, se pun în ea trei boabe de piper, trei de tămâie, trei de usturoi şi se îngroapă de regulă sub prispă, aşezând vasul cu gura în sus, pentru ca femeia să nască şi alţi copii; dacă este îngropată cu gura în jos, femeia nu va mai face şi alţi copii şi este păcatul moaşei, în cazul că a pus-o astfel; boabele de piper şi celelalte menţionate sunt îngropate şi ele împreună cu placenta, pentru ca nimic rău să nu se poată apropia de locul copiilor şi nici de copiii născuţi; în Bucovina, tot în acel loc se aruncă şi apa primei scalde, care şi ea este păstrată tot trei zile în acelaşi vas în care se pune şi placenta; tot în Bucovina, mai există obiceiul ca placenta să fie stropită de moaşă, imediat după naştere, cu agheasmă, după care se îngroapă într-un loc puţin călcat, de pildă, în tindă după uşă; în casă nu se îngroapă niciodată, pentru că este păcat; placenta se pune întâi într-o covată, apoi se îngroapă în tindă sau în şură, ca să nu dea câinii de ea, pentru că este păcat, fiind sânge de creştin - Suceava; în Muntenia, în locul unde se îngroapă casa se pune şi o monedă de argint, ca să aibă copilul care a stat în ea noroc de bani (3.MARIAN,II,p.179). La îngroparea placentei, moaşa pune în ea trei grăunţe de grâu, un cui de fier, tămâie şi trei boabe de piper, apoi totul se pune într-o oală şi se îngroapă sub talpa casei sau a şurii, unde sunt încheiate bârnele; ca să nu mai facă prunci, mama cumpără un lacăt mic, îl închide şi îl îngroapă împreună cu placenta; dacă mai târziu se răzgândeşte, îl dezgroapă, îl descuie şi îl îngroapă în acelaşi loc - Ţara Haţegului (CLOPOTIVA,II,p.408-410). Placenta eliminată după naşterea copilului se îngroapă sub talpa casei, sau în cămară, sau în spatele pragului de la uşă, sau în tindă, sau după cuptor, sau după masa din spatele camerei, pentru ca băiatul să stea întotdeauna în capul mesei, iar fata să se mărite de tânără - Ţara Oltului; placenta viţelului de bivoliţă se îngroapă în grajd, chiar în locul unde în mod obişnuit stă animalul legat pentru a fi muls, iar în acel loc se toarnă o căldare cu apă de fântână şi se pun trei boabe de grâu, trei de piper, puţin cărbune, trei mlădiţe de măr, alte trei de păr, apoi se fac trei mătănii şi se rosteşte o rugăciune către Dumnezeu şi Maica Domnului, crezându-se că astfel bivoliţei nu i se va lua laptele de către strigoaice - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA,p.90-91;126). În Maramureş, placenta este îngropată cu mare grijă de către moaşă în grădina cu flori, în loc neumblat; dacă mama nu vrea să mai aibă copii, oala este îngropată cu gura în jos, dar, în caz că doreşte să mai facă şi neapărat vrea să aibă cocon (băiat), se pun în oală trei grăunţe de bob; sau se îngroapă placenta în locul de sub masă, pentru ca noul născut să nu se despartă de locul strămoşesc (DĂNCUŞ,p.176; BOGDAN, p.17;34). Există şi practica de a presăra pe placentă sămânţă de cânepă, pentru a asigura rodnicia pomului la rădăcina căruia se face îngroparea oalei (PRESA). Serii simbolice: placentă-piper-tămâie-usturoi-3-prispă; placentă-grâu-3-fier-tămâie-piper-lacăt; placentă-apă-grâu-piper-cărbune-măr-păr-mătanie-3-rugăciune.

PLANTĂ
În apa de scăldat a nou-născutului, se pun diferite plante, în credinţa că ele vor determina ca pruncul să se ridice repede pe picioare, să fie vânjos, să crească şi să fie gras - Suceava (2.GOROVEI, p.212).

PLĂCINTĂ
Cine visează plăcintă să nu se ducă la ospăţul unde a fost invitat, pentru că i se va întâmpla un necaz; pentru cine se visează mâncând plăcinte este semn de pagubă - Suceava (NOTE,Băncescu).

PLÂNS (A PLÂNGE)
Plânsul la copilul nou-născut este semn bun - Tecuci; cât timp naşul ţine în braţe copilul pe care îl botează, să nu-l împiedice să plângă, pentru că îi împiedică norocul - Muntenia; când mor copii, să nu se plângă mult timp, pentru că, pe lumea cealaltă, ei vor trebui să bea lacrimile vărsate la pierderea lor - Moldova; mireasa plânge, când se urcă în car, pentru a fi dusă la slujba de cununie, ca să aibă noroc la semănat cânepă - Muntenia; cine plânge în zilele de ajun ale Crăciunului (24 decembrie) şi ale Bobotezei (5 ianuarie) va plânge tot anul - Botoşani; cine visează că plânge înseamnă că se va bucura - Suceava (2.GOROVEI,p.151;164;168-169;196;254). În Maramureş, se crede că acei copii care plâng mult când sunt mici vor şti să cânte când vor fi mari (BOGDAN,p.33). La botez, în Bucovina, se crede că plânsul copilului înainte de a fi scufundat în apă, în timp ce i se citesc rugăciunile „de lepădare", se datorează diavolului, care nu vrea să iasă din copil; în zona Sibiului, se crede că, dacă pruncul nu plânge deloc în acest timp, este semn rău; în Muntenia, se spune că plânsul permanent al unui copil înseamnă că el cere botez şi că este bine ca naşul să nu-l liniştească pe copil în timpul botezului, sâsâindu-l, fiind bine să-l lase să plângă, pentru că altfel „îi sâsâie" şi norocul (3.MARIAN,II,p.115). Tot timpul, de cum încep druştele să o pieptene şi până i se pune cununa pe cap, mireasa, chiar şi atunci când mirele îi este pe plac şi se duce de bunăvoie după el, trebuie să plângă; iar, în caz că nu poate, câte o femeie vârstnică îi dă, fără nici un avertisment prealabil, pe la ochi cu o ceapă zdrobită, ca să plângă şi să nu stea cu ochii uscaţi; acest plânset înseamnă că mireasa nu trebuie să fie veselă, cum a fost înainte, ci să gândească şi la nevoile vieţii, care de multe ori vor fi aspre şi o vor face să verse lacrimi multe; să plângă mai bine mai înainte, decât după aceea - Sibiu (3.MARIAN,I,p.276). A plânge la cununie nu este legat de potenţialul necaz care o aşteaptă pe mireasă în noua familie, ci un act ritual; este obligatoriu să se verse lacrimi pentru că ele au şi o funcţie de rit de fertilitate, poate chiar de propiţiere vizând bunăstarea familiei şi, de aici, a întregii colectivităţi (EVSEEV,p.61-62). Plânsul miresei la despărţirea de părinţi este un plâns ritual, cathartic şi purificator; între intensitatea plânsului şi mana câmpului se stabileşte o relaţie ca de la cauză la efect, după cum atestă o strigătură de nuntă: „Cântă-te, dragă mireasă,/Să se facă pruna grasă,/Şi te cântă-n batistuţă,/Să se facă rodu-n viţă,/Şi te cântă cât de tare,/Să se facă holda mare!" (ŞEULEANU,p.115). Acolo unde „iertăciunile" sunt cântate de către femei în grup, toate femeile din casă plâng împreună cu mireasa; în nordul Transilvaniei, fata care este măritată împotriva voinţei ei are dreptul „să se cânte", să-şi spună toată durerea (4.POP,p.152). Plânsetul (jelirea), cu sau fără lacrimi, potenţează efortul şi efectul curativ al vindecătorilor în cazul unor afecţiuni deosebit de grave, sau poate readuce la viaţă pe cel decedat; astfel, într-o variantă teleormăneană a Mioriţei, ciobanul ucis de ai săi este înviat de o călugăriţă („La mormânt mergea/Şi ea mi-l jelea/Şi mi-l deştepta"), fără a folosi alte practici sau plante tămăduitoare (PRESA). v. LACRIMĂ.

PLEOAPĂ
Când se bate geana stângă cuiva este semn că acela va plânge - Bucovina; aceeaşi credinţă este şi când se bate oricare dintre gene - Tecuci; când se bate geana dreaptă cuiva, se crede că acela va avea o bucurie sau o veste bună - Suceava;Bucovina; dimpotrivă, când se bate geana stângă este semn de supărare - Suceava; ca să-i înceteze cuiva sughiţul, se crede că este bine să i se smulgă un fir de păr din pleoapă - Bucovina (2.GOROVEI,p.102;225).

PLIN
Îi merge bine celui căruia i se iese în cale cu un vas plin şi îi merge rău celui căruia i se iese înainte cu un vas gol (dar credinţa este atestată pe întreg teritoriul românesc, sub raportul gol-plin) - Bihor;Muntenia;Moldova;Vrancea;Suceava; mai mult, în caz că un om se apropie de o fântână din care cineva scoate apă, el se opreşte pe loc, aşteptând ca găleţile să-i fie mai întâi umplute şi apoi se deplasează mai departe (2.GOROVEI, p.14;36;56;168; 2.STAHL,p.186; NOTE,Antonescu; Băncescu).

PLOAIE (A PLOUA)
Se crede că vor creşte copiii care umblă, cu capul descoperit, prin ploaie - Muntenia; Suceava; dacă plouă în ziua nunţii este semn că mireasa va plânge des - Moldova; Suceava; dacă plouă în timpul nunţii, tinerii căsătoriţi vor avea noroc în viaţă - Dolj; când plouă cu soare, se crede că sunt multe fete necinstite, sau că în sat sunt multe fete nemăritate gravide - Moldova;Tecuci; când plouă în timp ce se ară ogorul pentru semănatul porumbului este semn că recolta din toamnă nu va fi bogată - Iaşi; dacă plouă în ziua în care sunt spălate albiturile din casă, femeia crede că soţul ei nu o iubeşte - Suceava; dacă plouă în groapa săpată pentru un mort, se crede că acesta va merge în Rai - Muntenia; dacă plouă în timpul înmormântării, se crede că mortului îi pare rău că pleacă din această lume - Muntenia; vremea umedă va dura mult, dacă pe un mort îl plouă pe drumul spre cimitir - Argeş (2.GOROVEI,p.60;62;82;151;154;169;172;186;197;NOTE, Antonescu,Băncescu). Dincotro vin primăvara întâia oară ploile, din aceeaşi direcţie vor veni peste toată vara - Bucovina (2.MARIAN,I,p.85). Sunt semne de ploaie, când soarele arde tare, când muştele pişcă rău, când rândunelele zboară jos, iar omul îşi simte trupul greu - Vrancea (2.STAHL,p. 194).

PLOP (Populus - DLRM,p.632)
Este simbolul omului bântuit de o adâncă tristeţe (CARAMAN,p.283). Se crede că nu este bine să se sădească în ograda gospodăriei plop, pentru că este „copac de pagubă" - Suceava (2.GOROVEI, p.58).

PLOSCĂ
Vas din lemn, ceramică, metal sau din piele, cu capacitate mică, rotund şi turtit lateral, cu gâtul scurt, în care se ţine băutură, purtându-se de obicei atârnat de o curea (ŞĂI-NEANU,IV,p.214). Dintre toate recipientele pentru păstrat sau pentru băut lichide, plosca are cele mai evidente trăsături feminin-antropomorfe; în cadrul nunţilor, plosca este purtată în special de vornicelul (flăcău ales dintre rudele sau prietenii mirelui sau ai miresei, care invită oaspeţii, anunţă darurile şi rosteşte oraţia de nuntă - ŞĂINEANU, V,p.513) miresei; băutul din ploscă de către socrii mari (părinţii mirelui) sau de către rudele şi prietenii mirelui este un semn al apropierii şi comuniunii; de remarcat că vorniceii, cel al mirelui şi cel al miresei, care fac chemările la nuntă, unul poartă toiagul (steagul), ca marcă a mirelui, iar celălalt plosca, semn al miresei; de altfel, băutul din ploscă de către cei invitaţi semnifică acceptarea de participare la nuntă - Banat;Alba; Oltenia;Muntenia (EVSEEV,p.201;NOTE,Antonescu). Se crede că nu este bine să se bea vin sau rachiu din capacul ploştii, pentru că acela ce o face va deveni furios - Dolj (2. GOROVEI,p.17).

PLOŞNIŢĂ (Cimex lectularius - DLRM,p.632)
Se crede că, pentru a se lăsa de patima alcoolului, este bine să se dea de băut celui în cauză rachiu în care s-au pus câteva ploşniţe uscate şi pisate - Neamţ (2.GOROVEI,p.18).

PLUG
Lumea iliro-tracă a investit plugul cu atribute deosebite; un cercetător albanez, în 1982, semnalează confecţionarea plugului în luna decembrie, din material tăiat pe lună nouă, când, în timpul primelor trei lovituri de topor date trunchiului, se rosteşte formula „Tare ca piatra sau fierul, aşa să fie lemnul", cu rezonanţe în textul românesc al „Sorcovei"; niciodată lemnul plugului care nu mai poate fi folosit nu este ars în foc, ci se aşează într-un loc mai ferit, fiind lăsat să putrezească acolo; plugul nu se prinde având mâinile murdare şi nici după ce se scuipă în palme, iar ţăranul trebuie să aibă întotdeauna cămaşa curată pe el când începe aratul; mai mult, jurământul făcut pe plug disculpă întotdeauna deplin orice acuzat; la populaţiile asiatice, se credea că plugul a fost atribuit zeilor de către soare; Vişnu şi Osiris ţin plugul în mână; se spune că Budha a purtat numele de Halivahana, de la cuvântul hala, care înseamnă plug; slavii de răsărit aveau şi ei o legendă, care spune că dumnezeul lor le-a aruncat din cer un gigant plug de aur, legenda circulând şi în Balcani, reflexe ale ei ajungând şi pe teritoriul de astăzi al României, în Dobrogea şi Moldova; şi românii au moştenit credinţe străvechi, investind plugul cu însuşiri miraculoase; astfel, se alungă ciuma prin tragerea cu plugul a uneia sau a mai multor brazde în jurul localităţii; când este secetă, se aruncă în apă plugul; în Romanaţi, la 1 ianuarie, se strâng câte 20 de băieţi, iau un plug, trag cu el trei brazde, apoi pun o mămăligă fierbinte între coarnele lui şi îl duc înapoi de unde l-au luat; mămăliga aceasta este de leac şi se ţine uscată până în anul următor, legată într-o cârpă; de asemenea, când tună, ca să apere puii, româncele pun sub cuiburi un cui de fier şi o brazdă scoasă de sub plug; descrierea etapelor muncii agrare care se depune pentru facerea pâinii este similară la toate popoarele, iar elemente care pledează pentru sacralitatea plugului există în folclorul întregii lumi, dar paralelismele respective nu pot servi în nici un fel la identificarea originii „Pluguşorului", a cărui structură complexă nu-şi află nicăieri replică; în satele răsfirate şi cu teren accidentat, plugul este purtat, în cadrul colindatului, pe o sanie sau într-o căruţă, după cum este timpul; tragerea unei brazde în bătătură este obligatorie; în Muntenia, unele brazde acoperă o porţiune din terenul deja însămânţat cu grâu, iar gospodarul se va îngriji „să citească" viitorul recoltei din felul cum acesta răsare, de unde şi denumirea dată brazdelor, ca fiind „brazde ale norocului"; cu timpul, plugul adevărat a fost înlocuit, în cadrul colindei, cu un plug în miniatură, mai comod de purtat şi care permite colindătorilor să intre şi în casa gazdei; un cântec, cu o uşoară tentă ironică, subliniază importanţa plugului: „Sfântă-i urma plugului!/Raţă, câine, gâscă, pui/Toate cresc pe urma lui./Cât îi lumea de deşteaptă,/De la plug mâncare-aşteaptă./Ministrul cât îi de mare,/De la plug cere mâncare!"; printre motivele decorative existente pe ouăle încondeiate din nordul Moldovei, femeile nu uită niciodată să deseneze şi „cinstitul fier al plugului" (ADĂSCĂLIŢEI,p.38;50;123-125;145). Încărcătură simbolică are doar brăzdarul (fierul plugului), ca fiind acela care „însămânţează" ritual brazda, glia ca matrice; în textul „Pluguşorului", dorinţa de a găsi „un loc curat" pentru arătură semnifică sentimentul popular faţă de plug ca faţă de o unealtă divină; într-o naraţiune, se spune că Dumnezeu despică pământul pentru a scoate fier, în vederea făuririi unui plug, iar apoi ară primele brazde cot la cot cu Adam, iniţiindu-l astfel pe omul primordial cu îndeletnicirea cultivării pământului (2. KERNBACH,p.309). În seara de 31 decembrie, după asfinţitul soarelui, cete de flăcăi colindă cu „Plugul mare", tras de boi sau de cai, împodobiţi cu colaci, aşezaţi în coarne, şi ştergare, înşişi tinerii fiind îmbrăcaţi sărbătoreşte (cămăşi brodate, pantaloni albi, cingători roşii, chimire, pieptare, cizme şi căciuli negre, cei cu rang având căciuli din astrahan, care intră în fiecare gospodărie, pentru a ura sănătate, belşug, fericire în anul ce vine - Transilvania (PRESA). Dintre motivele skeomorfe care figurează pe ouăle încondeiate, cel mai frecvent este „fierul plugului", pentru că, spun femeile, „plugul se pune mai întâi în brazdă primăvara" (ZAHACINSCHI,p.45). v. PLUGUŞORUL.

PLUGUŞORUL
Textul „Pluguşorului" are ca subiect munca agrară; din acest punct de vedere, el se dovedeşte a fi mai puţin o colindă legată de ciclul obiceiurilor familiale, aşa cum este socotită colinda obişnuită, ci mai mult o colindă legată de ciclul obiceiurilor agrare; dar cum anul agrar nu poate fi despărţit de anul calendaristic, „Pluguşorul" este în acelaşi timp şi o colindă apropiată parţial de riturile renaşterii ciclice a naturii; colindă agrară, el se înrudeşte strâns cu alte manifestări, pe bază de conţinut şi formă, cum ar fi „Semănatul" şi mai puţin sau deloc cu colinda de Crăciun, de Bobotează, de Paşte sau alte zile din an; conţinutul său agrar îl pune alături de alte rituri străvechi ale plugarilor, care, chiar dacă nu au un caracter de colindă, prin valorile originare ale structurii şi sensul scenariului lor, se dovedesc inseparabile, cum sunt „Tovărăşia de plug" şi formele ceremonialului aratului, „Trasul în vale", „Udătorul" sau „Tânjaua", numit în unele locuri „Plugarul", în altele „Boii Sângeorzului" sau „Boul înstruţat" şi „Cununa"; fiind altceva decât acestea, totuşi „Pluguşorul" nu prezintă o totală detaşare de ele; ipoteza că Plugul sau Pluguşorul se lega odinioară de începutul anului calendaristic, care, la romani, coincidea cu începutul anului agricol, adică la 1 martie, a fost formulată în repetate rânduri, dar niciodată discutată demonstrativ; dacă alte rituri agrare continuă să fie şi astăzi legate strâns de o fază a muncii câmpeneşti, desfăşurându-se în anotimpul consumării acesteia (Udatul sau Trasul în vale al primului plugar ieşit la aratse face primăvara; ceremonia Cununii este legată de seceriş etc.), nu se poate imagina că iniţial „Pluguşorul" s-ar fi practicat în alte împrejurări decât la debutul lucrărilor agricole, prezenţa lui iarna fiind un accident al istoriei; numai pronunţatul lui caracter de colindă este cel care i-a modificat soarta, ca şi faptul că a fost, de la început, legat de sărbătorirea Anului Nou; de asemenea, trebuie subliniat că prezenţa unor fapte de esenţă similară în spiritualitatea altor popoare europene atrage nevoia de a preciza când, cât şi cum s-a cristalizat, până la trăsături cu totul aparte, obiceiul cu plugul la români, ca urmare a unor condiţii şi posibilităţi proprii; obiceiului i se mai spune Plug sau Plugul Mare (atunci când este practicat de bărbaţi, aceasta fiind şi forma cea mai veche), Pluguşor (peste tot), Pluguleţ, Plugarul, chiar Pluguşorul Mic (când este practicat de către tineri şi copii); local însă, obiceiul prezintă şi denumiri mai puţin cunoscute, cum ar fi Cu boii, atestat în zona muntoasă a Neamţului, având caracter de unicat, boii fiind realizaţi din scândură şi pânză, în mărime naturală; în Botoşani, se spunea prin 1926, că se merge cu Hăi-hăi, spre Suceava, cu Hăiul sau cu Hăitul, cu Hăitura şi chiar De-a hăicăitul sau cu Cetâratul; practica este complexă, are elemente dramatice, elemente epice şi laice (urările şi felicitările din final); de aceea, intuind posibilităţile dramatice ale „Pluguşorului", păstrătorii acestuia le exploatează în chip neaşteptat; în Vaslui, de pildă, ceata Plugului Mare, cu patru boi, deschide porţile grădinilor, uşile de la beciuri, brăzdează, seamănă; în tot acest timp, un ins măsoară ograda cu o prăjină şi se ceartă cu altul de la un hat; apar îndată cei ce reprezintă autorităţile satului şi intervin pentru aplanarea conflictului, toate acestea alături de alte improvizaţii; se poate afirma cu deplin temei că „Pluguşorul" este epopeea grâului şi nu a porumbului, ceea ce constituie o dovadă a vechimii lui; funcţia magică şi rituală a obiceiului este dovedită şi prin faptul că, în unele sate din Botoşani, se colindă şi în faţa porţilor de la grajdurile animalelor sau chiar la fântână; în unele sate, se colindă numai la fântânile noi, construite în acel an, în zorii zilei de An Nou, la cererea gospodarului; în alte localităţi, se urează la toate fântânile, fiind o probă a fecundităţii urmărită prin ritualul „Pluguşorului"; mimarea actelor muncii agrare într-o manieră aproape rituală poate fi considerată drept dovadă a originii magice a obiceiului; în multe locuri încă, după ce este terminat colindul la fereastră, membrii cetei vin prin casă şi, cu un mic plug din lemn, trag brazde prin făina (altădată prin boabele de grâu) pusă anume de gospodari într-o albie sau covată, ceea ce pare a se lega de un străvechi rit de fecunditate; acest plug miniatural este semnalat în Oltenia şi Muntenia, dar apare rar şi în Moldova, cu precădere în zona Bacăului; concluzia generală este că „Pluguşorul" este un obicei exclusiv românesc, neîntâlnindu-se la nici unul din popoarele înconjurătoare sau mai îndepărtate (ADĂSCĂLIŢEI,p.7-8;10;16;25-26;47;50;127-129;150). Ţinând seama de unele cercetări asupra vechilor mituri egiptene, se poate presupune că „Pluguşorul" este de fapt la origini ceremonialul primei brazde, practicat de căpetenia obştii patriarhale; la români, menţiunea din texte despre „bădiţa Vasile" sau „bădiţa Troian" pare să aibă acelaşi rol (4.POP,p.78). „Pluguşorul" a fost semnalat în Dobrogea, mai ales în satele a căror populaţie provine în mare măsură din Moldova, atestat deopotrivă în judeţele Tulcea şi Constanţa, deci lângă Dunăre; aici, uneori, ceata de flăcăi şi de bărbaţi joacă la finele colindatului; variantele existente au fost revigorate odată cu prezenţa masivă a mocanilor ardeleni în Dobrogea (PRESA).

PLUMB
Cu deosebire, în noaptea Anului Nou, fetele şi flăcăii topesc plumb sau cositor şi toarnă, fiecare dintre ei, câte trei linguriţe într-un vas cu apă; forma pe care o ia metalul solidificat în acest fel prilejuieşte participanţilor (de multe ori asistaţi de o femeie mai în vârstă şi cu mai multă experienţă) să interpreteze cum le va fi viitorul în anul în care se intră; chiar şi femeile, ca să afle care le este viitorul mai apropiat, topesc plumb şi-l toarnă apoi în apă şi, dacă forma pe care o ia plumbul este aceea de cruce, este semn că respectiva va muri - Suceava (2.MARIAN,I,p.53;67; 2.GOROVEI,p.145;258). Pentru cine visează că posedă cositor sau plumb este semn de boală sau de sărăcie - Suceava (NOTE, Băncescu).

POARTĂ
Însemn de pătrundere în gospodărie, marcă a statutului social în cadrul colectivităţii săteşti; ea poate fi asemuită braţelor care se deschid cu generozitate în faţa celui care doreşte să intre în gospodărie, sau străjuieşte pătrunderea în sanctuarul trudelor şi bucuriilor familiale; poarta este ca piatra de hotar la marginea unei împărăţii şi totodată o călăuză care impune respect şi preţuire; ea este generată şi de o demnitate estetică a spaţiului obştesc, Constantin Brâncuşi incluzând-o în ansamblul său monumental de la Târgu Jiu (SMEU,p.89;NOTE,Antonescu). La nunţile din Munţii Apuseni şi în Sălaj, vorniceii sau fraţii miresei pun lângă poarta curţii sau deasupra acesteia o rudă numită ciuhă, în vârful căreia aşează o oală cu cenuşă, iar stâlpii porţii îi leagă cu funii de paie şi cu lanţuri de car; în localităţile năsăudene, în ulcica prinsă în vârful rudei se pun monede din argint; când alaiul mirelui soseşte la casa miresei, nimeni nu este lăsat să intre în curte până ce tânărul ginere sau altul mai iscusit nu împuşcă vasul (3.MARIAN,I,p.265). Textele folclorice atestă şi ele porţi ferecate cu lanţuri sau funii înfăşurate în fân şi paie, detalii menite să simbolizeze inaccesibilitatea şi castitatea fetei (EVSEEV,p.208). În Maramureş, în ajunul Anului Nou, porţile de la casele cu fete bătrâne se scot, se duc şi se ascund, ca să fie deschis drumul peţitorilor; în tot cursul nopţii de Anul Nou, porţile tuturor gospodăriilor se lasă deschise şi luminile aprinse, pentru a primi colindătorii, pentru că este o cinste să-ţi vină mulţi colindători; există şi obiceiul ca fetele, după ce se întorc de la colindat, să deschidă toate porţile caselor din sat, în credinţa că astfel va fi deschisă şi calea peţitorilor (BOGDAN,p.16;120). În Bihor, tot în ajunul Anului Nou, feciorii fură porţile de la casele cu fete de măritat şi le bagă în râu; de asemenea, dacă găsesc prin curtea vreunui gospodar lucruri în dezordine, le schimbă locul, ceea ce fac şi copiii care colindă cu „Steaua" în ajunul Crăciunului, când adună aceste lucruri şi le duc în casă sau când se îmbracă în rochia găsită uitată pe frânghia din curte (PRESA). La trecerea pe drum a cortegiului funerar, porţile gospodăriilor de pe traseu să fie închise, ca să nu moară şi alţi oameni din celelalte case - Suceava; se leagă trei ţăruşi cu fire provenite de la un steag purtat la mort şi se înfig lângă parul pe care sunt amplasate balamalele porţii de intrare în gospodărie, pentru ca feluritele boli care bântuie să nu pătrundă în ogradă - Tecuci; (2.GOROVEI,p.22;149). Serie simbolică: poartă-steag(pentru mort)-3.

POBREJENIE
În ziua de Pobrejenie (6 august), se ia o crenguţă cu şapte prune şi câteva alune şi se păstrează, crezându-se că sunt bune ca leac contra oricăror boli - Gorj (2.GOROVEI,p. 92). v. AUGUST.

POD
Loc cu dublă semnificaţie, pentru că în el se depozitează bună parte din roadele pământului (porumb, grâu, mere, nuci etc.), dar şi loc al lenei, pentru că în pod sunt abandonate unele ustensile gospodăreşti (în special cele aferente ţesutului), semn al nemuncii, al nelucrării (NOTE, Antonescu). Nu prevesteşte de bine, când pocneşte podul casei dintr-un ungher al lui - Suceava (2.GOROVEI,p.197).

PODOABĂ
În cadrul costumului popular de pretutindeni, podoabele nu sunt doar nişte piese complementare, cu funcţie estetică; ele încifrează străvechi credinţe şi rituri apotropaice; astfel, mărgelele spărgurii (veneţiene), cu circulaţie în Bihor, Munţii Apuseni, Sălaj, Maramureş, Ţara Oltului, provenind din Italia, prin Dalmaţia, sau din Bosnia, sunt considerate principala podoabă în portul fetelor care intră prima oară în „joc", constituind marca unei etape de iniţiere, de trecere de la o vârstă la alta; de la acea dată, fetele încep să fie căutate de peţitori; totodată, greutatea procurării lor din târguri determină şi marca stării sociale a purtătoarei, a condiţiei materiale a familiei din mijlocul căreia provine; după apariţia manufacturilor de sticlă din Transilvania, în sec. al XVIII-lea, aceste mărgele se fabrică şi local; deoarece astăzi nu se mai confecţionează, ele au devenit din nou piese scumpe; multe podoabe (inclusiv monede), asociate cu panglici colorate, intră în pieptănătura fetelor, indicând, şi de această dată, vârsta, starea economică şi socială a lor; dar rostul acestora este mult mai ascuns, deoarece în Banat, Bihor, Sălaj, panglicile purtate la intrarea în primul „joc" sunt păstrate pentru a împodobi cu ele băţul steagului de nuntă, invocându-se astfel beneficul asupra viitoarei familii; găteala capului are şi ea o semnificaţie magică, rituală, ceremonială; se crede astfel că podoabele vor avea puterea transmiterii frumuseţii şi sănătăţii asupra întregii vieţi a mirilor; în Ţara Oaşului, Satu Mare, Bihor, Sălaj, Arad, Timiş, Caraş-Severin, miresele se împodobesc cu zgărduţa de ochi, zgărduţa de frunte („barta"), împletită cu mărgele policrome, tivită cu monede de argint, având nu doar rol estetic, ci şi unul de marcă rituală, de îndepărtare a maleficului; de asemenea, în zilele de sărbătoare şi în ocazii ceremoniale, tinerii poartă zgărduţa cu mărgele, întâlnită în toate zonele etno-folclorice din Transilvania, Banat şi Maramureş, excelând însă, din punct de vedere estetic, cele din Bihor şi Maramureş; la intrarea miresei în casa soacrei, aceasta îi dăruieşte un şirag de mărgele negre, în timp ce rosteşte un descântec, prin care se urează tinerilor soţi să se urmeze unul pe celălalt ca boabele în salba de mărgele, iar căsătoria lor să nu se poată desface, după cum şiragul nu are capăt; apoi acest şirag este purtat toată viaţa, intrând chiar între podoabele cu care se înmormântează femeile; în cazul existenţei unor descendenţi, mărgelele negre, spărgurii, sunt moştenite din generaţie în generaţie (2.BOCŞE,p.264;271-273). Un text folcloric din Moldova atestă că punerea, la copii, a mărgelelor atrage după sine un destin negativ: „Mi-a pus la grumaz mărgele,/Să petrec zilele mele/ Tot cu necaz şi cu jele"; se crede că nu este bine să se pună băieţilor mărgele la gât, pentru că, maturi fiind, vor plânge la beţie până se vor trezi din aburii alcoolului - Ilfov;Prahova;Buzău; dacă un bărbat pune mărgele la gât, se spune că va plânge beat - Dolj;Teleorman;Bucovina; când vine preotul cu apă sfinţită, în ajunul sau în ziua de Bobotează (6 ianuarie), fetele nemăritate îşi iau mărgelele de la gât şi le pun lângă pragul uşii, fără să fie observate, ca să treacă preotul peste ele; când trebuie să treacă şi cântăreţii, le iau în grabă şi le pun iarăşi la gât, în credinţa că astfel făcând le vor îndrăgi flăcăii sau că se vor mărita mai repede - Bihor; Vâlcea;Olt;Muntenia; în unele zone, fetele aşează apoi obiectele (podoabele) de lângă prag sub perna pe care dorm, ca să-şi viseze ursitul sau ca să se mărite curând - Moldova; Suceava; dacă o fată, cu ocazia obiceiurilor din cadrul Vergelului, indică o farfurie (strachină) sub care se află mărgele înseamnă că soţul ei va fi un bărbat frumos - Mureş; Cluj; pentru tratarea junghiului (pneumonie), se cumpără mărgele mici, albastre, se pisează, se amestecă în rachiu şi se bea; ca să vadă bine până la adânci bătrâneţe, femeile sunt sfătuite să poarte podoabe (mărgele, inele, cercei); dar şi dacă şi-au pierdut din vedere este bine să poarte mărgele, ca să le revină acuitatea de până atunci a vederii - Suceava (2.GOROVEI,p.81;117;195;251;258;2.MARIAN,I,p.66;128;132-133;NOTE, Antonescu). La Ziua Crucii (14 septembrie), preotul cu crucea trece din casă în casă prin întreg satul; acolo unde sunt fete de măritat, mamele lor iau mărgelele fetelor şi le pun lângă pragul uşii, astfel ca preotul să treacă peste ele; dacă preotul sau cantorul le vede, efectul gestului se anulează; în noaptea imediat următoare, mărgelele şi trei seminţe de cânepă sunt puse sub perna pe care va dormi fata, fără ca ea să ştie ceva; a doua zi este întrebată pe cine a visat, în credinţa că acela va fi viitorul soţ - Ţara Haţegului; în noaptea Anului Nou, fetele merg în grădină şi-şi atârnă mărgelele în câte un pom fructifer, după care îl scutură, fiind concomitent atente dinspre ce parte a satului latră vreun câine, în credinţa că din acea parte le va veni şi viitorul bărbat - Ţara Haţegului (CLOPOTIVA,p. 445-447). Fetele şi femeile să nu-şi înşire ele însele mărgelele, pentru că, dacă o fac, înseamnă că îşi înşiră lacrimile şi tristeţile, că se vor ţine „lanţ" clipele rele - Moldova; Muntenia (NOTE,Antonescu). Cine jeleşte un mort sau poartă doliu nu mai trebuie să poarte mărgele şi nici o altă podoabă - Ţara Oltului (RĂDULESCU,p.288; dar interdicţia este valabilă pentru toate zonele etno-folclorice). Cine visează că posedă, înşiră sau primeşte în dar mărgele este semn că va plânge de vreun necaz - Bucovina (2.GOROVEI, p.137). Pentru cine visează că deţine bijuterii înseamnă că va fi preţuit mai mult decât merită; dacă visează bijuterii, trebuie să aibă grijă să nu fie prea darnic la cheltuielile pe care le face, sau poate să prevestească o mare dragoste; dacă visează bijutier, este necesar să fie cu mare atenţie să nu fie jefuit - Suceava (NOTE,Băncescu). Serie simbolică: mărgele-cânepă.

POIANĂ
Ca şi în cazul luncii, vâlcelei etc., lirica populară de dragoste demonstrează că poiana („poieniţa") este un simbol feminin (EVSEEV,p.135).

POM
Românii cred că fiecare arbore are duhul său; dacă duhul este bun, copacul poate fi tăiat fără nici o primejdie; dacă duhul este rău, şi copacul va da un lemn „rău", cu care nu este bine să se clădească o casă; în unele zone ale Transilvaniei, se crede în existenţa unui spirit rău, care îi omoară pe copiii nebotezaţi, numit Baba-Coaja, şi care le închide sufletele în tufişuri de soc, unde rămân până le putrezeşte corpul (2.OLTEANU,p.212). Lemnele, în special cele care sunt folosite la construcţia caselor, se taie toamna şi numai când este lună nouă sau în descreştere - Hunedoara (BALASZ,p.40). În zona Braşovului, înainte de a tăia un copac, ţăranul se închină şi se roagă de copac să-l ierte că îl taie; lemnul, din această cauză, este tăiat, de obicei, pe gerul cel mai mare, atunci când nu este în vegetaţie, când nu are sevă în el, când el este de fapt mort (NOTE, Antonescu). Nu este bine ca, la plecare, să fie lăsată o creangă, aşa cum a fost ea poziţionată iniţial, în caz că este necesar să fie ruptă dintr-un copac, pentru a fi înfiptă în pământ, în scopul de a ţine umbră copilului pe timpul cât părinţii lui au treabă pe câmp, deoarece vin măiestrele să joace acolo şi copilul poate fi pocit; şi nici a doua zi nu se înfige aceeaşi cracă în pământ, fiindcă ea ar fi putut fi folosită de măiestre, existând aceleaşi temeri cu privire la sănătatea pruncului - Ţara Oltului; pomul roditor tăiat să nu fie despicat cu pene, pentru că şi Dumnezeu va folosi tot pene, bătute pe la încheieturile celui care a tăiat arborele - Tecuci; nu este bine să se doarmă sub un pom, deoarece poate cădea ceva şi-l poate schilodi pe cel culcat acolo - Ţara Oltului; dacă înfloresc pomii spre toamnă este semn că acest anotimp se va prelungi mult spre iarnă - Muntenia; va fi toamnă lungă, când pomii înfloresc a doua oară - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA,p.97;109;145; 2.GOROVEI,p.58; 269). Copiii plăpânzi şi bătrânii neputincioşi sunt trecuţi prin borta sau prin împletitura unui pom roditor, cu tulpinile gemene, crezându-se în puterea magică dublată de îngemănarea care dă tărie, regenerare, viaţă - Bihor (4.BOCŞE,p.349). Tăiate din pădure în noaptea de Sfântul Gheorghe (23 aprilie), ramurile verzi sunt puse de feciori la porţile caselor cu fete nemăritate, ca semn de prietenie şi dragoste; se crede că aceste ramuri apără oamenii, vitele şi semănăturile de spiritele malefice, devenite foarte active în această noapte, la trecerea de la anul vechi pastoral la cel nou; ele au rolul să anuleze farmecele vrăjitoarelor, care pot lua mana vitelor, sporul viilor, livezilor şi câmpurilor, aduc sănătate, rod bogat şi voie bună în gospodărie; ramurile verzi în care se îmbracă Sângeorzul (fecior din ceată), aruncate peste semănături, aduc rod bogat; mâncate de vite, le apără contra strigoaicelor, care le fură sau le strică laptele; păstrate în casă, aduc noroc, sănătate şi belşug; din ele se aleg unele care sunt folosite la confecţionarea de cununi pentru tinerii căsătoriţi; pomilor care nu rodesc li se face o gaură în tulpină, în care se bate apoi un cui din lemn de corn (PRESA). În cântecele de jale din Oltenia mai cu seamă, creanga uscată pe care se aşează nemângâiata turturică simbolizează jalea şi ideea de moarte, după cum arborele înverzit şi livada cu iarbă verde sunt simbolurile vieţii exuberante (CARAMAN,p.196). Există obiceiul ca pomii sterpi din grădină să fie ameninţaţi primăvara; aceasta se face neapărat de către două persoane (stăpânul şi stăpâna, gospodarul şi un fiu, doi copii ai gospodarului, gospodina şi o altă femeie, doi bărbaţi etc.); una din cele două persoane merge cu toporul şi ameninţă verbal pomul neroditor, uneori lovindu-l chiar uşor în coaja trunchiului, în timp ce se rosteşte următorul dialog: „Tai pomul acesta!"; „Lasă-l că face la anul!"; sau „Faci poame la vară sau te tai?" şi se răspunde: „Nu-l tăia că-l iau eu chezăşie că face poame!", sau „Iartă-l, că are să rodească!", sau „Ba nu, că la anul viitor face fructe!"; dar pot fi înregistrate şi răspunsuri ca fiind ale copacului: „Lasă-mă că fac!"; „Nu mă tăia că fac!"; „Am să fac la anul, am să fac la vară!"; „Ba nu mă tăia/Că roade ţi-oi da!"; uneori femeia prezentă în cadrul cuplului care îndeplineşte ritualul are mâinile mânjite cu aluat şi dă asigurări că pomul va fi încărcat cu fructe anul viitor precum sunt mâinile sale pline de cocă; în final, cel cu toporul se adresează copacului: „Vezi, pomule, te-am scos acum, dar la anul să faci fructe multe, că eu nu te-oi mai scoate"; toate aceste formule se rostesc de trei ori; în Bihor, dialogul se poartă cu un copil având vârsta sub 7 ani, cuvintele rostite de omul matur fiind însoţite de gestul lovirii cu toporul la rădăcina copacului; informatorii locali susţin că astfel pot determina rodirea pomilor şi la fel procedează şi în plantaţiile de viţă de vie (3.BOCŞE,p.110-111;PRESA). Ca o sinteză a practicilor care se desfăşoară în legătură cu pomii, sunt enumerate următoarele: casa copilului (placenta) este îngropată la rădăcina unui pom roditor; cenuşa din vatră este aruncată la rădăcina pomilor; din aluatul ras de pe covată se fac colăcei şi se agaţă de ramurile pomilor care nu rodesc; este adusă la biserică sămânţă din fiecare soi de pomi, aceasta este sfinţită şi apoi amestecată cu celelalte seminţe care se pun în pământ pentru puiet; fructele şi strugurii din prima recoltă sunt daţi copiilor; gospodina unge trunchiurile pomilor din grădină cu aluatul pregătit pentru Paşte; grădinile şi viile sunt stropite periodic, dar mai ales la sărbătorile mari cu agheasmă; gunoiul trebuie pus la pomi în ziua Sfântului Gheorghe (23 aprilie), pentru a rodi bogat; în ajunul Crăciunului, se leagă pomii cu paie, pentru ca aceştia să lege şi să facă fructe; în noaptea Crăciunului, se pune funingine la pomi, pentru a rodi bogat (PRESA). Înseamnă pagubă pentru cine visează pom fără roade şi câştig pentru cel care visează pom cu roade; va avea parte de amăgiri şi înşelăciune cel care visează pom uscat; înseamnă ceartă, nelinişte pentru cel care visează copaci ieşind din pământ, dar semnifică bogăţie şi onoare pentru cel care visează copaci verzi, înfloriţi - Suceava (NOTE, Băncescu).
Pomul vieţii. Când n-a fost considerat drept expresie „vegetală" a Realităţii absolute, pomul sacru a început să fie apreciat dintr-un punct de vedere decorativ; simbolul golit de conţinutul metaforic originar s-a menţinut prin valorile sale empirice şi estetice; arta populară a tuturor ţărilor tezaurizează o întreagă serie de simboluri cosmologice, care de multă vremesunt pur şi simplu „motive decorative" (ELIADE,p.680). Pomul vieţii este unul dintre miturile străvechi ale omenirii, întruchipând în formă poetică visul irealizabil al „tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte", fiind întâlnit, ca imagine plastică realizată în variate forme, în arta tuturor popoarelor din Europa şi a multora din Asia; în legendele şi credinţele popoarelor, acest mit se înfăţişează oamenilor constant, fiind vorba în esenţă de un copac ale cărui fructe minunate sau a cărui sevă miraculoasă sunt elixire ale vieţii; în coroana copacului sau la rădăcina lui stau păsări şi animale înfricoşătoare care păzesc nepreţuitul tezaur; adâncile rădăcini ale dendrologiei drept cult străvechi şi universalitatea lui au făcut ca imagini comune lui să fie introduse nu numai în emblematica şi practica creştină şi mahomedană, ci şi în cea mozaică şi armenească din România; domeniul însă în care aceste imagini sunt prezente şi azi într-o profuziune greu de cuprins este acela al artei populare; pentru a sugera vechimea acestor credinţe, manifestată în bogăţia de forme iconografice, trebuie amintit că simbolurile creştine, printre care în primul rând crucea, având şi ele vârste de două mii de ani, sunt foarte puţin prezente în arta populară românească şi departe de a putea fi comparate ca frecvenţă cu imaginile ţinând de mituri şi de culturi pre-creştine, între care dendrolatria ocupă un loc proeminent; de pildă, pe o întinsă arie din Subcarpaţii Munteniei şi Olteniei, icoane şi cruci sunt bătute în copaci, a căror coajă creşte cu anii şi ajunge să le acopere; în alte locuri (Valea Batovei, Dobrogea), practica dendrologiei se manifestă prin agăţarea în anumiţi copaci a panglicilor colorate şi a pomelnicelor; şi în Ţara Haţegului sunt menţionate câteva puncte asemănătoare; vasul cu apa vieţii, în care este implantat pomul vieţii, apare în multe variante simbolizând momente diferite, cum ar fi de exemplu Buna- Vestire; spre sfârşitul Evului Mediu şi în Renaştere, vasul cu pomul vieţii se transformă într-un vas cu un buchet de flori, ornament al interioarelor patriciatului bogat; un alt tipar plastic este cel al arborelui vieţii iranian, figurat ca un copac cu coroana mai mult sau mai puţin dezvoltată şi cu rădăcina îngroşată ca un triunghi, sau cu un gol la rădăcină, simbolizând izvorul; lateral, copacul este păzit de păsări, animale sau oameni; simbol străvechi, originea lui este plasată în Persia şi India de obicei; arborele sfânt, arborele cosmogonic este figurat şi zeificat în India, în calitatea sa de arbore al Paradisului şi ca arbore ambroziac, de aici desprinzându-se arborii prezenţi la germani, scandinavi, arborele lui Adam, arborele ştiinţei binelui şi răului, arborele cu şarpe, arborele antropogonic, arborele de Crăciun, arborele lui Buda; arborele cosmogonic este simbolul vegetaţiei şi al vieţii universale şi în consecinţă al nemuririi; îşi are originea în Soma indiană, o plantă căţărătoare (asclepiadee), numită de botanişti Sarcostemma viminale, ale cărei flori sunt dispuse în formă de evantai; din această plantă se extrăgea un suc, care, amestecat cu lapte şi fermentat, constituia principala ofrandă în ritualul vedic; dar trebuie notată şi diferenţa existentă între acest pom al vieţii, plantă a cărei patrie este Caşmirul, şi arborele vieţii asirian (asherah), care este curmalul, ai cărui ciorchini de fructe, simetric dezvoltaţi, au devenit un element decorativ des uzitat în Orient; de remarcat că uneori cele două tipare, cel elenistic şi cel iranian, apar pe acelaşi obiect; în arta populară europeană, pomul vieţii iranian apare încadrat în geometrismul caracteristic, precum la covoarele scandinave, finlandeze şi est-prusiene; în regiunea Peninsulei Balcanice, în Albania, în Grecia, apare pe ţesături, pe lăzi de zestre sub forma chiparosului, iar forme asemănătoare se regăsesc şi în România; pe teritoriul românesc se întâlnesc, din epoci foarte îndepărtate, trei tipuri de tipare plastice ale pomului vieţii: cel local, traco-dacic, cel elenistic şi cel iranian; în linii mari, tiparul iranian este mai frecvent în Moldova, mai ales pe scoarţe, şi în Transilvania, în timp ce în sudul ţării predomină tiparul elenistic într-o formă puternic localizată; trei sunt procesele care pot fi înregistrate în cazul imaginii elenistice a pomului vieţii: primul este transformarea, sub puternica influenţă a decorului geometric simplu, concordând cu viaţa unei populaţii agricole şi pastorale, a Kantharos-ului grecesc aşezat într-o glastră ţărănească de flori, luând, de cele mai multe ori, forma cilindrică sau tronconică răsturnată a ghiveciului de pământ sau a cănii cu toartă; sub forma unui vas cu picior, a unui potir, rareori, şi acesta tot cu toarte, caz în care sunt imagini transpuse din arta cultă; cel de al doilea proces este înlocuirea, de cele mai multe ori, a vrejului de viţă de vie cu o altă plantă, fie locală, fie reprezentând stilizarea de modă orientală a unei plante exotice sau locale; în fine, poate cel mai important, al treilea proces înregistrat este dispariţia păsărilor, care s-a petrecut în mod progresiv, existând numeroase exemple în care imaginea vasului cu floare şi pasăre apare descompusă, în sensul că pasărea figurează pe acelaşi obiect, dar ca un motiv autonom; pomul vieţii figurat printr-o glastră cu flori se întrepătrunde cu tiparul iranian caracterizat prin extraordinara persistenţă a rădăcinilor sau a orificiului de la baza trunchiului; această întrepătrundere duce la o formă interesantă, în care rădăcinile se văd în vas, ceea ce conduce la victoria tiparului iranian pe întreaga suprafaţă a României, în forme pure sau combinate şi care poate fi pusă pe seama arhaicei tradiţii a bradului ca pom al vieţii, formă legată mai mult de tiparul iranian decât de cel elenistic; vasul cu flori simbolizând pomul vieţii este prezent pretutindeni, pe întreg teritoriul României, pe cele mai felurite obiecte: pe stâlpii de piatră (Valea Trotuşului), traforat la scândurile cerdacului (nordul Moldovei), pe furcile de tors (Valea Ampoiului), zugrăvit pe pereţii casei (Oltenia), executat cu tencuială colorată (Muntenia), pe cutiile de brici (Bistriţa-Năsăud); imaginea poate fi şi stilizată geometric pe pereţii albi ai caselor (Argeş), pe fondul negru al pereţilor unor case din nordul Moldovei; vasul poate fi înlocuit cu o cană cu o toartă sau două pe fondul tencuielii albe a caselor din Sălaj şi Bihor; pe lăzile de zestre de pe Valea Bistriţei, pe feţele de pernă din Maramureş şi Oltenia, pe gulerul cămăşilor din Bihor şi pe cămăşile femeieşti din Vlaşca, pe punguliţele turceşti din Dobrogea, pe scoarţele din Banat, pe cahlele din Transilvania; de cele mai multe ori, florile sunt garoafe sau lalele; tiparul elenistic (chiparos, viţă de vie, păsări) s-a transformat, chiparosul luând chipul glastrei, viţa fiind înlocuită cu o altă plantă, dar rămânând prezentă pasărea, care poate fi figurată fie în partea de sus a vasului, fie la baza lui, o clasificare precisă neputându-se face; şi această imagine se întâlneşte în mai toate regiunile României şi pe mai toate obiectele, de la arhitectură populară şi până la obiecte de uz casnic; pot fi asociate păsărilor şi animale, într-o tratare plastică de influenţă orientală; tiparul iranian (arbore cu rădăcinile anume figurate) are formule mai variate şi mai complexe, în care apar, pe lângă păsări, şi animale, oameni, oameni în şir, călăreţi; predominanţa lui pe teritoriul României se explică prin preexistenţa tiparului traco-dacic, ambele figurate în forma arborelui întreg cu rădăcini; la acest fond arhaic au fost adăugate elemente care au condus la alcătuirea de forme diverse ale imaginii pomului vieţii iranian (PETRESCU,p.39-43;48;51-54;57-59;61;130).
Pomul la nuntă. Imaginea celor doi arbori îmbrăţişaţi care apare în basme este simbolul iubirii, iar cu cât arborii sunt mai mari, cu atât este mai evidentă aglutinarea simbolului iubirii cu cel al căsătoriei şi rodirii (4.POP,p.49). În oraţiile de nuntă, tinerii sunt asimilaţi frecvent cu doi pomi în floare; analogia cu pomul şi, în special, cu bradul de la munte, se referă mai ales la mire (EVSEEV,p.191). În Bihor, după „învelitul miresei" (pieptănatul nevestesc), se săvârşeşte, după un ritual străvechi, „cununia la pom", mirii fiind conduşi la un pom roditor, ca să rodească şi ei ca pomul primăvara; ambii tineri se ţin cu mâna de o creangă verde a pomului, gestul simbolizând comuniunea sufletească şi armonia în căsnicie (3.BOCŞE,p.116). „Mărul", „mărul de cununie" sau „pomul de cununie" este un obicei semnalat numai în sudul Transilvaniei; după ce s-a împlinit anul de căsătorie, se pune mărul sau pomul de cununie „ca să aibă ei şi familia celor căsătoriţi pe cealaltă lume un pom pe care să se odihnească"; pomul se face cam pe la Sântă Măria Mică (8 septembrie) ori şi mai târziu, adică în toamna anului următor căsătoriei; însurăţeii cumpără 12 vase de lut, ulcioare, lumânări, un scaun de brad, mai multe specii de fructe şi tot felul de turte pregătite în gospodărie; apoi mai fac „capete" (parastas) după câte ulcioare au fost cumpărate; este chemat preotul în zi de duminică şi participă şi naşii de cununie, precum şi alte rude; mai sunt chemaţi şi 12 oameni săraci; după ieşirea de la biserică, se adună la cei care dau pomană de cununie, înainte de a mânca de prânz, la amiază; lângă preot, care stă în capul mesei, se aşează într-o gropiţă în pământ un pom, ca să stea tot aşa cum a stat el în grădină, în el punându-se fructe câte încap; se împleteşte din lumânări un şarpe mare cu un măr în gură, se ia apoi o bucată de pânză legată cu arnici roşu în care se pun turte, mai multe lumânări şi pe toate le pun lângă pom, acesta numindu-se „pomul lui Adam în Paradis"; lângă pom mai pun şi scaunul de brad şi împrejurul meselor aşează laviţe pentru oaspeţi; pe mese se pun ulcioarele şi lângă fiecare ulcior se pune câte un „parastas" cu pom în el, încărcat şi acesta cu fructe, lumânări, colăcei şi turte; pentru fiecare pereche de oameni - bărbat, femeie - se pune câte un astfel de parastas, iar sub pomul preotului se mai pune şi o năframă sau un ştergar frumos, pe care îl ia preotul; doar pentru nănaşi nu se pune nimic, pentru că pomul cel mare este al lor; sub picioarele preotului, împăturită în două, se pune şi blana unei oi, din carnea căreia au fost gătite bucatele de pe masă, blană pe care apoi preotul o trimite acasă; pe fiecare pom în parte, inclusiv pe cel mare, proaspeţii căsătoriţi îl ţin cu mâna dreaptă şi îl dă, rostind: „Pe astă lume să fie al dumitale, pe cealaltă lume să fie al meu"; naşul oferă în schimb un viţel; în părţile Năsăudului, pomul de cununie se pregăteşte chiar în ziua premergătoare celei în care se oficiază slujba de căsătorie, uneori în loc de pom folosindu-se doar o ramură de măr; aceasta stă pe masă până la sfârşitul cununiei (3.MARIAN,I, p.523-524). v. POMANĂ.
Pomul la înmormântare. În bocete, apar înşiruiri de arbori, pe lângă care trece sufletul în călătoria sa: salcia, trandafirul, bradul, mărul, ultimul fiind şi o întâlnire cu arborele biblic; arborele sacru este supranumit şi „axă a lumii" şi aşa se explică apariţia lui şi la nuntă, şi la înmormântare ca stâlpi la morminte, sau la răscruci, uneori înlocuit de troiţe; toate atestă un cult al arborelui sacru existent în arealul sud-est european; ca şi animalele, şi arborii sunt psihopompi, fiindcă orientează sufletele spre lumea cealaltă, sunt locuri de trecere, sau ţin de acel „arbor vitae", pom al vieţii, adică simbol de renaştere şi viaţă eternă; şi „Coloana infinitului" a lui C. Brâncuşi întruchipează arborele ca axă a universului, ceea ce observă şi P. Caraman (BUHOCIU,p.22). Acest pom este utilizat mai în toate zonele etno-folclorice din România; în Bucovina, există credinţa că sufletul străbate drum lung, timp în care trece peste multe vămi, unde îl aşteaptă de fiecare dată o sumedenie de draci, care vor să-l îndrepte spre iad; până la urmă, ostenit şi însetat, ajunge la un copac, lângă care se află o fântână, iar sub copac un scăunel; îngerul său care l-a însoţit până aici îl invită pe scăunel, apoi se duce la fântână, unde îşi potoleşte setea, urcă apoi scăriţa care este sprijinită de pom şi cu cârlige apucă crengile şi le aduce spre el ca să ia fructe; aceeaşi credinţă există şi în Banat, iar multe texte de bocete vorbesc despre pomul sau mărul care este păzit de îngeri sau spre care îngerii îndeamnă sufletul să se îndrepte; se mai crede, tot în Bucovina, că omul, neputând ajunge în Rai, unde sunt pomi destui, măcar să aibă pomul lui din care să se înfrupte; cei mai mulţi dintre români cred că pomul, numit şi „pomul Raiului", merge şi el unde merge şi sufletul; acolo ar sta veşnic verde şi încărcat cu de toate, aşa că sufletul se uită doar la el şi se şi simte sătul; iar dacă îi vine poftă de mâncare, se suie pe scăriţă, trage cu cârligul şi mănâncă poamele; cei cărora nu li s-a dat de pomană un astfel de pom stau şi se uită cu jind la ceilalţi; dar, tot în Bucovina, se mai crede că acest pom ar fi „pomul vieţii omului", care l-a hrănit pe acesta de-a lungul vieţii sale cu tot felul de fructe, precum odinioară Pomul Raiului a hrănit pe Adam şi Eva; uneori se spune că, în fapt, acest pom ar reprezenta jertfa cuvenită pentru ultima oară spre împăcarea şi împreunarea omului cu Dumnezeu; în zonele Sibiu şi Rădăuţi, se crede că atunci când Dumnezeu a scos din iad pe Adam şi Eva, sufletele celor drepţi s-au ţinut de dânsul ca un pom încărcat cu fructe, cu alte cuvinte pomul ar servi astfel ca o scară pe care sufletul ar urca-o până la Dumnezeu în cer; în Banat, textul unui bocet menţionează că, în călătoria sa, sufletul trebuie să treacă peste o mare foarte adâncă, care se numeşte Sorbul pământului; în râpa acestei mări se află un brad colosal de mare, numit Bradul zânelor; ajungând aici, sufletul îl roagă să întindă braţele sale (vârfurile sale), ca să poată trece peste mare dincolo; bradul îi răspunde la început că s-a încuibat în el un şoimuleţ, apoi că s-a cuibărit în el o vidră, pentru ca în final să-i spună că s-a cuibărit în el şi o şerpoaică (şerpoane) şi că nu poate, fiindcă s-ar trezi puii celor trei vietăţi şi, şuierând şi lătrând, ar speria sufletul care astfel ar cădea în apă; până la urmă, bradul se înduplecă şi sufletul trece pe celălalt mal, în acest caz bradul zânelor fiind sinonim cu pomul celor din Transilvania, Moldova şi Bucovina, deci o trecătoare din lumea aceasta în cealaltă; este lesne de concluzionat că simbolismul „pomului vieţii" tranzitează sensurile sale asupra existenţei umane luată în totalitatea sa, înglobând totodată mai multe semnificaţii: pom al vieţii, trecătoare din lumea aceasta în lumea cealaltă, umbrirea, răcorirea şi odihna sufletului, după ce a trecut prin toate vămile, sfârşind cu a fi pom al Raiului sau chiar însuşi Raiul; pomul de pomenire se face astfel: se ia o creangă verde, frumoasă, rotundă şi bogat ramificată dintr-un pom roditor din grădină (măr, prun, păr), mai rar cireş şi vişin; se curăţă de rămurelele de prisos şi se împodobeşte cu tot felul de fructe proaspete, dacă este vară, iar iarna cu fructe uscate, la care se adaugă şi felurite copturi: mere, pere, prune, nuci aurite, cireşe, vişine, stafide, smochine, zaharicale, turte dulci, păsărele din aluat de grâu, colăcei, scăriţe şi cârligele mici făcute tot din aluat; unele se înfig în ramurile pomului, altele se înşiră pe o aţă şi se atârnă sau se leagă de ramuri - Bucovina; în Suceava, pomul se aşează într-o cofă sau oală plină cu apă curată; de toartă se leagă o basma sau năframă şi câte una se leagă şi de pom; pomul este al preotului, iar năframa de la toarta vasului este luată de cel care îl duce; de pom, care înseamnă pomii Raiului, se sprijină totdeauna o scară făcută din făină de grâu, iar pe una din rămurele se leagă şi o sticlă cu apă; scara simbolizează drumul în urcuş pe care trebuie să-l suie sufletul în pomii Raiului, dacă are parte de aşa ceva, iar apa ca să aibă ce să bea şi cu ce se răcori; dus la biserică, pomul este dezgolit de preot şi de dascăl şi apoi aruncat în clopotniţă sau într-un ungher din curtea bisericii; dar poate fi şi dus înapoi acasă, la praznic, şi împărţit acolo la preot şi ceilalţi; în zona Sibiului, pomul mortului se face ca şi în Bucovina, dintr-o creangă de măr văratic; dacă este vară, creanga se taie cu fructe cu tot, iar dacă este iarnă se pun pe ea mere, nuci, colăcei, covrigi, nişte prescuri cu scară, pe care ar urma să se urce sufletul la cer, şi trei lumânări; apoi totul se înfige într-un colac, împletit în formă de cruce, adică „în patru cornuri"; toate se pun într-un blid mare; pomul se poartă deodată cu mortul, obligatoriu după cruce, atât până la biserică şi de acolo până la cimitir; la cimitir, podoabele pomului sunt împărţite la naşii de botez şi de cununie, drept răsplată că au botezat şi cununat pe cel decedat; pomul rămas pustiu este ulterior înfipt lângă cruce, sau se aruncă într-un râu, vale sau fântână; în zona Rădăuţi, nu doar 1-2 persoane fac pomul, ci toţi ai casei pun câte ceva, fiecare lucru pus fiind menit pentru un mort din familie; în vârful pomului se pune neapărat un măr, o lămâie sau o portocală; se mai coc, în Muntenia, Moldova şi Bucovina, crestăţi, colaci în formă triunghiulară, sfinţişori, colaci în formă de S, şi pomene sau pupeze (pomenete, în Muntenia) din grâu curat, toate la un loc purtând numele de pomene sau rai; uneori pomenele pot fi înlocuite cu două colive, una mai mare şi a doua mai mică şi 2 colaci, unul mai mare, celălalt mai mic; toate se pun pe o măsuţă sau într-un coş, pe marginea căruia se înfig beţişoare încărcate cu fructe şi colăcei, iar coşul se duce la biserică, punându-se acolo şi lumânări, totdeauna în număr fără soţ, care se aprind în timpul prohodului; în zona Rădăuţi, pomul se înfige într-o pâine, fie făcută din făină de grâu, fie din făină de porumb (3.MARIAN,III,p.112-116-121;NOTE,Antonescu).

POMADĂ v. ALIFIE.

POMANĂ
În Banat, în a 3-a, a 9-a şi a 40-a zi, apoi la 3, 6 şi 9 luni, precum şi la un an de la data morţii, românii trimit la biserică un colac mare, o lumânare de ceară şi un blid mare cu colivă, din care iau câte o lingură toţi cei care intră, rugându-se apoi pentru sufletul celui răposat; în aceleaşi zile, săracilor le este împărţită pomana, dar niciodată atât de mult ca de ziua morţilor, care cade lunea după Paşte; în această zi, după slujba desfăşurată la biserică, preotul se îndreaptă cu toată lumea spre cimitir, cântând pe drum felurite rugi şi cântări; femeile duc vase mari cu agheasmă, pentru a stropi nu numai mormintele, ci şi pe călătorii întâlniţi în drum, pe toţi cei care se apropie de ele; altele aruncă pe mormânt boabe de fasole uscată şi împart celor de faţă nişte plăcinte subţiri din aluat de făină coapte în untură de porc; după ce au mâncat la cimitir din pomana rudeniilor, se întorc cu toţii la biserică, în jurul căreia dansează cu voioşie până noaptea târziu (GRISELINI,p. 188-189). Pentru sufletul celui decedat, sunt date de pomană, peste sicriu, hainele mortului sau unele din vieţuitoarele din gospodărie (oi, vite, păsări), pentru ca să i se ierte mortului păcatele şi sufletul lui să-şi găsească pacea eternă - Suceava; să i se spele picioarele găinii dată de pomană, pentru că atunci va fi primită mai cu plăcere sau va fi mai ouătoare la cel ce o va avea - Bucovina; este considerată deosebită, dacă pomana făcută e însoţită de o icoană - Tecuci; în sens mai larg, nu este îngăduit ca primitorul să fie amăgit, ca să nu plângă morţii, care, la rândul lor, se simt şi ei amăgiţi - Tecuci; toate cele ce se dau de pomană nu se pierd, pentru că ele vor fi primite de cel milostiv pe lumea cealaltă - Bucovina (2.GOROVEI,p.72;98;110;153;199). De altfel, de cele mai multe ori pomenile făcute în ziua înmormântării sunt adevărate ospeţe, începute într-o atmosferă de tristeţe solemnă şi terminate cu o veselie reţinută, uneori încheiate cu dansuri; ulterior înmormântării, sunt practicate pomeni la trei zile, la nouă zile şi la şase săptămâni (40 de zile); la acest ultim termen, mâncarea şi băutura se împart împreună cu vasele ce le conţin, precum şi parte din hainele, lenjeria şi alte obiecte care au aparţinut decedatului;apoi, se mai fac pomeni la şase luni, la împlinirea unui an de la deces şi la şapte ani; în intervalul de la un an la şapte ani, mortul se mai pomeneşte în sâmbetele morţilor, împreună cu ceilalţi decedaţi ai familiei şi, uneori, de ziua onomastică a acestuia; acest şir de pomeni simbolizează unirea supravieţuitorilor în faţa durerii resimţite prin moartea unui membru al colectivităţii şi este totodată semnul continuării vieţii individuale şi de grup - Ţara Chioarului, dar şi în toate celelalte zone ale ţării; nu se dau de pomană lucruri sau alimente care nu sunt pe placul celui care face pomana, pentru că aceasta nu va fi primită de Dumnezeu - Muntenia; în Oltenia, în partea vestică a Munteniei şi în Chioar există practica de a se face pomana de viu, când omul, de onomastica sa (dar cel mai adesea în lunile din toamnă, după strângerea roadelor) şi în relaţie directă cu posibilităţile materiale pe care le are, invită familia, prietenii şi vecinii la masă, ca să-i fie primit darul pe lumea cealaltă şi în credinţa că, poate, după moartea sa, cei rămaşi în viaţă nu-şi vor îndeplini cum se cuvine obligaţiile; când între obiectele destinate pomenii fac parte şi unele cu valoare ridicată (piese de mobilier, eventual chiar o cameră întreagă), acestea de regulă sunt date unei (unor) rude apropiate, de cele mai multe ori nepoţilor; toate obiectele ce urmează a fi date sunt păzite cu străşnicie, deoarece numai atingerea lor constituie un sacrilegiu, din care cauză resturile alimentare rămase de la masa de pomană nu se aruncă oriunde, ci se dau pe apă, sau se îngroapă la rădăcina unui pom fructifer, în credinţa că sufletele morţilor vor veni şi se vor hrăni din acestea (1.POP,p.332-333;2. ARMĂŞESCU,p.396; NOTE,Antonescu). Semnificaţia darurilor şi pomenilor este deosebit de accentuată în concepţia tradiţională românească, din care cauză practica a fost preluată şi de copii, care îşi dau de pomană, unul altuia, fructe (mere, nuci, castane, ghinde etc.), cu ocazia jocurilor „de-a mortul" sau „înmormântarea" (DRĂGULESCU,p.155). Înseamnă bucurie, veselie pentru acela care se visează făcând o jertfă, o pomană - Suceava (NOTE,Băncescu). Serie simbolică: colac-lumânare-colivă. v. DAR.

POPĂ v. PREOT.

PORC (Suis scrofa domestica - DLRM,p.642)
Tăiatul porcului are statut de ritual de sacrificiu, cu semnificaţii etnologice descifrabile în adâncul mileniilor, când animalul era considerat ca întruchipare a spiritului grâului, a vegetaţiei în general; există credinţe care fac legătura nu cu animalul propriu-zis, ci doar cu sacrificiul, cu sângele lui; astfel, nu se iese la coasă, dacă omul nu a văzut, la Ignat (2o decembrie), sânge de porc negru; în ajunul Crăciunului, copiii se mânjesc pe faţă cu sânge de porc; este bine ca, în preajma Crăciunului, când se taie porcii, omul să se mânjească pe piele cu sânge de porc, fiindcă nu se va umple de bube peste an; atingerea sau simpla imagine a sângelui de porc este dătătoare de forţe şi apărătoare de boli, datina fiind cu rosturi fertilizatoare, analogă cu sacrificiile de porci din antichitate, consacrate unor divinităţi fecunde; porcul are şi o semnificaţie nu totalmente malefică, dar în bună parte defavorabilă, dominată de atribute negative: duşmănie faţă de om, omorâtorul său, murdărie, lene, lăcomie (COMAN,I,p.33-35). În avalanşa pregătirilor pentru sărbătorile de iarnă, tăierea porcului este o activitate semnificativă, atât din punct de vedere economic, cât şi ca ritual; tăierea porcului are loc într-o anumită zi, la Ignat, şi într-un anumit moment al zilei, de obicei în zori sau în cursul dimineţii; credinţa că porcul îşi visează moartea în noaptea de Ignat, prinderea şi înjunghierea animalului, efectuarea diferitelor semne rituale pe corpul lui, jumulirea părului pentru confecţionarea bidinelelor, pârlirea sau jumulirea pieii pentru opinci, tăierea corpului în bucăţi etc. oferă suficiente momente pentru săvârşirea practicilor rituale, menite să preîntâmpine stingerea „seminţiei" porcilor, să asigure sănătatea gazdei în noul an, să alunge spiritele rele, să prezică vremea pe o perioadă mai îndelungată de timp, să fertilizeze ogoarele pentru a obţine roade bogate; funcţia rituală a sacrificiului este bine evidenţiată de unele informaţii etnografice: la tăiere, nu trebuie să stea nimeni în preajmă dintre cei care sunt miloşi din fire, căci se crede că porcul moare cu mare greutate; carnea unui astfel de porc nu va fi bună; pe porc să nu-l vaiete nimeni; în general, porcul este străvechea reprezentare mitologică a spiritului grâului (12.GHINOIU,p.124;126;248). În partea de nord a Transilvaniei, în Muntenia şi Moldova, este curentă practica, în noaptea Anului Nou, de a pune două sau mai multe fire de păr pe vatra încinsă, dar curăţată de cărbuni, şi, dacă acestea se apropie unele de altele în răsucirea lor, este semn de căsătorie; important este ca firele de păr să fie smulse din coama porcului; aidoma se face în Suceava, dar în loc de peri de porc se taie trei bucăţi de slănină, care primesc numele acelora pe care i-ar dori fata ca soţi, apoi este chemată o pisică şi pe care bucată va pune mai întâi gura acela îi va fi ursitul; mai general, ca arie de răspândire (Munţii Apuseni, Transilvania, Maramureş, Muntenia, Moldova, Bucovina), este obiceiul din noaptea Sfântului Vasile de a merge la coteţul porcilor şi a-i striga şi, după câte strigăte grohăie porcul, după atâţi ani fata se va mărita; dacă porcii răspund după mai mult de trei strigături, acestea nu se mai iau în considerare; se fac trei încercări consecutive; sau fata bate cu piciorul în pământ şi, după câte asemenea lovituri grohăie porcul, după atâţi ani se va mărita; în Munţii Apuseni, fire de păr de porc se pun, alături de alte obiecte, sub diferite farfurii, urmând ca fetele să aleagă una dintre ele; cea care nimereşte vasul sub care sunt fire de păr de porc înseamnă că ursitul ei va fi un om bătrân şi grea şi anevoioasă va fi viaţa dusă alături de el; în Banat, pentru a merge bine familiei în anul ce vine, în ziua Anului Nou, se fierbe un cap de porc sau un purcel, dar în nici un caz găină, în credinţa că porcul râmă tot înainte, tot aşa şi treburile casei să meargă tot cu spor; nu se fierbe găină, pentru că aceasta scurmă pământul numai în urma ei şi ar însemna că şi treburile casei să fie tot în regres; în această zonă, Anul Nou se mai numeşte Crăciunul Mic sau Fratele Crăciunului (2.MARIAN,I,p.54; 67-69;96;111;PRESA). În Maramureş, lunile de iarnă sunt considerate a fi decembrie, ianuarie, februarie şi martie; când se taie porcul, i se ia splina şi se procedează astfel: capătul splinei este partea dinspre burtă şi ea este considerată a fi 1 decembrie, iar capetele din spate reprezintă data de 31 martie; apoi, se împarte splina în patru părţi egale, conform celor patru luni; care porţiune este mai groasă, adică are mai multe umflături, ar arăta în care dintre luni stratul de zăpadă va fi mai gros şi deci va fi drum bun de sanie; este de remarcat că, la mijlocul splinei, este o porţiune mai groasă, deci implicit lunile ianuarie şi februarie vor fi mai bogate în zăpadă; dacă toată splina este subţire, atunci va fi zăpadă puţină, deci nu va fi drum bun de sanie (BOGDAN,p.135). Se spune că acela care are noroc la porci are noroc în toate - Tecuci; dar porcul de culoare neagră ieşit în calea cuiva este semn rău - Neamţ; femeia, care doreşte să aibă copii, să taie capetele buricelor de la purceii unei scroafe, care a fătat pentru prima oară, să le fiarbă şi apoi să bea acea apă - Suceava; din purceii fătaţi să nu se dea de pomană nici unul, pentru că, până într-un an, vor muri bolnavi toţi porcii - Tecuci; fata de măritat iese în noaptea Anului Nou şi izbeşte de trei ori cu piciorul în coteţul porcilor şi, dacă grohăie scroafa, este semn că se va cununa în acel an - Ţara Oltului; femeile nu mănâncă fudulii de porc, ca să nu nască prunci nevolnici - Tecuci; carne de porc se mănâncă numai la Crăciun - Dolj;Prahova;Ialomiţa;Vaslui; femeia însărcinată, care nu mănâncă, în zilele Crăciunului şi ale Paştelui, carne de porc, va naşte uşor - Tecuci; să nu se mănânce carne de porc în zilele de Paşte şi de Crăciun, ca să aibă crescătorul noroc la porci - Ţara Oltului; la Ignat, când este sacrificat porcul, capul acestuia se atârnă în casă, cu râtul înainte, ca să meargă toate treburile gospodăriei bine şi să aibă gospodarul parte şi de alţi porci - Muntenia; când este sacrificat porcul, i se aşează corpul cu capul spre răsărit - Vaslui; să nu se mănânce carne de porc în ziua de Crăciun, ca porcii să nu moară peste an - Botoşani; va rămâne mereu ultimul (la coadă) cu toate treburile cel care mănâncă de la porc coada acestuia - Ţara Oltului; în seara dinspre Anul Nou, fetele nemăritate pun, pe o tavă încinsă sau pe plita unei sobe de gătit, câte doi peri de porc, fiecare dintre ele purtând formal numele unei fete şi a unui băiat, şi, dacă firele de păr tind să se apropie, se crede că fata se va căsători cu tânărul pe care îl iubeşte - Muntenia; când se vând porci, să se ia păr de la fiecare dintre ei şi să se păstreze în gospodărie, ca să nu plece odată cu ei şi norocul la porci - Ţara Oltului; oasele purcelului sfinţit şi sacrificat de sărbători sunt îngropate în ziua de Paşte, crezându-se că din ele va răsări o tufă de liliac - Suceava; în ajunul Crăciunului, preoţii citesc molitva porcului, ca să-i ferească pe cei nesacrificaţi de boli - Vâlcea; ca să nu se prăbuşească şi să rănească sau să omoare pe cineva din casă, în lutul cu ajutorul căruia se fixează astupătoarea (băbura, cahla) de la capătul dinspre pod al hornului se amestecă păr de porc - Suceava; când porcii se joacă, umblă guiţând şi cu paie în gură şi îşi fac culcuş, este semn că va veni vreme friguroasă încă de a doua zi - Muntenia;Argeş;Suceava; cine visează porci înseamnă că i-a făcut cineva farmece - Vaslui (GOLOPENŢIA,p.82;109;131-132;2.GOROVEI,p.27;33;121;159;169; 200;258; 264;280;283;2.MARIAN,I,p.88;NOTE,Antonescu). La masa de Anul Nou, nu se mănâncă de la porc coada, ca nu cumva cel ce mănâncă să rămână „la coadă" între ceilalţi membri ai comunităţii, şi nici capul, urechile şi picioarele porcului, pentru a nu avea parte, în noul an, de aceleaşi lucruri pe care obişnuieşte să le facă porcul - Transilvania (PRESA). Când îşi face porcul culcuş înseamnă că în curând vremea se va strica - Teleorman;Bârlad (2.CHIVU,p.247; BĂLĂNESCU, p.261). În Suceava, slănina dusă la biserică şi sfinţită în ziua de Paşte este bună pentru o serie întreagă de afecţiuni, cum ar fi: dacă un om sau vreo vită are vreo rană, se unge locul cu această slănină şi se vindecă; dacă se îmbolnăveşte peste an de vreo boală, om sau vită, i se dă să mănânce din această slănină şi îi trece; dacă se îmbolnăveşte cineva de friguri, se pune pe o lespede tămâie albă şi neagră şi slănină şi se afumă cu acestea; se unge locul dureros sau gâtul în cazul unei boli de gât; vitei care sângerează sau este bolnavă de orice altceva i se dă să mănânce slănină sfinţită (2.MARIAN,II,p.176). Obiceiul cu numele „Vasilca" se desfăşoară înaintea zilei Anului Nou; într-o atestare documentară din 1927, obiceiul este descris astfel: „Vasilca este un cap de porc, împodobit şi aşezat pe o tavă; căpăţâna porcului se împodobeşte în aşa fel încât să reprezinte o păpuşă, i se pun mărgele, cercei şi pe tava pe care este aşezat se pune grâu; înainte cu 3-4 zile de Sfântul Vasile, se umblă cu Vasilca, mai mult pe la cei bogaţi; colindătorii stau în mijlocul casei, iar tava se pune pe masă; se crede că Vasilca are darul de a aduce sănătate în casă"; se menţionează că relatarea se referă la zona Călăraşilor (TUDOR,p.72). În ornamentica populară, colţul de porc semnifică, precum şi dintele de lup, fermitatea şi puterea (ZAHACINSCHI,p.43). Cine visează porci în propria casă înseamnă sănătate, pentru cine visează porci sălbatici este semn că va lega o nouă prietenie sau cu un duşman se va împăca; mulţumire sufletească şi mulţi copii va avea cel care se visează mâncând şuncă - Suceava (NOTE,Băncescu). Serii simbolice: porc-grâu; slănină-tămâie.

PORUMB (Zea mays - DLRM,p.645)
Un pumn de boabe, dintre cele destinate însămânţării porumbului, se îngroapă la capătul tarlalei, pentru ca păsările cerului, în special ciorile, să nu le mănânce din brazdă - Muntenia; când se seamănă porumbul, se iau câţiva ştiuleţi, se desfac boabele de pe ei şi se pun aceste boabe să fie călcate pe drum de căruţe, ca să nu bată grindina ogorul - Ţara Oltului; puse sub o strachină sau sub un blid, de Anul Nou, şi nimerite de către o fată nemăritată, boabele de porumb prevestesc că fata va lua ca soţ un bărbat bogat - Vâlcea; în zilele de ajun ale Crăciunului (24 decembrie) şi ale Bobotezei (5 ianuarie), sub aşternutul locului unde va sta preotul, venit cu botezul, se pun câteva boabe de porumb, pentru ca şi cloşca, peste vară, să stea pe ouă; dacă preotul nu se aşează defel, gospodina îl petrece la plecare, ţinând în mână lopata cu care trage jarul din vatră, după care se aşează ea pe locul unde trebuia să stea preotul; boabele sunt date apoi la păsări - Suceava; sau se pun sub salteaua patului pe care se va aşeza preotul venit cu Iordanul, în ajunul Bobotezei, ca păsările din curte să scoată mulţi pui - Iaşi; pentru norocul tuturor animalelor din gospodărie, stăpâna casei ia, în noaptea de Paşte, doi ştiuleţi de porumb în sân, se duce la biserică, iar, după slujba de Înviere, vine acasă şi taie câte o bucată pentru fiecare animal, sau împarte boabe păsărilor, ca să fie ferite de boli şi de toate relele - Ţara Oltului; copiii care sunt de vârstă şcolară îşi pun cărţile în copaia cu mălai, pentru a-şi aminti cele învăţate, cum îşi amintesc de mămăligă - Muntenia; la cules, găsirea de ştiuleţi roşii de porumb este semn de ruşine - Tecuci; în schimb, porumbul roşu este bun să fie dat la vacile care se chinuiesc să fete, ca să le uşureze fătarea - Iaşi;Suceava; când se coc ştiuleţii de porumb în cuptor, să nu fie uitat nici unul acolo, pentru că, atunci când se face foc din nou, Maica Domnului bagă mâna până la cot în cuptor, pentru a scoate din foc ştiuletele uitat - Suceava; face mătreaţă femeia care prepară leşie din cenuşa rezultată din arderea cocenilor de porumb - Tecuci; după ce fată vaca, i se dă să mănânce boabe de porumb roşu cu tărâţe, ca să dea lapte mai mult - Argeş (2.GOROVEI,p.48;54;115;186; 209;244;247; GOLOPENŢIA, p.135;146). Gospodina pune câteva boabe de porumb sub aşternutul şi în locul unde se aşează preotul care vine în casele oamenilor cu botezul în Ajunul Bobotezei, pentru ca tot aşa să stea şi cloştile pe ouă, sau pentru a le da ulterior de mâncare cloştilor, în credinţa că puii lor nu se vor îmbolnăvi - Suceava; sau aruncă în calea preotului venit cu botezul în Ajunul Bobotezei cu boabe de porumb, considerând că astfel găinile se vor oua mai mult peste an - Bihor (2.MARIAN,I, p.128-129). În cadrul jocurilor de aflare a destinului din noaptea de An Nou, semnificaţiile porumbului pus sub vase este următoarea: în Maramureş, găsirea boabelor de porumb înseamnă că viitorul soţ va fi un om casnic, iar indicarea vasului sub care se află un cocean de porumb fără boabe înseamnă că ursitul va fi sărac sau „lăsat", adică părăsit de nevastă; aceleaşi semnificaţii se regăsesc şi în Ţara Lăpuşului (BOGDAN,p.100;2.LATIŞ,p.97).

PORUMBEL (Columba - DLRM,p.645)
Conform unei legende, porumbeii s-ar fi născut din intestinele Sfântului Apostol Petru, care suferea totdeauna de foame şi se plângea mereu din această pricină, drept pentru care Dumnezeu i-a scos maţele şi i le-a aruncat pe un pom, de unde au devenit păsările flămânde care sunt porumbeii, condamnaţi astfel să nu-şi satisfacă niciodată foamea; este una dintre cele mai bine conturate reprezentări ambivalente, comparabile doar cu imaginea calului, pendulând permanent între benefic şi malefic, pur şi impur, augural şi cobitor; este în acelaşi timp pasăre plăcută lui Dumnezeu, curată, blândă şi nevinovată, de ea nu se prinde nici un fel de vrajă sau farmec şi, din această cauză, este păcat să fie omorâtă, dar totodată cobeşte moartea, nenorocirea sau boala celui care îl creşte pe lângă casă, fiind în general semn al sărăciei şi pagubei; în acelaşi timp, porumbelul este şi emblemă a îndrăgostiţilor; fiind o pasăre fecundă devine şi simbol al elanului erotic, conotând valori ca fidelitatea, iubirea curată, fertilitatea, ca ipostaze curente ale perechii de îndrăgostiţi; pe linie creştină, porumbelul simbolizează Sfântul Duh, dar înţeles tot ca o pasăre a dragostei prin excelenţă, pentru că ea face parte dintr-un complex de semnificaţii complementare: porumbeii în stoluri mari sunt asemănători norilor, ei umbrind soarele şi pământul, aidoma Sfântului Duh care tutelează peste toată firea; norul fecundează cu ploaia sa pământul, conducând la următoarele serii simbolice paralele: porumbel-nor-fecunditate-juni (care reprezintă principiul dragostei); Sfântul Duh-nor- fecunditate-botez-busuiocul preotului-stropitul cu apă sfinţită a oamenilor, vitelor, semănăturilor; când imaginea porumbelului apare în colinde, el simbolizează Sfântul Duh; porumbeii sunt consideraţi ca şi junii (porumbeii=feciori; porumbiţele=fete), iar, într-o colindă din Ţara Oltului, ni se narează că ei sunt primiţi în casă precum produsul agricol cel mai de preţ, grâul, care, fiind vânturat, este curat; în oraţiile de nuntă, porumbiţa o reprezintă pe mireasă, urmărită în zborul ei de către colăcerii mirelui; în lirica de dragoste, perechea de porumbei, ca şi pomii înfloriţi, simbolizează pe cei doi tineri îndrăgostiţi; dar porumbeii întruchipează şi ceea ce este negativ şi împotriva lor trebuie dusă o adevărată luptă - Bacău; hulubii nu sunt buni la casa omului, fiindcă ei iau toată dragostea dintre soţi şi până la urmă îi desparte; dar carnea porumbelului consumată devine leac împotriva singurătăţii, pentru că ea stârneşte dragostea cuiva; în basme, porumbelul este un animal-mesager, conducând eroul spre tărâmurile fermecate, purtând veştile dintr-o lume în alta, pătrunzând în locuri inaccesibile şi îndeplinind şi alte numeroase munci diferite; sau este metamorfozarea unui erou divin, fiind uneori mesager al lui Dumnezeu, vestind primul că dincolo de ape este pământ, sau ajută alte vieţuitoare, din postură divină, la facerea lumii; este o pasăre-mesager, dar nu este niciodată o pasăre funebră, precum este corbul, veştile pe care le aduce sunt de bun augur, chiar şi în contexte ceremoniale în care nota dominantă este moartea; în unele texte folclorice, porumbelul este atestat ca pasărea-suflet, adică acea întruchipare executată din lemn, care este aşezată în vârful crucilor şi al unor însemne de mormânt, denumită local porumb şi porumbel, având penajul colorat, spre coada răsfirată, în tonuri vineţii; dacă un om moare fără lumânare, se prind doi porumbei, cărora li se pun între aripi câte o lumânare şi li se dă drumul să zboare, în credinţa ei vor duce lumină mortului - Banat; important este că porumbelul nu se pune la mormântul fetelor, ci doar la cel al tinerilor necăsătoriţi, nelumiţi, preluând astfel funcţia de mediator între lumea de aici şi cea de dincolo, precum funcţie asemănătoare o are şi bradul de înmormântare; cu această semnificaţie, porumbelul apare şi pe scoarţele ţărăneşti, pe alte ţesături de interior, pe ceramica populară, în contexte simbolice vădit psihopompe, fiind o reprezentare a sufletului care se întrupează compensatoriu, ca să-i viziteze pe cei rămaşi în viaţă; dar şi pentru a-l înlocui pe cel decedat, astfel că porumbelul poate să-i ducă celui mort, în lumea de dincolo, împărtăşania pe care i-o încredinţează preotul; tot la nivel metaforic, ceata de colindători este simbolizată de ceata de porumbei, care se aşează pe acoperişul casei gospodarului, de unde îi laudă hărnicia şi belşugul, sau peţesc tânăra nemăritată, sau urcă spre ceruri, pentru a transmite lui Dumnezeu rugăminţile gazdei colindate; în Vâlcea, se crede că, la casa unde se înmulţesc şi unde sălăşluiesc porumbei va rămâne totul pustiu, că acolo va veni sărăcia şi alte nenorociri, sau pur şi simplu oamenii se feresc să-i crească, pentru că ei sunt aducători de boală, în special a unor boli de plămâni, ultima credinţă fiind atestată şi în Muntenia; când mireasa pleacă la biserică pentru cununie, să se uite spre răsărit şi să spună: un porumbel şi o porumbiţă, adică să aducă pe lume ulterior un băiat şi o fată - Muntenia; este semn bun pentru acela căruia îi iese în cale un porumbel - Dolj; Teleorman; Prahova;Ialomiţa;Constanţa;Neamţ;Botoşani; porumbelul la casa omului este semn de bine, dar unii consideră că este şi aducător de necazuri - Neamţ;Suceava; imaginea lui apare amplasată frecvent, cu rol de giruetă, la coamele caselor, sau pictat pe firmele de la hanuri şi birturi - Dolj;Ialomiţa;Tecuci;Constanţa; se crede că hulubii sunt atât de curaţi, încât de ei nu se prinde nici un fel de farmece sau vrăji - Bucovina; cine are porumbei în curte să nu vorbească despre ei în timpul mesei, pentru că fug şi nu se mai întorc - Moldova; se crede că este bine ca tinerii ce se iubesc să mănânce împreună inimă de porumbel, pentru a trăi fericiţi ca hulubii - Tecuci; se vor îndrăgi din nou cei certaţi vremelnic, dacă li se dă să bea apă din vasul din care obişnuit beau porumbeii - Transilvania; dar, în acelaşi timp, se crede că nu este bine să creşti hulubi în casă, pentru că ei trag a sărăcie - Suceava; şi nici să fie înmulţiţi în casă, pentru că aduc pagubă - Muntenia; să nu se mănânce cap de porumbel, pentru că acela ce o face se poate îmbolnăvi de plămâni - Teleorman; dacă le merge bine porumbeilor de pe lângă o casă, atunci fetele din acea familie nu vor avea noroc - Bucovina; când gânguresc îndelung hulubii, este semn de ploaie - Suceava; visarea unui porumbel ucis semnifică moartea unui prieten; cel ce visează că prinde un porumbel înseamnă că se va căsători, sau va fi invitat la o căsătorie, sau la o întâlnire cu un prieten; cine visează că are porumbei să se aştepte la musafiri şi tot la musafiri să se aştepte şi cine visează porumbei de dimensiuni mari; cine visează porumbei sălbatici să se aştepte la răutăţi din partea unor femei - Suceava (3.MARIAN,III, p.311-313; 2.GOROVEI, p.81;109;110;164;169;200; 266;280; 288; URSACHE,p.138 ;BUHOCIU,p.124; HERSENI,p.236-237; ADĂSCĂLIŢEI,p.131; COMAN, II,p.16-20;EVSEEV,p.192-193;NOTE,Antonescu;Băncescu).

POST (A POSTI)
Interdicţie de a consuma diferite alimente, prescrisă credincioşilor de către biserică în anumite zile sau perioade de timp (ŞĂINEANU,IV,p.242). „A posti", în mentalitatea tradiţională ortodoxă, nu înseamnă doar interdicţie în consumarea de produse de origine animală, inclusiv lapte şi ouă, ci şi oprirea de la orice muncă, sau măcar de la unele activităţi gospodăreşti specifice, iar, în timpul marilor posturi (Postul Paştelui, Postul Crăciunului, Postul Adormirii Maicii Domnului etc.), abţinerea de la ceea ce se consideră că întinează curăţenia trupească şi sufletească, de la ceea ce este păcat să fie săvârşit; au fost inventariate circa 130 de zile, care sunt „ţinute" de popor prin nelucrare, fără a aduna la această cifră duminicile de peste an, zilele de marţi şi joi post-pascale, sau zilele de vineri din Postul Paştelui; actualmente, mai pot fi numărate totuşi peste 50 de zile, la care trebuie adăugate şi cele 52 de duminici din an, ceea ce duce la circa 110 zile de nelucrare; astfel sunt „ţinute" următoarele zile: marile sărbători ale calendarului bisericesc legate de Naşterea (25-27 decembrie), Moartea şi Învierea lui Iisus (Paştele - 3 zile), Botezul Domnului (6 ianuarie), Rusaliile (3 zile), Sfânta Maria (15 august şi 8 septembrie), Sfântul Ioan Botezătorul (7 şi 24 iunie), Sfântul Vasile (1 ianuarie), Sfântul Gheorghe (23 aprilie), Sfinţii Petru şi Pavel (29 iunie), Sfântul Dumitru (26 octombrie), Sfântul Andrei (30 noiembrie), Sfântul Nicolae (6 decembrie), precum şi alte sărbători ca: Sfântul Petru de Iarnă (16 ianuarie), Sfântul Trifon sau Trif-Nebunul (1 februarie), Stretenia sau Ziua Ursului (2 februarie), Filipii de iarnă (3-10 februarie), Dragobetele (24 februarie), Sfânta Eudochia sau Ziua Dochiei (1 martie), Sfântul Teofil sau Sân Toader (prima sâmbătă din Postul Paştelui), Sfântul Alexie sau Bojiile (17 martie), Bunavestire (25 martie), Soborul Arhanghelului Gavril (26 martie), Sâmbăta lui Lazăr (ultima din Postul Paştelui), Săptămâna Luminată sau a Tămăduirii (Prima săptămână post-pascală), Duminica Tomii sau Paştele Blajinilor (prima zi de duminică după Paşte), Sfântul Prooroc Isaia (9 mai), Sfântul Gherman (12 mai), Todorusele (la mijlocul perioadei dintre Paşte şi Rusalii), Sfântul Iuda (19 iunie), Sânzienele sau Drăgaica (24 iunie), Sfântul Procopie (8 iulie), Sfântul Prooroc Ilie (20 iulie), Sfântul Foca (23 iulie), Sfântul Pantelimon (27 iulie), Ziua Ursului (1 august), Schimbarea la Faţă (5 august), Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie); conform codului moral tradiţional, omul din popor aşteaptă recompensa divinităţilor, prin obţinerea unor roade bogate, care să anuleze astfel pierderea unor zile de muncă, pentru că, încălcând rânduiala ar putea atrage răzbunarea vreunui sfânt sau demon (PRESA). Să nu se înţarce pruncul în zi de post, deoarece acesta îşi va duce viaţa numai în sărăcie - Tecuci; dacă un copil a mâncat de dulce într-una din zilele Postului Paştelui (Postul Mare), mama lui va trebui să mănânce de post în Duminica Învierii Domnului - Galaţi; fetele care postesc în ajunul Crăciunului (24 decembrie), până la miezul-nopţii, şi nu scot nici un cuvânt, când se privesc în oglindă nu se mai văd pe ele, ci văd în ea chipul viitorului soţ - Suceava; la lăsatul de sec pentru intrarea în Postul Paştelui (Postul Mare), nu este bine să se strângă masa, ci să se lase aşa cum s-a mâncat pe ea, cu bucate şi vin, pentru că, peste noapte, vine norocul şi mănâncă şi el - Ialomiţa; în ziua lăsatului de sec de brânză pentru Postul Mare, rudele şi vecinii îşi cer iertare unii altora, ca să intre în post curaţi - Muntenia; să nu fie încălcată interdicţia de a consuma carne în Săptămâna Albă (sau a Brânzei) şi aidoma în timpul Postului Mare, pentru că este rău de pagubă - Vâlcea; la lăsatul de sec pentru Postul Crăciunului (14 noiembrie), să se dea păsărilor multă mâncare, pentru ca vara ele să nu mănânce bucatele din grădină - Vâlcea; nu se scot cloşca şi puii din casă în zi de post, pentru că îi va fura uliul sau cioara - Botoşani; în general, nu se pune borşul la acrit în nici una din zilele de post, de teamă ca persoanei care prepară amestecul să nu-i iasă bube pe corp - Suceava (2.GOROVEI,p.29;53;60; 168;182;189;200;243;252). În zilele de post, nu se scoate gunoiul afară din casă şi nu se pune mâna pe mătură; nu se toarce şi nu se spală cămăşi - Vrancea (2.STAHL,p.186).
Postul Mare; Postul Paştilor (Paştelui; Păresimi) - Denumit şi Păresimi sau Postul Mare, deoarece durează cel mai mult (şapte săptămâni). În această perioadă, biserica recomandă să nu se mănânce de dulce, ci numai de sec; sunt interzise petrecerile cu muzică, jocurile şi nunţile, certurile, bârfele, cuvintele urâte şi înjurăturile („Trebuie avut grijă nu numai la ce intră pe gură, dar şi la ce iese din gură"); încălcarea este considerată păcat; postul constă în abţinerea de la mâncare şi de la băutură cât mai mult timp; nemâncând o zi întreagă (postul negru), sau mâncând doar pâine şi apă, spre seară; este stăpânită orice pornire trupească, lăsându-se loc pentru preocupările sufleteşti, pregătirii în Duh, pentru Învierea Mântuitorului Iisus; ţinerea Postului Mare favorizează regenerarea întregului organism uman şi stăpânirea de sine prin rugăciunile specifice; tradiţia religioasă din România recomandă ca, în prima săptămână a Postului Paştelui, să se mănânce gradat astfel: luni şi marţi se ţine post negru, miercuri, după Liturghie, mâncare uşoară, joi şi vineri se consumă numai mâncare uscată, iar sâmbătă şi duminică se poate găti cu ulei; prima zi a Postului Mare poartă numele de Lunea Curată; în ultimele decenii, datorită felului de viaţă mult mai dinamic, Postul Paştelui s-a redus simţitor la respectarea de către credincioşi cu deosebire a primei şi ultimei săptămâni, în rest postindu-se doar în zilele de vineri, ceea ce oricum cei cu teama de Dumnezeu o fac în tot restul anului; fenomenul nu este general, ci se regăseşte cu precădere la populaţia orăşenizată; postul (şi, în general, toate posturile) nu trebuie respectate de către bolnavi şi călători (PRESA;NOTE,Antonescu). Ca păsările cerului să nu strice semănăturile, se iau resturile de la ospăţul care a avut loc pentru lăsatul de sec la intrarea în Postul Mare şi se aruncă afară, în diferite direcţii, chemând totodată la mâncare toate neamurile de zburătoare - Mehedinţi; sau se ia o aţă de cânepă, tot în această zi de lăsat de sec, se înnoadă de nouă ori, ţinând mâinile la spate şi ochii închişi, timp în care se rosteşte un descântec menit să împiedice păsările cerului să vadă semănăturile - Mehedinţi; în prima săptămână din Postul Mare, nu se lasă aluatul de pâine afară, peste noapte, fiindcă se crede că Sân Toader s-ar vânzoli prin plămădeală şi pâinea nu ar mai creşte - Suceava; la mijlocul Păresimilor este bine să fie numărate ouăle făcute până atunci de găini, pentru ca gospodarii să nu rămână fără glas - Vâlcea (2.GOROVEI,p.8; 184; 209). În ziua Lăsatului de Sec se face „Strigarea peste sat", textele schimbate între grupurile de tineri ironizând cu deosebire fetele „bătrâne" şi flăcăii „tomnatici", implicând deci întreaga comunitate sătească - Teleorman (CRISTEA,p.46). Dacă în ziua Lăsatului de sec de carne, soarele răsare pe cer senin, înseamnă că semănăturile vor da rod bogat (PRESA). În Vlaşca, în duminica Lăsatului de sec, femeile ies în poartă, cu o cană de vin şi cu alviţă, şi dau copiilor câte un pahar de vin şi o bucată de alviţă; în multe zone din Muntenia, inclusiv în Bucureşti, la petrecerea în care „se bate alviţa", legată cu aţă de grindă sau de tavan, se pune în aceasta o monedă, pe care o ia copilul care o nimereşte cu gura; aşa se petrece până după miezul nopţii, pentru că se crede că în această zi Iisus Hristos stă la judecată, iar ei trebuie să fie de strajă la aceasta (2.MARIAN,I,p.215; NOTE,Antonescu). Serie simbolică: sfoară(cânepă)-nod-9-descântec.

POTÂRNICHE (Perdix perdix - DLRM,p.648)
Zgomotul puternic al zborului ei şi viaţa pe care o duce în stoluri mici ca număr de exemplare au fost explicate, de omul tradiţional, ca fiind urmarea faptului că, odinioară, potârnichile au speriat, prin bătaia aripilor lor, pe Maica Domnului, ceea ce le-a atras blestemul să trăiască risipite, să zboare repede şi să provoace spaima călătorilor ocazionali, care trec neatenţi pe lângă holde şi tufişuri (COMAN,II,p.103-104). Cine visează că ţine pe lângă casă potârnichi înseamnă că se va căsători cât de curând - Suceava (NOTE,Băncescu).

POTCOAVĂ
Se crede că este bine să se pună o potcoavă, căzută de la cai pe drumuri, în cuibarul găinilor, ca ele să se apuce temeinic de clocit - Teleorman; se aşează pe pragul uşii o potcoavă, pentru ca farmecele şi alte rele de ea să se prindă şi astfel casa să fie păzită - Bucovina (dar credinţa este răspândită peste tot în ţară, în sensul că potcoava pusă pe pragul uşii aduce noroc); ca să nu plece cumpărătorul din prăvălie fără să fi târguit ceva, este bine să se bată pe pragul uşii sau sub el o potcoavă cu faţa neuzată în sus sau cu deschizătura ei orientată spre în afară - Vâlcea (credinţă şi obicei întâlnite, de asemenea, în mai toate zonele ţării); ca să se mărite, fetele pun în cenuşa vetrei o potcoavă, pe care nu o scot de acolo până ce nu li se împlineşte destinul - Bihor; este bine ca, înainte de a mulge vacile, în vasul de lapte să se pună apă şi o potcoavă găsită, apoi să se spele găleata cu acea apă, în credinţa că astfel nu va putea nimeni lua mana animalelor - Bucovina; ca să nu moară porcii, li se bate o potcoavă găsită în troaca din care mănâncă, pentru a fi feriţi de boli - Ţara Oltului (2.GOROVEI,p.54;157;172;249;GOLOPENŢIA, p.132;NOTE,Antonescu). Este bine ca, în ziua de Crăciun (25 Decembrie), în găleata cu apă să se pună o potcoavă găsită şi apoi acea apă să fie dată de băut la vite, ca să fie tari şi rezistente la boli ca fierul din care este făcută potcoava (PRESA). v. FIER.

POTIR
În colindele din Ţara Oltului, paharele, ceştile, ulcelele, din care sunt serviţi participanţii la botezuri, cununii, pomeni şi înmormântări, sunt descrise ca având forma unui potir, evidentă fiind aici influenţa bisericii, pentru că în potir se pregăteşte şi se păstrează Sfânta Împărtăşanie (cuminecătura, grijania), adică el conţine trupul şi sângele Mântuitorului; dar potirul preia, la rândul său, semnificaţiile antice ale cupei imortalităţii, al cărei conţinut era laptele matern, apoi vinul tinereţii veşnice (HERSENI,p.196). Se crede că, pentru a scăpa de dureri de cap, este suficient ca suferindul să se uite în Sfântul Potir - Bucovina (2.GOROVEI,p.42).

POVESTE v. BASM.

PRAG
Este unul dintre elementele de arhitectură care conotează deosebit de multe practici rituale şi credinţe, deoarece el este acela care delimitează spaţiul interior de cel exterior; din acest motiv, mirele trece mireasa peste pragul casei; sub prag, se îngroapă bani, măsura mortului etc.; este locul unde stă şarpele alb sau şarpele casei; pragul protejează pe noul-născut, izolează lehuza, amendează unele deprinderi proaste ale copiilor, contracarează intervenţia malefică a Mumei Pădurii şi a strigoilor, conservă sporul şi norocul casei la scoaterea mortului din locuinţa sa etc.; de pildă, dormitul, noaptea, cu capul pe prag, la limita dintre cele două spaţii, este sancţionat prin provocarea de infirmităţi fizice de către Ceasul-rău (CAPESIUS;NOTE,Antonescu). Pentru ca anul să fie îmbelşugat, se pun, de Paşte, de o parte şi de cealaltă a pragului, glii de iarbă verde, pe care calcă toţi cei care se întorc de la biserică - Vâlcea;Tecuci; cu deosebire la prima naştere, se face în pragul uşii de acces în casă o gaură, unde se pun, pe o bucată de pâine, câteva picături din laptele de la sânul mamei, împreună cu trei boabe de piper, trei de tămâie, puţină sare şi un petic din cămaşa pătată de sângele scurs la naştere, totul învelit într-o cârpă pusă în acel orificiu, crezându-se că mama nu va mai pierde laptele, indiferent cine-i va intra în casă, deoarece pragul este considerat ca fiind talpa casei - Ţara Oltului; dacă un copil se naşte cu diferite semne pe corp, mama lui să se aşeze cu el pe pragul uşii şi să-l lingă de trei ori pe frunte, în timp ce bat clopotele şi toaca la biserică, pentru că semnele vor pieri în timp, precum se trec şi sunetele clopotelor şi ale toacei - Suceava; ca să meargă mai repede singur, copilul este luat şi dus de mânuţe până la pragul uşii, iar înaintea lui maică-sa îi taie câteva pene de găină - Suceava; ca să nu mai plângă neîncetat, este bine ca mama să-i dea copilului sân pe pragul uşii, în prima duminică de la naşterea acestuia - Muntenia; dacă pruncul are vreun tic, să fie alăptat de mama lui pe pragul uşii, în timp ce la biserică se toacă pentru liturghie - Moldova; cine va întinde mâna peste prag, ca să-i fie sărutată, va avea mulţi copii - Suceava; ca să-i meargă bine celui care pleacă într-o călătorie, să i se pună pe pragul uşii puţină făină - Tecuci; la scoaterea mortului din casă, în ziua înhumării, sicriul este atins de câte trei ori de fiecare prag peste care este trecut, considerându-se că omul decedat îşi ia rămas bun de la locuinţa sa, de la rude şi cunoscuţi - Suceava; fetele încep măturatul, în câşlegi (intervalul de timp dintre două posturi), dinspre prag spre interior, în credinţa că astfel le vor veni peţitorii mai curând - Suceava; untul se alege mai repede, dacă baterea laptelui este începută pe pragul uşii - Suceava; cui stă pe pragul uşii îi va ploua la nuntă, dacă este un tânăr, iar, de-i bătrân, îi va ploua în ziua morţii - Dolj;Suceava; se spune că îşi mănâncă norocul cel care mănâncă aşezat pe pragul casei - Moldova;Suceava; se crede că nu este bine să se dea mâna cuiva peste prag, pentru că moare unul dintre ei - Suceava; femeia însărcinată să nu se aşeze pe pragul uşii, pentru că, în caz că vine cineva şi izbeşte cu toporul în prag, ea va da naştere unui copil cu buza crăpată - Muntenia; de asemenea, să nu doarmă pe pragul casei, fiindcă va avea naştere dificilă - Tecuci; când copilul născut are vreun tic, de pildă face din gură ca purceii, sau ca porumbeii, sau are bube pe trup, el poate fi vindecat, dacă i se dă să sugă de către mamă pe prag, cu picioarele aşezate pe o mătură şi privind spre casă, în trei zile de vineri consecutive, sau în zile de miercuri şi vineri - Ţara Oltului; când se intră în tribunal, cei certaţi cu legea obişnuiesc să calce de trei ori cu călcâiul piciorului pe pragul uşii de acces, ca să tacă şi mărturiile împotriva lor, tot aşa cum tace şi pragul, iar procesul să le fie favorabil - Suceava (2.GOROVEI,p.20; 33;35;58;103;116;134;143;153; 158; 162;170;192;196;201;241; GOLOPENŢIA,p.95;102-103). În Banat, înainte de a se pleca la botez, moaşa ia copilul şi îl atinge uşor cu creştetul capului de pragul uşii, ca să nu se prindă deochiul de el; sau îl încredinţează pe fereastră, zicând: „Cum se ţine fereastra de casă, aşa să se ţină pruncul de mama sa"; în plus, în drum spre biserică, moaşa observă ce oameni întâlneşte în cale, cum arată aceştia şi care le este purtarea, în credinţa că şi pruncul va fi tot aşa când va creşte mare (3.MARIAN, II,p.113). În descântecul „de spaimă", folosit când copilul se trezeşte din somn, pruncul este aşezat la asfinţitul soarelui pe pragul uşii, cu faţa către apus, punându-i-se alături o secure şi o seceră - Mărginimea Sibiului (1.PAVELESCU,p.77). La intrarea în biserică pentru cununie, tânăra soţie are mare grijă să nu treacă înaintea soţului, spunându-se că astfel gestul ar conduce la o căsnicie în care ar dicta supremaţia feminină, cârmuirea papucului; la ieşirea din biserică, nu se calcă pe prag, ci se păşeşte peste el, iar tinerii căsătoriţi nu-şi vorbesc unul altuia şi se despart imediat, întorcându-se fiecare la casa lui împreună cu alaiul - Maramureş (BOGDAN, p.22). După cununie, se iese din biserică într-o anumită ordine; astfel, primul iese mirele, apoi mireasa, în credinţa că acela care iese primul va conduce gospodăria - Maramureş (DĂNCUŞ, p.184). Când tinerii căsătoriţi se întorc la o singură casă, obişnuit la casa mirelui, mirele îşi ridică mireasa în braţe şi o trece peste prag, sau gestul acesta poate fi făcut de socrul mare, dar mai cu seamă de un vornicel, pentru ca fata să nu atingă cu picioarele pragul, în semn de schimbare a statutului său social; chiar şi când păşeşte singură, mireasa trebuie să aibă grijă să nu atingă pragul, fie la ieşirea de la biserică, fie când vine acasă - Transilvania;Bucovina (3. MARIAN,I,p.448; 4.POP,p.153;NOTE,Băncescu). Când se scoate sicriul din casă, acesta este lovit de trei ori de pragul uşii de la tindă, sau de trei ori de fiecare prag peste care se trece, în semn că mortul mulţumeşte casei unde a locuit şi că îşi ia rămas bun de la toţi cei adunaţi ca să-l petreacă la cimitir - Bucovina (3.MARIAN,III,p.172-173). Serii simbolice: prag-lapte-pâine-piper-tămâie-sare-pânză-sânge-trei; prag-iarbă(verde)-Paşte; prag-salivă-frunte-clopot- toacă-trei; prag-pene de găină; prag-alăptat-duminică; prag-făină; prag-alăptare-mătură-vineri/miercuri; prag-asfinâit-secure-seceră.

PRĂPASTIE
Se crede că acela care visează că a căzut într-o prăpastie va muri (2.GOROVEI,p.149).

PREOT
Mecanismele mentalităţii tradiţionale operează şi în acest caz cu perechi opozabile, fie în planul realităţii contextuale, fie în planul semnificaţiilor adjudecate de una şi aceeaşi entitate; ca şi credinţele care anturează biserica, cele care îl vizează pe preot se dezvoltă pe un palier benefic numai când acesta îşi exercită atribuţiile sale sacerdotale; ca existenţă strict umană (şi profesională), în mare parte şi datorită vestimentaţiei sale consacrate, dar şi datorită unor comportamente izolate care au afectat imaginea sa în lumea rurală dezechilibrând-o (conform zicalei „să faci ce zice popa şi nu ce face el"), omul tradiţional l-a ipostaziat pe preot într-o lumină malefică, uneori considerându-l chiar o întruchipare a diavolului; din această cauză, colectivitatea umană tradiţională îl acceptă tacit, îl respectă, dar, în plan mental, este prea puţin înclinată la reverenţiozitate; în schimb, când este în exerciţiul funcţiunii, adică preotul devine producător de sacralitate, efectele prezenţei lui sunt pozitive; exemplele sunt multe şi sunt focalizate fie la marile momente ale anului, atunci când preotul trebuie să sfinţească darurile sau ofrandele (Paşte, zilele morţilor etc.), fie în cazurile când acesta trebuie să apară în casele oamenilor cu prilejuri diferite, legate însă toate de funcţia sa divină (Bobotează, înmormântare, molitve etc.); în acest sens, femeile din unele zone ale Moldovei pun o legătură cu seminţe de varză pe scaunul pe care urmează să se aşeze preotul venit, în Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), cu crucea şi cu agheasmă pentru a binecuvânta şi stropi casa, în credinţa că, şezând cât de puţin pe ea, varza ce va fi să răsară nu va mai fi mâncată de omizi (BURNAZ,p.41). Este bine să se arunce cu boabe de porumb în calea preotului care vine cu crucea de Bobotează, ca să se ouă găinile, iar, după plecarea acestuia, să se măture în urma lui, pentru a nu mai avea purici peste vară - Bihor; când vine în casa omului cu botezul (în Ajunul Bobotezei), cu slujirea pomenilor sau ca să facă molitvă (rugăciune pentru iertarea păcatelor, citită în împrejurări speciale - ŞĂINEANU,III,p.413), este bine ca preotul să stea pe pat cât mai mult cu putinţă, în credinţa că tot aşa va sta şi cloşca pe cuibar - Tecuci; fetele cred că, dacă vor călca în urmele preotului venit cu botezul, se vor mărita curând - Bucovina; este bine ca fata, din casa botezată de preot în ziua de ajun a Bobotezei, să se culce peste noapte în locul unde a stat preotul cu picioarele, punând sub cap mărgelele, peste care a trecut preotul, şi busuiocul, luat din căldăruşa preotului, crezând că numai astfel îşi va visa ursitul; uneori, se pune puţin gunoi în locul unde calcă preotul cu picioarele, apoi se ia gunoiul acela şi se doarme pe el, în credinţa că fetele îşi vor visa viitorul soţ - Ţara Oltului; mai obişnuiesc fetele să iasă după preot în poartă şi să observe cine trece pe stradă în acel moment: dacă trece un om în susul satului, în acea parte se vor mărita, iar, dacă trece în jos, la una din casele din acea parte se vor duce după cununie - Ţara Oltului; în noaptea spre Anul Nou, pentru a-şi afla ursita, fetele obişnuiesc să aşeze două oglinzi, una în faţă, cealaltă în spate, punând lângă ele şi câte o lumânare aprinsă; apoi privesc cu atenţie, fără să se mişte; pentru cea care zăreşte în oglindă mulţi preoţi este semn că în acel an va muri - Suceava; nu este bine să se vorbească, atunci când iese preotul din altarul bisericii în timpul oficierii slujbei, pentru că Dumnezeu ia graiul celui ce încalcă interdicţia - Tecuci; în schimb, întâlnirea cu un preot este de rău augur, mai rea fiind doar întâlnirea cu un iepure; pentru a anula efectele negative, trebuie să se arunce în urma lui cu paie, fân, beţe, pietre, un ac sau orice altceva există la îndemână, obiectul aruncat neavând, în acest caz, nici o conotaţie simbolică explicită, afară de gestul de a arunca, de a aşeza un obstacol între cele două „lumi" - Ţara Chioarului; Dolj; Ilfov; Prahova; Buzău; Ialomiţa; Iaşi; Bucovina; Suceava; aruncarea obiectului este însoţită de expresia „ptiu, piei, drace!" - Suceava; cel căruia îi iese un preot în cale va fi bătut de cineva - Suceava; efectul malefic al întâlnirii poate fi anulat şi chiar schimbat în bine numai dacă se trece drumul de-a curmezişul - Bucovina; sau dacă, la întâlnire, se va trece prin dreapta preotului - Botoşani; îi va merge rău celui căruia îi iese preotul în cale, din care cauză se crede că este mai bine ca drumeţul să se întoarcă din drum, indiferent cât de importante i-ar fi treburile - Vrancea; se mai crede că, dacă preotul, intrând în casă, zăboveşte pe pat, laviţă sau scaun, ca să se odihnească, atunci vacile, care trebuie să fete, se vor culca - Bucovina; intervenţia în modificarea imaginii consacrate a preotului poate atrage tulburarea ordinii naturale, pentru că se crede că nu mai plouă, dacă preoţii se tund - Dolj; este rău de moarte pentru cel ce apără de câini pe preotul venit cu botezul în Ajunul Bobotezei - Vâlcea; şi tot rău de moarte este pentru gospodarul la care se sfârşeşte în sat umblatul preotului cu botezul - Tecuci; din vinul de la slujba de înmormântare trebuie să bea mai întâi preotul şi apoi ceilalţi credincioşi, în credinţa că numai aşa se va uşura sufletul celui decedat - Botoşani; să nu se îndrăgostească nimeni şi nici să se însoare cu o preoteasă văduvă, fiindcă ele sunt afurisite de soţii lor - Suceava; în fine, se crede că preotul, care moare de moarte bună, merge în iad, iar cel care moare de moarte năprasnică merge în Rai - Iaşi; cine visează că poartă o discuţie cu un preot înseamnă că va trăi o mare silă (2.MARIAN,II,p.103; 2.GOROVEI, p.14;36;100;104;196;199;246; 252;254;258; GOLOPENŢIA,p.83; 2.STAHL,p.186-187; COMAN,I,p.134;1.POP,p.358; NOTE,Antonescu). Dar, dacă se visează cineva că este hirotonit ca preot, este semn de mare cinste, pe care i-o vor acorda cei din anturajele în care se va afla; iar dacă visează preot spovedindu-l înseamnă că va descoperi unele secrete importante pentru sine - Suceava (NOTE,Băncescu).

PREPELIŢĂ (Coturnix coturnix - DLRM,p.657)
Pasăre migratoare, vânată pentru carnea ei gustoasă; legendele afirmă că prepeliţa este metamorfoza unei fete prigonită de mama ei vitregă (maşteră); ar fi împrumutat coada ei păuniţei, pentru a merge la cununia vulturului; penajul ei pestriţ este pus pe seama „cochetăriei" prepeliţei, care, nemulţumită de „hainele" roşii pe care i le dăduse Demiurgul şi pentru că solicitase altele, mai aspectuoase, a fost aruncată într-un vas cu cenuşă, având, de atunci, pene gri, maronii şi roşcate (COMAN,II,p.104). Se crede că porumbul va fi mai scump la vânzare în acel an de atâtea ori, de câte ori strigă prepeliţa - Bucovina; este bine să nu fie ţinută închisă într-un coteţ mai mult de trei ani, ci să i se dea drumul, fiindcă altfel este păcat neiertat de Dumnezeu - Buzău; cine este „spurcat" din întâmplare de prepeliţă îşi pierde norocul, sporul - Vâlcea (2.GOROVEI,p.186; 195; 219).

PRESCURĂ
Pâinişoară sfinţită, de obicei în formă de cruce, din care se pregăteşte cuminecătura şi se taie anafura; prin extensie, un fel de colac care se împarte la înmormântări şi parastase (ŞĂINEANU,IV, p.266). Este folosită şi ca medicament, când „turbează un om" sau contra frigurilor, dată bolnavului de trei ori pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara (2. CHELCEA,p.14). v. COLAC; PÂINE.

PRICOLICI
Om (viu sau mort) care se preface noaptea în lup sau câine; cunoscut şi sub numele de tricolici şi vârcolac (ŞĂINEANU,IV,p.273). Se crede că numai anumiţi oameni sunt predestinaţi a se metamorfoza în lupi, adică în pricolici: când căiţa cu care s-a născut pe cap are culoarea roşie (dovadă că asupra lui planează umbra malefică a lupului); în acest caz, moaşa copilului trebuie să iasă repede cu ea afară şi să anunţe oamenii, cu glas tare, că „s-a născut un lup pe pământ! Dar nu e lup să mănânce lumea, ci e lup să muncească", negând prin aceasta identitatea nou-născutului şi ferindu-l astfel de o soartă rea; unele texte folclorice identifică pricoliciul cu un lup deosebit de rău, a cărui cruzime şi abilitate nu-şi au nici o explicaţie logică, în afară de cazul în care se admite amestecul unor puteri demoniace; astfel de lupi se duc la câmp, se înhăitează cu alţi 10-12, el devenind conducătorul şi cel care aţâţă şi răutăţile celorlalţi; din această cauză, o asemenea haită, condusă de un pricolici, nu poate fi prinsă, ea atacând şi ucigând oameni; pricoliciul are un comportament feroce: mănâncă vitele, umblă prin sate ducând odată cu el boala şi moartea printre vite şi oameni, se duce la turmele de oi şi le „strigonează" (de la strigoi) numai în timpul nopţii, sugându-le sângele şi laptele; omul devenit pricolici se comportă la fel: ia alte dimensiuni, mai mari, la perioade neştiute şi nehotărâte fuge ca un nebun până se vede singur, moment în care se dă peste cap de trei ori şi se transformă în lup-câine sau altă fiară şi pleacă turbat să sfâşie pe cei care îi ies în cale, uneori chiar şi pe ai săi; nu se poate scăpa de el decât tot printr-un act violent, în sensul că sătenii trebuie să reuşească să-l lovească pentru a sângera şi numai atunci se face din nou om; sau pot să umble aşa până li se împlineşte blestemul şi redevin oameni (COMAN, I,p.144-145). Se mai crede că devin pricolici pruncii care plâng în pântecele mamelor lor înainte de a se naşte (12.GHINOIU,p.84). Devine pricolici ultimul din nouă fraţi născuţi în aceeaşi lună - Transilvania; pricolicii ar fi câini înhăitaţi cu lupi, umblând cu ei după pradă în vite şi oameni, mai ales după copiii bastarzi („din flori") - Olt; în zona Tecuci, se crede că pricolicii provin din lupi care au mâncat om şi că ei umblă doar până la miezul nopţii; se mai crede că acela care bea urină de om se face pricolici - Buzău (2.GOROVEI,p.201; 233;238). Se crede că pricoliciul este un om care se face câine, dar numai în Postul Paştelui; al treilea copil nelegitim se face pricolici; când se adună trei pricolici la un loc, noaptea ei se transformă în câini şi sar la om; alteori se crede că al nouălea bastard se face pricolici; noaptea ei se bat cu ceilalţi câini şi, dacă pricoliciul este muşcat şi îi dă sângele, se face din nou om, dar a doua zi i se văd semnele muşcăturii pe faţă - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA,p.106).

PRIETEN
Dacă visează cineva prieteni, amici înseamnă bucurie, iar dacă îi visează că petrec sau că el vorbeşte cu ei la aceeaşi masă este semn că în curând va avea parte de un câştig substanţial din ceea ce întreprinde - Suceava (NOTE,Băncescu).

PRIGORIE (Merops apiaster - DLRM,p.662)
Cunoscută şi sub denumirile de prigoare, prihor, albinărel, viespar, prigoria este o pasăre migratoare, cu pene multicolore, cu pliscul lung şi curbat, având coada lungă şi ascuţită; se hrăneşte mai ales cu albine şi viespi şi îşi face cuibul în malul lutos al apelor (ŞĂINEANU,IV,p.273). Se crede că, atunci când cântă prigoarea, vremea va deveni ploioasă - Vaslui (2.GOROVEI,p.266).

PRIMĂVARĂ
După unii, primăvara începe la 1 martie, după alţii când se sfârşesc zilele babei Dochia şi anume de la Alexii (17 martie) şi durează până la Sfântul Onofrei (12 iunie); alţii aşează prima zi de primăvară după ce trec 13 săptămâni din ziua de Crăciun, ei afirmând că numai atunci zăpada se topeşte şi începe să curgă în torente chiar şi de pe vârful celor mai înalţi munţi; calculând astfel, înseamnă că începutul primăverii ar cădea în ultima săptămână a lunii martie, adică 9 zile mai târziu de Alexii; îndată ce se împrimăvărează, trebuie semănată întâi pâinea cea albă, apoi porumbul, cartofii şi celelalte seminţe, în aşa fel ca toate semănăturile să fie terminate în câteva săptămâni; în săptămâna de dinaintea zilei Sfântului Onofrei, se seamănă numai hrişcă, iar după Sfântul Onofrei nici această plantă; sosirea primăverii poate fi ştiută şi după semne şi anume când încep să iasă „jigăniile şi gujuliile" de prin ascunzişurile lor de peste iarnă, când prind a zbura gâzele şi fluturii cei roşii şi mai ales când încep a veni rândunelele, cocostârcii, cocoarele şi celelalte păsări care petrec iarna în ţările calde (2.MARIAN,I,p.72-73). Se crede că primăvara începe la Dragobete (24 februarie); dacă primăvara se fac multe flori de vişin şi prun, atunci este speranţă că şi rodul viilor va fi bogat în acel an (PRESA). Anotimp al trezirii dragostei, aşa cum se trezeşte la viaţă natura, este anotimpul „nevrozei dragostei" (EVSEEV,p.68-69). Unul din motivele de predilecţie ale poeziei pastorale este primăvara, văzută ca „mamă" a vieţii în genere şi a păstoriei în special, când se hotărăşte plecarea oilor la munte; motivul acesta este preluat în întregime de poezia haiducească, iar cercetarea textelor folclorice duce la concluzia că deseori haiducul este un cioban revoltat (BUHOCIU,p.278). Importanţa fiecărei zile a primăverii este subliniată de o zicătoare din Maramureş, care glăsuieşte că „O zi de primăvară întârzie o lună de toamnă" (BOGDAN,p.128). Odată cu venirea primăverii, orice locuitor din Gorj are grijă ca, în fiecare dimineaţă, înainte de a ieşi din casă, să mănânce ceva sau cel puţin să ia puţină sare pe limbă, ca să nu-l „spurce" puii de animale sau păsările migratoare întoarse acasă; astfel, dacă pentru prima dată un om vede pe nemâncate un mânz, înseamnă că l-a spurcat şi va umbla toată vara singur, fără nici un rost, ca şi mânzul după iapă; de aceea este bine ca imediat ce a văzut mânzul, omul să-şi dea drumul la brăciri şi târându-se pe jos să spună „Lupii să te mănânce!"; dacă însă mânzul este văzut de cineva care a mâncat sau a luat sare pe limbă, acesta poate să strige tare să iasă cât mai multă lume să-l vadă; şi unii ies, cei care au mâncat deja, alţii iau repede sare în gură şi apoi ies, bucuroşi că astfel au scăpat de grija de a fi spurcaţi; alţii care nu au apucat să vadă mânzul se deplasează la omul care are mânzul, dacă este din acelaşi sat cu ei, ca să scape de grija „spurcării"; aceeaşi credinţă există şi pentru viţei, dar acestuia nu i se dă aceeaşi importanţă ca mânzului; dacă cineva este spurcat de bobocii de gâscă sau de raţă, este rău de gălbinare sau toată vara va fi galben la faţă; cine-i spurcat de pui de găină va râcâi vara ca şi ei, fără nici un spor în muncă; cine vede întâi fluturi galbeni, va fi galben în timpul verii, dar este vesel că va fi roşu peste vară cel care vede mai întâi fluturi roşii; sunt indispuşi cei care zăresc numai o barză, pentru că numai un car de porumb vor realiza; mai indispuşi sunt cei care sunt spurcaţi de cuc, fiindcă este rău de moarte; de aici şi blestemul foarte frecvent şi supărător: „N-ai mai auzi cucul de alt-dată", adică de anul viitor; de aceea se dă o importanţă deosebită mâncării de dimineaţă, dar după ce a fost auzit cucul parcă au scăpat de o mare povară (CĂRĂBIŞ,111-112).

PRIOR v. PROOR.

PRISPĂ
Element constructiv al casei, caracteristic arhitecturii populare româneşti, reprezentat printr-un fel de terasă îngustă, ridicată la înălţimi diferite faţă de nivelul de călcare, construită din lut bătătorit, din lemn etc., amplasată de-a lungul peretelui din faţă (uneori pe două sau trei laturi şi chiar de jur-împrejurul casei), adesea mărginită de o balustradă (pălimar) din lemn sau zidărie, fixată între stâlpii care leagă prispa de streaşina acoperişului; în multe cazuri, balustrada şi stâlpii sunt sculptaţi, iar scândurile care închid prispa sunt traforate, dând casei un aspect estetic deosebit; cercetătorii au stabilit prispei trei funcţiuni: fereşte pereţii casei de contactul imediat cu umezeala (ploaie, zăpadă); augmentează spaţiul de locuit şi de lucru (vara se poate dormi pe prispă şi tot aici se derulează o serie de activităţi casnice); în fine, reprezintă un spaţiu-mediant între intimitatea casnică şi natura înconjurătoare, de care românul tradiţional este foarte legat, dar pe care o şi suspectează de a fi plină de spirite adverse (ŞĂINEANU,IV,p.278; NOTE,Antonescu). Se crede că nu este bine să se lase câinii pe prispă atunci când fulgeră, pentru că există pericolul să fie trăsnită casa - Dolj; să nu se lase gunoiul strâns lângă prispă, pentru că nu va mai intra nimeni în acea casă cu veşti bune - Tecuci; în schimb, când cântă cocoşul pe prispă este semn că vor veni rude în vizită - Dolj (2.GO-ROVEI,p.68;107;232). v. CASĂ.

PRIVEGHI (PRIVEGHERE)
Priveghiul la mort durează, în general, două nopţi, cea de a treia zi fiind destinată înmormântării, având scopul de a nu lăsa mortul singur; există în popor credinţa că mortul trebuie păzit ca să nu treacă prin faţa lui, pe sub el sau peste el vreun animal (câine, pisică, găină etc.), fiindcă, în caz contrar, s-ar preface în strigoi; dar există şi credinţa, mai pragmatică, de a nu lăsa mortul singur, pentru ca nu cumva să i se întâmple vreun accident, adică să cadă lumânările în sicriu şi să ia foc; în Vrancea, se obişnuieşte să se danseze în timpul priveghiului, jocul numindu-se Chiperul (piper), iar dansatorii purtând neapărat măşti; în acest context, este de subliniat că masca este purtată pentru a feri pe cei vii de duhurile morţii, care, cu acest prilej, şi-ar alege noua victimă; Chiperul se joacă în curtea casei decedatului, în jurul focului de priveghi; dansatorii se aşează în coloană, unul în spatele celuilalt, ţinându-se de brâu; cel care conduce jocul, desfăşurat după cântecul unui fluier, ţine în mână un toiag (ciomag) sau chiar o bucată de lemn aprins; dansatorii sunt obligaţi uneori să sară peste foc; oricum, conducătorul urmăreşte să arunce, pe rând, dansatorii în foc; în vederea atingerii acestui scop, foloseşte două procedee: sau coloana dansează, din ce în ce mai repede, cu multe unduiri, pentru ca ultimul din rând să nu poată ţine ritmul şi să fie aruncat în foc; sau rândul formează un semicerc în jurul focului, conducătorul porneşte cu repeziciune înainte, iar cel din coadă trage cu putere înapoi, caz în care cad peste foc cei din mijlocul coloanei; astăzi dansul are un rol distractiv, dar se crede că odinioară focul era întreaga cheie a obiceiului, îndeplinind rol de purificare (4.POP,p.172;NOTE,Antonescu). În Bihor, priveghiul reprezintă şi azi un prilej de veselie, tinerii se mânjesc pe faţă cu funingine şi îmbracă sumane rupte, travestindu-se uneori în animale (urs, capră, cal), făcând tot posibilul să stârnească râsul şi să creeze o stare de generală de destindere, din care cauză şi apare un interes crescând al colectivităţii rurale pentru nopţile de priveghi (GODEA,p.92). Un fenomen interesant se întâmplă în Ţara Chioarului, unde, în unele sate, nu se organizează priveghi, mortul nefiind vegheat de nimeni, nici măcar de cei ai casei (1.POP,p.321). Priveghiul este, în orice caz, un prilej de nespusă bucurie şi veselie, această stare fiind argumentată de faptul că omul a scăpat, prin moarte, de toate necazurile vieţii pământene; toată noaptea este petrecută cu glume care stârnesc râsul, totul neavând nimic din caracterul unei ceremonii funeste; abia dimineaţa, la răsăritul soarelui, şi apoi seara, la asfinţitul lui, se jeleşte mortul - Ţara Haţegului (CLOPOTIVA,II,p.428). Glumele de zi cu zi sunt mai rare, dar veselia este stârnită în nopţile de priveghi de rememorarea cu deosebire a unor momente hazlii, chiar licenţioase, din viaţa defunctului, la care înşişi povestitorii au participat, au fost martori sau doar le-au auzit de la alţii - Ilfov (NOTE, Antonescu).

PRIVIGHETOARE (Luscinia megarhynchos - DLRM,p.665)
Slăvită de către toţi poeţii lumii, este considerată drept un simbol al artistului şi al solitudinii creatoare; este o pasăre „mai plăcută lui Dumnezeu, numită aşa pentru că toată noaptea cântă priveghind"; dincolo de aceasta, figura ei stă sub semnul paradoxului şi al ambivalenţei; în primul rând, ea este o pasăre de noapte, care ar trebui să stea alături de buhă, cucuvea, strigă, ciuvică; spre deosebire însă de acestea, ea are un „viers" plăcut, armonios, necobitor; cu toate acestea, spre deosebire de celelalte păsări cu grai plăcut (mierla, cucul, sturzul, ciocârlia etc.) şi de cocoş, privighetoarea nu comunică, prin cântecul ei, nici un fel de veste; cântecul ei nu intră în dialog cu nici o altă pasăre, se răsfrânge doar asupra ei, nu intră în dialog nici cu marile ritmuri ale firii; comportamentul ei singuratic apasă asupra ei mai mult ca o povară, decât ca o binecuvântare; cântă noaptea „priveghind", cântă doar pentru sine, cântă singură, acestea fiind interpretate ca rezultat al unei greşeli şi al unui blestem: la o nuntă împărătească, nuna (alteori mireasa) este jignită de unul dintre comeseni şi, neputând suporta „atâta batjocură", ea cere Demiurgului să fie transformată în pasăre; de atunci, ea trăieşte singură şi îşi plânge singură soarta tristă; o altă legendă susţine că privighetoarea era, la început, o fată frumoasă, cu un glas minunat, pe care însă Demiurgul nu o înzestrase cu organul defecaţiei, din care cauză îi era ruşine să meargă la nunţi şi cumetrii, fiindcă nu putea nici să bea şi nici să mănânce; pentru a scăpa de această pacoste, ea s-a dus la căpuşă şi i-a cerut cu împrumut organul ei; după o nuntă, încântată de această „reintrare" în rândul celor fireşti, nu a vrut să-l restituie, din care cauză a fost blestemată de căpuşă să se transforme într-o pasăre, care nu va avea niciodată somn, „priveghind" mereu, de frică să nu-i fure cineva „bunul" dobândit cu atâta greutate; în altă povestire, este vorba de fata de împărat care se întâlnea noaptea, pe ascuns, cu dragul ei; împăratul, prinzând de veste, pune să i se taie capul feciorului; disperată, fata cere să fie prefăcută într-o pasăre, care, noapte de noapte, priveghează la căpătâiul iubitului ei; după cum se vede, naraţiunile etiologice merg în continuarea numelui său; atributele ei sunt întărite şi de penajul ei tern, mohorât, datorat, spun legendele, faptului că, atunci când Demiurgul a vopsit păsările, privighetoarea a venit prea târziu, când nu mai rămăsese nici o culoare; textele lirice o ipostaziază, pe ea şi cântecul ei, ca un simbol al însingurării şi suferinţei, totuşi fiind rar prezentă în creaţiile orale lirice, finalmente rămânând o pasăre elegiacă, aidoma turturelei, semnificând iubita (COMAN,II,p.68-69;EVSEEV,p.115). Se crede că privighetoarea a fost o femeie bogată, care avea doi câini, pe numele lor Togan şi Griva - Vaslui; cine nu vrea să doarmă în nici o noapte să mănânce inimă de privighetoare - Vaslui (2.GOROVEI, p.201;216). Cine vrea să nu aibă somn în timpul muncilor agricole şi să aibă spor să mănânce cap de privighetoare, fiindcă ea cântă noaptea şi astfel se crede că nu are somn - Gorj (CĂRĂBIŞ,p.112) Când privighetoarea cântă neîncetat este semn de vreme frumoasă - Bucovina (2.MARIAN,I,p.87). Cine vede în vis privighetoare va avea parte de tristeţe şi de rele - Suceava (NOTE,Băncescu).

PRIVIRE (A PRIVI; A SE UITA)
Le va slăbi mai târziu vederea copiilor care se uită insistent la lumina provenită din indiferent care sursă - Suceava; să nu se privească la buboaiele pe care cineva le are şi le arată ostentativ, pentru că există credinţa că se vor lua pe cel ce se uită - Tecuci; când este dus mortul la groapă, participanţii la cortegiul funerar să nu se întoarcă şi să nu privească în urmă, deoarece le vor muri şi alţi membri din familie - Vâlcea (2.GOROVEI,p.30;144; 178).

PROOR
Termenul desemnează două realităţi: 1. Este ziua de ajun a prăznuirii Sfântului Gheorghe (22 aprilie), când, după credinţa poporului, dis-dimineaţă, babele umblă după mana vacilor, iar hoţii după iarba-fiarelor; 2. perioadă a zilei care cuprinde, după regiuni, fie orele dinaintea prânzului, fie primele ore după miezul nopţii, ori primele ore ale dimineţii, fie întreg intervalul de la răsăritul soarelui până la prânz; este atestat şi pronunţat amproor, prour, prior (ŞĂINEANU,IV,p.291). v. ZI.

PROSOP v. ŞTERGAR.

PRUN (Prunus domestica - DLRM,p.675)
Prunele păstrate din Joia Mare sunt bune pentru tratarea bubelor rele - Ialomiţa; tot contra bubelor rele sunt bune şi prunele strânse în Ziua Crucii (14 septembrie) - Tecuci; să nu se terciuiască prune, sau să fie tăiate cu briceagul, până la Sânziene (24 iunie), pentru că provoacă timp ploios cu grindină - Bihor (2.GOROVEI,p.30;106). Ca să nu nască gemeni, femeia gravidă nu trebuie să mănânce prune îngemănate (GOLBAN,p.66). Cine visează că mănâncă prune înseamnă, în general, boală, dar poate să fie şi un avertisment pentru a se feri de duşmani - Suceava (NOTE,Băncescu).

PRUNC v. COPIL.

PUCIOASĂ v. SULF.

PUI
Este năzdrăvan puiul care cântă fiind încă în găoacea oului - Suceava; puiul cu cinci gheare nu se taie, pentru că el este norocul păsărilor - Iaşi; cel ce pune găina drept cloşcă pe ouă să o facă stând pe vine, ca şi găina să stea pe ouă, şi să închidă ochii, pentru ca uliul să treacă pe deasupra viitorilor pui, fără să-i vadă - Muntenia; sau să se stea numai pe vine - Galaţi; sau se pune un copil mic să facă această treabă - Tecuci; puii scoşi din ouă, înainte de a le da drumul în curte, sunt puşi în poală şi duşi, spre răsărit, cu ochii şi gura închise, până la şură, unde li se dă drumul unul câte unul, ca să nu-i ia păsările răpitoare; în caz că sunt duşi spre apus, există pericolul să fie răpiţi de păsări; alte femei îi pun într-o oală sau un ceaun, acoperă vasul cu o ţesătură, ca să nu-i vadă răpitoarele, şi apoi îi scot afară; sau îi pun într-un ceaun, peste care aşează un cuţit, ca să le vină moartea de la cuţit şi nu de la păsările cerului - Ţara Oltului; scapă de armată cine mănâncă pui scăpat din ghearele unei păsări răpitoare - Ialomiţa; îi va merge bine tot anul aceluia care vede pentru prima oară pui în acel an - Galaţi; dar se crede că nu va avea noroc cel căruia îi ies şi îi cresc apoi bine puii - Suceava; puii să nu fie sărutaţi pe plisc, pentru că îi mănâncă uliul - Suceava; dacă puii de găină, ieşiţi din ou de câteva zile, încep să cânte, este semn că din acea casă va muri cineva - Suceava; nu este bine să se mănânce cap de pui, fiindcă acel care o face îşi va omorî tatăl - Dolj (2.GOROVEI,p.13;52;146; 158;170;190;202;241;273;GOLOPENŢIA,p.134). La masa de Anul Nou nu se consumă carne de pui, sau orice fel de carne de pasăre, ca să nu cumva, în anul ce vine, cel care a mâncat să scurme după hrană precum păsările - Transilvania (PRESA). Înseamnă viaţă lungă pentru cine visează pui şi câştig pentru cine îi visează bând apă dintr-un izvor - Suceava (NOTE, Băncescu).

PUNTE
Trebuie remarcat rangul nou pe care îl dă podul de oase de bour atestat de textele folclorice; pe când obiectele din oase de bour pot da putere şi prosperitate ca piese individuale, podul capătă un înţeles particular; astfel, de la oasele-obiecte de cult individual la ospăţ, la scheletul-casă, locuinţă a noii familii, care a putut fi în preistorie şi un templu, s-a ajuns în mod firesc, în cadrul civilizaţiei animaliere, la podul de oase, indicaţie că familia etnică trebuie să progreseze în spaţiu, ca să-şi asigure prin muncă viaţa; totuşi, podul are şi un rol de opoziţie la stihia apei, pe care o domină şi care trebuie îmbunată; să nu uităm că, la Roma, marele preot se chema pontifex, ceea ce înseamnă constructor de poduri (BUHOCIU,p.148). Mutându-se din această viaţă, fiecare om, înainte de a ajunge în împărăţia cerurilor, trece peste o mulţime de râuri şi pâraie mai mici şi mai lesne de trecut, dar şi peste altele mai mari, mai late şi mai adânci, peste care nimeni nu poate trece fără ajutor; ca să i se înlesnească trecerea, în drumul lui de acasă la cimitir, neamurile mortului aşează aşa-numitele poduri sau punţi: pe pragul casei sau al tindei, lângă poarta ogrăzii, la răspântii, la intrarea în curtea bisericii şi la portiţa cimitirului, dar mai cu seamă la toate podurile, punţile, râurile, pâraiele, şanţurile şi gârlele pe unde trece cortegiul funerar se pune câte o bucată de pânză curată, de casă, sau câte un ştergar, sau o pereche de mâneci de cămaşă, sau o năframă care, în cele mai multe părţi ale Bucovinei, se numesc poduri şi în alte părţi punţi; ele se pun de-a curmezişul drumului unde se mai adaugă un colac şi o lumânare; în unele localităţi bucovinene, se mai pun şi monede legate în colţurile pânzei; în unele sate, în loc să se lege monedele în colţurile pânzei, rudele şi alţi însoţitori ai decedatului aruncă monedele în apa râului sau peste acesta, iar după ce se trece apa mai se aruncă nişte monede, dar fără să se uite înapoi; Puntea iadului este făcută peste iad şi se împarte în trei părţi: de pe prima parte cad numai oamenii cei mai păcătoşi, de pe a doua cad cei cu mai puţine păcate, iar de pe a treia cad oamenii cu foarte puţine păcate; aceştia din urmă pot însă uşor scăpa şi să iasă afară; la capătul punţii nu există posibilitatea de a coborî şi trebuie să se sară jos; celor care nu au păcate le dă Dumnezeu aripi şi, în loc să sară, ei zboară - Suceava (3.MA-RIAN,III,p.195).

PUPĂZĂ (Upupa epops - DLRM,p.680)
În folclorul românesc, pupăza este considerată a fi o vieţuitoare „puţin plăcută", fiindcă ea este „pasărea scârnăviei", este fiinţa care îşi batjocoreşte cuibul, aceea care, când este auzită „de prima dată şi n-ai mâncat, te-ai spurcat şi tot anul îţi miroase gura a cuib de pupăză"; se crede că pupăza îşi face cuibul din excrementele omului şi că se hrăneşte cu scârna câinelui ori a altor animale; observaţiile arată că pupăza, cât stă în cuib, făcut de regulă în scorbura unui copac, nu şi-l curăţă de găinaţ; se îngrămădesc necurăţeniile în jurul ei şi al puilor, încât de la o vreme, putrezind, răspândesc un miros pătrunzător în tot aerul din jur; iar mirosul urât pătrunde în pene şi rămâne cu el multă vreme după ce a părăsit cuibul; tradiţiile populare pun mereu pupăza în relaţie cu cucul, ambele sunt păsări migratoare, care se întorc pe meleagurile de unde au plecat cam în aceeaşi perioadă a primăverii şi care îşi fac auzit glasul în acelaşi timp, de parcă s-ar lua la întrecere; pe bună dreptate, se remarcă faptul că, prin venirea lor primăvara şi prin cântecul lor, pupăza şi cucul anunţă un început; orice început este legat de o urare, a cărei menire este de a acţiona asupra evenimentelor viitoare, evenimente pe care cuvântul „bine rostit" le aşează într-o zodie benefică, favorabilă omului; în această situaţie, cucul şi pupăza, cântând simultan, pot transmite aceeaşi urare, sau, din contră, „urări" cu eficienţă diferită; deoarece pupăza este stigmatizată cu un atribut ca necurăţenia, ea nu poate transmite un mesaj bun, cântecul ei apare ca o anti-urare (cum ar fi, în prag de An Nou, descolindatul); în loc să propiţieze, ea cobeşte, în loc să purifice, murdăreşte şi în loc să transfere putere, sacralitate, „spurcă", degradează, coboară omul înspre condiţia animalică; legendele populare afirmă că pupăza şi cucul au fost, la începuturi, soţ şi soţie; râvnind mărire şi averi, pupăza l-a trimis pe cuc la Demiurg, să-i ceară să-l facă vornic peste păsări; dorinţa i-a fost îndeplinită, dar, după un timp, s-a săturat să fie vorniceasă şi a vrut să fie „vătăşiţă"; apoi a vrut să fie împărăteasă şi, în final, să ia chiar locul Creatorului, din care cauză a fost blestemată „să tot pupăiască, cât îi place, dar nimeni să nu-i bage cântecul în seamă şi nicicând să nu poată scoate pui, până când „nu-i va cloci în necurăţenie de om"; contrar albinei, pupăza anulează procesul hrănirii (trecerea de la hrană la scârnă) în sens negativ, hrănindu-se scârnă şi producând tot scârnă; sentinţa Demiurgului este fermă: „Dacă nu te-ai mulţumit cu hrana cea mai bună de pe lume pe care ţi-am dat-o, să te hrăneşti de azi înainte, atât tu, cât şi urmaşii tăi, cu necurăţenii"; pentru că a refuzat mâncărurile alese oferite de Demiurg, acesta, exasperat de mofturile ei, a blestemat-o „să mănânce şi să-şi facă cuibul din ce-i mai urât în lume"; privind lucrurile din altă perspectivă, situaţia marginală a pupezei este cu atât mai frapantă cu cât ea nu este o pasăre urâtă, respingătoare, din contra, atrage atenţia printr-un penaj plăcut, viu colorat şi îndeosebi prin „ciuful" ei de un ocru viu; datorită acestor însuşiri, pupăza apare ca o vieţuitoare în care se întâlnesc în mod paradoxal frumosul şi spurcatul; „pupăza este privită cu oarecare ură, deoarece pe cât de mândre-i sunt hainele şi îmbrăcămintea, pe atât de urât şi puturos îi este cuibul, casa"; legendele populare încearcă să rezolve antinomia frumuseţea penajului/traiul în şi din scârnă: pupăza, fiind invitată la nunta ciocârliei, l-a rugat pe cuc să-i împrumute podoabele sale; pentru că, în timpul petrecerii, păsările au lăudat insistent frumuseţea hainelor alese ale pupezei, aceasta a hotărât să le păstreze pentru sine şi să facă uitată înţelegerea cu cucul; în felul acesta, datorită unei înşelătorii, cucul a rămas cu o îmbrăcăminte cenuşie modestă (ce contrastează cu menirea sa benefică, cu puterea şi atributele sale sacralizatoare), iar pupăza, în ciuda murdăriei şi scârnăviei sale, se făleşte cu hainele ei strălucitoare (COMAN,II,p.88-93). Este o pasăre insectivoră călătoare, cu pliscul lung şi curbat şi cu un moţ de pene mari portocalii pe cap, dispuse ca o creastă; cântecul ei este considerat a fi purtător de rele, de unde şi expresia „îi cântă pupăza", adică îi merge cuiva rău; nici folclorul nu o agreează în textele sale, iar zicerile cu semantică negativă abundă în vorbirea curentă; astfel, „a-i merge gura ca pupăza" se spune despre cineva care vorbeşte mult, care flecăreşte; pupăză este denumită şi o femeie care se fardează sau se îmbracă strident; dar tot pupăză se numeşte şi sigiliul de piatră sau de lemn, numit în unele zone pistolnic, cu ajutorul căruia se imprimă pe prescuri sau colaci semnul crucii şi iniţialele rituale ale creştinismului; de unde şi expresia „colac peste pupăză", când peste un necaz vine altul şi mai mare (PRESA). Se crede că îi va merge rău peste tot anul celui care aude mai întâi, primăvara, cântec de pupăză - Suceava; este spurcat cel care aude pentru prima dată, pe nemâncate, primăvara, cântecul pupezei şi îi va mirosi gura toată vara - Vâlcea;Argeş; Muntenia; Vaslui; sau îi va mirosi gura a cuibar de pupăză - Galaţi; ca să nu mai miroasă gura celui care a auzit primăvara pupăză, trebuie să se ia repede sare în gură - Bihor; ca să nu mai fie spurcat, să se spele imediat pe faţă - Suceava; când sunt găsite, ouăle de pupăză sunt imediat distruse - Neamţ (2.GOROVEI,p.9;202;283). Cine aude pupăza dimineaţa, „pă inima goală" (înainte de a mânca), se spune că „îl spurcă" pe toată ziua - Maramureş (BOGDAN,p.23). Pupăza simbolizează însă şi norocul, apărând, ca ornament, şi pe unele ştergare din Prahova, conform credinţei după care cel care calcă într-o murdărie va primi bani; nu trebuie să i se strice cuibul, pentru că s-ar clătina ordinea interioară a omului; pupeze se numesc şi colacii daţi colindătorilor, iar, în Buzău, şi la nunţi, unde se fac în chip de femeie şi li se rup tinerilor pe cap, în semn de bună şi închegată căsnicie (2.CHELCEA,p.21-22;NOTE,Antonescu).

PURICE (Pulex irritas - DLRM,p.681)
Pentru că este rău şi păgubitor pentru om, puricele ţine de vieţuitoarele create sau strâns legate de simbolul prin excelenţă al răului - dracul; în consecinţă, puricii sunt născuţi din lacrimile diavolului sau din sumanul lui, fapt pentru care sunt şi negri la culoare; totodată, el a fost calul dracului atunci când acesta s-a luptat cu Dumnezeu; pentru săritura sa, puricele „potcovit cu potcoave de 99 de ocale" este considerat, ca şi libelulele, o transformare a unui cal nărăvaş, stăpânit de demonul întunericului; legendele spun că puricele s-a făcut din cenuşa năpârcii; după ce a astupat cu coada gaura din arca lui Noe, năpârca a dorit, ca răsplată, dreptul de a mânca în fiecare zi un om; când urgia apelor s-a potolit şi când corabia a ajuns cu bine la mal, năpârca i-a adus aminte lui Noe de fapta ei; Noe s-a mâniat de pretenţia năpârcii şi a aruncat-o în foc; din cenuşa ei au apărut puricii; aceştia, ca o amintire, „mănâncă pe oameni, le sug, fără nesaţ, sângele"; deci puricele se naşte din foc şi moare, conform altor credinţe, tot în foc; „de purici scapi numai dacă-i pui pe foc, deoarece omorât, o bucăţică din trupul lui se face alt purice"; săritura lui este explicată printr-o altă legendă: Demiurgul, coborât pe pământ, nu a putut dormi o noapte întreagă din cauza unui vecin gălăgios, care a jucat şi a cântat tot timpul; pentru aceasta, divinitatea l-a transformat într-o vietate mică şi fără odihnă, care sare şi ţopăie încontinuu; pentru a-l izgoni, se recomandă măturatul casei cu busuioc, ori cu piele de bou; sau semănatul unui pumn de grâu în faţa pragului, în noaptea de Anul Nou; sau tăierea unui cocoş şi înfigerea cuţitului, încă plin de sânge, în pământ; sau punerea de pelin pe perne etc.; în basme, micimea puricelui este un atribut al puterii de a îndeplini o dorinţă: viteazul se preface în purice ca să scape de urmăritori sau ca să intre neobservat în casele zmeului; ca adjuvant, ca vieţuitoare-ghid, îl ajută pe erou să recunoască fata dedublată (COMAN,II,p.120-122). Primul purice prins în luna martie nu trebuie omorât, pentru că apoi, peste vară, insectele năvălesc peste cel care le-a ucis semenul - Dolj; Argeş;Iaşi; îl vor ciupi toată vara pe cel care omoară purici în ziua de Paşte - Ţara Oltului; ca să nu mai vină în casă, este bine să nu li se rostească numele şi nici să fie omorât vreunul - Vâlcea; de purici se scapă numai dacă sunt aruncaţi în foc, pentru că, dacă este omorât, se crede că este suficientă o bucăţică din el, pentru a se face un alt purice - Tecuci; dar se mai poate scăpa de ei şi ieşind în curte, în ziua Lăsatului de sec pentru Postul Mare (Postul Paştelui), şi pur şi simplu să se chiuie - Dolj; când puricii ciupesc prea tare pe om este semn de ploaie - Suceava (2.GOROVEI, p.201-202;267; GOLOPENŢIA,p.110). Când puricii, mai mult ca de obicei, muşcă, urmează totdeauna ploaie - Bucovina (2.MARIAN,I,p.86). Mici necazuri sau vreo supărare în casă le va suporta cel care visează purici - Suceava (NOTE,Băncescu).

PUŞCĂ (A ÎMPUŞCA)
Evident că, în unele dintre credinţele de mai jos, este vorba de arme de construcţie veche, la care încărcătura explozivă se introducea pe la orificiul terminal al ţevii („prin flintă"); în altă ordine de idei, în general armele simbolizează principiul masculin în mentalitatea tradiţională românească; ca dovadă, în Transilvania, printre acţiunile care fac aluzie la unirea celor două principii, este obiceiul ca, în timpul nunţii, să se tragă cu pistolul sau cu puşca într-o ulcică umplută cu cenuşă şi aşezată în vârful unui par (EVSEEV,p.197). Se crede că, dacă puşca se descarcă singură, este semn că are să se întâmple ceva rău - Suceava, iar dacă, în timpul desfăşurării unei nunţi, pistolul se descarcă din întâmplare e semn rău pentru viitoarea căsnicie - Tecuci; pentru ca mireasa să nu aibă dureri mari la viitoarele naşteri, este bine ca, atunci când iese de la slujba de cununie din biserică, să se tragă în aer cu o puşcă - Tecuci; când o femeie nu poate să nască, este bine ca bărbatul ei să iasă în ogradă şi să tragă un foc de armă peste casă - Transilvania; dacă puşca rugineşte din nefolosinţă înseamnă că vânătoarea va fi cu noroc - Tecuci; există chiar un „noroc de puşcă", deoarece nu este bine ca arma să fie descărcată, fără să se fi tras cu ea, sau, dacă a fost descărcată, să i se pună ulterior aceeaşi încărcătură, pentru că altfel „se întoarce" norocul de puşcă - Tecuci; se crede că hoţul prins nu trebuie împuşcat, pentru că astfel i se iau păcatele - Vâlcea; cine trage cu puşca în timp ce plouă mai primeşte în plus câteva păcate - Tecuci; cine visează puşcă înseamnă că va primi o veste - Tecuci (2.GOROVEI,p.109;160;171;173;181;193;203). Dacă, în vis, cineva aude împuşcătură este semn rău, iar dacă se visează trăgând el cu puşca înseamnă câştig în afaceri sau obţinerea libertăţii - Suceava (NOTE,Băncescu).

PUŢ v. FÂNTÂNĂ.