Neagoe Basarab, după firea lui evlavioasă şi plecată către sărbătorirea clerului şi înfrumuseţarea bisericilor, nu prea avea răgazul trebuitor pentru a se mai îndeletnici şi cu alte afaceri, încât domnia lui nu înfăţişează decât o lungă urmare de ceremonii religioase. Cu toate că pus de turci în domnie, el se pune bine şi cu ungurii. Aşa îl vedem întâi în bune legături cu saşii, după cum răsare lucrul din mai multe scrisori de afaceri, trimise de domnul Munteniei sfatului orăşenesc din Braşov. Tot aceste scrisori dovedesc apoi şi plecarea lui Neagoe Basarab către unguri, deoarece domnul spune în una din ele, că am jurat să "fim domnului nostru, Înălţimei sale Craiului Laeş (Lajos sau Ludovic), credincioşi şi drepţi şi cu dreaptă slujbă, căci domnul meu, Înălţimea sa Craiul Laeş, ne-a întărit în ţara domniei noastre şi ne-a făcut dreptate întru toate".

Ba această închinare este îndreptată chiar în contra turcilor, adăugând mai departe, "că dacă s-ar întâmpla ca păgânii şi vrăşmaşii sfintei cruci şi ai sfintei coroane să vree să treacă peste plaiuri, spre părţile ungureşti, ca să prade, domnia mea şi cu boierii domniei mele şi cu toată ţara, dacă ni se va părea că putem sta înaintea lor, să-i oprim şi să stăm să o facem; iar dacă vom vedea că nu putem, să dăm de ştire domnului nostru, Înălţimei sale Craiului şi braşovenilor şi Ţării Bârsei" (Bogdan, Doc. şi Reg., p. 151). Dar în acelaşi timp Neagoe Basarab cultiva pe turci, aşa precum se vede din arătarea unei alte scrisori în care spune că a venit la mine un negustor turc cu marfă bună şi multă şi e un bun prieten al domniei mele". Neagoe Basarab era ca şi predecesorul său un principe foarte bigot care-şi întărise încă această plecare sufletească fiind în tinereţe "socotitorul" (secretarul) patriarhului Nifon, acel care se refugiase în Muntenia.

Un suflet atât de temător de Dumnezeu trebui să se căiască în curând de asprimea ce o arătase în primele momente ale izbânzii sale, ucigând pe Vlăduţ şi pe Bogdan. De aceea ne spune un cronicar, că "Basarab Vodă căindu-se de moartea lui Vlăduţ, au chemat pe patriarhi, arhiepiscopi, episcopi şi târgoveţi, ca prin gătirea sfântului mir să îmblânzească mânia lui Dumnezeu" (Filştih, în Şincai, II, p. 133). Patriarhul Pahomie, luând clerici şi mireni (bine înţeles greci), au mers în Valahia şi în Moldova. Acolo l-au primit cu toată evlavia şi prinţii acelor ţări şi boierii şi tot norodul" (Malaxa în Şincai, II, p. 132). Cu prilejul acestei înalte vizite a patriarhului, Neagoe pune să se sfinţească de către mitropolit pe Macarie (Anon. românesc, în Mag. Ist., IV, p. 256. Biogr. în Arh. Ist., I, 2, p. 143).

De-abea se sfârşise ceremonia aceasta, făcută pentru iertarea păcatelor lui Neagoe, şi în mintea domnului se născu ideea unei alteia şi mai pompoasă şi minunată, împăcarea memoriei lui Nifon care fusese alungat cu ocară din Ţara Românească şi murise în surghiun la muntele Athos. El îşi puse în gând să aducă moaştele sfântului înapoi în Muntenia. Trimise deci la Sfântul Munte pe mai mulţi boieri care, când ajunseră la mormântul sfântului, fură cuprinşi, atât ei cât şi călugării ce-i însoţeau, de o tainică groază, neîndrăznind nimeni să pună sapa în pământ spre a dezgropa moaştele. Unul din ei îşi luă inima, şi începu a săpa până ajunse la moaştele sfântului pe care le puse într-o raclă de lemn mirositor. Împreună cu oasele lui Nifon plecară spre Ţara Românească şi "kir Neofit şi alţi călugări de la mânăstire".

Neagoe adună clerul şi boierii aşteptând rămăşiţele părintelui său sufletesc. Când domnul văzu coşciugul, se repezi la el, îl cuprinse în braţe sărutându-l cu lacrimi de bucurie şi tot poporul plângea împreună cu el, emoţiune desigur sinceră, deşi astăzi ne vine greu a ne-o închipui. Este curios însă de a constata că un boier de la curtea lui Neagoe nu sărută moaştele sfântului, dar neîndrăznind a da necredinţa lui pe faţă, se strecură cu meşteşug printre închinători, ca să nu-l bage nimeni în seamă. Păcat că nu ni s-a păstrat numele acestui Volterian din Muntenia de la începutul veacului al XVI-lea! Domnul dete să se facă un sicriu de argint împodobit cu aur, mărgăritare şi pietre scumpe, pe care puse să se zugrăvească chipul sfântului şi al său, rugându-se lui în genunchi, şi-l trimise la mănăstirea Dionisiou din Sfântul Munte, ca mulţumită pentru preţiosul dar al moaştelor lui Nifon (Biografia lui Nifon, Arh. Ist., I, 2, p. 144-145).

Călugării de la Sfântul Munte, văzând pe Neagoe atât de bine dispus în favoarea lor, nu întârziară de a-l cerceta cu rugăminţile lor, pentru deosebite înfrumuseţări sau zidiri de trebuinţă, pe care Neagoe se grăbi a le îndeplini. Biografia patriarhului Nifon conţine o lungă enumerare a darurilor, lucrărilor folositoare şi de împodobire pe care Neagoe le făcu din banii Ţării Româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte. Vom aminti din ele pe cele mai de căpetenie: El săvârşeşte de zidit mănăstirea Coltumuzului, cea începută de Radu Vodă, care deveni marea lavră românească. Zideşte din temelie biserica Sfântului Neculai cu trapezare, pivniţă, bolniţă şi ospătărie, chilii în jurul ei, grădină, etc. Sapă un port în Ascalon la mare, întărind portul cu tunuri ca să fie de pază. La lavra Iverului aduce apă pe urloaie depărtare de o milă de loc. De asemenea şi la lavra Chilindarului. Pe toate aceste biserici zidite de dânsul, precum şi pe celelalte, le împodobeşte cu icoane îmbrăcate în argint, cu vase de aur, veşminte cusute cu sârmă şi la unele din ele mai face şi mertic (dare anuală) câte o sumă de bani (Arh. Ist., I, 2, p. 147). "Şi fu ctitor mare a toată Svetagora" sfârşeşte biografia lui Nifon enumerarea acestor lucrări, însemnate pentru acele timpuri. Şi într-adevăr demult nu dăduseră călugării din Sfântul Munte peste o mână aşa de darnică de domnitor, care pentru ei sta pururea deschisă, nerefuzându-le nici o cerere.

Dar nu numai la Muntele Athos întinse Neagoe Basarab îndurătoarea sa liberalitate. De dânsa se folosi şi biserica sobornicească din Ţarigrad, pe care o acoperi toată de iznoavă cu plumb, reînnoi toate chiliile patriarhiei şi o îmbogăţi cu mai multe daruri. Numai puţin mănăstirile de pe muntele Sinai, acele din cetatea Ierusalimului cu muntele Sionului; apoi alte mănăstiri, cum exclamă cu entuziasm biografia patriarhului Nifon, "la toate câte sunt în Europa, în Tracia, în Elada, în Achaia, în Illiriu, în Cambania (?), în Elispont, în Macedonia, în Titulia (?), în Sirmia, în Lugdunia, în Paflagonia, în Dalmaţia şi în toate laturile, de la răsărit până la apus şi de la miază-zi la miază-noapte". Frumoasă dărnicie, dar mare risipă a banilor ţării pentru interese străine! Dar ce era ţara pe atunci, decât o porţie din marele întreg ce se numea Creştinătatea? De aceea încă înainte de Neagoe Basarab, întâlnim de aceste lucrări făcute de domnii români la mănăstirile din Răsărit şi mai ales la cele atât de slăvite din Sfântul Munte al Athosului. Aşa am văzut mai sus că Radu Vodă cel Mare începuse să zidească mănăstirea Cotlumuzului, şi câteva inscripţii, cercetate de curând, arată că şi Ştefan cel Mare ridicase mai multe construcţii şi făcuse dăruiri la acele sfinte aşezăminte, toate însă întunecate şi lăsate în urmă de bogata şi părăduitoarea dărnicie a lui Neagoe.

Neagoe însă îngriji şi de bisericile şi mănăstirile ţării. El acoperi cu plumb mănăstirea Tismana, împodobi cu preţioase daruri Nucetul, aducând aici cu multă cheltuială o icoană "făcătoare de minuni" din Constantinopole, împodobind-o cu cunună de aur bătută în pietre scumpe; zidi o mare mitropolie în Târgovişte unde strămută scaunul mitropolitan ce până atunci stătea în Argeş; în sfârşit, ridică frumoasa mănăstire din acest oraş, care străluceşte şi astăzi ca monumentul cel mai de fală al întregei noastre ţări, mănăstirea de la Curtea de Argeş. În 1520 când fu să se sfinţească această biserică care era privită chiar de neculţii contemporani ca o adevărată minune, Neagoe Basarab se hotărâ să facă iarăşi o serbare strălucită, găsind prilejul de a mulţumi din nou gustul său pentru ceremonii religioase. El pofti mai întâi pe iubiţii săi egumeni de la mănăstirile Athosului, prin o invitare îndreptată către Gavril Protul, autorul biografiei lui Nifon, de la care împrumutăm aceste preţioase amănu`nte: "şi acesta chemă pre toţi egumenii de la mănăstirile cele mari, de la Vatoped, de la Iver, de la Chilandar, de la Xeropotam, de la Caracal, de la biserica lui Alintie, de la Coltumulz care este lavră românească, de la biserica lui Filoteiu, de la Xenof, de la Zograf care este lavră bulgărească, de la Simenca, de la Dochiar şi de la lavra rusească Pantocrator, de la Costamunit, de la Sf. Pavel, de la Dionisie, de la biserica lui Sf. Grigorie şi de la Simion Petra".

Extras din A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. IV, Institutul de Arte Grafice şi Editura "Librăriei Şcoalelor" C.Sfetea, Bucureşti, 1914, p. 242 - 248.