[ Engleză ] [ Franceză ]

MĂNĂSTIREA HUREZI

de Corina Popa

Între 1678 şi 1725 arta românească a cunoscut o fază de înflorire artistică şi culturală creându-se un stil caracteristic, denumit "stil brâncovenesc" după numele domnitorului român Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Această perioadă a artei româneşti reprezintă un ultim moment de sinteză şi înflorire a artei postbizantine într-o epocă în care arta rusească, sârbă sau greacă, la fel ca şi arta din Principatele Române, era încă fidelă tradiţiei ortodoxe.

În această perioadă domni - ca Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Nicolae Mavrocordat, mitropoliţi ca Varlaam, Theodosie, Antim Ivireanu, episcopi ca Ştefan Mitrofan, stareţi ca arhimandritul Ioan de Hurezi, Ilarion de Cozia şi erudiţi ca fraţii Greceanu, Radu Popescu, Constantin Cantacuzino ("stolnicul" - mare dregător ce avea în grijă masa domnească şi era şeful bucătarilor, al pescarilor şi grădinarilor) realizează în acelaşi timp o amplă şi sistematică operă de reactualizare a tradiţiei bizantine în formele şi substanţa sa. Filonul bizantin şi ortodox al artei româneşti se întăreşte: în cercurile grecofile de la curtea domneasca a avut loc o adevărată Renastere bizantină, pictura murală şi iconografică şi-au recâştigat caracterul academic paleolog. Stucaturile, sculptura în lemn şi piatră, broderiile de tadiţie bizantină, ţesăturile orientale sau italieneşti sunt de o somptuozitate ieşită din comun, unde coexistă Bizanţ, Orient şi Baroc laolaltă. Dar chiar şi în acel secol baroc, componenta clasică a artei bizantine, transmisă celei din Principatele Române, rămâne trăsătura stilistică dominantă a artei româneşti. Elementele orientale şi baroce din decorarea în piatră, orfevrăria, sculptura în piatră şi stuc împrumută o notă particulară şi pitorească artei româneşti din această perioadă, dar aceste trăsături împrumutate artei din epocă nu vor modifica cu nimic caracterul său postbizantin.

Unică în sud-estul Europei, această sinteză postbizantină şi-a găsit cea mai autentică expresie în mânăstirea Hurezi. Situată în judeţul Vâlcea, în regiunea subcarpatică a Olteniei; Hurezi, reprezintă începând cu secolul al XIV-lea când a existat o viaţă monahală intensă datorită altor două mânăstiri - Cozia şi Arnota ale căror biserici au servit drept morminte domneşti -, un ansamblu monahal complex comparabil marilor mânăstiri de la Muntele Athos. "Biserica Mare", adică biserica principală a mânăstiri, destinată să devină loc de odihnă veşnică al domnitorului Constantin Brâncoveanu şi al familiei sale, ar fi trebuit să primească într-o zi rămăşiţele sale pământeşti. Dar el a fost decapitat, împreună cu cei patru fii ai săi, în ziua de 15 august 1714 la curtea sultanului turc, sub acuzaţia de "trădare". Acesta fusese verdictul cu care sultanul caracterizase demersurile diplomatice pe care domnitorul le făcuse pe lângă curţile de la Viena şi Moscova în speranţa că va realiza o posibilă coaliţie antiotomană. Murind ca un martir, în circumstanţe atât de dramatice, el n-a putut fi înmormântat la Mănăstirea Hurezi cum îşi dorise, astfel încât, sarcofagul său gol se găseşte şi astăzi în pronaos.

Acest ansamblu monastic, cu incintă de spital şi chilii, cu cele cinci biserici ale sale, pune în evidenţă un program complex - necunoscut până atunci şi niciodată reluat in Ţara Românească. Bisericile toate s-au păstrat în starea originală. La coerenţa programului se adaugă unitatea stilului arhitectutal: bisericile, de plan patrulater, au clopotniţe înalte şi zvelte a căror înălţime este egală cu lungimea edificiului.Pridvoare ce se deschid spre curte prin arcade cu arc în plin cintru susţinute de zece coloane de piatră decorate cu motive de Renaştere târzie. Ordonarea clară a elementelor acestui ansamblu arhitectural construit după o axă orientată est-vest, structura simetrică a aripii vestice, faţadele clădirilor unde predomină suprafeţele plane, foişoarele (cu secţiune pătrată) de pe reşedinţa domnească şi de pe aripa nordică, prezenţa arcadelor cu arc în plin cintru, aceleaşi parcă, la etaj ca şi la parter - toate acestea crează o atmosferă primitoare de armonie şi frumuseţe. Acest ansamblu arhitectural nu are nimic comun cu spiritul baroc al secolului XVI. În albul strălucitor al faţadelor tencuite se topesc toate accentele plastice ale acestora, construcţiile capătă un caracter monumental, echilibrat de umbra modelatoare a pridvoarelor şi a foişoarelor.


Planul mănăstirii Bisericile păstrează 90% din picturile murale originale. Realizate între 1692 şi 1702 de douăsprezece pictori conduşi de meşterii Constantinos şi Ioan, reprezintă începutul stilului brâncovenesc în pictura murală. Aceşti doi artişti, creatori şi ai ansamblului pictural al Bisericii Doamnei din Bucureşti, ridicată în 1683, au avut contribuţii remarcabile în cadrul Renaşterii bizantine, atât în pictura de icoane cât şi în cea murală, încurajată de cercurile grecofile de la curtea domnitorului Şerban Cantacuzino (1678-1688). Pictura murală de la Hurezi - variantă postbizantină a stilului academic paleolog - dvedeşte un program iconografic foarte răspândit în mediul pictural atenian şi cretan din secolele XVI-XVII, introdus şi în pictura românească: Scara lui Ioan Climax, Scara lui Iacob, Viaţa adevăratului călugăr, Arca creştinătăţii, Moartea lui Efrem Sărul, Buna Vestire, imnuri de nuntă, Fecioara Protectoare. În plus, aceşti pictori, cu ajutorul unor iconografi renumiţi, de exemplu arhimandritul Ioan - sareţul mănăstirii şi mare învăţat - au introdus în programul pictural imagini ale unor sfinţi autohtoni (Nicodim de la Tismana, Grigore Decapolitul), ca şi personaje din romanul religios Varlaam şi Iosif - tradus în româneşte după 1650 - şi viaţa Sfântului Constantin - patronul ctitorului -, chiar şi teme importante cu caracter moralizator şi escatologic: Judecata de apoi, Parabole (dintre care unele inspirate din literatura religioasă tradusă şi tipărită la acea epocă).

Ctitoriilor domneşti, bisericilor, li s-a donat mobilier de lemn sculptat: strane, scaune cu spătar înalt, iconostase care preiau podoabele de pe ancadramentul uşilor unde repertoriul fitomorf este tratat în relief sau meplat, sugerând o anumită înrudire cu orfevrăria barocă. Timp de zece ani, maeştri-artişti, zidari, tăietori în piatră şi sculptori în lemn, pictori de icoane şi pictori murali lucraseră cu dăruire pentru a perfecţiona acest impozant ansamblu mănăstiresc. Din iniţiativa domnitorului şi a câtorva boieri şi feţe bisericeşti, Hurezi devine principalul centru artistic al episcopiei Râmnicului, astfel încât mănăstirile Polovraci, Mamu, Surpatele, Cozia, Govora, la fel ca şi schiturile Feldelşoiu şi Sărăcineşti, au fost construite sau restaurate şi decorate cu picturi de aceiaşi artişti care la Hurezi formaseră o adevărată şcoală stilistică.

În secolul al XVIII-lea, stilul brâncovenesc îşi câştigase deja autoritatea unui model, devenind stil naţional şi răspândindu-se în toată Ţara Românească ajungând până în Transilvania. Acest ultim apisod al artei medievale româneşti a cunoscut o mare varietate de interpretări, începând cu redactările dovedind un spirit conservator şi până la viguroasele şioriginalele creaţii populare care au făcut ca stilul să se perpetueze pâna după 1800.

Articol reprodus după:
Corina Popa, Le monastére de Hurezi, în "Denkmäler in Rumänien/Monuments en Roumanie", ICOMOS- Volume ale Comitetului Naţional German, XIV, 1995, pg. 98-104
Traducere: Doina Anca Cornaciu; Introducere text: Bodgan Toader
Pregătire pentru web: Călin Gligorea
Publicare electronică: CIMEC, Bucureşti, ian. 1997.
Actualizare: 7 Aprilie 2000.