Untitled Document

Cercetarea arheologică

Unul dintre cele mai importante centre de exploatare a aurului din Dacia romană îl reprezintă Alburnus Maior (Roşia Montană, jud. Alba). În zonă (Fig. 1) s-a descoperit în ultimele două secole un bogat material arheologico-epigrafic

. Printre punctele bine cunoscute până în prezent, în special sub raport epigrafic, se află platoul Hăbad.
Situat la nord-vest de masivul Brădoaia, platoul este aşezat la o înălţime de 878 m, având forma unui pinten înconjurat pe trei laturi de pădure.
Primele cercetări arheologice având caracter de salvare s-au executat în 1983-1984. Cu această ocazie au fost descoperite 27 altare întregi sau fragmentare, materiale arheologice (fragmente de vase, două opaiţe romane), porţiuni ale drumului roman care lega Ampelum de Alburnus Maior, precum şi o galerie romană (Fig. 2-3)

.
În anul 2000 au fost executate noi sondaje pe Hăbad, descoperindu-se ziduri din piatră de râu (parţial dislocate), material ceramic şi porţiuni ale drumului roman mai sus menţionat

.
În anul 2001 platoul a fost investigat arheologic a treia oară, de către două echipe de arheologi de la Institutul de Arheologie şi Istoria Artei Cluj-Napoca

şi Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva

(Fig. 4, 10). Cercetarea arheologică a zoneicarea revenit echipei clujene a fost îngreunată din cauza lucrărilor de decopertare a platoului cu buldozerul, executate atât înainte de 1983, cât şi după 1984. De asemenea, latura de vest a arealului săpat s-a îngustat, prin lărgirea drumului de acces necesar lucrărilor de prospecţiuni geologice.
           Pentru stabilirea stratigrafiei de ansamblu s-au executat iniţial patru secţiuni (S1-S4), pe marginea de est a platoului, lângă liziera pădurii. Decopertarea în întregime a platoului a fost realizată prin practicarea unor casete de 4 x 4 m, cu martori de 0,20 m (C1-C32). Excepţie au făcut de la această regulă C14 şi C27-C30, care au alte dimensiuni, datorită învecinării lor cu limitele de nord şi vest ale platoului. S-a investigat în total o suprafaţă de aproximativ 800 m2 (Fig. 4-5).
           În continuare vom prezenta mai întâi cele patru secţiuni:
           S1/2001 - 13 x 2 m, orientată nord-nord-est-sud-sud-vest, cu stratigrafia: 0-0,30 m - nivel vegetal negru inconsistent cu material ceramic sporadic; 0,30-0,50 m - nivel galben, lutos, consistent, cu vagi urme de pigment; 0,50-0,70 m - steril galben deschis, reprezentând substratul geologic al promontoriului. La m. 1-4 ai şanţului am identificat, la -0,10 m, un strat de dărâmătură plasat chiar pe nivelul galben lutos. După îndepărtarea dărâmăturii, la -0,40 m, s-au putut identifica în colţul sudic, pe o lungime de 1,80 m, temeliile unui zid roman (Z6), gros de 0,80 m şi orientat aproximativ nord-nord-est-sud-sud-vest (Fig. 6 şi 10/6). Fundaţiile sunt executate din pietre de râu legate cu lut galben.
           S2/2001 - 10 x 2 m, dispusă în prelungirea S1, cu aceeaşi stratigrafie. Între cele două şanţuri a fost cruţat un martor de 1 m. La m 4, chiar pe grundul şanţului, intrând sub peretele de vest, a fost identificată o lespede care pare a prezenta urme de prelucrare, iar la m. 9-10 o altă dărâmătură a fost surprinsă la 0,20 m adâncime (Fig. 5).
           S3/2001 - 10 x 2 m, dispusă în prelungirea celorlalte două secţiuni de mai sus, cu aceeaşi stratigrafie. La m. 1-3 continuă dărâmătura din S2, un eventual traiect al unui zid sec putând fi presupus la m 3, la circa 0,40 m adâncime.
           S4/2001 - 15 x 2 m, orientată nord-vest-sud-est, pe marginea promontoriului (după conformaţia terenului) şi oarecum descentrată faţă de secţiunile anterioare - cu stratigrafia: 0,30-0,40 m, nivel galben lutos, consistent, cu pigment, sărac în material arheologic; 0,40-0,50 m, steril galben deschis cu aceeaşi structură ca în secţiunile anterioare. La m. 14, la circa un metru de marginea terasei, a fost dezvelit, chiar din stratul vegetal, traiectul unui zid sec (Z5) gros de 0,40 m, care probabil aparţine unei clădiri alunecate pe panta de nord a promontoriului terasei. Din fundaţie s-a păstrat doar un singur rând de asize. Pentru dezvelirea acestuia a fost deschisă o mică casetă (2 x 3 m) pe latura de nord-est a lui S4/2001 (Fig. 5 şi 7).
           Primul rând de patru casete (C1-C4) a fost orientat paralel cu latura de vest a S1/2001, până în marginea promontoriului. Stratigrafia surprinsă este similară celei din S1, cu menţiunea că nivelul steril variază uşor ca adâncime. Materialul arheologic este sporadic, în principal ceramic, dar şi câteva piese de fier de mici dimensiuni, slab conservate. În suprafaţa tuturor casetelor apare dărâmătura, imediat sub stratul vegetal, situaţie similară celei din primii metri ai S1.
           După îndepărtarea dărâmăturii, în C2 au fost surprinse, pe toată lungimea, fundaţiile unui zid roman (Z3), gros de 0,80 m şi având înălţimea păstrată de 0,30 m (Fig. 5, 6 şi 10/6).
           Al doilea şir de şase casete (C5-C10), similare celor dinainte, a fost orientat paralel cu laturile de vest ale S1 şi S3, cu un martor de 0,20 m. În profilul de vest al C6, la -0,30 m, s-a descoperit un postament pentru altar care pare a fi in situ. Dărâmătura din metrii 9-10 ai S2, respectiv metrii 1-3 ai S3, a fost identificată în C8-C9 imediat sub stratul vegetal. Stratigrafia este aceeaşi, la fel şi inventarul arheologic. În C7, respectiv în colţul ei sud-vestic, s-au descoperit două inscripţii romane (Fig. 23/2 şi 24/7), la adâncimea de 0,60 m. În C10, după îndepărtarea dărâmăturii, se conturează un nou zid sec, orientat est-vest, gros de 0,70 cm. Casetele au fost numerotate convenţional, în continuare, de la C11 la C32. Stratigrafia surprinsă în casete corespunde cu cea identificată în C1-C10, mai exact: la o adâncime de 0-0,30 m - nivel vegetal negru, inconsistent, cu material arheologic sporadic; la adâncimea de 0,30-0,50m - nivel galben lutos cu material arheologic sărăcăcios, iar la adâncimea de 0,50-0,70m - steril galben deschis, reprezentând substratul geologic al promontoriului.
           Caracteristica principală, care se poate distinge pe toată suprafaţa cercetată, constă dintr-o dărâmătură mai mult sau mai puţin compactă, fără a se putea distinge de fiecare dată ductul clar al unor ziduri. În principiu, dărâmătura compactă se distinge în zona periferică a platoului. Ductul clar al unui zid (Z3) parţial scos, care se distingea în C2, având continuarea în C5 şi o orientare nord-est-sud-vest (Fig. 6 şi 10/6), continua în C30 care face parte din sectorul atribuit Muzeului din Deva. Având în vedere acest aspect, colegii din Deva au fost de acord ca suprafaţa respectivă să fie, de la un moment dat, cercetată şi valorificată de noi. Pe această suprafaţă se poate distinge ductul unui zid aproape în întregime scos, notat convenţional cu Z6, care se distingea şi în S1 (Fig. 6). Şi acest zid se prezintă la fel cu cele descrise mai sus, având grosimea de cca. 0,80 m; se termină şi acesta "brusc", ca şi zidul Z3. Zidurile despre care discutam mai sus reprezintă o clădire absidată cu dimensiunile de cca. 9 x 5,5 m (Fig. 5, 6 şi 10/1-6). Având în vedere că zidurile laterale se termină "brusc", este foarte probabil ca partea din faţă a acestei clădiri să fie susţinută pe pari care nu au fost identificaţi. Dimensiunile aproximative ale zidurilor se încadrează între cca. 0,80-0,90 m. La cca. 0,50 m de zidul scos (Z7), care descrie o absidă, în aceeaşi casetă C30, mai apar o serie de bolovani de carieră, pe o lăţime de cca. 0,50 m, fără a se putea distinge ductul vreunui zid.
           Un alt zid cu lăţimea medie de 0,40 m şi o orientare est-vest, denumit convenţional Z4, apare în C22 (Fig. 5). Corespondenţele acestui zid nu au putut fi identificate, în principiu din cauza caracterului sub care se prezintă aceste structuri: ziduri din a căror elevaţie nu se mai păstrează de cele mai multe ori nimic, iar fundaţia apare în general la acelaşi nivel cu dărâmătura. Mai mult decât atât, se pare că zona a fost "deranjată" în cursul anilor '80 de anumite amenajări ale terenului. Oricum, în zonă, în casetele învecinate apare destul de multă piatră care iniţial făcuse parte din aceste ziduri.
           Ziduri clare apar în schimb în partea de nord a platoului, respectiv în C10 şi C15 - C19. Aceste ziduri (Z1 si Z2) se pot distinge pe o lungime de cca. 12-15 m, mergând aproximativ paralel, cu o distanţă intermediară de cca. 2,10 - 2,80 m (Fig. 5, 7 şi 11-12). Ciudat este faptul că zidul Z1 nu descrie un unghi drept în C15, ci continuă într-un unghi rotunjit până în C10 (unde nu se mai poate distinge din cauza dărâmăturii relativ compacte). Explicaţia acestei traiectorii a lui Z1 constă în alunecările de teren existente în zonă. Un caz similar apare şi la construcţia din Valea Nanului

. Aceste ziduri au putut fi urmărite până aproape de marginea platoului, fără a se putea distinge capetele lor de nord. La vest de aceste ziduri, în C13 apare urma unui par de susţinere, sub forma unei arsuri cu diametrul de cca. 0,10-0,15 m, înconjurată de un ring mic de piatră de carieră. Un alt par, însă cu aspect diferit, apare în S4, coborând până la o adâncime de 0,70-0,80 m. În cazul acestuia nu mai apare amprenta de arsură şi nici ringul de piatră, ci doar groapa lui de implantare, nefiind probabil contemporane.
           Un alt posibil zid apare în C28, în imediata vecinătate a zonei deranjate de amenajările din cursul anilor trecuţi, tocmai din această cauză neputând fi urmărit decât pe o porţiune de 4 m (Fig. 5, 7).
           În C14 s-au descoperit 18 piese litice (două inscripţii votive întregi, altele trei fragmentare, restul bucăţi de monumente similare, precum şi trei plinte - Fig. 7, 19/1-6, 20/1-4, 21/1-3, 22/1-3, 23/1, 3, 24/4-6). În colţul de nord-vest al C14, sub dărâmătura care apare în toată jumătatea de vest a casetei, a fost identificată o amprentă notată X, care se prezintă sub forma unor pigmenţi de arsură; este mai compactă în partea de nord şi are o formă relativ ovală (diametrul 2,20 x 1,00 m), însă limita ei de sud nu este foarte clară, iar latura ei scurtă de vest intră în profilul casetei, neputând să fie urmărită (Fig. 5). Grosimea acestei amprente este de aproximativ 0,10-0,15 m, iar în profil apare sub formă uşor alveolată.
           Stratigrafia (în condiţiile actuale ale configuraţiei terenului, după numeroase bulversări), pe direcţia nord-sud (Fig. 8) şi est-vest nu indică decât un singur nivel de locuire.
           Cercetările arheologice au relevat existenţa mai multor clădiri pe acest platou.
           Prima, de formă absidată (Fig. 6 şi 10), este întâlnită atât în Dacia romană, cât şi în Imperiu

. În Dacia asemenea clădiri cunoaştem la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Porolissum şi Germisara

. Acestea au fost interpretate drept temple

sau, mai nou, chiar drept sedii de collegia

. În cazul construcţiei de pe Hăbad oricare din cele două funcţionalităţi este posibilă, având în vedere inscripţiile descoperite.
A doua clădire este închisă de trei ziduri (Fig. 7). Credem că este vorba despre un templu de tip clasic. Edificiul avea formă dreptunghiulară, fiind orientat cu latura lungă pe direcţia nord-sud. Zidul perimetral închidea probabil o curte. Altarele epigrafice (găsite in situ) din curtea templului sunt orientate spre est, conform canoanelor (Vitruvius IV, 5, 2). Asemenea planuri de temple întâlnim atât la Roşia Montană

, cât şi în alte centre din Dacia romană

.
Despre celelalte trei ipotetice clădiri (s-a păstrat doar câte un zid la extremităţile de nord şi vest ale platoului) nu ne putem pronunţa. Nu este exclus ca una din aceste clădiri să fi aparţinut beneficiarilor consulari atestaţi în inscripţiile de pe Hăbad. Cu siguranţă, aici a existat o statio condusă de beneficiarii consulares

.
Pe acelaşi platou, arheologii de la muzeul din Deva au surprins alte trei construcţii

.
           Despre tehnica de execuţie a acestor construcţii putem spune că ele aveau o fundaţie din pietre de carieră, pe care se înălţa probabil o elevaţie din lemn. Acoperişul era tot din lemn. Pentru acest argument pledează fragmentele mici de lemn carbonizat şi cuiele de fier găsite pe întreaga suprafaţă cercetată, precum şi lipsa unor urme de mortar şi a ţiglelor.
           Datarea acestor edificii nu se poate face cu precizie. Dar stratul subţire de cultură materială sugerează o locuire de durată mai scurtă. Descoperirile epigrafice par a data cu precădere din secolul al II-lea (vezi mai jos), aşa că şi construcţiile pomenite acum pot avea aceeaşi cronologie.
           Inventarul mobil constă din ceramică romană, obiecte de fier şi material litic.
           Ceramica este de factură provincial-romană, fiind descompusă aproape în întregime din cauza umidităţii şi acidităţii solului. Din analiza materialului ceramic a reieşit prezenţa următoarelor tipuri de vase: castroane cu buză verticală (Fig.14/1-2), turibulum (Fig. 14/3), farfurii cu buza aproape orizontală şi canelură interioară (Fig. 14/5-8), castroane având buza aproape orizontală sau uşor înclinată spre interior, peretele oblic şi fundul plat (Fig. 15/1-8), oale (Fig. 16/1-5 şi 17/1-6). Locul de descoperire a acestor fragmente de vase este dispersat, ele ocupând întregul areal cercetat. Cronologic, nu se poate stabili decât o datare largă, secolele II-III. Materialul feros constă din cuie de diferite dimensiuni (Fig. 18/1-8, 10-17) şi un cârlig (Fig. 18/9).
           Piesele litice sunt numeroase, dar cea mai mare parte se prezintă într-o stare foarte fragmentară, din cauza reutilizării lor parţiale şi a deranjării zonei. Există între ele: patru colţuri superioare de coronament de altar, ornamentate cu acrotere şi motive vegetale foarte stilizate (Fig. 19/1-4), care par a proveni de la acelaşi monument; un fragment de volută de pe un fronton de altar (Fig. 19/5); opt bucăţi din diferite monumente, prezentând urme de muluri (Fig. 19/6, 20, 21); trei plinte (Fig. 22). Toate au fost executate din gresie tufitică de Orlea sau Carpeni.