Alte descoperiri epigrafice pe dealul Hăbad

Aceste noi descoperiri se adaugă celor 27 de inscripţii votive găsite în 1983

. Ele sunt prezentate în figurile 25-28, în ordinea aleasă de descoperitorul însuşi, cu observaţia că piesele nr. 9, 13 şi 17 nu au fost ilustrate. Se mai adaugă o mică inscripţie votivă, aflată în apropiere în anul 2001

.
Împreună, cele 35 de inscripţii şi fragmente epigrafice reprezintă un grup important, capabil să clarifice mai multe aspecte de viaţă de la Alburnus Maior.
Se observă uşor anumite trăsături comune ale acestor inscripţii. Toate au fost confecţionate dintr-un material aflat în apropiere şi nu de-o calitate foarte bună - gresia tufitică. Afară de piesele nr. 8 din 1983 şi nr. 7 descoperită în 2001, toate sunt inscripţii votive. Dedicanţii sunt peregrini (cu o singură excepţie, vezi inscripţiile nr. 3-4 din 1983) şi în majoritate de evidentă obârşie iliră - în afară de cei trei beneficiarii consularis atestaţi de patru texte

. În sfârşit, nici unul dintre monumentele discutate mai sus nu oferă vreun element de datare; numai nomenclatura peregrină ar sugera, eventual, o epocă anterioară edictului lui Caracalla

. Toate aceste trăsături corespund în general cu tabloul oferit de majoritatea izvoarelor epigrafice pentru întreaga aşezare antică Alburnus Maior

. Funcţionarea minelor romane este atestată şi în secolul al III-lea

, dar inscripţiile de pe amplasamentul cercetat de noi nu aduc nimic în acest sens.
Trebuie subliniat că aceste monumente sunt dedicate aproape exclusiv unor zei romani. Cele trei inscripţii întregi descoperite în 2001 nu fac excepţie. Printre piesele descoperite în 1983 doar trei fuseseră închinate unor zei străini

. Ca şi folosirea constantă a limbii latine, acest aspect pune în lumină o dată mai mult romanizarea intensă a coloniştilor iliri în Dacia

.
În ceea ce priveşte scrierea textelor şi morfologia monumentelor se impun câteva constatări.
Grafia literelor frapează prin aspectul ei frust (vezi Fig. 29-30). Anumite litere sunt uneori aberante: A fără hastă orizontală, E cu hastele orizontale oblice, L ca un lambda grecesc, M şi N asimetrice, T cu o hastă orizontală oblică ori V asimetric. În câteva cazuri, anumite haste sunt curbate, probabil sub influenţa scrierii cursive (în care fuseseră redactate iniţial pentru lapicizi conceptele textelor). Se observă de asemenea câteva erori gramaticale: Depulsorio

, Nassidius cu doi de S

, pro salutae

, Deane

, Aercure

, Nempis

. Evident, cei care gravaseră inscripţiile pe monumente erau oameni obişnuiţi, prea puţin cultivaţi.
Dar efortul nostru de a recunoaşte meşteri lapicizi diferiţi, pe baza caracterelor scrisului, au eşuat. Formele literelor sunt foarte diferite şi nu izbutim să stabilim trăsături incorecte identice în texte diferite

. Mai mult, aceeaşi literă apare uneori reprezentată diferit în cadrul aceluiaşi text

. Evident, calitatea scrierii şi a limbii este mai bună pe cele patru inscripţii înălţate de beneficiarii consularis

.
           Dacă încercăm să clasificăm inscripţiile de pe Hăbad după aspectul scrisului, putem disocia patru grupe:
           - piese cu scriere corectă: 9 (descoperiri din 1983, nr. 1, 2, 6-8, 12, 15, 26, 27);
           - piese cu litere corecte, dar cu erori gramaticale: 1 (descoperire din 1983, nr. 11);
           - piese cu litere corecte, ordonate defectuos ori rău dispuse în spaţiu: 4 (descoperiri din 1983, nr. 3, 4, 14, 18);
           - piese cu litere incizate defectuos ori deformate: 13 (descoperiri din 1983, nr. 5, 10, 16, 19, 20-25; descoperiri din 2001, nr. 1-3).
           Nici măcar în această ultimă categorie nu am putut decela trăsături comune pentru anumite subgrupe de inscripţii, pe baza scrierii. Este posibil ca unele monumente să fi fost inscripţionate de comanditarii înşişi. Se observă preponderenţa numerică a pieselor cu scriere neglijentă, defectuoasă.
           Structura monumentelor pare destul de diferită. Am luat în considerare îndeosebi descoperirile din anul 1983. Lăsând la o parte piesele nr. 8 şi 24, prea fragmentare, am izbutit să delimităm mai multe categorii de monumente (vezi Fig. 31-34):
           Altare cu coronament neornamentat (11 piese). La rândul lor, acestea se divizează în două grupe:
           1.a. Formă paralelipipedică, 9 piese (nr. 3, 5, 11, 16, 19, 20-23)

. De obicei au o scriere neîngrijită.
1.b. Coronament şi bază mai largi decât corpul altarului, 2 piese (nr. 2, 12)

. Ambele aparţin unor beneficiarii consularis, iar scrisul lor este îngrijit.
           Altare cu coronament ornamentat (10 piese). Şi aici se observă mai multe variante:
           2.a. Coronament împodobit cu un fronton triunghiular, acrotere şi motive vegetale, 1 piesă (nr. 15). Monument confecţionat cu grijă, ridicat de un beneficiarius consularis;
           2.b. Coronament împodobit cu două volute şi un motiv vegetal central, 2 piese (nr. 14?, 25)

, ambele cu scrierea frustă.
2.c. Coronament împodobit cu frontoane triunghiulare şi volute, 8 piese (nr. 1, 4, 6, 7, 10, 18, 26, 27)

. Pe baza felului de redare a volutelor, distingem între ele două piese cu volute mici (nr. 4, 7). Calitatea scrierii este foarte diferită.
Dintre inscripţiile descoperite în 2001 n-au fost luate în considerare decât primele trei, mai bine conservate

. Toate trei se încadrează în subgrupa 2.c. Piesa nr. 3 prezintă volutele tipice (Fig. 23/2); coronamentul de la nr. 1 este deteriorat, dar urmele de fronton şi spaţiul disponibil îi asigură apartenenţa la aceeaşi categorie (Fig. 23/1). Numai inscripţia nr. 2 are un coronament diferit: în locul volutelor întâlnim spirale concentrice, iar în jurul frontonului - motive vegetale globulare, probabil ciorchini de strugure (Fig. 23/3), precum şi muluri mai numeroase în partea superioară.
Nu putem corela în nici un chip morfologia monumentelor cu aspectul scrierii. În orice caz, este sigur că forme diferite de monument au fost confecţionate concomitent: inscripţiile nr. 3 şi 4 dintre descoperirile mai vechi au fost înălţate de acelaşi dedicant.
Cât despre autorii dedicaţiilor, nu-i putem considera peregrini decât dacă-şi consemnează şi filiaţia. Pentru piesele nr. 5 şi 20-22 nu putem să ne pronunţăm în acest sens, căci şi cetăţenii romani sunt menţionaţi adeseori printr-un singur nume

. Dedicantul inscripţiilor nr. 3 şi 4 poartă un nume roman corect

. Dedicaţiile colective puteau fi puse oricând în vremea provinciei romane

.
           Aşadar, nu putem vorbi de o datare sigură. Dar putem aprecia întrucâtva intensitatea activităţii meşterilor lapidari din localitate. Cu siguranţă, mai multe ateliere de nivel modest trebuiau să fi funcţionat parţial în acelaşi timp. Credem că putem distinge cel puţin patru categorii de altare în complexul excavat pe dealul Hăbad (tipurile 1.a., 1.b., 2.b. şi 2.c.), ceea ce înseamnă patru tradiţii diferite, patru stereotipii dinamice diferite, adică patru ateliere care produceau suporturi epigrafice. Aspectul destul de unitar al monumentelor, nivelul similar al scrierii, ca şi stratigrafia, toate sugerează o ocupare de scurtă durată a amplasamentului şi datarea ei mai curând în secolul al II-lea, înainte de edictul lui Caracalla.

           Rămâne de stabilit utilizarea terasei în epoca provinciei romane.
           După încheierea cercetării din 1983-1984, V. Wollmann a formulat câteva concluzii, pe care le rezumăm în continuare:
           Este vorba de o terasă artificială, amenajată de om. Aliniamentele de pietre surprinse în suprafaţa cercetată (Fig. 2) sunt urmele zidurilor de susţinere ale acestei terase

.
Inscripţiile descoperite erau exclusiv votive, unele in situ şi celelalte aproape în aceeaşi situaţie (vezi Fig. 3). Toate se aflau la o adâncime foarte mică, sub numai câţiva centimetri de sol vegetal. Trebuie să fi existat aici o zonă sacră, un lucus

, care nu va fi funcţionat decât scurtă vreme, căci un drum antic ulterior îl suprapune

.
Suprafaţa platoului a fost cercetată prin 22 de casete paralele (Fig. 3), care au aflat nivelul roman la cca. 0,20-0,30 m adâncime

.
           Săpăturile arheologice din 2001 au adus însă date noi, care impun alte concluzii.
           Presupusele ziduri de susţinere a unei terase amenajate de om s-au dovedit a aparţine unor clădiri de epocă romană. Prin urmare, nimic nu mai dovedeşte existenţa unei terase artificiale.
           Structurile arhitectonice găsite pe acest amplasament (cel puţin opt clădiri diferite pe întregul platou) ne obligă să revizuim desemnarea acestui spaţiu sacru din antichitate. Mai curând decât un lucus (crâng sacru), aici trebuie să fi existat o area sacra, cu numeroase monumente, dar şi cu edificii de cult. Ea nu a fost decât parţial dezvelită. Desigur că aria ei se mai extinde spre est şi vest în zonele împădurite.
           În sfârşit, dispunerea în spaţiu a descoperirilor epigrafice pune şi ea probleme. O anumită grupare a pieselor este incontestabilă

, dar ea putea rezulta şi dintr-o intervenţie ulterioară. Trebuie observat şi faptul că majoritatea inscripţiilor nu aparţin bazelor găsite în apropierea lor, aşa că o intervenţie mai recentă rămâne posibilă. Mai semnalăm faptul că o inscripţie

prezintă deteriorări cauzate de un utilaj din zilele noastre

. Toate aceste trăsături par a indica puternice perturbări ale amplasamentului, în timpul diferitelor lucrări moderne. Data acestora, ca şi amplitudinea lor, rămân pentru noi necunoscute

.
Însă, în ciuda celor constatate mai sus, o serie de date pledează pentru păstrarea multor monumente in situ ori aproape. Gruparea în spaţiu a majorităţii inscripţiilor descoperite se poate raporta la construcţiile existente pe teren. Orientarea lor pare să răspundă aşezării lor iniţiale. Mai trebuie luate în considerare şi datele oferite de stratigrafie: monumentele epigrafice s-au aflat pe nivelul de cultură roman, acelaşi ca şi pentru edificiile antice, iar ele se aflau totdeauna în apropierea ruinelor zidurilor şi niciodată deasupra acestora. Depuneri ulterioare ale inscripţiilor într-un anumit loc, după dezafectarea vreunui spaţiu sacru oarecare, se cunosc chiar şi în Antichitate, dar cazurile similare cercetate prezintă un cu totul alt aspect arheologic

, aşa că această eventualitate rămâne slab dovedită în cazul nostru.
În concluzie, majoritatea constatărilor lui V. Wollmann se confirmă prin noile cercetări. Dar este vorba de un complex mai extins, mai monumental şi mai bogat decât s-a presupus, o area sacra cu funcţionare sigură cel puţin în secolul al II-lea.
Trebuie remarcat că de pe "Hăbad" provin nu mai puţin de patru inscripţii care menţionează un k(astellum) Ansi (?)

. Tot la această formă de aşezare specifică dalmatinilor

pare a se referi şi inscripţia dedicată lui Liber Pater în numele unui collegium

.
Nu mai există decât o singură altă atestare epigrafică a acestei comunităţi, şi anume inscripţia IDR III/3, nr. 422 din Alburnus Maior. Piesa este azi dispărută. Avem motive să credem că ea putea proveni tot din apropierea dealului Hăbad

; prin urmare, ea documentează aceleaşi realităţi, în acelaşi punct topografic.
Aşadar, s-ar putea ca această aglomerare să fie situată tocmai în zona dealului Hăbad. În orice caz, area sacra cercetată acum putea foarte bine să-i fi aparţinut.
Este interesant de remarcat că cercetările mai vechi nu au remarcat întotdeauna existenţa acestei localităţi în zona minieră

. În schimb, s-a observat prezenţa unei populaţii omonime în Liburnia (Dalmatia de nord-est)

. Aceşti Ansi (?) aveau o localitate cu nume problematic

: Ansium

sau poate Ansis. Deşi existenţa acestei localităţi - în vecinătatea municipiului Corinium - este certă, nimic nu dovedeşte că ea însăşi ar fi ajuns municipiu

. Putea foarte bine să fi fost o civitas peregrina.
Credem că Ansi- din Dacia sunt colonişti minieri veniţi din zona acestei localităţi dalmatine. Cum cei atestaţi în provincia carpatică sunt peregrini, rezultă că şi comunitatea lor de origine trebuie să fi avut statut juridic peregrin. Ajunşi în Dacia, aceşti oameni se vor fi grupat, ca şi alţi colonişti (pe criterii etnice, religioase, dar şi juridice), formând un kastellum

.
Rămâne a se stabili numele acestei populaţii. Atestările epigrafice sunt fie abreviate (Ans), fie în forma Anso

, Ansis

sau Ansi

. Cum există un militar originar Ansio

, putem accepta forma Ansium pentru localitatea din Dalmatia

. Populaţia, tribul respectiv, trebuie să fi avut numele de Ansi

. Iar atestările epigrafice din Dacia se pot întregi diferit:
           Wollmann 1985-1986, nr. 10, 11, 18: k(astellum) Ansis, la nominativ.
           Wollmann 1985-1986, nr. 23: k(astellum) Ansi(s), la nominativ (o literă a fost uitată de lapicid)
           IDR III/3, 422: ceea ce s-a citit k(astello) Anso ar putea fi de fapt k(astello) Ans(i)o (o literă a fost scăpată de transcriptorul modern).
           Prin urmare, putem fi siguri că din zona aşezării dalmatine Ansium au venit colonişti în Dacia, anume Ansi iliri, grupaţi în kastellum Ansis. Acest etnonim trebuie adăugat la istoria colonizării ilire în Dacia. Desigur, prin analogie cu alte cazuri cunoscute, numele lui putea fi consemnat şi în forma k(astellum) Ansi(ensium). Cercetarea prezentată acum pare a fi localizat tocmai area sacra a acestei comunităţi.