Evolutia armelor si uniformelor militare

© cIMeC 2004

Evoluţia armelor şi uniformelor militare
din Evul Mediu până în timpul celui celui de-al Doilea Război Mondial

           - Armele
           - Uniformele
           - Glosar arme
           - Glosar uniforme

Dragoş Ungureanu

           Introducere

           Subiectul lucrării de faţă se referă la artefactele militare medievale, moderne şi contemporane; armele şi celelalte accesorii militare aparţinând antichităţii intrând din punctul de vedere patrimonial în sfera arheologiei. Intenţia noastră este de a veni în ajutorul specialiştilor muzeelor cu profil istoric din ţara noastră, în special celor a căror specialitate acoperă perioadele istorice mai sus amintite, puşi în situaţia de a sorta, selecta şi clasifica pe diverse criterii fondul patrimonial al instituţiilor la care sunt angajaţi. Pentru a avea o imagine mai amplă asupra întregului fond al patrimoniului mobil ce ţine de latura militară am căutat să oferim o evoluţie "în mare" a artefactelor militare, de la începuturile evului mediu - acel ev mediu întunecat - până în prezent, uşor de parcurs, cu ilustraţiile necesare atunci când avem în vedere categoriile mari de arme. Lucrarea se adresează inclusiv restauratorilor muzeelor, confruntaţi cu refacerea artefactelor incomplete sau distruse, în special a acelor artefacte ce ţin de perioadele mai vechi ale istoriei şi care nu intră în zona restauratorilor din muzeele cu profil tehnic.

           Latura militară reprezintă partea cea mai spectaculoasă din cadrul istoriei popoarelor şi din acest punct de vedere a fost cea mai "lucrată" în raport cu alte laturi - sociale, culturale, sau economice. Ea a început să fie studiată încă din antichitatea orientală, odată cu apariţia scrisului, când s-a simţit nevoia din partea conducătorilor de a consemna în scris principalele episoade din cadrul istoriei unui stat. Acest lucru s-a făcut nu numai cu ajutorul scrisului (a se vedea biblioteca regelui asirian Assurbanipal sau dacă ne referim la istoria evreilor, Vechiul Testament) dar şi prin reprezentări artistice, pe pereţii templelor şi palatelor regale din Egipt sau Mesopotamia, adică acolo unde imaginea era admisă. Modul acesta de lucru a fost preluat într-o oarecare măsură şi de greco-romani.
           Istoria militară a popoarelor se confundă cu istoria lor politică. De altfel războiul dând o definiţie clausewitziană, nu este altceva decât tot o acţiune politică însă dusă cu alte mijloace. Armata a fost şi este prin excelenţă instrumentul principal care a stat la baza formării marilor imperii. Toate marile imperii - fie ele state centralizate, imperii coloniale sau economice - au fost create manu militari iar prosperitatea acestora a fost direct proporţională cu forţa militară a acestor organisme superstatale.
           Dat fiind importanţa capitală pe care o reprezenta forţa armată în cadrul unui stat, deciziile privind acţiunile militare importante precum şi organizarea, dotarea şi conducerea militară a fost exclusiv atributul puterii centrale indiferent de natura acesteia sau de perioada istorică. Din acest punct de vedere armata poartă caracteristicile, trăsăturile respectivelor conduceri centrale. Fizionomia armatei este fizionomia conducerii centrale aşa cum copiii seamănă cu părinţii lor. Avem în felul acesta state descentralizate de genul statelor feudale europene; state în care doctrina religioasă predomina, ea punându-şi amprenta nu numai asupra conducerii militare ci şi asupra militarului ca individ; state centralizate şi supercentralizate în care monarhul conducea în mod absolut; state în care elementul rural sau din contră cel urban predomina; state în care predominant era principiul egalitarismului sau din contră cel al împărţirii pe stări. Gradul şi profilul dezvoltării societăţii îşi pune amprenta asupra organizării militare a statului respectiv şi din acest punct de vedere asupra tipologiei armelor folosite. Aceste caracteristici ale conducerii centrale precum şi cele ale societăţii sunt oglindite în armele folosite de militari.
           Obiectele pe care un cercetător al laturii militare a istoriei le va studia se pot împărţi în două categorii mari:
           " armele, adică obiecte cu destinaţie agresivă - intră aici toată panoplia armamentului individual şi colectiv, muniţia (de la vârfuri de săgeţi la proiectile reactive), elementele de protecţie (de la armuri medievale la veste antiglonţ)
           " uniformele, adică obiecte nonagresive dar care aparţin militarilor şi înfăţişează profilul spiritual al societăţii din care face parte militarul respectiv.

           ARMELE

           Europa feudală

           Nu putem vorbi de o standardizare a armelor sau a accesoriilor militare în cadrul statelor feudale. Un monarh avea în subordinea lui o serie de nobili vasali, care la rândul lor aveau alţi vasali şamd, numărul lor fiind în conformitate cu mărimea ducatului sau al comitatului respectiv. Fiecare din aceşti feudali erau obligaţi să se prezinte la chemarea monarhului, adică al suveranului suveranilor lor în situaţie de război. Se forma în acest fel armata feudală. Caracteristica unei astfel de armate era că de dotarea acesteia nu răspundea direct monarhul respectiv ci feudalul. Întâlnim aici o foarte mare varietate de arme de atac sau de apărare. Fiecare cavaler feudal îşi comanda propria armură după bunul său plac; coifurile puteau avea felurite forme, cu cimiere diferite, cu viziere diferite, puteau fi fixate direct de platoşă, aşa cum este cazul armurilor de provenienţă germană din secolele XII-XIII, pentru a nu lăsa vreun loc vulnerabil la nivelul gâtului - sau puteau fi separate de platoşă, cum este cazul armurilor de secol XV-XVI. În acest ultim caz gâtul era apărat de o reţea de zale prinsă pe dedesubtul coifului şi care cădea pe pieptul, umerii şi spatele cavalerului.

Coif şi acoperăminte pentru cap şi umeri din zale de fier. Peste acest acoperământ din zale se aşeza coiful şi platoşa. A fost folosit pe toată durata evului mediu timpuriu şi dezvoltat. Se observă pe tapiţeria de la Bayeux a fi în dotarea cavalerilor normanzi din timpul lui William Cuceritorul. Jos imagini de pe tapiţeria de la Bayeux

Coif, armuri şi componente ale armurilor de cavaleri din secolele XIII -XIV. Se observă componentele armurii: Coiful, platoşa, mănuşile, cotierele, apărătorile de braţe şi picioare precum şi ţepuşele în prelungirea bombeului bocancilor pentru împungerea cailor inamici în lupta de aproape (armura din stânga).Vizierele coifurilor prezintă numeroase orificii destinate uşurării respiraţiei cavalerului în situaţia unui efort fizic prelungit în arşiţa verii. Foarte mulţi cavaleri mureau din cauza efortului într-o armură încinsă de căldura soarelui.

Pentru o mai bună apărare la acest nivel platoşa era prevăzută cu un fel de guler ridicat, reţeaua de zale fiind prea slabă în cazul unei lovituri de spadă sau de lance. Platoşa, apărătorile de braţe sau de pulpe, puteau avea diferite forme sau accesorii. Mănuşile, cotierele şi genunchierele puteau fi prevăzute cu ghimpi, cavalerul putând lovi cu genunchiul sau cu cotul în funcţie de situaţie. Încălţămintea putea fi prevăzută cu ţepuşe în prelungirea bombeului, folosite la împungerea cailor inamici în lupta de aproape, în situaţia în care cavalerul era înghesuit sau în imposibilitatea de a-şi folosi braţele. Toate aceste accesorii ofensive ale armurii aveau desigur rolul lor în lupta de aproape, însă de cele mai multe ori acestea erau montate pe armuri din motive estetice. Un exemplu ar putea fi acela al apărătorii pentru fruntea calului, necesară pentru apărarea acestuia de lăncile inamicului care veneau frontal. Această piesă de armură pentru cal era prevăzută câteodată cu un corn ca cel al inorogilor, deşi calul nu putea în nici un fel izbi cu acesta.
O armură are desigur şi părţi care sunt mai puţin apărate. Platoşa nu putea asigura zona axilară, încheieturile, datorită mişcărilor pe care trebuia să le facă cavalerul în luptă. Se recurgea pentru acestea de regulă la cămaşa de zale care venea purtată pe dedesubtul platoşei.

Cămaşă de zale din metal. Se purta de către cavaler pe sub armură pentru protejarea zonelor vulnerabile neacoperite de platoşă. În stânga, detaliu asupra inelelor de fier care compun cămaşa de zale.

Inelele erau nituite la un capăt după ce în prealabil erau trecute unele prin altele. Greutatea ei varia în funcţie de mărimea ei şi de materialul din care era făcut. Avantajul ei consta în faptul că purtătorul ei avea o libertate mai mare în mişcări deşi ea nu amortiza în nici un fel o lovitură. Purtătorul era doar ferit de tăietura unui paloş sau al unui pumnal pentru că o lovitură dată cu o spadă de o mărime mai mare era prea mult. Cămaşa de zale avea să fie purtată pe sub haine civile şi de personalităţile care se fereau de atentate, fiind ideală pentru oprirea unei lovituri de pumnal.

Modul de fabricare a unei cămăşi de zale din fier. După înfăşurarea sârmei de oţel pe tambur, urma tăierea acesteia iar inelele rezultate se însăilau şi se nituiau la capătul deschis (vezi partea dreaptă)

Zalele din piele au fost folosite încă din antichitate. Erau potrivite pentru amortizarea loviturilor dar nu ofereau protecţie împotriva unei lovituri cu tăiş. Purtate dedesubtul unei cămăşi de zale din metal, puteau oferi o protecţie bună loviturilor, luptătorul având avantajul unei mobilităţi mai mari decât al unuia echipat cu o armură de fier. În această combinaţie - zale din metal deasupra unei cămăşi de zale din piele - au fost purtate de către soldaţii armatelor din răsăritul Europei - români, bulgari, bizantini, turci, ruşi - unde tradiţia militară era diferită de cea feudală apuseană.
Într-o campanie militară sau în cazul unui turnir, cavalerul era însoţit de mai mulţi scutieri, rolul acestora fiind de a căra întregul set de arme al cavalerului. Armele individuale principale, defensive sau ofensive ale cavalerului feudal erau în genere spada, lancea şi scutul. Alături de acestea cavalerul putea folosi securea de luptă, buzduganul - şi acesta în două forme: cu ghiuleaua legată de un lanţ pentru a da forţă loviturii sau nu. În cazul buzduganului cu lanţ se cerea o bună dexteritate în mânuirea lui de către cavaler. Existau buzdugane duble, cu două ghiulele, legate cu două lanţuri separate. Armura cavalerului medieval, dificil de străpuns în acea perioadă, a dus la apariţia ciocanului de luptă, armă destinată penetrării armurilor celor mai puternice. Buzduganul clasic, fără lanţ poate avea diferite forme şi mărimi, în funcţie de cerinţele luptei. În general era folosit pentru deteriorarea armurilor şi a scuturilor. Era necesară o bună pregătire fizică a celui care-l folosea.

Buzdugane şi ciocane de luptă folosite în evul mediu

Lancea lungă era folosită de cavaler numai în cazul luptelor călare. Scutierul purta de regulă în campanii sau turniruri mai multe lănci, pentru a le înlocui pe cele care inevitabil se vor fi rupt. Lancea era prevăzută la mâner cu o gardă rotundă destul de mare ca să apere nu numai pumnul dar şi o parte din corp.
Arma principală a cavalerului feudal era spada cu două tăişuri. Ea era înmânată personal de către senior cavalerului feudal la învestitură devenind astfel personificată. Importanţa ei era în evul mediu aşa de mare încât ea devine eroină a cântecelor menestrelilor, căpătând puteri supranaturale. Putem vorbi de Excalibur, spada regelui Arthur, de Durendal, spada lui Roland sau de spada Balmung a eroului german Siegfried sau, de ce nu, de cea a lui Ştefan cel Mare. Este nelipsită de pe blazoanele regale fiind unul din elementele care, alături de sceptru şi coroană definea statutul suveranităţii de stat.

Tipuri de spade folosite de cavaleri în perioada clasică a evului mediu. Se pot observa ornamentele de pe mâner şi gardă Jos, spadă (floretă) din perioada renascentistă. Se observă trecerea de la o epocă la alta, de la portul armurii la cel al capei muschetarilor francezi. Se observă la floretă inscripţia de pe lamă

De regulă, cavalerii căutau să dea spadei sale o aură supranaturală, fie prin mitizarea sa (aparţinea în vechime lui... care a luptat în cutare cruciadă şamd.), fie prin introducerea în mâner a unor elemente sacre: lemn din Sf. Cruce, Sfintele Moaşte ale cutărui Sfânt şamd. Forma spadelor nu diferă prea mult în evul mediu: lama lungă de circa 1 metru lungime, cu două tăişuri şi cu nervură mediană, destul de groasă pentru a rezista loviturilor, o gardă solidă şi mânerul înfăşând ferm lama; în general forma unei cruci latine. Variaţiile ţin de forma gardei şi a mânerului. Cavalerii le mânuiau cu ambele mâini, ele fiind prea grele şi prea mari pentru o singură mână.

           Garda poate fi rotundă, dreaptă, concavă, convexă, în formă de S sau poate avea mai multe elemente ornamentale. La baza lamei se puteau grava simboluri heraldice sau devize.
           Cavalerii apuseni foloseau rar arme de lovit la distanţă. În general nucleul armatelor medievale apusene era format din cavaleria feudală greu înarmată, care era şi principala forţă de elită a acestor armate (cavalerul în armură din cap până în picioare, de multe ori inclusiv calul, cu lance a lungă de patru metri, spada grea cu două tăişuri şi scutul ca armă defensivă). Cavaleria avea sarcina de a străpunge şi a da peste cap frontul inamic. Exista un spirit de clasă între cavaleri, între cei care aveau onoarea de a deschide lupta şi de a da lovitura decisivă inamicului. Dispreţuiau infanteria (tălpaşii) ca şi armele folosite de aceştia, între care se aflau armele de lovit la distanţă (arbaleta în special). Considerau că adevărata glorie era cucerită numai atunci când duşmanul era răpus în lupta corp la corp. Cel care lovea de la distanţă nu putea fi în concepţia lor decât un laş care nu avea curajul să se apropie. Nu concepeau retragerea de pe câmpul de luptă chiar şi în situaţii care impuneau aceasta, fapt care le-a adus inevitabil înfrângerea.
           Perioada descentralizării feudale (secolele X - XV) a fost perioada de glorie a cavaleriei feudale. Ea a dispărut odată cu centralizarea statelor, odată cu apariţia armelor de foc şi mai ales a artileriei de asediu. Un vasal puternic putea face zile fripte unui rege, ştiindu-se apărat într-un castel cu ziduri puternice ca într-un cuib de vulturi şi având sub mână o serie de vasali care nu ascultau decât de el. Odată artileria de asediu apărută, castelul nu mai oferea siguranţă şi nobilii au sfârşit prin a fi puşi la punct de către puterea centrală. Se adaugă faptul că metoda de ducere a războiului se schimbase şi că din ce în ce mai mult războiul însemna o chestiune financiară mult prea grea pentru un particular oricât de bogat.
           Caracteristica acestei trupe de elită a evului mediu care a fost cavaleria grea feudală era nesupunerea faţă de ordinele unei conduceri unice. Ori în ducerea războiului unitatea de comandă este esenţială pentru ajungerea la un rezultat pozitiv. Una din personalităţile remarcabile în materie de război, Napoleon I, a afirmat în memoriile sale că este de preferabil un comandant unic prost decât doi comandanţi buni. Hiba aceasta a armatelor feudale s-a văzut clar în timpul cruciadelor şi în timpul bătăliilor de la Crecy, Poitiers şi Nicopole.

           Secolele XVI - XVIII

           Un stat centralizat, cu o comandă unică şi un stat major format din militari de carieră va pune întotdeauna accent pe toate mijloacele ofensive şi defensive pentru a obţine victoria, indiferent dacă aceste mijloace sunt oneste sau nu. Fiecare din cele două arme principale ale unei armate, cavaleria şi infanteria, va avea rolul ei bine stabilit.
           O astfel de evoluţie a sistemului militar a avut, în ceea ce priveşte tipologia armelor, un rezultat neobişnuit. Pe de-o parte, avem de a face cu o înmulţire a tipurilor de arme, datorită faptului că infanteria începe să aibă un rol din ce în ce mai important. Se adaugă la tipurile de arme ale cavalerului feudal şi cele ale infanteristului. Pe de altă parte, datorită centralizării conducerii statelor feudale şi a faptului că armata începea să fie numai în subordinea monarhului, avem de a face cu o rărire a tipurilor de arme individuale. Atelierele de fabricare a armelor, armurăriile, fierăriile, au trecut din serviciul nobilului în cel al regelui, cee-a ce a dus la o standardizare a principalelor categorii de arme.
           Dispreţuită mult timp în perioada feudală clasică, infanteria a ajuns în curând să aibă ultimul cuvânt în obţinerea victoriei. Cauza constă în proliferarea armelor de foc. Cavaleria nu se mai putea apropia cu uşurinţă de o trupă de infanterie organizată temeinic, bine condusă şi dotată cu arme de foc. Armura nu oferea protecţia necesară împotriva gloanţelor de archebuză. Cavaleria feudală nu era protejată total nici împotriva săgeţilor de arc - cu atât mai puţin a celor de arbaletă. Acest lucru s-a văzut la Crecy, unde cavaleria franceză a avut de înfruntat trupe de arcaşi pedeştri în faţa cărora nu a putut face faţă. Armura grea de aproximativ 80 kg (platoşă, cămaşă de zale, coif, genunchiere etc.) a devenit în curând fără rost şi învechită. Cu toate acestea anumite piese din armura cavalerului feudal - coiful, pieptarul - au rămas mult timp în dotarea cavaleriei. Ca arme, cavaleria a folosit mult timp mergând până spre sfârşitul secolului XIX arme albe - lancea şi sabia. Le-au avut în dotarea lor husarii ruşi şi austrieci, ulanii germani, cavaleria franceză în timpul primului Imperiu. Scutul dispare din dotarea cavaleriei spre sfârşitul secolului XVII. Spada grea şi lungă ce se ţinea cu ambele mâini, s-a micşorat, având lama mai mică şi mai îngustă acum când nu mai avea de străpuns armuri. Fiind un privilegiu al nobilimii, spada a rămas ca arma individuală cea mai importantă, fiind purtată tot timpul de către nobil. În lupta cu spada se pune accent acum pe îndemânare decât pe forţă brută şi mai toţi nobilii recurg la angajarea unui maestru pentru antrenament.

Spade din secolele XVI - XVIII

           Ca şi în cazul spadelor de secol XII, spadele au forma obişnuită, clasică. Lama dreaptă şi cu nervură mediană sau fără. Partea spadei care se diversifică si prin care se poate face o diferenţă este garda. Fiind o spadă de mărime mai mică şi destinată unei singure mâini, garda spadei secolelor XVI - XVIII, tinde să îmbrace pumnul. Manufacturată după bunul plac al proprietarului, garda poate avea o sumedenie de forme precum şi o serie întreagă de simboluri heraldice, blazoane şi alte decoraţii. Lama putea avea diferite devize, aflate în legătură cu proprietarul spadei.
           Toată această perioadă se poate caracteriza ca fiind o perioadă a duelurilor; spada şi pumnalul fiind armele favorite pentru acest gen de rezolvare a problemelor onoarei.
           Cu timpul garda spadelor a devenit din ce în ce mai sobră, renunţându-se la elementele de prisos şi păstrându-se numai cele strict necesare pentru protejarea pumnului spadasinului. Lama a cunoscut şi ea modificări. De unde până spre sfârşitul secolului XVIII era dreaptă, din simplul motiv că era mai compatibilă pentru dueluri, spadele secolelor XIX şi XX cunosc o tendinţă de încovoiere a lamelor, modificare datorită folosirii acestora în special de trupele de cavalerie, aceştia dorind mai mult să taie decât sa împungă.
           Asemenea spade au fost folosite până în secolul XX, fiind purtate de ofiţerii armatelor moderne ca semn distinctiv al funcţiei şi gradului avut.

           Folosirea armelor de foc de către cavalerie era destul de dificilă nu numai datorită ochirii din goana calului dar şi a reîncărcării acestora. S-a ajuns în cele din urmă la un compromis între cavalerie şi armele de foc prin apariţia trupelor de dragoni. Dragonii erau călăreţi dotaţi cu arme de foc dar care luptau ca infanterişti, folosind caii doar pentru deplasare. Ajunşi la locul luptei cel de-al zecelea dragon ţinea ceilalţi nouă cai şi pe-al său în timp ce restul trupei ataca pe jos. Astfel de trupe erau folosite pentru lovituri în adâncimea teritoriului, pentru capturarea rapidă a unor oraşe, înainte ca inamicul să fie informat. În general călăreţul perioadei moderne a istoriei avea în dotare, lancea şi spada iar ca armă de foc pistolul, în variantele timpului - la început cu aprindere cu fitil sau mai târziu cu percuţie. Folosirea cavaleriei ca parte componentă a unei armate s-a făcut până în perioada primului război mondial. Apariţia armelor cu repetiţie şi a mitralierei a dus la scoaterea ei din componenţa armatelor. În cel de-al doilea război mondial trupele de cavalerie au fost folosite numai la paza unor convoaie, la ocuparea rapidă a teritoriului inamic în urma spargerii frontului, în general în acţiuni de mâna a doua. Atacul cavaleriei poloneze împotriva blindatelor germane în toamna lui 1939 a fost pentru ea cântecul de lebădă.
           Infanteria devine din ce în ce mai importantă în componenţa unei armate. Dezvoltarea ei a fost favorizată şi de dezvoltarea economică a oraşelor, a economiei şi a societăţii în ansamblu. Infanteria ca parte componentă a unei armate prin excelenţă este legată de mediul urban. Cavaleria este legată de mediul rural, de spaţiu deschis. Acest lucru se poate observa foarte uşor studiind istoria lumii. Observăm că perioada antichităţii clasice, a oraşelor greceşti şi romane, este dominată de hopliţii greci sau de legionarii romani. Desigur, armatele greceşti şi romane aveau în componenţa lor şi trupe de cavalerie dar rolul important îl avea trupa de infanterie, legiunea sau falanga. În nordul Mării Negre şi spaţiul Asiatic unde urbanismul nu era aşa dezvoltat rolul primordial îl avea cavaleria. Prăbuşirea Imperiului roman de Apus şi decăderea vieţii urbane a dus la ieşirea la rampă a cavaleriei în dauna infanteriei, pentru ca în cele din urmă infanteria să revină odată cu renaşterea oraşelor. Explicaţia constă în faptul că cine controlează oraşele controlează şi teritoriul. Oraşul este o ţintă primordială pentru o armată iar în cucerirea şi deţinerea lui rolul cel mai important îl are infanteria.

           În general, armele folosite de infanterie începând cu secolul XVI sunt cele de foc: archebuzele, muschetele şi ulterior pistoalele şi flintele. Folosirea lor cerea oarecari cunoştinţe în domeniul folosirii prafului de puşcă precum şi în cel al balisticii. Până la apariţia armelor cu percutor pentru aprinderea pulberii se folosea fitilul. Folosirea acestuia avea nenumărate neajunsuri printre care cel mai important era neconcordanţa dintre timpul necesar aprinderii focului cu cel al ochirii. Pana la pornirea loviturii treceau de la aprinderea fitilului câteva secunde, timp în care inamicul vizat putea dispărea din raza focului. Fitilul odată pornit lovitura nu mai putea fi oprită. Un alt inconvenient major era cel al ploii. Pe timp de ploaie armele cu fitil nu puteau fi folosite în câmp deschis. De asemenea se cerea o foarte mare atenţie transportului, depozitării şi păstrării prafului de puşcă şi a fitilelor. Archebuzele şi muschetele aveau o greutate suficient de mare astfel încât ochitorul să nu poată ţine arma la ochi cu uşurinţă. Pentru sprijinirea armei infanteristul folosea un suport din metal care se fixa în pământ. Cadenţa de tragere era un alt inconvenient. În mod normal trăgătorii puteau trage în cazul unui atac direct al cavaleriei maxim de două ori, după care urmau să se retragă, locul lor fiind luat de regulă de halebardieri sau de alte categorii de trupe. Din această cauză arbaleta şi arcul lung au rămas în întreaga perioadă a secolului XVI în dotarea armatelor, iar în Răsărit folosirea lor a continuat pe alocuri până la sfârşitul secolului XVII.

Sistemul de aprindere a focului la flintele sfârşitului secolului XVI

Sistemul de tragere la arbalete. Întinderea coardei se făcea prin introducerea piciorului în scăriţă. Se observă piedica şi despicătura din piedică unde se aşeza săgeata pe coardă. Pârghia de sub patul arbaletei declanşa aruncarea săgeţii

Soldaţi turci de la sfârşitul secolului XVII. De la stânga la dreapta: ienicer, spahiu şi tunar călare. De remarcat folosirea si acum a arcului cu săgeţi de către cavaleria otomană în paralel cu folosirea armelor de foc

Sfârşitul secolului XVIII aduce după sine apariţia armelor cu percuţie, ceea ce a dus la dispariţia definitivă a arcurilor şi arbaletelor. S-a reuşit să se mărească cadenţa de tragere şi modul de conducere a focului. În ajutorul infanteriei a intervenit acum artileria de câmp, salvele ei adăugându-se la salvele armelor de foc individuale.
Ca arme albe infanteria secolelor XVI-XVIII, folosea de regulă halebarda, necesară împotriva şarjelor de cavalerie şi sabia, foarte bună în situaţii de luptă corp la corp.

Tipuri de halebarde din secolele XVI - XVIII

Halebarda dădea posibilitatea de a ţine pe cavalerist la distanţă. Dacă trupa acţiona grupat, sprijinită de arcaşi, aceste arme puteau fi folosite cu maximum de randament. Halebarda putea avea mai multe forme, dar în general ea avea un tăiş de formă concavă sau convexă, un vârf de suliţă, necesar împungerii şi un cârlig, necesar agăţării cavalerului aflat în galop.
În zilele noastre halebardele pot fi observate în dotarea Gărzii Elveţiene a Cetăţii Vaticanului, însă motivul folosirii lor este cel al respectării tradiţiei şi nu al contracarării unei agresiuni.

           Europa de răsărit şi Asia

           Europa de răsărit şi Asia reprezintă din mai multe puncte de vedere o lume deosebită de cea feudală apuseană. Ideologia creştin răsăriteană şi-a pus amprenta asupra organizării militare precum şi asupra armelor folosite de militari. Nu s-au pus accentul în armatele Ţării Româneşti, Moldovei sau Transilvaniei pe folosirea armurilor grele din fier şi acelaşi lucru se poate spune şi de armatele Bizanţului, Serbiei, Ţaratelor bulgar sau rus. Desigur unii militari purtau şi aşa ceva dar prezenţa câtorva armuri folosite nu se poate explica decât printr-un snobism al celor care le purtau. Accentul se punea pe trupe uşor înarmate şi mobile. Conducerea armatelor din răsăritul Europei considera o prostie interdicţia de retragere de pe câmpul de luptă a unei trupe dacă situaţia o cerea. Tot aici se puteau folosi orice arme, de la ciomege până la armele cele mai sofisticate, important fiind rezultatul şi mai puţin modul în care a fost obţinut acesta. Oştenii erau echipaţi în ceea ce priveşte armele defensive, în general cu casca şi pieptar, la care se adăugau apărătoarele de braţe şi de pulpe. Se recurgea la cămăşile de zale din piele sau metal pentru protecţie şi mai rar la platoşă. În ceea ce priveşte armele ofensive ele sunt aceleaşi cu cele occidentale.
           Un loc aparte în privinţa tipologiei armelor îl ocupă lumea musulmană. Ideologia islamică şi-a pus amprenta nu numai asupra concepţiei militare şi a modului de ducere a războiului dar şi asupra tipologiei armelor folosite. Există arme albe folosite cu precădere de trupele musulmane - fie arabe, persane sau otomane - de genul iataganelor, hangerelor şi pumnalelor. Specific la aceste arme sunt decoraţiile acestora. Cele mai multe din ele sunt decorate cu motive florale sau geometrice, specifice islamului. Acelaşi lucru este valabil şi pentru armele de foc. Aceste decorări ale armelor de către meşterii musulmani (specific lumii musulmane, să ne amintim de covoarele persane sau de pereţii moscheilor) au făcut ca în zilele noastre aceste arme să fie dintre cele mai căutate de către colecţionarii particulari sau de către stat şi, în consecinţă, preţul lor să fie foarte mare. În sursele narative ale evului mediu sau ale perioadei moderne sunt numeroase referiri despre preferinţa soldaţilor armatelor creştine pentru capturarea unor astfel de arme.
           Spre deosebire de forma clasică a spadelor europene - lama dreaptă, mânerul drept, în general o formă simetrică - iataganele şi hangerele musulmane au forme neregulate, curbe, cu tăişul fie prin interior fie prin exterior, fiind folosite mai mult la tăiat decât la împuns. Acelaşi lucru se poate vorbi şi de armele folosite de popoarele din India şi din Extremul Orient.

Iatagane turceşti: cu tăiş pe interior (stânga) şi cu tăiş pe exteriorul lamei curbate (dreapta). Se observă decoraţia mânerelor şi a tecilor.

Pumnale orientale: indian (stânga, cu lama în formă de şarpe) şi otoman (dreapta). Se observă decoraţia cu pietre semipreţioase. În ceea ce priveşte pumnalul indian se observă cu uşurinţă influenţa mediului asupra lamei pumnalului.

Arme folosite de ieniceri şi de alte categorii de trupe otomane în evul mediu. Se observă decoraţia cu elemente florare şi geometrice pe scutul, coiful, apărătoarea pentru capul de cal şi pe lama celor doua securi

Această modă a decorării armelor în Orient, s-a prelungit şi în perioada modernă a istoriei, când s-a trecut la folosirea pe scară largă a armelor de foc. Paturile muschetelor şi pistoalelor, ţevile şi alte elemente ale acestor arme au început să fie decorate tot la fel ca şi mânerele iataganelor sau hangerelor.

Arme de foc de provenienţă orientală de la sfârşitul secolului XVIII

           Perioada modernă


           Domnia lui Napoleon a însemnat o adevărată revoluţie în ceea ce priveşte modul de ducere a războiului. A beneficiat de marile resurse materiale şi umane pe care Franţa le-a dobândit în urma revoluţiei burgheze din 1789. Folosirea acestora într-o manieră modernă a adus francezilor marile victorii împotriva coaliţiilor puterilor europene şi a urcat Franţa pe cea mai înaltă treaptă în ceea ce priveşte forţa militară. Selectarea comandanţilor se făcea pe criterii de pregătire şi merite. Şcoala militară a cunoscut o dezvoltare fără precedent, fiind deschisă tuturor categoriilor sociale. Această deschidere a şcolii militare către toţi cetăţenii ţării, indiferent de categoria socială, i-a adus Franţei pe Napoleon. În concepţia lui Napoleon cei doi "pivoţi" ai concepţiei sale militare au fost: "folosirea în proporţii de masă a mijloacelor ofensive - forţă vie, cai şi guri de foc şi mobilitatea acestor mijloace ofensive" [1 ]. "Astăzi bătăliile se decid prin guri de foc nu prin lupte corp la corp" declara categoric Napoleon. Spargerea frontului inamic, darea peste cap a liniilor lui, cucerirea unor poziţii fortificate se făcea în concepţia lui prin concentrarea pe direcţia de atac a unui număr superior de guri de foc, paralizând structurile de apărare ale inamicului şi eliminînd forţa lui de reacţie. Liniile mobile de trăgători, susţinuţi de artilerie urmau să cureţe calea pentru coloanele de asalt, coloane care la rândul lor trebuiau susţinute de asemenea printr-un puternic baraj de artilerie.
           În perioada lui Napoleon toate categoriile de trupe militare şi toate tipurile de arme au fost folosite la capacitatea lor maximă, ajungându-se la specializarea acestora. Una din armele care au "ieşit la rampă" în această perioadă este artileria. Importanţa ei a crescut de când infanteria beneficia de arme de foc moderne. Pentru ruperea frontului inamic înaintea orcărui atac era imperios necesar barajul de artilerie, altfel atacul putea fi respins cu pierderi. Tunurile au fost adaptate pentru a trage cu proiectile înroşite împotriva navelor, cu şrapnele împotriva infanteriei sau cu obuze împotriva fortificaţiilor. Cavaleria cunoaşte şi ea o serie de specializări. Cavaleria grea sau cuirasierii urmau să atace poziţia inamicului după executarea pregătirii de artilerie; cavaleria uşoară avea rolul de a urmări inamicul sau de a da lovituri rapide pe spaţii largi, în adâncime; lăncierii aveau menirea de a lovi infanteria inamicului; dragonii - trupă de cavalerie care doar se deplasa călare, ea luptînd pe jos - erau folosiţi la atacul unor poziţii din adâncimea teritoriului inamic unde cavaleria nu avea succes. Infanteria a ajuns să se împartă în infanterie de linie, infanterie uşoară, grenadieri, genisti etc. Existau trupe de infanterie de elită, care nu interveneau decât în situaţii excepţionale sau în acordarea loviturilor de graţie apărării inamicului - cazul Gărzi Consulare şi apoi a Gărzii Imperiale din armata lui Napoleon. Desigur asemenea trupe aveau o uniformă distinctă faţă de restul infanteriştilor, armele lor erau din ultima generaţie, experienţa de luptă a unor astfel de trupe trebuia să fie foarte ridicată, motiv pentru care selecţia militarilor în cadrul lor era foarte riguroasă.
           O oarecare atenţie a fost acordată şi serviciului medical, dar numai în sensul organizării unor unităţi medicale pentru că dotarea tehnică a acestora nu era de natură să ducă la recuperarea răniţilor. Nu exista o igienă corespunzătoare, nu existau medicamente, antibioticele erau necunoscute în acea perioadă, iar singura soluţie pentru rănile de o gravitate mai mare era amputarea. Pentru evitarea infectării rănilor se recurgea la cauterizarea acestora cu fierul roşu. Binenţeles, pentru amputare sau cauterizare singurul anestezic pentru rănit era o doză sănătoasă de alcool.
           Uneltele folosite de chirurgii şi sanitarii militari erau destul de rudimentare - cuţite şi fierăstraie. Sterilizarea acestora lăsa de dorit, astfel că un procent din răniţii trataţi mureau din cauza complicaţiilor produse de infecţii.

Unelte folosite de chirurgii epocii napoleoniene pentru amputări

           Dezvoltarea fără precedent a industriei în secolul XIX a făcut ca războiul să pară din ce în ce mai mult o problemă financiară, în care producţia de armament să aibă ultimul cuvânt. S-a ajuns în acest fel la standardizarea principalelor arme individuale sau de asalt. Diversitatea în cazul armelor de foc moderne este de altă natură decât în ceea ce priveşte armele medievale. Ea constă în destinaţia armelor şi nu în ceea ce priveşte varietatea formelor. Specializarea armamentului şi standardizarea s-a impus de la sine în cazul în care factorul cifrelor este vital. Primul război mondial a demonstrat foarte clar legătura dintre industrie, dintre calitatea şi cantitatea produselor şi rezultatele din teren, iar o producţie sănătoasă nu putea funcţiona fără resurse. În general putem vorbi de arme individuale, destinate eliminării forţei vii a inamicului, tehnicii sale de luptă, înlăturării obstacolelor sau a spargerii elementelor fortificate sau a eliminării forţei vii din interiorul unei fortificaţii. Tot aici putem vorbi de piese de artilerie cu diferite destinaţii - obuziere, mortiere, tunuri, aruncătoare de grenade, mine sau proiectile reactive - de arme de asalt - la aviaţie şi blindate. Aviaţia şi blindatele cunosc şi ele specializări în funcţie de cerinţele din teren. Desigur toată această panoplie de arme nu putea fi folosită decât de trupe specializate, cu soldaţi instruiţi în folosirea acestuia, dotaţi cu echipament corespunzător şi conduşi de ofiţeri special formaţi în şcoala militară. Pentru întreţinerea lor au fost desemnate persoane calificate în mecanică, aerodinamică, electrotehnică şi electronică, chimie, în general, domenii care până în prezent nu au avut o legătură aşa de mare cu producţia de armament.

           UNIFORMELE


           Înainte de orice, uniforma unei armate este un element oficial de stat. Aspectul ei este stabilit de către conducerea militară superioară şi el este raportat la valorile primordiale ale societăţii respective. Uniformele militare se împart în două categorii mari: uniformele de campanie şi cele de stradă. În ceea ce priveşte uniformele de campanie, aspectul şi tipul lor este cerut de locul şi condiţiile luptei. Se are în primul rând în vedere camuflajul, jocul culorilor fiind în conformitate cu mediul zonei respective. Eventualele elemente ce definesc societatea sunt întâlnite în forma uniformei şi sunt mai puţin vizibile..
           Ne vom referi aici în special la uniforma de stradă. Fiecare stat conservă în uniformele militare elementele definitorii ale societăţii. Este binecunoscut aspectul uniformelor unităţilor de gardă din armatele britanică, franceză, elenă, sau a Gărzii Elveţiene din Cetatea Vaticanului. Nu este cazul aici să ne referim asupra acestora. În ceea ce priveşte armata română, uniformele regimentului de gardă "Mihai Viteazul", definesc foarte bine profilul spiritual al societăţii româneşti. Ea face referire la perioada de glorie a României ca stat modern, la întemeierea primelor unităţi ale armatei noastre naţionale. Este vorba de uniforma pe care a purtat-o soldatul român în războiul de Îndependenţă şi în cel de Reîntregire şi cu care s-a acoperit de glorie la Griviţa, Plevna, Oituz şi Mărăşeşti. Important pentru orice conducere militară din orice colt al lumii este ca soldatul să conştientizeze că este urmaşul unor înaintaşi care s-au acoperit de glorie, că aceşti înaintaşi sunt exemplu pentru ei şi care au pus bazele statului ce le oferă protecţie şi pe care aceştia îl au în pază şi apărare. Trecutul este extrem de important pentru un militar. Generaţia actuală trebuie să fie conştientă că are un trecut glorios, care nu se datorează decât în foarte mică măsură conducerii şi într-o foarte mare măsură soldatului necunoscut iar datoria acestor generaţii este de a avea acelaşi spirit de sacrificiu, de a se ridica la nivelul celor a căror glorie o moştenesc.

Caporal de infanterie de linie în ţinută de campanie model 1873

Sergent de infanterie în ţinută de campanie model 1912

Uniforma ordinului militar "Mihai Viteazul"
Uniforma ordinului consta dintr-o pelerină albă în genul celei purtate de Mihai Viteazul şi o căciulă de blană şi se purta pe deasupra uniformei militare [2 ]

În evul mediu armatele nu aveau uniforme. Exista desigur o uniformizare a vestimentaţiei militare a armelor şi accesoriilor militare dar numai din cauză că se trecea la producţie de serie (fie din cauze financiare fie din cel al performanţei). Prima trupă militară regulată cu o uniformă proprie este corpul ienicerilor din armata otomană. S-a dorit de către conducerea otomană crearea unei trupe de elită a armatei otomane, în care membrii ei să aibă un statut aparte de cel al soldaţilor de rând. Acest statut aparte al ienicerilor era înfăţişat prin uniformă; populaţia trebuia să-i recunoască şi să le acorde respectul cuvenit poziţiei lor. Totodată portul uniformei genera în rândul celorlalţi admiraţie şi stârnea dorinţa de a dobândi acest statut.

Ienicer din perioada domniei lui Mehmet II (după desenul lui Gentile Bellini).

Uniformă de ienicer din perioada domniei lui Suleyman Magnificul. De observat: conteşul, turbanul, şalvarii şi celelalte piese ale uniformei

           În Europa putem vorbi de uniforme în adevăratul înţeles al cuvântului odată cu reformele militare ale lui Petru cel Mare în Rusia şi Friederich cel Mare în Prusia. Celelalte state au preluat şi ele inovaţiile în domeniul militar al celor doi monarhi. Spre sfârşitul secolului XVIII putem spune că toate armatele beneficiau de uniforme proprii.
           Ca şi în cazul armelor, diferenţele între uniformele occidentale şi cele orientale sau provenind din lumea musulmană să observă cu uşurinţă. O tendinţă spre simetrie, cu unghiuri şi linii drepte în ceea ce priveşte uniformele occidentale şi o tendinţă inversă în care se pune accent pe haine largi în ale căror tipare predomină liniile curbe, rotunde - şalvarii, turbanele, imineii etc.
           Tipurile uniformelor au mers în paralel cu genurile trupelor. Fiecare gen de trupă militară - cavalerie grea, husari, lăncieri, grenadieri călări, dragoni, infanterie de linie, trupe de elită - avea uniforma ei proprie. Aceasta însemna o anumită formă a uniformei şi culori specifice pentru fiecare gen de trupă militară.
           Perioada cuprinsă între revoluţia franceză şi începutul primului război mondial reprezintă perioada de maximă înflorire în ceea ce priveşte varietatea culorilor şi a formelor. Fiecare din elementele ce compun uniforma avea formă, culoare şi elemente decorative specifice. Cerinţele frontului primul război mondial şi cu atât mai mult cel de al doilea au redus această diversitate. Camuflajul şi protecţia erau elemente mult mai importante pentru a le ignora în favoarea frumuseţii. Se renunţă la culorile vii - alb, roşu, albastru deschis - pentru a se recurge la culori închise, în general verde sau gri-cenuşiu şi acesta cu nuanţe închise. Chiar însemnele de grad se colorează în culori închise - stelele, tresele, paftalele nasturii sau alte embleme - se colorează în culoarea fierului afumat pentru a nu luci. Casca de oţel se acoperă cu o pânză în culorile camuflajului chiar dacă acest lucru îi reduce frumuseţea.

Unifome de nizami, după reforma militară a lui Selim III
De la stânga la dreapta: kalpakli, shoubara-neferi, nizam djedid neferi, shoubara-neferi

Trăgători de linie austrieci în timpul luptei din Italia împotriva lui Napoleon Bonaparte, la sfârşitul secolului XVIII

Se observă diferenţele de mentalitate dintre cele două lumi: musulmană şi occidentală

           Descrierea armelor şi uniformelor

           În ceea ce priveşte descrierea unor arme, trebuie avute în vedere unele caracteristici ce ţin de tipul şi clasa armei; data la care a fost confecţionată; forma, subforma şi varianta armei; materialul (sau materialele) din care a fost confecţionată, natura materialului; elementele componente şi alte elemente anexe (acolo unde este cazul). Un element care este necesar să fie menţionat este atelierul de fabricaţie. Se poate stabili astfel circulaţia armei precum şi legăturile dintre fabricanţi şi cei care au folosit-o.
           Un alt factor important în descrierea unei arme este tehnica de fabricaţie. Nu este cazul să amintim bătălii câştigate datorită folosirii unor arme mai performante. Totodată există posibilitatea folosirii unei tehnici de fabricaţie mai puţin costisitoare din care să rezulte o armă la fel de performantă. Ori, într-un război, problema resurselor şi a mijloacelor financiare este vitală. Eventualele modificări, inovaţii sau influenţe străine în procesul de fabricaţie trebuie neapărat amintite. O armă de metal poate fi turnată, bătută, prelucrată la cald sau la rece, strunjită, etc.
           Inscripţiile, devizele, simbolurile heraldice, decorul acestora, oferă cercetătorului posibilitatea de a identifica provenienţa armei, atunci când nu există alte surse care să o ateste.
           În cazul armelor de foc moderne, trebuie menţionate caracteristicile tehnice ale armei. În afară de lungimea, greutatea armei şi materialul de fabricaţie, trebuie avut în vedere calibrul, lungimea ţevii, tipul de ţeavă (ghintuită sau nu), elementele necesare ochirii, mecanismul de funcţionare (cu fitil - cazul archebuzelor şi flintelor de sfârşit de ev mediu - ; percuţie, repetiţie, electric, mecanic, gaze recuperate etc - cazul armelor de foc moderne).
           În cazul armelor de foc, două elemente sunt vitale pentru obţinerea câştigului de cauză pe câmpul de luptă şi anume bătaia maximă şi cadenţa de tragere. Desigur, în ceea ce priveşte armele de foc de secol XVI-XVIII - flinte, archebuze, muschete, pistoale, etc. - asemenea date tehnice nu sunt cunoscute cu exactitate ci doar le putem estima cu aproximaţie, având în vedere calibrul, tipul de pulbere, greutatea proiectilului şi lungimea ţevii.
           În ceea ce priveşte armele de secol XX, toate aceste lucruri sunt foarte cunoscute iar la unele din ele există şi carte tehnică care poate da autorului absolut toate informaţiile dorite. Desigur, existenţa unei cărţi tehnice este o situaţie excepţională pentru armele începutului de secol XX. Trebuie neapărat menţionat numărul şi seria armei, situaţie în care arma se identifică şi se individualizează. Se poate face un istoric al armei având toate aceste date.
           În cazul armelor foarte complexe cum este cazul vehiculelor blindate sau al aparatelor de zbor, este important ca fişa să cuprindă informaţii despre armamentul din dotare (tun, mitraliere, aruncătoare de grenade sau de fum, etc) şi anume calibru, bătaie maximă, greutatea proiectilului, cadenţă de tragere, capacitatea magaziei de muniţii, grosimea şi natura blindajului turelei şi a corpului; despre puterea, consumul şi tipul de combustie a motorului (motorină, benzină, policarburant etc), viteză, ughi de urcare a pantei, adâncime de trecere prin vad, capacitatea rezervorului de compustibil, autonomie, ecartamentul, ampatamentul, garda la sol (clirensul) şi lăţimea şenilei. Se va menţiona la început marca maşinii, modelul şi anul de fabricaţie.
           La uniforme se vor menţiona tipul uniformei, arma din care face parte, gradul purtătorului, modelul (data aproximativă când uniforma a fost instituită), materialul de fabricaţie, culoarea (sau culorile), eventualele accesorii în plus (buzunare, găici, carabine, agăţători etc), eventualele influenţe străine sau modificări aduse ce ţin fie de modă fie de cerinţele frontului, elementele ce definesc gradul, funcţia, unitatea şi arma din care face parte purtătorul (petliţe, embleme, barete, banderole, butoniere, epoleţi, trese, vipuşti etc) precum şi atelierul de fabricaţie (uşor de găsit în situaţia în care avem inscripţia acestuia pe hainele de corp în special). În afară de acestea se vor menţiona alte informaţii ce ţin de istoricul uniformei.

1 . D. Rosenzweig, Napoleon, Bucureşti, 1969, p. 149.
2 . Ion Safta, Tiberiu Velter, Rotaru Jipa, Floricel Marinescu, Decoraţii româneşti de război, Bucureşti, 1993, pp.70 şi 120

Web design: Miu Cosmin Alexandru