Teatrul 'Toma Caragiu' - Ploieşti 

Scurt istoric

Oraşul Ploieşti – centru industrial şi comercial, aflat la 60 km de Bucureşti – la întretăierea drumurilor dintre Moldova, Ardeal şi Muntenia şi-a sporit importanţa datorită extracţiei şi rafinării petrolului.Paralel cu dezvoltarea socio-economică a localităţii a crescut şi interesul locuitorilor săi pentru activitatea cultural-teatrală. La jumătatea secolului al XIX-lea, a apărut aşa numitul „Teatrul din Prahova” (1853), care primea o subvenţie anuală de 200 de galbeni. Teatrul a avut o existenţă efemeră, astfel că în 1858 autoritatea locală a cerut aprobare de la Bucureşti, în vederea înfiinţării unui „Teatru Naţional”. Până la venirea aprobării, trupa lui Iorgu Caragiale a dat zece piese din repertoriul său curent.
Aprobarea de la Bucureşti a venit abia în septembrie 1859 şi de ea a beneficiat trupa Fani Tardini, care a rezistat puţin din cauza dispariţiei subvenţiei din bugetul local. Diferite înjghebări temporare au continuat, din când în când, să mai apară pe scena ploieşteană.
În 1865, un grup de 151 „notabili orăşeni ploieşteni”, printre care fraţii Luca şi Iorgu Caragiale (tatăl şi unchiul lui Ion Luca Caragiale), au semnat un memoriu prin care se cerea înfiinţarea „Teatrului Român”, cu o subvenţie de 250 de galbeni pe an, dar Consiliul Comunal a răspuns negativ, motivând „că nu este necesar un teatru local”. E drept că trupele din Bucureşti sau cele din Moldova, în drum spre capitală, se opreau la Ploieşti, unde aveau public asigurat. Şi Matei Millo a fost momit cu promisiuni şi a venit la Ploieşti cu trupa sa, care avea un repertoriu variat. Întrucât subvenţia promisă nu I s-a a cordat şi intrând în datorii, Millo a recurs la o stratagemă pentru a încasa nişte bani. A vândut bilete pentru o „reprezentaţie specială” intitulată „Tranca-fleanca, mere acre”. Şi-a plătit datoriile din încasări, a trimis actorii la gară, iar el a venit singur în faţa publicului, plătitor de bilete şi a explicat cu umor şi cu tristeţe, câte umilinţe a îndurat.
Totuşi, „Teatrul Român din Ploieşti” s-a înfiinţat în toamna anului 1871, la insistenţele lui Iorgu Caragiale, care a şi obţinut o subvenţie anuală de 2.000 lei, timp de trei ani. Desfiinţarea instituţiei în 1874, a creat un nou gol al iniţiativelor locale. În schimb, autorităţile acordau subvenţii temporare unor colective teatrale, pentru opriri periodice în Ploieşti. Apropierea de Bucureşti şi ajutoarele fuinanciare ale oficialităţilor, au permis publicului ploieştean să vadă multe din marile spectacole ale capitalei, în care străluceau cei mai buni actori: Aristiţa Romanescu, Maria Ciucurescu, Toni Bulandra, Constantin Nottara, Ion Brezeanu, George Vraca, Grigore Vasiliu Birlic, George Calboreanu şi alţii.
Se poate vorbi de un teatru permanent în Ploieşti abia în 1947, când s-a inaugurat „Teatrul Sindicatelor Unite” – în 13 decembrie cu premiera „Mânzul nebun” de Cezar Petrescu şi Vintilă Rusu-Şorianu în regia lui Iosif Ligeti. Distribuţia cuprindea doar doi actori profesionişti (Gigi Ionescu şi Haricleea Narly), restul fiind amatori. Prima sală a fost realizată prin muncă patriotică, restaurându-se fosta „Sală Germană” (Cercul Militar al ofiţerilor nemţi în timpul războiului), clădire deteriorată de bombardamente. Presa a salutat realizarea acestei săli cu 500 de locuri şi cu dotări scenice corespunzătoare. Din păcate, nivelul spectacolelor nu putea fi prea ridicat, din cauza faptului că acel „aşa-zis teatru”, nu avea o schemă de organizare ci apela la câţiva actori profesionişti pentru rolurile principale, iar în cele secundare apăreau doar amatori. În două stagiuni au urcat pe scenă 114 artişti, dintre care 82 erau amatori. Cu toate acestea, repertoriul abordat era compatibil cu alte teatre, în întregime profesioniste. S-au jucat „Rădăcini adânci” de James Goio şi A. d’Ussan, „Insula păcii” de E. Petrov, „Serafim” de Ionel Ţăranu, „Inspectorul de poliţie” de J.B. Priestley, „Leul din piaţă” de Ilya Ehrenburg, „M-am născut ieri” de Garson Kahn şi „O zi de odihnă” de N. Kataev.
E drept că apropierea de Bucureşti, a permis colaborarea cu actori consacraţi ca: Ion Niculescu-Brună, Vasile Haşeganu, Dan Psatta, Emil Liptac, Lili Mihuţescu, Virginia Weber, Nicolae Spudercă, Marina Georgescu. Dar în acelaşi timp s-a combătut ideea că nu e nevoie de teatru local, întrucât majoritatea pieselor au avut în jur de 60 de reprezentaţii. Constatându-se că Teatrul Sindicatelor Unite, chiar în condiţii improprii din punct de vedere al colectivului actoricesc, are un public constant, s-a intervenit la Ministerul Artelor şi s-a aprobat transformarea acestei instituţii în Teatrul de Stat Ploieşti, cu o schemă obişnuită şi cu subvenţie anuală. Primul director a fost dramaturgul şi regizorul Nicolae Kiriţescu. S-a organizat o trupă de 22 actori profesionişti şi s-a pregătit premiera inaugurală „O scrisoare pierdută”, ce nu mai fusese jucată la Ploieşti. Distribuţia cuprindea pe Zephy Alşec (Tipătescu), Maria Moga (Zoe), Eugen Obreja (Trahanache), Vasile Haşeganu (Caţavencu), I. Negoescu (Dandanache), Grigore Dumitriu (Pristanda), Dem. Columbeanu (Cetăţeanul turmentat) ş.a. Succesul a fost atât de mare, încât s-au jucat 40 de spectacole la sediu, într-o lună, cu 13.000 de spectatori. Cu deplasări şi turnee s-a ajuns la 105 reprezentaţii. Unele ingerinţe ale autorităţilor în probleme de repertoriu, l-au determinat pe Nicolae Kiriţescu, să plece de la conducerea teatrului.
Abia în 1953, teatrul ploieştean a căpătat un relief propriu, interesant şi atractiv, prin venirea tânărului actor Toma Caragiu, care avea doar 27 de ani când a preluat şi rolul de director, pe care l-a interpretat cu strălucire timp de 12 ani. Sub conducerea lui scena ploieşteană a avut un aport important, în ansamblul mişcării teatrale româneşti, atât ca varietate şi îndrăzneală repertorială, cât şi ca nivel artistic al spectacolelor. De aceea, atribuirea numelui marelui actor şi director-animator Toma Caragiu, pentru teatrul pe care l-a slujit cu un excelent simţ managerial a fost binemeritată.
Apropierea de Bucureşti, a avut pentru scena ploieşteană şi consecinţe pozitive şi consecinţe negative. Cele pozitive au constat în atragerea unor angajaţi permanent sau colaboratori de marcă, pentru care naveta nu constituia o problemă. Astfel, au fost aplaudaţi la Ploieşti: Marcel Anghelescu, Ştefan Bănică, Elena Caragiu, Lili Carandino, Dumitru Furdui, Monica Ghiuţă, Marieta Luca, Adela Mărculescu, Dina Mihalcea, Anca Neculce, Radu Panamarenco, Joujou Pavelescu, Margareta Pogonat, Marian Râlea, Eusebiu Ştefănescu şi alţii. Şi la capitolul „regizori”, au contribuit la realizarea unor producţii artistice de valoare, personalităţi ca: Valeriu Moisescu, Gheorghe Harag, Alexandru Tatos, Letiţia Popa, Emil Mandric, Aurelia Manea, Adrian Lupu, Hary Elvad, Dragoş Galgoţiu, Nicoleta Toia, Silviu Fusu, Lucian Sabadoş şi alţii.
Bineînţeles că şi scenografia a beneficiat de prezenţa unor nume importante ca: Florica Mălureanu, Irina Borovschi, Vittorio Holtier, Vintilă Făcăianu, Vasile Roman, etc.
În privinţa repertoriului, apropierea de Bucureşti a impus ca o condiţie de bază, nota de „originalitate” şi „noutate”, cu „descoperiri” îndrăzneţe din dramaturgia românească şi străină. Teatrul ploieştean s-a îngrijit să nu facă „duplicate” ale spectacolelor bucureştene de succes, care şi aşa veneau în deplasări periodice şi profitabile, datorită distanţei mici şi încasărilor apreciabile. Mai ales în stagiunile recente, datorită unei politici repertoriale înţelepte şi curajoase, la Ploieşti s-au realizat „premiere pe ţară”, pentru dramaturgul român, stabilit în Franţa, George Astaloş cu „Domnişoara Helsinka”, precum şi pentru Fernando Arrabal cu „Labirintul” şi Christian Palustran cu „O seară liniştită” şi „Cursa de vulpi”. Chiar şi unii dramaturgi români au fost adăpostiţi cu generozitate pe scena ploieşteană cu noile lucrări. Astfel, D.R. Popescu cu „Robespierre şi regele” şi Tudor Popescu cu „Gelozie şi tranziţie” au cunoscut aici „premierele absolute”.
Dacă se analizează repertoriul celor peste 5 decenii de teatru profesionist, remarcăm că nu a fost atacată dramaturgia antică decât cu agreabila comedie „Lisistrata” de Aristofan. Clasicismul, în schimb, a apărut pe afişe cu mai multe titluri, ca de exemplu William Shakespeare cu „Romeo şi Julieta”, „Macbeth”, „Mult zgomot pentru nimic”, „Visul unei nopţi de vară”; Moliere cu „Avarul”, „Tartuffe”, „George Dandin”, „Vicleniile lui Scapin”, „Boroboaţele”; Carlo Goldoni cu „Slugă la doi stăpâni”, „Mincinosul”, „Cafeneaua”, „Hangiţa”; Carlo Gozzi cu „Regele cerb”; Jean Racine cu „Andromaca”; Schiller cu „Hoţii”; Buchner cu „Woyzeck” şi „Leonce şi Lena”; Scribe cu „Paharul cu apă”; Nicolo Machiavelli cu „Mătrăguna”. De subliniat că Lope a Vega a fost pus în scenă cu o piesă puţin jucată dar foarte interesantă „Minunatul principe”, inspirată din viaţa lui Mihai Viteazul. „Arden din Kent”, creeaţia unui anonim englez, puţin atacată de alte teatre, a avut o premieră ploieşteană bine apreciată de presă şi public. De remarcat că n-a lipsit nici dramaturgia scandinavă, respectiv H. Ibsen cu „Stâlpii societăţii” şi A. Strindberg cu „Domnişoara Iulia”.
O analiză paralelă a repertoriului ploieştean cu cel bucureştean, ne întăreşte convingerea că se căutau titluri absente pe afişele capitalei, fie că nu se jucaseră niciodată, fie că se epuizaseră de mulţi ani.
Chiar şi la capitolul de dramaturgie rusă şi sovietică, cu prezenţe „obligatorii” în anii ’50, ’60, se căutau lucrări de valoare în special din literatura clasică, titluri ce nu erau reprezentate concomitent, în Bucureşti. Astfel, s-au jucat: „Duşmanii” de M. Gorki, „Lupii şi oile” şi „Vinovaţi fără vină” de N. Ostrovski, „Nunta lui Knecinski” de Suhovo-Kobilin, „Căsătoria” de Gogol, „Inimă de câine” de M. Bulgakov şi un întreg ciclu Cehov („Trei surori”, „Ivanov”, „Vodevil fără voie”, „Ursul”, „Jubileul”). Bineînţeles că nu au lipsit „contemporanii sovietici”: Arbuzov, Virta, Afinoghenov, Diaconov, Simucov, Mdivani, Kataev, Rahmanov, Safranek, Simonov, Salinski, Rozov, Braghinski, Reazanov, Roşcin, Ghelman, dar cu lucrări ce nu apăreau pe afişele teatrelor bucureştene.
Din literatura occidentală, teatrul ploieştean a montat piese mai puţin jucate, cum ar fi: A. Charpentier „Vioara timpului fugar”, Marcel Aymé „Capul altora”, Massimo Duro „Bertoldo la curte”, Aldo Nicolay „Soldatul Piccico”, Eduardo de Filippo „De Pretore Vincenzo” şi „Arta comediei”, Pepino de Filippo „Metamorfozele unui călăreţ ambulant”, Somerset-Maugham „Din prea multă dragoste” şi „Julia”, Thomas Kyd „Tragedia spaniolă”, G. B. Shaw „Cocioabele Londrei”, Cezare Rengife „Ce a lăsat furtuna”, Kathy Frongs „Priveşte înger spre casă”, Irvin Shaw „Amintirile rămân vii”, Nicolas Stuart Gray „Cealaltă Cenuşăreasă”, Athol Fugard „Sizare Bansi a murit”, Gordan Mihic „Azilul roşu”, Bohumil Hrabal „Bamboni di Praga”, Mrozek „Cvartetul”. Chiar şi titluri care au fost jucate cu mult timp în urmă în capitală, sau dacă erau mai recente n-au fost considerate „semnificative”, s-au reprezentat la Ploieşti, fără „concurenţa” scenelor aflate la 60 de km. Astfel, „Nud cu vioară” de Noel Conrad, Vercors „Zoo sau asasinul filantrop”, „Capcana unui om singur” de Robert Thomas, J. Genet „Cameristele”, „Victimele datoriei” de eugen Ionescu, „Arta adulterului” de Pierre Chesnot, „Dragă mincinosule” de Jerome Kilty, „Toţi fii mei” de Arthur Miller, „Aniversarea” de Harold Pinter, „Când luna e albastră” de Z. H. Herbert, „Operaţiunea secretissimo” de Marc Camoletti, „Copacii mor în picioare” de Al. Casona.
Dramaturgia românească a înregistrat o prezenţă notabilă în repertoriul ploieştean, jucându-se piese din toate epocile, atacându-se numeroşi autori interbelici şi culminând cu o largă paletă a scriitorilor contemporani. De subliniat că Nicolae iorga, mai puţin jucat pe alte scene, a avut un spectacol coupé, intitulat „File de istorie”, care conţinea fragmente din piesele „Mihai Viteazul”, „Învierea lui Ştefan cel Mare” şi „Constantin Brâncoveanu”.
Din dramaturgia clasică românească, se încearcă „Franţuzitele” şi „Conversaţii” de Costache Facca, „Despot-Vodă” şi „Doi morţi vii” de Vasile Alecsandri, „Răzvan şi Vidra” de B. P. Haşdeu şi - bineînţeles - o „serie” Caragiale, reluată în noi distribuţii de mai multe ori. Astfel, „O noapte furtunoasă” de trei ori (50-51, 67-68, 72-73), „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” de trei ori (67-68, 72-73 şi 85-86), „D-ale carnavalului” de două ori (61-62, 83-84), „Oscrisoare pierdută” (48-49). Din Caragiale se reprezintă şi ceea ce nu se află în repertoriile altor teatre: „Moşii” şi „Cum se înţeleg ţăranii între ei”. Ţinând seamă de menţinerea unei premiere de-a lungul mai multor stagiuni, se poate considera că scena ploieşteană a avut, cu mici excepţii, o „permanenţă Caragiale” pe afişe. Era ploieştean, deci merita!
Dramaturgia românească interbelică, interesantă ca varietate tematică şi exprimare compoziţională, apare cu numeroase titluri. Au fost redescoperiţi Jean Valjean cu „Caré de valeţi” („Generaţie de sacrificiu”) şi Petre Locusteanu cu „Funcţionarul de la domenii”. A venit, bineînţeles, rândul unor autori jucaţi ca G. M. Zamfirescu („Domnişoara Nastasia”), Camil Petrescu („Act veneţian” şi „Mitică Popescu”), Liviu Rebreanu („Plicul”), Mircea Ştefănescu („O piesă cu dragoste”, „Cuza Vodă”, „Micul infern”), Tudor Muşatescu („Titanic vals”, „... Escu”, „Sosesc diseară”), Al. Kiriţescu („Gaiţele”), G. Ciprian („Omul cu mârţoaga”), Mihail Sebastian („Steaua fără nume”), Victor Ion Popa („Tache, Ianche şi Cadâr”), Victor Eftimiu („Omul care a văzut moartea” şi „Înşir'te mărgărite”), A. de Herz („Încurcă lume”).
Dramaturgia românească contemporană a avut o frecvenţă foarte bună pe scena ploieşteană, care a prezentat în fiecare stagiune fresca vie a realităţilor noastre în numeroase premiere. Se poate afirma că Teatrul din Ploieşti şi-a făcut un titlu de glorie din sprijinirea dramaturgiei originale, contribuind la debutul şi afirmarea unor scriitori aflaţi la primii paşi în acest domeniu, ca Mihai Ispirescu, Dumitru Furdui, Victor Bârlădeanu, cât şi la încercările literare ale marii actriţe Dina Cocea. Unii autori şi-au văzut expusă pe scena ploieşteană, cea mai mare parte din opera dramatică: Aurel Baranga cu opt titluri („Iarba rea”, „Arcul de triumf”, „Reţeta fericirii”, „Siciliana”, „Fii cuminte Cristofor”, „Sfântul Mitică Blajinul”, „Opinia publică”, „Interesul general”). Horia Lovinescu a fost jucat cu şase piese („Lumina de la Ulmi”, „Moartea unui artist”, „O întâmplare”, „Al patrulea anotimp”, „Omul care ...”). Lucia Demetrius a avut patru lucrări în repertoriul ploieştean („Vad nou”, „Oameni de azi”, „Trei generaţii”, „Arborele genealogic”). Marin Sorescu a apărut cu patru titluri pe afiş („Unde fugim de-acasă”, „Matca”, „A treia ţeapă”, „Întâlnire de-o noapte”). La fel, Alexandru Mirodan („Ziariştii”, „Celebrul 702”, „Noaptea e un sfetnic bun”) şi Alexandru T. Popescu s-a bucurat de trei premiere („Croitorii cei mari din Valahia”, „Mirabell”, „Buna noapte nechemată”). Dar au fost prezenţi pe afişe şi Radu Boureau („Lupii”), Laurenţiu Fulga („Ultimul mesaj”, „E vinovată Corina”), Maria Banuş („Ziua cea mare”), Mihail Davidoglu („Minerii”, „Cetatea de foc”), Tiberiu Vornic („Gardul”, „Paznicul stelelor”), Sidonia Drăguşanu („Jocul adevărului”), Paul Everac („Poarta”, „Explozie întârziată”), Teodor Mazilu („Proştii sub clar de lună”). Se poate considera „ privilegiat”, dramaturgul Tudor Popescu cu cinci premiere („Dulcea ipocrizie a bărbatului matur”, „Nu ne naştem toţi la aceeaşi vârstă”, „Jolly-Jocker”, „Domide contraatacă” şi „Gelozie şi tranziţie”), Mihai Ispirescu („Concediu nelimitat” şi „Un om = un om”), Dorel Dorian („Dacă vei fi întrebat” şi „Oricât ar părea de ciudat”), Dan Tărchilă („Marele fluviu îşi adună apele” şi „Unchiul nostru din Jamaica”), Gheorghe Vlad („Îndrăzneala”), Andi Andrieş („Grădina cu trandafiri”), Nelu Ionescu („Neîncredere în foişor”), Dumitru Furdui („Happy-end la miliţie” şi „Alături cu lumea”), Gheorghe Dumbrăveanu („Dragoste şi aventură”), Ştefan Berciu („Cercul morţii”), Dina Cocea („Familia” şi „Dulcile, amarele iubiri”), Radu Iftimovici („Nu ucideţi caii verzi”), Rodica Ojog-Braşoveanu („A treia împuşcătură”), Dumitru Solomon („Diogene câinele”), Paul Ioachim („Nu suntem îngeri”). Pentru aniversarea „Falansterului de la Scăieni” (organizaţie aparţinând socialismului utopic), teatrul ploieştean a jucat piesa lui Ştefan Tita „Nestinsul diamant.
Pentru atragerea unui public cât mai larg, care venea la teatru când se prezentau spectacole „uşoare”, s-au pus în scenă comedii ca „Băieţii veseli” de H. Nicolaide, „Misterul de la Hotel Poiana” de Sadi Rudeanu, „Smotocea şi Cotocea” de Ştefan Cazimir şi chiar producţii muzical-satirice gen „estradă”, până la înfiinţarea unei secţii de revistă.
Întrucât spectacolele pentru copii formează viitorul public, se poate sublinia grija scenei ploieştene, de a oferi celor mai tineri spectatori producţii artistice pe înţelesul lor. Iar pentru pături avizate ale publicului iubitor de literatură, s-au programat spectacole de poezie de bună calitate.
Apropierea de capitală a fost subliniată de prilejuri paradoxale de a constata această realitate. Astfel, la sărbătorirea marelui dramaturg francez Molière, nici un teatru bucureştean n-a putut oferi un spectacol şi atunci, toată festivitatea s-a mutat la Ploieşti, care avea pe afiş „Avarul” (stagiunea 72-73).
Şi dacă teatrele din Bucureşti fac deplasări rentabile la Ploieşti, întrucât este „un vad bun”, atunci şi scena ploieşteană a găsit cu cale să vină săptămânal în capitală, şi chiar să pună în valoare un spaţiu pitoresc „Hanul cu tei”, unde oferă spectacole inedite pentru paleta repertorială bucureşteană.