Cuprins

III.2. Edificiul de cult din punctul Drumuş (Edificiul T II)

Cristina Crăciun, Anişoara Sion

Tipologie - Punere în operă - Catalog - Catalog ceramic Geniul Sardeatilor - Lista ilustraţii

Tipologie şi program arhitectural            Edificiul T II este, din punctul de vedere al organizării spaţiului arhitectural, un edificiu de cult; prezenţa altarelor votive confirmă, o dată în plus, această încadrare.            Problemele pe care le ridică tipologia edificiului T II sunt complicate, având în vedere ansamblul descoperirilor arheologice din zonă: două edificii de cult (T I şi T II), o necropolă şi alte trei clădiri aflate la mică distanţă, cărora nu le putem defini funcţionalitatea, fie datorită stării proaste de conservare, fie neepuizării cercetării arheologice (Fig. 6 şi Fig. 1/edificiul T I). În zona imediat apropiată perimetrului investigat de noi a fost cercetat un alt edificiu în care s-au descoperit altare votive ; zonei Carpeni, la nord de perimetrul T II, îi corespunde o altă aşezare, cu necropolă aferentă, alături de care sunt semnalate descoperiri de altare votive. Să mai spunem că altarele votive, cu care a fost placată intrarea minei Ferdinand la sfârşitul secolului al XIX-lea, provin mai degrabă dintr-o zonă apropiată, Carpeni sau Valea Nanului, decât de pe platoul Hăbad. Concluzia care rezultă din aceste sumare enumerări este aceea a unei mari densităţi de clădiri cu funcţie de locuire sau cu funcţie cultuală, alături de cel puţin două zone funerare diferite. Căror nuclee de locuire corespundeau cele trei edificii cu funcţii de cult sau dacă aparţineau zonei de pe platoul Carpeni (orientarea axului longitudinal al edificiului T II făcând posibilă şi o astfel de ipoteză), este dificil de stabilit în stadiul cunoştinţelor noastre actuale.            În spaţiul provinciei, domeniul minier avea extrateritorialitate faţă de lumea extra fines metalli. Limitele domeniului minier apăreau în peisajul centuriaţilor ca subcesiva precum silvae, pascua publica, montes din tratatele gromaticilor.            Caracterul accidentat al reliefului complica şi mai mult lucrurile, deoarece atât repartiţia habitatului, cât şi funcţiile elementelor structurale erau condiţionate de constrângerile geomorfologice sau hidrografice.            Harta repartiţiei straturilor geologice suprapusă cu harta siturilor arheologice ne arată că peste tot locuirea se află la limita zonei de exploatare. Eventualele neconcordanţe (foarte rare) au o explicaţie de ordin tehnic: exploatarea era considerată neproductivă la standardele tehnice ale epocii, drept care putea servi unor alte utilizări.            Atât solul, cât şi subsolul erau patrimonium Caesaris, beneficiile exploatării revenind fiscului imperial. Priorităţile unui procurator minier şi cele ale cortegiului său de funcţionari erau delimitarea perimetrelor de exploatare, stabilirea drumurilor de legătură între administraţia domeniului şi locurile de extragere a metalului, încasarea vectigalilor etc.            Alegerea locului pentru clădirile de interes public, pentru sediile collegiilor sau pentru edificii publice, era de asemeni aprobată/aleasă de către procurator.            În interiorul domeniului minier se află vicus-ul sau vici, castella sau alte aşezări asemănătoare acestora. La Roşia Montană cunoaştem din inscripţii numai kastella (ex.kastellum Ansis/Ansium(?), kastellum Baridustarum). Existenţa unor principes în tăbliţele cerate ne face să presupunem că măcar unele dintre nucleele de locuire, nu neapărat castella, erau conduse de aceştia. Funcţia reprezenta un statut real şi în Dacia, atâta timp cât Maximus Venetus îşi atribuie această calitate în acte juridice.            Cazul Pirustae <non solum liberos sed etiam immunes fore....Pirustas > este şi mai interesant: cel puţin la începutul colonizării, un vicus cu case înşirate de-a lungul drumului public le purta numele. Din ceea ce cunoaştem despre Andueia Batonis şi vecinii săi, constatăm că, la jumătate de secol după venirea în provincie, semnificaţia etnică a toponimului nu mai avea acoperire în realitate.            În procesul de erodare a structurilor sociale şi instituţionale din patria de origine, de adaptare more Romano şi adoptare, chiar prin imitaţie, a valorilor romane, rolul jucat de collegia este extrem de important.            Lotul epigrafic al Roşiei Montane include numeroase inscripţii votive dedicate unor divinităţi, în nume individual sau pentru colegiul din care dedicanţii făceau parte. Echivalenţa kastellum-collegium sugerată recent ni se pare, cum remarcă de altfel şi autorul, că reflectă o altă faţetă a procesului de romanizare, în care semnificaţia locului de origine şi a etniei începe să se atenueze, în favoarea colegiului, care pare a cuprinde toţi locuitorii castellum-ului Baridustilor.            Deşi panteonul religios al celor ce ridicau altare votive la Roşia Montană este în cea mai mare măsură roman, forma diferită de organizare a habitatului (atât cât o cunoaştem în acest moment, vicus şi castella) pare să ţină de statutul peregrin diferenţiat, pe care l-au avut în momentul venirii în provincie.            Valoarea celor şase epigrafe conservate integral, descoperite în edificiul T II rezidă în menţionarea expresă a unui collegiu al Sardeatilor (inscripţia B) sau a collegiului sardiat (inscripţia D), precum şi a Geniului collegiului Sardiaţilor (inscripţia B) sau Geniului sardiat (inscripţia A). Deducem că Sardeates, natio Sardiata erau destul de numeroşi pentru a se organiza într-un collegium Sardiatarum, deci un collegiu al celor de aceeaşi origine etnică, care ridică altare unei divinităţi abstracte, protectoare a collegiului sau sardeaţilor înşişi -Genius collegii Sardiatarum sau Genius Sardiatae (= Sardiatarum).            Prezenţa unor indivizi din tribul cu acelaşi nume, aduşi pe domeniul fiscului imperial, întrevăzută în inscripţia IDR III/3, nr. 417 - Bisius Scenob(arbi) Sard(ias) devine acum certitudine.            Zona din care provin sardeaţii este cea a zonei muntoase din vestul Bosniei, unde itinerariile menţionează localitatea Sarnade sau Sarute. De altfel, Sardeates figurează în Dalmatia ca o civitates, cu un număr relativ important de decurii în conventus-ul Salonei.            Nu dispunem de dovezi arheologice sau epigrafice privind organizarea sardeaţilor într-un kastellum (de genul celei referitoare la indivizii din kastellum Baridarustarum, k.Ansium ). Luăm în calcul şi posibilitatea de a nu fi locuit într-un castellum. Veniţi dintr-un ţinut unde romanizarea făcuse progrese esenţiale, statutul lor peregrin era oricum diferit în comparaţie cu al celor sosiţi din zonele din interiorul provinciei, unde procesul a fost mai lent.            Ceea ce putem afirma, în urma analizei ansamblului lotului epigrafic ajuns până la noi şi în stadiul actual al cercetărilor arheologice de la Roşia Montană, este că după Pirustae, menţionaţi ca locuind într-un vicus care le poartă numele, după Maniates, Sardeates sunt a treia natio dalmatină, care nu este menţionată în legătură cu un kastellum.            Faptul că toate inscripţiile către Geniul collegiului Sardeaţilor se grupează în acelaşi edificiu ne face să ne întrebăm dacă nu cumva era frecventat numai de membrii acestui collegiu şi era folosit numai de ei, ca loc de cult.            Nu putem să nu observăm, fie şi în treacăt, că în toate edificiile unde s-au găsit altare votive, acestea sunt dedicate unui număr apreciabil de divinităţi, onorate în general, cu un singur altar votiv, astfel încât, în toate cazurile, nu putem sesiza care este divinitatea căreia îi este dedicată întreaga construcţie.            Posibilitatea ca, pe lângă funcţia de cult, edificiile descoperite la Roşia Montană să fie şi locul de întrunire a celor ce locuiau în apropiere sau, în cazul nostru, a collegiului (schola), nu dispune până acum de nici-o dovadă epigrafică sau arheologică explicită. Totuşi, numeroasele collegii repertoriate la Roşia Montană, iar, în cazul nostru, dedicaţiile către Geniul colegiului, ne obligă să o luăm în considerare, fie şi numai ca ipoteză de lucru.            Definiţia clasică a templului este aceea de loc încărcat de semnificaţii, delimitat prin formula augurală şi determinat prin ritual.            În absenţa cuvântului templum în textul unei inscripţii, funcţia cultuală este argumentată de inscripţiile votive, dar includerea în seria edificiilor sacre, în sensul semnificaţiei pe care romanii o acordau termenului, nu este posibilă numai pe baza epigrafelor sau numai pe criterii arhitecturale.            Romanii făceau o distincţie netă între locus religiosus şi sacrum, chiar dacă, în ambele situaţii, era vorba de un locus datus.            Analiza repartiţiei topografice a inscripţiilor votive descoperite la Roşia Montană indică faptul, altfel firesc, că fiecărui nucleu de locuire i se afectează un spaţiu funerar, alături de care găsim un areal de cult. Mai ciudată este asocierea topografică a spaţiului funerar nu cu habitatul, ci cu zona sacră. Situaţia este certă pentru zona Găuri Hop-Hăbad şi cel puţin pentru unul din cele două edificii de cult cercetate arheologic în zona T I- T II. Dacă acceptăm că acest spaţiu religios este solum privatum, pentru care collegiul sau o altă entitate juridică, ca subiecte de drept, aveau drept de possesio, vecinătatea-intersectarea cu spaţiul funerar se înscrie într-o ordine mai firească a lucrurilor, amândouă fiind loci religiosi. Faţeta de collegium funeraticium, caracteristică celor mai multe dintre collegii, explică cel mai bine vecinătatea dintre edificiul de cult al collegiului şi spaţiul funerar al aceleiaşi structuri asociative.            În acest caz, cărui tip de edificiu de cult sau loc având şi funcţie de cult îi corespunde edificiul T II din termenii aedes/templum/delubrum, sacellum/sacrarium, lucus?.            Una dintre posibilităţi este aceea de a interpreta planimetria edificiului astfel: o curte mărginită pe trei laturi de portic, în timp ce pe cea de-a patra latură se află trei spaţii, între care cel central reprezintă o aedes/sanctuar al collegiului. Cele două cubicula serveau banchetelor sau pregătirii acestora. Inventarul mobil ceramic descoperit în spaţiile D şi G susţine această interpretare. Spaţiile E şi F pot reprezenta un sacrarium, a cărui definiţie apare la Ulpian, Dig.I,8,9 astfel: "sacrarium est locus in quo sacra reponuntur, quod etiam in aedificio privato esse potest".            Argumentele noastre sunt următoarele: chiar dacă ştim foarte puţin încă despre Roşia Montană, considerarea edificiului T II ca templu, spaţiu sacru şi edificiu public, poate fi luată în considerare numai dacă acceptăm, în afara unei stări economice excepţionale, un rol special sau un statut peregrin deosebit pentru cei din natio Sardiatarum. Nu excludem nici posibilitatea ca, după finalizarea cercetărilor arheologice, mai ales a celor din perimetrul Carpeni, încadrarea tipologică propusă acum pentru edificiul T II să se modifice.            Facem de asemeni, observaţia că, în cazul unui edificiu de tip templum, cei 2,55 m lungime pe axul longitudinal, care corespund podiumului şi cellei înseamnă foarte puţin: în afara celor trei trepte, spaţiul nu putea să cuprindă mai mult decât o aedicula cu reprezentarea divinităţile collegiului, iar în spaţiul E, imagines, vexilla etc.            În orientarea edificiului T II, ca şi în organizarea partiului arhitectural, toate prescripţiile epocii cu privire la sacra sunt respectate:            - aşezarea altarelor şi a statuilor divinităţilor astfel încât acestea să privească spre răsărit ;            - aşezarea altarelor în curte pe un aliniament aflat la distanţă egală de porticul de la intrare şi zidul perimetral din partea opusa şi la 2,50-2,55 m (85 pedes) de podium.            Încercarea de a găsi în Dalmatia analogii pentru edificiul de cult T II nu a dat rezultate. Cu excepţia Piruştilor, locul de origine a celor câtorva nationes Delmatarum pe care le cunoaştem în zona Zlatna Ampelum-Alburnus Maior se află la nord de Salonae, pe linia Aequum, Bariduum sau la nord-vest de drumul ce legă Salona de Ad Fines, în bazinul râului Deneus (Una de azi), spre graniţa cu Pannonia Superior, unde se pare că trebuie căutaţi şi Splonistae. Din păcate, în Dalmatia edificiile sacre cele mai cunoscute sunt templele de pe litoralul Adriaticii şi zona imediat apropiată. Oricum, este de observat că de la începutul epocii imperiale şi până târziu, în secolul al IV-lea, modelul preferat pentru edificiile de cult, în zona litoralului estic adriatic a fost cel al tipului accentuat de prostilos, unde raportul dintre lungime şi lăţime era de 1:2, care a înlocuit edificiile cu colonade şi trei cellae, recunoscute în curia de la Aequum sau în rostra de la Salona. Nu ştim în ce măsură aceste proporţii sau scheme compoziţionale au fost vehiculate în mediul minier din Dacia de cei veniţi din zona dalmatină, dar modelul, în sens de proporţie şi repartiţie a spaţiului, era cunoscut.            Orientarea laturilor lungi ale edificiului pe direcţia 51° nord-est o considerăm a fi aleasă în mod conştient: curtea edificiului intra în conul de umbră al luminii solare numai la apusul soarelui în timpul solstiţiului de iarnă, în restul timpului beneficiind de maximum de lumină naturală (Fig. 7/2).

Note de subsol

13. T 0 (vezi în volumul de faţă p 255, nota 4), fundaţia clădirii evidenţiată în SII a -T II şi edificiul T III, unde cercetarea nu a fost finalizată. 14. Valea Nanului-Dalea. Vezi CCA 2001, 257. 15. Dealul Carpeni-Valea Nanului, CCA 2001, 257-261, 184. 16. IDR III/3, nr. 390, 391, semnalăm descoperirea de către noi, în vara anului 2001, a unor fragmente de altare votive pe terenul familiei Bădău. 17. Wollmann 1986, passim. 18. Chouquer Favory 1980, 77-78. 19. Gaius II,7,16:...tributaria sunt ea, quae in his provinciis sunt, quae propriae Caesaris esse creduntur. Vezi şi Brunt 1966, 84 sqq; Dusanic 1977, 79, nota 181. 20. Dig. VII,1,13.5 (Ulpian). 21. Nu abordăm aici problemele de împărţire a jurisdicţiei asupra teritoriului, care rezultă din prezenţa unor unităţi militare, a staţiilor de beneficiari etc. sau a organizării municipale (Ampelum). 22. Dusanic 1977, 89-90: conductor frui debeto ita, ne alius in v[ico metalli Vipascensis inve] territoris eius tonstrinum quaestus causa faciat (Lex.Met.Vip.II, 37). 23. Daicoviciu 1958, 259-266. 24. IDR I, TabCerD VI: a.139. 25. Liv., XLV, 26. 26. Mrozek, 1977, 99 cu referire la TabCerD IX:..quae est Alb(urno) maiore vicus Pirustarum... 27. IDR I, TabCerD IX. 28. Ardevan 1998, 271-278. 29. IDR III/3, nr. 385, 398, 400, 402, 403; Wollmann 1986, 267- 268, nr 7. Vezi şi Ardevan 1998, 292-295 şi Wollmann 1996, 195-197. 30. Wollmann 1996, 292, nota 131. 31. Şi în acest caz, pentru a încurca şi mai mult lucrurile epigrafele dedicate Genio Collegi K(astello?) Baridust[a(rum)], lui Jupiter Narenus, Jupiter Sardendenus şi Jupiter Sittakomikos, provin din acelaşi loc (edificiul T I?), deşi, pe baza textului epigrafic, par a aparţine unor collegii diferite. 32. Wilkes 1969, 170. 33. It.Ant., 269,3, Sarute în Tab.Peut. 34. Wilkes 1969, 170. Vezi şi p. 483, unde sardeaţii sunt incluşi în triburile de Pannonioi, menţionate de Strabon, Geogr. VII, 5, 3. 35. IDR III/3, nr. 388 Bariduum din Dalmatia era o statio între Salona şi Servitium (cf. RE, II, col 17). 36. Wollmann 1986, 269 sqq, nr. 10, 11, 18, 23. 37. IDR I, nr. 185, 187, 190, 212-215, 227-229. 38. Wollmann 1986, 264-265, nr.5. 39. Pe întinsul imperiului, colegiile îşi permit construirea unor clădiri proprii (schola); collegiile mai bogate au şi temple proprii. 40. [Ex i]mperio domini Iovis/[opt]imi max(imi) iussit sibi aedem/[fie]ri cum suo Consentio deor(um) dearum/[q(ue) si]lvestr(i)um Nymphis fontanis cum Sil/[van]o Nymphis silvestrium cum Silvano Fe/[sce]nia Astice cum suo pare coniuge T./[....]o Fausto VIvir(o) et Aug(ustali) a solo restituit (IL Iug 2003, Kapavice, lângă Klis). Dedicaţii către Dei consentes sau Consentium deorum apar şi la Salona(CIL III, 1935=ILS 4005). 41. Pentru capitala provinciei, faptul este demonstrat: vezi Piso-Diaconescu 1986, 180-183. 42. Stambough 1978, 557 şi 562 şi nota 41, 559. 43. Folosit în epigrafe, cuvântul confirmă, prin acţiunea dedicantului, toate acţiunile legate de ceremonia augurală. 44. Vezi discuţia la Stambough 1978, 557 sqq. 45. CIL III, 14536, Kosmaj, sec. I: Iovi et Herculi / templum fecit / Vecilia Tyranni Aug(usti) lib(erti) proc(uratoris) locus datus / ab Appaeo Hermete et Fabis / tribus. Vezi şi la Apulum, IDR III/5, 398, templum...l(oco) d(ato) d(ecurionum) d(ecreto). 46. Wollmann 1986, Pl LXXXVIII. 47. Stambough 1978, 589. 48. Pentru problema proprietăţii collegiilor, vezi RE IV, 1, col.380-480. 49. Castagnoli 1984, 4-6. 50. Piso-Diaconescu 1986, 183. 51. Vezi şi Marcianus, Digestae I,8.6.3: sacrae res sunt hae, quae publicae consecratae sunt, non privatae quid ergo privatim sibi sacrum constituert, sacrum non est, sed profanum. Vezi şi CIL III, 3626: ara consecrata in possesione illius permissu. 52. Piso-Diaconescu 1986, 183. 53. Vitr.IV, 5, 2. 54. Vitr.IV, 7, 2. 55. Zaninovic 1995, 113-114. 56. Marin 1977, 169, 174-175.