Cuprins

III.2. Edificiul de cult din punctul Drumuş (Edificiul T II)

Cristina Crăciun, Anişoara Sion

Tipologie - Punere în operă - Catalog - Catalog ceramic Geniul Sardeatilor - Lista ilustraţii

Catalog            1. Monede            Monedă de bronz (Hadrian), în caseta C7, în afara zidului perimetral al edificiului, pe nivelul rigolei. Emitent: Concilium provinciae Bythiniae (Nicomedia ?). Greutate 11,1 g, Diametrul maxim păstrat 31 mm/diametrul minim păstrat 26 mm (Fig. 14/1a-b)            Ć Hadrian            Av. [??G.???C.????.] ???????[C]            Cap laureat, dreapta.            Rv. [??]?-??? în câmp            [?e?] ?uu? [ac] în exergă            Templu octostyl, văzut din faţă            Piesa este edificatoare nu numai ca terminus ante quem, ci şi ca semnalare numismatică a unor indivizi din provinciile de limbă greacă ale imperiului.                       2. Altare votive.                       A. Altar votiv din tuf riolitic, de culoare albă cu slabe nuanţe gălbui, cu textura nestratificată, având în compoziţie feldspaţi argilizaţi, sticlă vulcanică, impregnaţii periferice de hidroxid de fier; descoperit in situ în SI, la o adâncime de 0,27 m, răsturnat, cu una din părţile laterale pe nivelul de călcare al curţii edificiului şi cu câmpul inscripţiei vizibil (Fig. 15/1, 18/1). Dimensiuni maxime păstrate 54,5 x 26 x 27 cm; lăţimea bazei 25 cm; lăţimea aticului 26 cm. Baza şi capitelul (parţial păstrat), au o profilatură simplă, din trei praguri: capitel fără nici o ornamentaţie ; foculus cu diametrul de 18 cm.            Câmpul epigrafic are dimensiunile 24,5 x 22 cm. Literele de pe rândurile 1 şi 3 au înălţimea de 37-38 mm, iar cele de pe rândurile 2 şi 4 au înălţimea de 40 mm.            Distanţa dintre rânduri este în jurul valorii de 15-17 mm. Textul nu prezintă ligaturi. Forma literei L din rândul 1 este asemănătoare formelor de scriere cursivă hibridă din secolele II-III de pe ţigle şi cărămizi (des întâlnită şi în alte inscripţii de la Roşia Montană. Litera S finală din rândul 2 are înălţimea mai redusă decât celelalte, pentru a încape în câmpul epigrafic.            Primele două rânduri respectă linia dreaptă, trasată pe piatră înaintea scrierii textului. Rândul 5 este plasat sub bara câmpului epigrafic obişnuit (analogii la Micia şi la Ampelum ).            Textul inscripţiei este următorul:            Platius            Dasantis            Genio            Sardiat(a)e            d(o)n(um)            Traducere: Platius, fiul lui Dasa(s), Geniului sardeat în dar.            Sardiate, de fapt Sardiatae, etnonim este declinat după sistemul declinării în latină a substantivelor de origine greacă: Sa?diýta? şi Sardeates = natio Sardiata(s), care devine la genitiv Sardiatae.            Nomen-ul Platius apare pentru prima dată în onomastica provinciei Dacia şi este al doilea descoperit la Roşia Montană în campania 2001.            Patronimul Dasa(s)-ntis este unul dintre cele mai frecvente nomina ilire, mai ales în tribul Delmatae ; persoane cu acest nume sunt cunoscute la Aequum, Magnum, Salvium, dar şi la Roşia Montana: Dasa Suttinis şi Dasas pro salute Maniatium.            C. Altar votiv din tuf riolitic, cu textură poroasă avansată: alterarea hidrotermală a compoziţiei a permis soluţiilor bogate în hidroxid de fier (limonit) să impregneze roca în totalitate. Descoperit in situ, în SI la -0,27 m. Altarul prezintă o profilatură simplă, din trei praguri, atât la atic, cât şi la bază; la partea superioară, foculus cu diametrul de 19 cm (Fig. 16/1, 19/1).            Dimensiunile maxime păstrate sunt 62 x 29,5 x 21 cm, iar cele ale câmpului epigrafic sunt de 34 x 25 cm.            Literele din primele patru rânduri au dimensiunea de 40 mm, cele din r.5 au dimensiunea de 45 mm. Litera L este executată în forma de lambda, iar litera A prezintă bara mediană înclinată, asemeni scrierii cu caractere cursive; forma literei S este, de asemeni, apropiată de forma cursivă. Lapicidul a introdus semne despărţitoare pentru fiecare literă a cuvântului sac(rum). Un semn de despărţire derutant apare în r. 2. Suri od (?)            Înlocuirea grupului de litere ae cu e, observată şi în alte provincii dunărene, era o practică curentă la Roşia Montană, atât în inscripţii, cât şi în tăbliţele cerate.            Terr(a)e M            atri ? s ? a ?            c(rum) Surio d            o( num?) sum [m ?](e?)            ele[(c)?]tis ?            v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito)            Numele dedicantului trebuie să fie la nominativ, având în vedere că Terra Mater este la dativ. Semnul despărţitor după literele SURI îl considerăm o eroare de lapicid, asemănătoare celei din cuvântul sac(rum). Deci optăm pentru Surio. Litera care încheie r.3 este cu certitudine litera D, iar prima litera de pe r.4 este fără nici un fel de dubii litera O. Un nomen Suriodo nu există, iar o întregire Suriono, admiţând că ultima litera din r.2 nu este D, ci N, este la fel de insolită. Nomina sau cognomina cu rădăcina Sur (Surus, Suro, Surius, Surinus, Surillus, Surillio, Syrillo) sunt repertoriate, în toate provinciile imperiului, din Italia până în Dalmatia, Noricum, Pannonia sau Moesia Inferior. Dintre acestea, Surio este relativ des întâlnit la Roşia Montană.            Deci, optăm pentru Surio, iar pentru literele rămase, D/O, propunem lectura do(num).            Genitivul patronimului lipseşte. Lipsa patronimului este relativ frecventă la Roşia Montană; situaţia este identică şi în cazul celorlalte două inscripţii descoperite în zona Hăbad - Roşia Montană dedicate lui Neptun şi Nimfelor, în care apare o formulă asemănătoare cu cea din inscripţia noastră. Astfel, formulei SUM / ELETIS din rândurile 4-5 ale dedicaţiei către Terra Mater, îi corespund, în cazul primelor, S/UMELET şi, respectiv SUMEL. Posibilitatea ca ele să exprime un patronim o excludem (nu cunoaştem nici un nume sau signum de tip Sumel, Sumeles, etc); posibilitatea de a fi un etnonim este de asemeni improbabilă, dat fiind că cel puţin pentru Implaius, avem certitudinea că este ilir.            Descoperitorul şi editorul celor două epigrafe de la Hăbad transcria SUMEL şi S/UME LET, cu ezitări, astfel: sum(m)e l(a)et(us?) şi menţiona că formula în discuţie apare în ambele epigrafe, într-o variantă diferită de cea consacrată v(otum) s(olvit) l(ibens) l(aetus) m(erito).            Spre deosebire de cele două inscripţii de la Hăbad, formula dedicatorie finală este, în cazul nostru, completă: v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito), iar o întregire de tipul sum(m)e l(a)etus) v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito) este nu numai redundantă, ci şi imposibilă din punct de vedere gramatical pentru inscripţia respectivă.            În contextul de sociabilitate collegială de la Alburnus Maior, sesizat de toţi cei care s-au ocupat de acest fenomen, credem că formulele SUMEL;S/UMELET; SUM/ELETIS pot avea înţeles pentru următoarele acţiuni:            Comanda, execuţia şi depunerea altarului votiv: costul unui astfel de monument nu era la îndemâna tuturor. Uneori era nevoie de două persoane, ca de exemplu: Dasa e(t?) Dasurius pro salute Maniatium. În alte situaţii, dedicaţia este a celor dintr-un castellum (K.Ansis?/Ansium?) sau din mai multe sau chiar dintr-un collegiu. Dacă voinţa sau dorinţa este a comunităţii, în practică, acţiunea propriu-zisă revenea unui singur individ, care o realiza anonim sau nu, din banii proprii sau din cei ai comunităţii, colegiului etc.            O astfel de acţiune era şi o obligaţie socială, care rezultă din funcţia personajului, de cele mai multe ori menţionată sau chiar emfatizată în text.            Acest ocol, sperăm necesar, ne duce la o doua situaţie, cea a alegerii într-o funcţie, care la Roşia Montană, cel puţin din datele existente, nu putea fi alta decât în conducerea unui colegiu; pentru collegium Iovis Cerneni, avem chiar confirmarea funcţiilor de magistri şi quaestores, ca şi a cauţiunii băneşti depuse la alegerea în funcţia de magister. Din istoria altor collegii din imperiu, ştim că magistratura sau calitatea de ales într-o funcţie implică şi alte eforturi, menţionate epigrafic, cum ar fi summa honoraria. Ipoteza noastră este aceea ca altarele votive în care apare această formulă (SUMEL, SUMELET, SUMELETIS) sunt altare votive dedicate de cei aleşi într-una din funcţiile de conducere ale unui collegiu. În acest context, o formulă de tipul do(num) sum[m] e ele(c)tis) = darul celor din urmă (în sens temporal): ce au fost aleşi, presupunem că ar căpăta un înţeles.            Terra Mater, divinitate a pământului, era adorată mai ales în provinciile nord-balcanice Dalmatia, Pannonia, Moesia Superior, Dacia, cu precădere în zonele de exploatări ale bogăţiilor subsolului. Un lot impresionant de nouă inscripţii, dedicate divinităţii pro salute imperatoris în perioada 201-268, provine din zona minieră de la Ljubija (nord-vestul Bosniei, la graniţa dintre Dalmatia şi Pannonia ); în zona de argentariae Kosmaj (de la sud de Singidunum) circulau nummi metallorum, echivalente cu un aes, pe reversul cărora era reprezentată Terra Mater.            Singurul templu cunoscut al divinităţii (dimensiuni 30 x 20 m) se afla în zona minieră Rudnica (Moesia Superior) şi a fost construit chiar la intrarea în zona de exploatare.            Frecvenţa cultului în zonele de exploatări miniere din Dacia se verifică şi în zona Roşia Montană, unde altarul nostru este cel de-al doilea descoperit până acum: dedicantul primului altar este ilirul cu nume latinizat Batonianus.            Perioada de maximă înflorire a cultului Terrei Mater acoperă a doua jumătate a secolului al II-lea şi prima jumătate a celui următor.            D. Altar votiv, din tuf riolitic silicifiat, de culoare albă cu o slabă nuanţă gălbuie; ca urmare a alterării hidrotermale, feldspaţii din compoziţie sunt complet argilizaţi, iar o peliculă de limonit acoperă roca în întregime (rocă vulcanogenă). Descoperit in situ în SI, la adâncimea de 0,27 m, cu partea scrisă în jos, pe aceeaşi direcţie şi orientare ca şi epigrafele B, C şi E (Fig. 16/2, 19/2).            Dimensiunile maxime păstrate sunt 66 x 30,5 x 19 cm, iar cele ale câmpului epigrafic 32 x 22,8 cm. La partea superioară, prezintă adâncitura de formă dreptunghiulară în plan, cu dimensiunile de 11 x 18 x 2 cm.            Cele două volute desfăşurate ale capitelului se întâlnesc pe axul în formă de fronton. Urmele dălţii cu şase dinţi, lată de circa 28-30 mm, sunt vizibile pe toate feţele altarului.            Literele au înălţimea de 40 mm pe toate cele şase rânduri ale inscripţiei; în r. 6, ligatura T + E.            I(ovi) O(ptimo) M(aximo) D            asa(s) L[o]            ni col            legii S            ardiat(a)e            d(onum) d(edit)            Traducere: Lui Iupiter cel prea bun şi mare, Dasas Loni, (membru) al collegiului sardeat în dar a dat (acest monument).                       Epigrafa probează şi în acest caz utilizarea singularului Sardiata.            Prezenţa literei D pe primul rând al inscripţiei o interpretăm nu ca o dedicaţie pentru Iupiter Dolichenus, ci ca o eroare de lapicid, dat fiind că D este şi litera care lipseşte de la începutul numelui dedicantului de pe r. 2.            Prezenţa a numeroase inscripţii dedicate lui IOMD în zona Ampelum, unde există şi un templu, ar sugera existenţa unor adoratori şi în societatea cosmopolită de la Roşia Montană, unde zeii Romei - IOM, Minerva, Diana, Apollo, Neptun, Ianus, făceau casă bună cu divinităţi bithyniene, paflagoniene sau egiptene sau cu geniile protectoare ale castellani-lor şi collegiilor. Cultul dolichenian se desfăşoară în general în construcţii specifice şi fără conexiuni cu celelalte divinităţi ale mitologiei clasice greceşti sau romane (mai puţin zeiţa paredră); în mediul civil, cultul lui IOMD şi-a atins apogeul în Dacia într-o perioadă posterioară Antoninilor, iar existenţa unui templu la Ampelum este certă abia în prima jumătate a secolului al III-lea. În zona Adriaticii estice cultul zeului din Doliche este cunoscut în Pannonia, Dalmatia, Moesia Superior; excepţie face zona Emona Poetovio, unde îi este preferat Jupiter Depulsor.            Moneda din timpul lui Hadrian, găsită în exterior, pe rigola care înconjura edificiul către sud-est, este un terminus post quem pentru datarea construcţiei, care a funcţionat începând cu prima jumătate a secolului al II-lea.            Din aceste considerente, până la o dovadă certă privind practicarea cultului dolichenian în mediul civil, încă din primele decenii ale provinciei, opinăm pentru varianta dedicaţiei către Iupiter Optimus Maximus.            Numele dedicantului, întregit de noi, este Dasas Loni, adică Dasas fiul lui Lonus ori Lonius(?). Cele două litere LO încap în spaţiul de 5 cm de pe r. 2; litera L este sigură, bara verticală şi începutul barei orizontale fiind vizibile. Lectura primelor două litere de pe r.3 NI este certă. O altă variantă posibilă Dasa Annaei sau Anni pare improbabilă, deoarece cele două litere An nu încap în spaţiul rămas pe r.2 al inscripţiei.            Lon sau Lonus este repertoriat (cognomen) în Hispania, Pannonia şi Dacia.            Un personaj cu acelaşi patronim şi cu un nomen latinizat pentru iliricul Dasas ne este cunoscut chiar la Roşia Montana: "Dasius Loni qui et .". Atât Dasas, cât şi Dasius sunt nume ilire. Chiar dacă este vorba de persoane diferite, observăm că este prima dată când pe una din inscripţiile lapidare de la Roşia Montană întâlnim un posibil omonim al unui personaj cunoscut din tăbliţele cerate.            E. Altar votiv din tuf riolitic silicifiat, cu porozitate ridicată (rocă vulcanogenă), dimensiuni maxime 70,5 x 33 x 31,5 cm, descoperit în SI, la -0,28 m in situ, cu câmpul inscripţiei în jos; profilatura simplă, îngrijită în zonele care despart câmpul epigrafic (dimensiuni 33 x 26,5 cm) de soclu şi capitel. Capitelul prezintă un ornament de spirale desfăşurate simetric spre margini; tipologic, frontonul are una din formele obişnuite ale altarelor votive de la Roşia Montană. La partea superioară, altarul prezintă foculus cu diametrul de 19 cm (Fig. 17/1, 20/1).            Textul inscripţiei, foarte scurt, nu acoperă toată zona câmpului epigrafic; în r. 2, literele nius sunt practic scrijelate în piatră: lectura r. 2 este incertă pentru acest grup de litere.            Iano Ge            mi(n)o nius (?) Tiz            ius Gelsi            v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito)            Traducere: Lui Ianus Geminus, Tizius Gelsi, a îndeplinit cu bucurie făgăduinţă (făcută zeului) după merit.            Inscripţia pare a avea în r.2 o eroare de lapicid. Textul a fost martelat şi s-a rescris deasupra. Dar şi aşa, forma de Gemionius pentru Gemi(n)o este greşită. Ianus Geminus este unul dintre cei mai vechi zei din Panteonul Roman. În epoca imperială, şi mai ales în timpul domniei lui Hadrian, Ianus, zeul începuturilor şi reînceputurilor, inclusiv al anului calendaristic, păzitorul pragurilor şi porţilor, începe să ocupe un loc tot mai important în imaginarul colectiv, mai ales în zonele miniere. Aureii hadrianici şi sesterţii din timpul lui Antoninus Pius fac cunoscută pe tot orbis terrarum reprezentarea divinităţii.            S-a observat, pe baza datelor epigrafice, adorarea lui Ianus mai ales în zona Dalmatiei : venerarea lui nu este mai puţin romană, ci mai adecvată imaginarului religios al populaţiei dalmatine ocupate în minerit.            Dedicantul, Tizius Gelsi - Tizius, fiul lui Gelsus, este peregrin ilir: Tizius este un antroponim cunoscut în lumea iliră, dar primul cunoscut în Dacia. Patronimul Gelsus apare şi el pentru prima dată în onomastica provinciei. Un patronim cu rădăcina identică "Gel" este cunoscut la Roşia Montană din tăbliţele cerate : Aelius Plator Geldonis semna ca martor procesul verbal de desfiinţare al colegiului lui Jupiter Cernenus afişat în anul 167 "ad Alb(urno) maiori ad stationem Resculi". I.I.Russu consideră că Geldo reprezintă un toponimic - demotic. Wollmann îl citează pe Geldon în lista numelor de origine iliră din zona Alburnus Maior, fără alte comentarii, în timp ce Ardevan optează pentru filiaţie (Geldonis = numele tatălui).            F. Altar votiv din tuf riolitic, de culoare albă cu slabe nuanţe gălbui, cu impregnaţii masive de hidroxid de fier (tipul de rocă: vulcanogenă), descoperit în profilul dintre SIII şi C3, la o adâncime de 0,19 m, cu faţa în sus. Dimensiunile maxim păstrate sunt 59 x 29 x 22 cm; lăţime bază: 22 cm, lăţime atic 21,5 cm. Baza şi capitelul (parţial păstrat) au o profilatură simplă, din trei praguri, fără altă ornamentaţie (Fig. 17/2, 20/2).            Câmpul epigrafic are dimensiunile 33,5 x 27 cm. Literele de pe primele patru rânduri au înălţimea de 40 mm, iar cele de pe ultimul rând 35 mm. Distanţa dintre rânduri este în jurul valorii de 30 mm, cu excepţia celei dintre r.2 şi r.3 care are valoarea de 24 mm. Ligatură în r.4: I + A + N + U. Forma literei E din r. 3 asemănătoare scrierii cursive.            Hedera separă numele divinităţii de cel al dedicantului (r. 3) şi marchează finalul inscripţiei (r. 5).            Apollini            Piruniino            sac(rum) ? Mac            rianus Surio(nis)            v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito)            Traducere: Lui Apollo Piruniinus închinat, Macrianus fiul lui Surio, juruinţa a împlinit cu bucurie după merit.            Numele Macrianus nu apare până în prezent în onomastica provinciei Dacia, dar este cunoscut în Italia, în Pannonia, Noricum şi Raetia.            Surio apare frecvent în multe provincii ale imperiului.            Apollo - divinitate din categoria Dii consentes este venerat în Dacia într-un număr apreciabil de inscripţii votive (peste 30) şi de un număr aproape egal de reprezentări iconografice. Din zona Roşia Montană provine un lot semnificativ :            Apollini ex voto castellanis; = IDR/3, nr. 383, mina Ferdinand.            Apollini Aug(usto) sac(rum) = IDR III/3, nr. 384 - loc de descoperire zona Orlea-Ţarina.            În ceea ce priveşte epitetele lui Apollo cunoscute până acum în Dacia, acestea sunt următoarele:            - Apollo Domesticus (Municipium Septimium Apulense) ; Fortis Phoebus Apollo Parthicus Apollo Salutaris, descoperit pe teritoriul Colonia Aurelia Apulensis ; Apollo Augustus (Sub Cununi-Grădiştea Muncelului) şi la Roşia Montană ; Apollo Sanctus (Ulpia Traiana Sarmizegetusa) şi Sărăţeni ; Deus (Potaissa) şi Deus Bonus Puer Phosphorus şi Apollo Pythias, descoperit la Alba Iulia (loc neprecizat) ; Apollo Granus, asociat cu Sirona (Ulpia Traiana Sarmizegetusa).            Epitetul Piruniinus, din inscripţia descoperită în edificiul T II, măreşte repertoriul atributelor acordate lui Apollon de inscripţiile votive din Dacia. Nu cunoaştem alte inscripţii cu acest epitet în celelalte provincii ale imperiului.            Atributul Piruniinus-Piruniino poate deriva dintr-un toponim, etnonim sau poate reprezenta o epicleză a lui Apollo preluată din lumea greacă. Dintre cele trei, varianta ultimă ni se pare, în stadiul cunoştinţelor noastre actuale, cea mai plauzibilă.            În zona Roşia Montană limba greacă era utilizată în inscripţii.            De asemeni, limba greacă era folosită şi pentru redactarea unor convenţii sau acte juridice, iar semnăturile din contractele redactate în latină erau recunoscute chiar dacă părţile sau martorii foloseau alfabetul grecesc (cazul lui Alexander Antipatri).            Ştim că în zona adriatică contactele dintre lumea iliră şi civilizaţia greacă au fost vechi şi numeroase. Pe acest fundal, posibilitatea de asociere - juxtapunere a unui epicleze a lui Apollo din lumea şi limba greacă poate fi luată în considerare.            Cuvântul pe????, ?? (?) are în limba greacă înţelesuri multiple; sensul general este: obiect subţire şi ascuţit care străbate, taie un obiect. Verbul corespunzător este pe?o????-ô = a străpunge cu un obiect ascuţit; în acest sens apare şi în Iliada 7, 145; 13, 397.            Deci ipoteza unui ´?p???wu ?e??ú?i??, intrat de mai mult timp în panteonul dalmatin şi păstrat de coloniştii veniţi în Dacia în forma Apollo Piruniinus ni se pare mai verosimilă. Sensul lui va fi fost "Săgetătorul", "Străpungătorul", analog cu epitete greceşti bine atestate ca Apollo Sauroktonos sau "Apollo Săgetătorul".            G1 şi G2. Fragment din partea mediană a unui altar (cinerit-tuf vulcanic) descoperit în C5 -2001, lângă profilul cu SI, la adâncimea de 0,32 m. Grosimea blatului, exfoliat în straturi orizontale este de 14,5 cm; un fragment al părţii mediane, curbat spre interior are lungimea de 42 cm, lăţimea păstrată 27 cm.            H. Fragment de altar votiv (baza altarului şi o parte din câmpul inscripţiei) din tuf riolitic. Descoperit in situ în SIII, la adâncimea de 0,25m. Dimensiunile maxime păstrate sunt: 36 x 25 x 18,5 cm. Piesa a fost ruptă din antichitate. Baza prezintă trei profilaturi, ale căror muchii foarte drepte trădează calitatea mediocră a execuţiei. Suprafeţele plane ale mulurilor bazei au fost realizate cu dalta cu dinţi fini; urmele spitzului sunt vizibile pe părţile ascunse ale piesei (Fig. 21/1).            Lăţimea ultimului rând al inscripţiei, singurul păstrat este de 25 cm.            Textul este următorul:            _ _ SAC.PO.            _ _ sac(ro) po[s?](uit)            I. Fragment de altar votiv (se păstrează baza şi o parte din câmpul inscripţiei). Descoperit in situ în SIII, la adâncimea de 0,25-0,30 m. Dimensiunile maxime păstrate sunt 30 x 29 x 18 cm. Lăţimea aproximată a câmpului inscripţiei este de 26,5 cm; urme de daltă şi burghiu de la prelucrare (Fig. 21/2).            Din inscripţie sunt păstrate parţial ultimele două rânduri: literele au înălţimea de 28-30 mm şi prezintă caracteristici ale scrierii cursive.            Textul păstrat este următorul:            _ _ _ _ _ _ni            [v(otum) s(olvit) ] l(ibens) m(erito)            Traducere: "_ __ _ _ _ ni(genitivul numelui tatălui dedicantului), [juruinţa făcută cu bucurie a îndeplinit] după merit"            J1. Fragmente (cel puţin şase) dintr-un altar votiv din tuf riolitic gălbui, nisipos şi sfărâmicios (Fig. 22/1). Descoperit in situ în SIII, la adâncimea de 0,25-0,30 m. Dimensiunile maxime păstrate ale fragmentelor sunt 50,5 x 32 x 9 cm. Lăţimea câmpului epigrafic era de 29,5 cm. Se disting urme de foculus. Altarul a fost secţionat pe patul de carieră în planuri aproape paralele. Faţa laterală prelucrată a altarului păstrează tuşele dălţii cu dinţi fini. După urmele păstrate pe feţele laterale, altarul se încadra în tipul celor cu fronton şi volute desfăşurate spre extremităţi.            J2. Fragmente din partea superioară a aceluiaşi altar votiv (capitel) (Fig. 22/2). Descoperit in situ în SIII, la adâncimea de 0,25 - 0,30 m. Lăţimea maximă a aticului este de 31 cm la partea superioară şi de 26,5 cm la partea inferioară. Lăţimea profilaturilor de circa 20-25 mm.            K1-K2. Fragmente de capitel de altar (Fig. 24) din piatră de culoare gălbuie, nisipoasă şi friabilă. Descoperit in situ în SIII, la adâncimea de 0,25-0,30 m. Dimensiunile maxime păstrate sunt 24,5 x 22 x 25 cm. Lăţimea aproximată a capitelului este de circa 38 cm. Din punct de vedere stilistic, face parte din acelaşi tip ca exemplarul D (fronton triunghiular şi Polstervoluten).            L1-L2. Două fragmente din capitelul şi baza unui altar votiv (Fig. 23), din tuf vulcanic - cinerit; fragmentul capitelului, deşi foarte erodat are aceeaşi formă cu frontonul exemplarului D. Dimensiuni maxim păstrate 29 x 16,5 x 8 cm.            Fragmentul provenit din baza aceluiaşi altar are dimensiunile maxim păstrate de 24 x 24 x 17 cm. Prin analogie cu exemplarul D, dimensiunile aproximate ale altarului erau de 66 x 30,5 x 18 cm. Profilaturile păstrează urmele dălţii cu dinţi, lată de cel puţin 35 mm.            M-O. Fragmente din baza unui altar, executat din tuf vulcanic - cinerit (Fig. 25/1). Descoperit in situ în SIII, la adâncimea de 0,25 - 0,30 m. Prezintă o profilatură simplă: trei muluri în unghi drept. Dimensiunile maxime păstrate sunt 23 x 22 x 5,5 cm.            N. Fragment (rocă vulcanogenă -tuf riolitic) din partea inferioară a unui altar votiv (Fig. 25/2) descoperit in situ în SIII, la o adâncime de circa 0,27-0,30 m; pe suprafaţa rugoasă, urme de calcar alb roşcat, probabil ars. Profilaturi în unghi drept. Înălţime păstrată - 16 cm; lăţime păstrată -18 cm; grosime 13,5 cm.            P. Fragment bază de altar din tuf riolitic silicifiat (colţ de bază de altar); descoperit in situ în SIII, la o adâncime de circa 0,27-0,30; înălţimea circa 9-10 cm. Fig. 26/1            R1-R2. Fragmente bază de altar din tuf riolitic silicifiat (Fig. 26/2); descoperite in situ în SIII, la o adâncime de circa 0,27-0,30 m. Dimensiuni maxim păstrate 10,5 x 21,5 x 17 cm; valoarea de 21,5 cm corespunde lăţimii bazei. Se observă finisarea deosebită a materialului litic pe faţa inscripţiei; urmele de daltă, cu lăţimea de 12-13 mm, sunt vizibile numai pe suprafaţa de poză.            Inventarierea fragmentelor litice ce provin din altare votive mutilate de trecerea vremii sau de cauze violente recente ridică numărul altarelor votive ce existau în edificiul sacru la circa 14-15 piese.

Note de subsol

60. Mionnet 1830, suppl. V, nr. 11-15. 61. Paki 1995, 31. Pentru relaţia cult imperial - reprezentările de pe monedele conciliului provinciei Bithinia în timpul domniei lui Hadrian, vezi şi Harris 1980, 895. 62. Prezentarea altarului votiv B, de altfel primul altar votiv de marmură descoperit la Roşia Montană, va fi făcută separat. 63. Analiza compoziţiei materialului lapidar a fost realizată de specialiştii Institutului Minier din Petroşani, cărora le adresăm mulţumirile noastre. 64. Analogii Alburnus Maior, cf. IDR III/3, nr. 383, 384, 388, 402, 406. 65. e.g. Wollmann 1986, 264, Fig. 8 şi 276, Fig. 17. 66. IDR III/3, nr. 48, 297. 67. Ptol., II (16, 5). 68. Plin., II (I, 142). 69. Vezi în volumul de faţă p. 123-132. 70. Krahe 1929 s.v. Dasa(s); vezi şi Wilkes 1977, 757; Wollmann 1986, 265, nota 17. 71. Zaninovic 1995, 112. 72. Russu 1969, 243. 73. IDR III/3, nr. 417. 74. Wollmann 1986, 264-265, nr.5. 75. Analogii Wollmann 1986, 281, nr. 21. 76. Wollmann 1986, 281. 77.... templ(um) Terr(a)e Matris conlabs/um restituit. (CIL III, 8333=6313 Rudnik). Terre în loc de Terrae apare şi la Micia (IDR III/3, nr. 137). 78. IDR I, 193. 79. Nomenclator 1983, 277-278: un Surianus este cunoscut dintr-o inscripţie votivă către IOM Depulsor, descoperită la Liubliana; cf. Šašel Kos 1993, 148-150, nr. 16, iar Krahe 1929, 210 repertoriază un castellum S??????? în Dardania (cf. Loechner Huttenbach 1965, 15-47). Pentru alte exemple vezi Paki 1998, 136-137. 80. Wollmann 1986, 280-281, nr. 20. 81. Pentru analogii: -] /mag(ister) II (?) in memori(am) Luriae Hygiae/filiae do(num) p(osuit) cuius dedicatione col/legio epulorum dedit/. L(ocus) d(atus) d(ecreto) (decurionum); cf.Sašel- Kos 1993, 206, nr. 9.= CIL III, 1971(Salona). 82. Wollmann 1986, 281-283, nr. 21 şi 22. 83. Wollmann 1986, 283. 84. Wollmann 1986, 264. 85. Wollmann 1986, 262-285, nr. 10, 11, 18, 24. 86. IDR III/3, nr. 383. 87. Wollmann 1986, 267, nr. 7. 88. Wollmann 1986, 267; Vezi şi IDR III/3, nr. 398. 89. CIL III, 8676: [(ex)] p(ecunia) m(ultaticia), prin antiteza cu numeroasele exemple de tipul ex pecunia sua. 90. CIL III, 1978: pecunia honoraria duoviratus. 91. e.g. IDR III/5, nr. 6 sau III/2, nr. 2. 92. IDR I; TabCerD I. 93. RE IV, 1, col. 380 sqq, s.v. collegium, cu exemple (CIL V, SupPl. ital. I, 669). Summa honoraria se plătea în bani sau în natură; în unele cazuri se cerea o statuie sau un anume serviciu adus comunităţii. Summa honoraria se platea şi pentru alegerea în structuri municipale e.g. CIL III, 12038, unde Flavius Titianus, sacerdos designatus divi Traiani mentioneaza:...summa quam intulit pro decurionatu suo. 94. Vezi CIL III, 5532: summ(arum) servi rei publicae Iuvanensis şi CIL III, 3921: Invicto deo Charito Neviod(unensium) summ(orum). Vezi şi CIL III, 12038 pentru summa (Vezi supra). 95. Latte 1960, 299; Gesztelyi 1981,433. 96. RE, XVII, 1, s.v. Noreia, col. 965 şi nota 9: Terrae Matres de la Noreia. 97. Gostar 1966, 176; vezi şi Bărbulescu 1984, 165. 98. Toate altarele votive au fost dedicate la 21 aprilie, sărbătoare a dies natalis urbis Romae, devenită tot mai importantă în timpul lui Hadrian; cf. Dusanic 1977, 58-59 şi 83-84, nota 202. 99. Dusanic 1977, 57-59 şi nota 15, 59. 100. TIR L-34, 97; Dusanic 1977, 78, nota 173. 101. Ampelum: IDR III/3, nr. 330-331; Domneşti: cf. Gostar 1966, 176; Denta: IDR III/1, nr. 109; Micia:- IDR III/3, nr. 137; Ocna-Mureş - Salinae: IDR III/4, nr. 67; Apulum: CIL III, 1152, 1599; Potaissa: cf. Bărbulescu-Cătinaş 1993, 39-45. 102. Wollmann 1986, 280-281, nr. 20. 103. Gesztely 1971, 75. 104. Vezi inscripţia A. 105. IDR III/3, nr. 297. 106. Zotovic 1966, 41 şi 43. 107. Vezi supra p. 295. 108. Rendic Miocevic 1951, 33-47, despre variantele de identificare a persoanei în lumea iliră. 109. Nomenclator 1983, 166. 110. IDR I, TabCerD XXI.; varianta IB a, cf. clasificării lui Rendic Miocevic 1951, passim. 111. IDR III/3, nr. 387, 394, 403, 408; vezi şi Wollmann 1996, Fig. XLVI, 4 şi XLVII, 4. 112. Un exemplar cu aceleaşi caracteristici la Aequum :cf. Gabricevic 1969, nr. 17, Fig. 17. 113. Grimal 2000, s.v. Ianus. 114. Turcan 1977, 387. 115. Hadrian (emisiuni din anii 119-122) şi Antoninus Pius (emisiuni din anii 140-144), apud Turcan 1977, 387 şi 389. 116. Wollmann 1986, 278 nota 44. Vezi şi Suic 1952a, 242, nr. 22-23 (Varvaria=Bribir). 117. Wollmann 1986, passim. 118. Russu 1969, 256, cu exemple. 119. CIL III, 2385. 120. IDR I, 31. 121. IDR I,.21. 122. Wollmann 1996, 169. 123. Ardevan 1998, 295, nota 146. 124. Analogii la Roşia Montană IDR III/3, nr. 384. 125. Nomenclator 1983, 172 (cognomen), cu exemple din Italia, Dalmatia, Pannonia, Noricum etc. 126. Russu 1969, 250-251; Paki 1998, 136-137. 127. Bărbulescu 1984, 165; Petolescu 2000, 266. 128. IDR III/3, nr. 383 şi IDR III/3, nr. 384. În campania 2001, în fiecare dintre cele trei edificii unde s-au găsit inscripţii au fost descoperite altare votive dedicate lui Apollo. 129. Moga 1995, 201-203 (Municipium Septimium Apulense). 130. Berciu-Băluţă 1972, 165-171. 131. IDR III/3, nr. 275. 132. Vezi IDR III/3, nr. 384. 133. Piso 1983, 244-245, nr. 10. 134. IDR III/4, nr. 207. 135. Macrea 1969, 98-105; Bărbulescu 1984, 131. 136. CIL III, 1133, 1138. 137. IDR III/2, nr. 191; Vezi şi Piso 1983, 241, nr. 8, Pl. XIV, Fig. 8. 138. RE II, col. 42-84 s.v. Apollon. Din zona Dimitrovgrad din Serbia, de pe placa votivă de marmură, este cunoscut un epitet comun pentru Asclepios şi Apollon = ?e?a?e????c (apa de aur) cf. Petrovic 1964, 245-251. 139. Cercetările lingvistice atribuie spaţiului balcanic ilir toponimele cu rădăcina Peir/Pir; cf. Krahe 1925, 95 (non vidi) -- Itinerarium Antonini indică între Siscia şi Aqua viva următoarele distanţe: Aqua viva - (mp XXX) - Pyrri - (m.p.XXIIII) - Dautonia (Andautonia) - (m.p.XXVII) - Siscia. Teritoriul dintre Drava şi Sava, de la est de Siscia era locuit de o populaţie în care triburile ilire ale colapianilor şi iassilor se amestecau cu cele ale dasseriatilor şi varcianilor; cf. Mocsy 1959, 22-24. Despre colonizarea Piruştilor şi Pannonicilor în districtul aurifer din Munţii Apuseni. Vezi RE, Suppl. 20, 2, col. 1731 s.v. Pirustae. 140. În relaţie cu tribul dalmatin al Piraei - Pleraei: Pompon.Mela II,3,56 f.: dein sunt, quos proprie Illyrios vocant, tum Piraei et Liburni.. şi Plin.n.h.III 144: "a Narone....proprieque dicti Illyri et Taulanti et Pyraei retinent nomen". Piraeii erau vecini cu tribul ?a????. (?Ps.Skyl.24.), cunoscuţi la Roşia din altarul închinat pro salute Maniatum (Wollmann 1986, 263-264, nr.5). Piruniinus sau o formă asemănătoare nu apare în lista gentilicilor sau cognomina numelor ilire, care păstrau obiceiul de a marca individul cu locul de origine: cf.Zaninovic 1979, 109-120. 141. IDR III/3, nr. 398, 399, 400, 401, 410. 142. IDR I, TabCer D.IV. 143. IDR I, 38; TabCerD.VIII. 144. Le Glay 1975, 123-151. 145. Un epitet '??pei?aîoß, cu înţelesul de Soter este cunoscut pentru Dionysos (cf. RE, Suppl. 19., col 71, s.v. Peir, Pir). 146. Analogii cu exemplarul D. 147. Nici una din inscripţiile descoperite în edificiul T II nu poate fi asociată explicit sau implicit unor ex voto-uri sau altor reprezentări cu caracter religios.