III.2. Edificiul de cult din punctul Drumuş (Edificiul T II)

Cristina Crăciun, Anişoara Sion

Tipologie - Punere în operă - Catalog - Catalog ceramic
Geniul Sardeatilor - Lista ilustraţii

           Altar votiv dedicat Geniului Sardeatilor

           Altarul votiv (B) pe care-l prezentăm în cele ce urmează a fost descoperit în edificiul T II, alături de cele prezentate mai sus (A, C-P).
           Altar votiv din calcar cristalin, marmură, de culoare albă pe feţele lise şi gălbuie pe fisurile transversale, de textură masivă, compactă; compoziţia mineralologică: calcar şi limenit pelicular (tipul de rocă: metamorfică). Descoperit in situ în SI, la -0,27 m cu partea scrisă în jos (Fig. 15/2, 18/2).
           Afară de faţa înscrisă, toate celelalte feţe sunt lise. Muchiile şi o parte din câmpul cu inscripţie sunt puternic deteriorate prin eroziune (mai mult pe latura stângă). Baza şi coronamentul sunt ornamentate cu câte patru muluri.
           Dimensiuni: 70 x 35,5 x 26 cm (la baza); înălţimea bazei 17 cm; lăţimea aticului 37 cm, iar înălţimea 14,5 cm; Câmpul inscripţiei: 37,5 x 27/29 cm; Litere elegante (capitale monumentale), gravate îngrijit, înălţimea literelor 5 cm (r. 1-2); 4,5 cm (r. 3) şi 4 cm (r. 4-5). Distanţa între rânduri: 1,5 cm (între r. 1 si 2, 3 şi 4), 2 cm (între r. 2 şi 3), 2,5 cm (între r. 4 şi 5).
           Textul cuprinde cinci rânduri. Pe latura stângă lipseşte cam 1 literă, pe latura dreaptă se văd aproape toate, dar foarte corodate.
           [A]el(ius) · Qui-
           [n]tus · Di(i)
           [G]enio · co(l)-
           [l]egi(i) · Sar[d]-
           [i]atarum
           Traducere: Aelius Quintus, fiul lui Dius (a pus acest monument) geniului colegiului sardeaţilor.
           În general, lectura nu pune probleme, se observă doar că s-au omis unele litere dublate (al doilea l la sfârşitul r. 2 şi în r. 4 primul L la sfârşitul r. 3). Desigur că, în vorbirea curentă, această dublare nu mai era simţită

. Singura dificultate apare la sfârşitul r. 2, unde după un D destul de larg se vede doar urma slaba a unei haste. Litera T din r. 5 apare sub forma I.
Lectura di(spensator) nu pare potrivită, căci abrevierea acestei funcţii administrative se face altfel

, iar dispensatores cunoscuţi sunt sclavi imperiali

. Or, dedicantul din inscripţia noastră este om liber şi cetăţean roman. Nici formula d(onum) [d(edit)] nu este indicată, deşi ea este atestată în regiune

, dar se plasează totdeauna la sfârşitul textului. În plus, spaţiul disponibil este prea mic pentru prezenţa unui D.
Aşa că rămâne soluţia indicată mai sus. Numele Dius este transcrierea latină a grecescului Dion; el mai apare la Alburnus Maior

, iar indicarea patronimicului peregrin pe lângă un nume de cetăţean roman are şi ea unele exemple

.
Calitatea materialului litic, structura monumentală, aspectul scrierii, precum şi condiţia dedicantului, singularizează inscripţia discutată acum în mediul de la Alburnus Maior. Este o dedicaţie către geniul unui collegium cu pronunţat caracter etnic: asociaţia sardeatilor (minieri iliri colonizaţi în Dacia)

. Dedicantul este însă cetăţean roman, Aelius Quintus; cum îşi trece şi patronimicul, putem presupune că este un cetăţean de prima generaţie, fiu al peregrinului Dius (?io?/Dion)

. Gentiliciul imperial nu aduce alte precizări; poate fi pur şi simplu libertul unei familii Aelia sau poate să-l fi primit viritim prin sprijinul şi mijlocirea unui Aelius. Dar, deşi existau locuitori grecofoni în zonă

, nu credem că-l putem considera greco-oriental, iar patronimicul elen poate exprima doar o modă culturală

. Dedicaţia către geniul colegiului sardeaţilor ne îndeamnă să credem că şi Aelius Quintus este un sardeat romanizat. Trebuie să fi fost membru al colegiului, dar nu ocupa nici o funcţie în cadrul lui.
           Totuşi, într-un mediu unde domină net peregrinii, Aelius Quintus trebuie să fi aparţinut unei minorităţi privilegiate (cives Romani). Calitatea monumentului dovedeşte şi ea starea materială bună a dedicantului, mult peste media concetăţenilor săi.
           Colegiul sardeaţilor era, desigur, o prezenţă importantă în viaţa aşezării. El este atestat şi de epigrafele A, D descoperite în acelaşi edificiu sacru cu inscripţia noastră.
           Monumentul confirmă, o dată în plus, amploarea colonizării ilire în zona auriferă a Daciei romane, precum şi romanizarea intensă a acestor colonişti.
           Nu avem nici un element de datare. Doar forma numelui şi condiţia juridică a dedicantului par a sugera mijlocul sau sfârşitul secolului al II-lea, adică după răspândirea gentiliciului Aelius în provincii şi înainte de edictul lui Caracalla.

Note de subsol

152. Text redactat de Radu Ardevan şi Cristina Crăciun.
153. Mihăescu 1978, 188-189, 209.
154. IDR III/3, nr. 289, 292.
155. Wollmann 1996, 57-58.
156. IDR III/3, nr. 385, 387, 388 (toate relativ la collegii), 404 (?).
157. IDR III/3, 409 (text grec).
158. Piso 1981, 125-126.
159. Wollmann 1996, 165, 191-199; Ardevan 1998, 292-296.
160. Exemple de latinizare a aceluiaşi nume grecesc se cunosc la Apulum: C. Iulius Dius, augustalis municipii Aur. Apulensi, care dedica în anul 180 un altar votiv auribus Aesculapi et Hygiae et Apollini et Dianae (CIL III,, 986). Tot la Apulum îl cunoaştem pe G. Valerius Dius (AnnÉp 1986, 615). Exemple de citare a patronimului latinizat de către indivizi care sunt cetăţeni romani se mai cunosc în Dacia: ex. la Drobeta -T. Aelius Zeuxi filio (IDR, II, 13). Doi Aelius Quintus sunt cunoscuţi dintr-o inscriptie apulensă (Popa 1982, 111-116). De altfel, Quintus este larg răspândit în Noricum şi Pannonia ( e.g.CIL III, 11681).
161. Wollmann 1996, 175; Ardevan 1998, 286.294.
162. Jacques 1984, 524-525.