Istoricul cercetărilor

           Trebuie spus că în prezent, în literatura de specialitate din România nu există un studiu consacrat exclusiv istoricului cercetărilor culturii Gumelniţa în nordul Dobrogei [1] . Este adevărat, câteva repere pot fi regăsite în studii mai vechi (E. Comşa 1953; 1971), care, din păcate, au pus în evidenţă, aşa cum era de altfel firesc, perioada de "pionierat" în domeniul abordat.

          Nu ne propunem ca în prezentul studiu să realizăm o adevărată radiografie a stadiului cercetărilor la un moment dat, deşi recunoaştem acest demers este indispensabil, insistând în schimb asupra a ceea ce a putut fi sesizat ca noutate într-o perioadă anume.

        Deşi analiza noastră va fi structurată pe segmente de timp, trebuie menţionat că nu de fiecare dată limitele cronologice fixate au marcat o schimbare fundamentală ori un moment cu semnificaţii deosebite pentru cercetarea arheologică.

           I. 1898 – 1950

            Acest interval de timp poate fi privit ca o perioadă a primelor cercetări de suprafaţă. În primăvara anului 1898 Pamfil Polonic-tatăl cercetează aşezarea-tell din apropierea localităţii Luncaviţa, punctul Cetăţuia. Cu acest prilej a fost realizată o schiţă a locului, însoţită de o descriere sumară a realităţilor arheologice surprinse. Trebuie remarcat că obiectivele cercetătorului mai sus menţionat erau oarecum diferite de contextul arheologic pus în evidenţă, ele având drept finalitate cunoaşterea şi precizarea caracteristicilor fortificaţiilor de pe vechiul limes roman (E. Comşa 1971, p. 11).

           Abia în 1910 C. Moisil, aminteşte prezenţa unor "obiecte preistorice" la Luncaviţa şi Garvăn (C. Moisil 1910, p. 174). Această informaţie, destul de sumară, nu poate fi pusă în mod sigur în legătură cu aşezările gumelniţene din zonă, numai la Luncaviţa fiind cunoscute obiective arheologice ori simple materiale aparţinând paleoliticului, mezoliticului (Păunescu 1999, p. 69-70), eneoliticului (E. Comşa 1953; P. Haşotti, E. Lăzurcă 1989, p. 45), epocii bronzului (I. Vasiliu 1995a; 1995b; C. Micu, M. Maillé 2000) şi primei epoci a fierului (E. Comşa 1953).

           Cu aceeaşi ocazie, era amintită descoperirea unor unelte de silex şi a unui ciocan din piatră (lustruit şi găurit) pe teritoriul localităţii Niculiţel, în apropierea vechiului vad al Dunării, se pare, într-o "staţiune preistorică".

           Un moment important este legat de iniţierea proiectului de cercetare a cetăţii medievale Garvăn-Dinogetia. Începând cu 1939, Gh. Ştefan şi colectivul şantierului realizează o serie de cercetări de suprafaţă în jurul cetăţii. Cu acest prilej este achiziţionat un vas considerat gumelniţean, pentru care, din păcate, locul descoperirii (se pare undeva între localităţile Garvăn şi Văcăreni) rămâne necunoscut. Este vizitată încă o dată aşezarea-tell de la Luncaviţa, punctul Cetăţuia şi este semnalată o aşezare neolitică pe insula Popina Mare de pe lacul Crapina [2] .

           În 1947 sunt semnalate aşezările gumelniţene de la Somova şi Enisala, descoperite de Gh. Ştefan şi E. Bujor în timpul unei lungi periegheze efectuate în nordul Dobrogei, de-a lungul Dunării şi a unor pâraie din interior (E. Comşa 1971, 12) [3] .

           II. 1951-1980

            În această perioadă au continuat cercetările de suprafaţă în zona de nord a Dobrogei,  acţiune însoţită de această dată de realizarea primelor sondaje de informare.

           În vara anului 1951, E. Comşa, membru al colectivului de cercetare de la Garvăn-Dinogetia, va iniţia o nouă serie de cercetări de suprafaţă pe teritoriul cuprins între Măcin, Garvăn şi Luncaviţa. Scopul acestora era de a pune în evidenţă obiectivele arheologice "din toate epocile istoriei vechi a regiunii, dar mai ales din timpul orînduirii comunei primitive" considerată a fi slab documentată pe întreg teritoriul Dobrogei (E. Comşa 1953). Cu acest prilej sunt amintite câteva localităţi în apropierea cărora au fost descoperite aşezări considerate a fi aparţinut comunităţilor culturii Gumelniţa: Garvăn, punctul La Chiatra, Văcăreni, punctul La Vărărie, Luncaviţa, pe partea stângă a văii pârâului Luncaviţa, în dreptul km. 3 + 400 ( probabil al drumului ce leagă localităţile Luncaviţa şi Nifon, nu departe de aşezarea-tell din  punctul Cetăţuia) [4] . La acestea se adăugau câteva puncte cu descoperiri atribuite neoliticului [5] - Garvăn (pe malul bălţii Jijila), Jijila, punctul La Sevastin – ori materiale izolate, găsite în afara unui context arheologic identificat [6] .

           Eugen Comşa va fi de altfel primul care va iniţia o cercetare efectivă a unei aşezări gumelniţene din nordul Dobrogei. În două scurte campanii (desfăşurate în anii 1951 şi 1959) acesta va realiza două sondaje stratigrafice în aşezarea-tell de la Luncaviţa, punctul Cetăţuia (E. Comşa 1952 ; 1962). Deşi sumare (au fost trasate şi cercetate, aşa cum am amintit, două secţiuni-sondaj în marginea de sud a aşezării, de 10 × 2 m, respectiv 8 × 3 m), cercetările lui E. Comşa au pus în evidenţă câteva observaţii, credem noi, interesante:

1. spaţiul destinat viitoarei aşezări-tell era despărţit de restul terasei, pe care aceasta a fost de altfel amplasată, prin două şanţuri, considerate a fi rezultatul unor intervenţii antropice. Pornind de la această afirmaţie, autorul săpăturilor punea problema încadrării lor culturale, subliniind că nu ar fi exclus ca măcar unul dintre ele să fi fost contemporan cu tell-ul (în suprafaţa cercetată mai fuseseră identificate fragmente ceramice atribuite primei epoci a fierului şi un cimitir medieval) ;

2. stratul cultural eneolitic, cu o grosime de aproximativ 3,50 m, a fost împărţit în şase niveluri de locuire, marcate prin resturile locuinţelor de suprafaţă, incendiate ori neincendiate, şi chiar prin vetre exterioare;

3. din punct de vedere cultural materialul arheologic descoperit era atribuit aspectului Aldeni II, precizându-se, totuşi, că elementele gumelniţene predomină.

         Cercetările de la Luncaviţa au permis şi efectuarea unui prim studiu asupra unui lot faunistic (S. Haimovici, G. Dardan 1970). Acesta a fost constituit în campania din anul 1959 şi număra 675 resturi de faună, provenite din cele şase niveluri de locuire eneolitice identificate. Deşi prin numărul redus de piese analizate, lotul amintit nu era reprezentativ pentru aşezare, el permitea formularea unor consideraţii preliminare, utile în contextul viitoarelor cercetări [7] .

           În aceeaşi perioadă era cercetată aşezarea-tell de la Baia (tell-ul Boruz), aplicându-se practic o metodă de săpătură asemănătoare celei de la Luncaviţa, respectiv executarea unor mici secţiuni stratigrafice amplasate într-o margine a spaţiului locuit (D. Berciu 1955 ; S. Morintz 1962, p. 280). A fost pus în evidenţă cu această ocazie un strat de cultură gumelniţean având o grosime de 3,60 - 3,80 m, împărţit în trei niveluri de locuire. Începuturile locuirii din acest punct erau plasate la sfârşitul fazei Gumelniţa A1 şi începutul fazei Gumelniţa A2. Interesante erau şi observaţiile făcute în legătură cu şanţul şi valul identificate la limita de nord a aşezării. Prezenţa unor gropi, între cele două structuri a condus la avansarea ipotezei existenţei unui adevărat ansamblu de împrejmuire, prevăzut cu un gard de lemn.

           Deşi cercetările realizate în aşezările gumelniţene din nordul Dobrogei nu oferiseră decât date sumare, ce puteau contribui doar la formularea unor ipoteze de lucru pe viitor, Eugen Comşa a încercat (bazându-se în special pe observaţii personale) în 1971, să le integreze într-o sinteză a întregii epoci neo-eneolitice de pe teritoriul judeţului Tulcea. Autorul acestei lucrări considera că debutul culturii Gumelniţa în Dobrogea era o urmare firească a pătrunderii în acest spaţiu (probabil prin vadul de la Hârşova) a comunităţilor aşa-numitei "faze de tranziţie la cultura Gumelniţa", care ar fi asimilat în acest proces şi o parte din vechile comunităţi corespunzătoare culturii Hamangia. Răspândirea noilor comunităţi (ale aşa-numitei "faze de tranziţie la cultura Gumelniţa") s-ar fi realizat iniţial în zona centrală a Dobrogei (în care era inclusă şi partea de sud a judeţului Tulcea), până la ţărmul Mării Negre. Pentru partea de nord-vest a judeţului Tulcea, erau definite câteva aspecte în parte diferite. Unele comunităţi de aici ar fi fost originare din sudul Moldovei şi ar fi aparţinut de fapt aspectului cultural Aldeni II. Deşi se preciza că aceste comunităţi fuseseră identificate "în câteva aşezări înşirate de-a lungul Dunării" elemente de asemănare mai clare nu ar fi fost identificate decât în aşezarea de la Văcăreni, punctul La Vărărie (unde informaţiile au fost obţinute doar în urma unor cercetări de suprafaţă) şi în nivelul cel mai vechi din aşezarea-tell de la Luncaviţa, punctul Cetăţuia [8] (Eugen Comşa recunoscând că, în fapt, aceasta era singura aşezare cercetată prin săpături arheologice).

           În finalul studiului său, Eugen Comşa afirma că "purtătorii culturii Gumelniţa" s-au răspândit practic pe întreg teritoriul judeţului Tulcea. Descoperirilor mai vechi li se adăugau puncte noi pe harta judeţului: Calfa [9] , Rachelu [10] , Lunca [11] .

           Am insistat asupra acestei lucrări şi pentru că a influenţat prin conţinutul său modul de interpretare a unor descoperiri arheologice ulterioare.

           În 1975, Elena Lăzurcă iniţiază, printr-un mic sondaj realizat în localitatea Luncaviţa, punctul La Cioara, seria săpăturilor de salvare în aşezările aparţinând culturii Gumelniţa de pe teritoriul judeţului Tulcea (E. Lăzurcă 1977;P. Haşotti, E. Lăzurcă 1989, p. 45). Din păcate, cu acest prilej, nu au putut fi luate în considerare decât observaţiile făcute pe o mică porţiune din suprafaţa cercetată [12] , cea mai mare parte din zona sondată fiind inclusă în spaţiul serios afectat de ploile din anii 1970 şi 1972 (care au distrus, se pare, o parte importantă a aşezării). Deşi a fost identificat un strat cultural având o grosime de 1,55 m, nu s-a identificat un complex de locuire bine definit cu materiale aparţinând culturii Gumelniţa. Autoarea cercetării a remarcat bogăţia materialului ceramic adunat, care ar fi oferit în opinia sa date noi privind prezenţa comunităţilor culturii Gumelniţa în nordul Dobrogei, nu însă atât de suficiente pentru a se putea spune cu certitudine că locuirea din punctul amintit mai sus ar fi dăinuit de-a lungul întregii evoluţii a culturii.

           Cercetările realizate în anul 1978 la Sarichioi, punctul La Bursuci, au permis formularea unor interpretări oarecum diferite a contextului arheologic studiat (E. Oberländer-Târnoveanu, I. Oberländer-Târnoveanu 1979) [13] . Autorii săpăturii au precizat încă de la început că secţiunile stratigrafice au fost amplasate într-o zonă neafectată de intervenţiile moderne. Au fost puse în evidenţă cu acest prilej două niveluri de locuire propriu-zisă, precedate şi urmate, se pare, de etape de folosire a zonei drept loc de depunere a resturilor menajere. Se aprecia că materialul descoperit era unitar prin caracteristicile sale, putând fi încadrat în aşa-numita "fază de tranziţie de la cultura Boian la cultura Gumelniţa" (aşa cum fusese definită de Eugen Comşa). Nu s-a putut face însă nici o separare clară, din punct de vedere al tehnicilor de realizare a ceramicii, a formelor şi tipurilor de decor, între elementele tipice "Boian târzii" şi cele "Gumelniţa timpurii", acestea apărând împreună atât în cele două niveluri de locuire identificate, cât şi în complexe (sunt amintite gropile menajere). Această situaţie ilustra, în opinia autorilor săpăturii, caracterul de tranziţie al epocii "geneza organică a culturii Gumelniţa în cadrul culturii Boian şi persistenţa îndelungată a elementelor Boian târzii" [14] .

           În legătură cu cercetările de la Sarichioi, punctul La Bursuci, ar trebui remarcate observaţiile mult mai atente asupra inventarului aşezării, a naturii locuirii din acest punct, a tipului de economie practicat de comunitatea eneolitică [15] . Şi pentru această aşezare a fost constituit un lot faunistic care, din păcate, nu a fost până în prezent publicat [16] .

           Această perioadă se încheie cu cercetările de salvare realizate în 1979 la Enisala, punctul Palanca, la poalele cetăţii medievale (E. Lăzurcă, Gh. Mănucu-Adameşteanu 1980). Stratul arheologic din acest punct s-a dovedit a fi destul de complex, cuprinzând materiale aparţinând culturii Gumelniţa [17] , gropi menajere prima epocă a fierului şi perioada romană, la care se adăugau fragmente ceramice şi morminte medievale. Dintre acestea, stratigrafic au fost surprinse numai complexele de locuire din prima epocă a fierului şi mormintele medievale.

           III. 1980- până în prezent

           Anul 1980 marchează debutul programelor de cercetare pe termen lung în aşezările culturii Gumelniţa din judeţul Tulcea. Între anii 1980-1986 la Carcaliu, în punctul Vadu Mare, Elena Lăzurcă a cercetat în întregime o aşezare cu două niveluri de locuire aparţinând fazei Gumelniţa A2 (E. Lăzurcă 1984a) [18] .

           Obiectivele fixate au impus, aşa cum de altfel era şi firesc, stabilirea unor metode de cercetare în parte diferite de cele remarcate anterior în acest studiu. Pentru prima dată se realiza o ridicare topografică a locului în care fusese amplasată aşezarea gumelniţeană. Clasicul sistem de săpătură, bazat pe realizarea unor secţiuni de sondare, a fost completat cu unul format din casete de 4 × 4 m, necesar studierii cât mai amănunţite a complexelor de locuire (în special locuinţele şi vetrele amenajate în afara lor).

           Ceea ce lipseşte însă cercetării de la Carcaliu este publicarea amănunţită a complexelor de locuire şi a bogatului material avut la dispoziţie [19] . Câteva observaţii, destul de interesante, au fost făcute, totuşi, pe baza importurilor ceramice descoperite în aşezare. S-a stabilit că atât în complexele de locuire, cât şi în afara lor, materialele aparţinând fazei Gumelniţa A2 erau însoţite de fragmente ceramice de tip Cucuteni C ori încadrate în etapa Cucuteni A3 (E. Lăzurcă 1991) [20] .

           Relativ recent, a fost publicat şi un studiu arheozoologic realizat de S. Haimovici (1996) pe un lot faunistic relativ restrâns (aproximativ 700 de piese din care au putut fi determinate doar 533). Deşi analiza materialului a permis formularea unor consideraţii, credem noi, importante în legătură cu tipul de economie practicat de comunitatea eneolitică de la Carcaliu, remarcăm lipsa oricăror detalii legate de contextul direct în care a fost prelevat lotul faunistic aflat în discuţie.

           Constituirea unei colecţii bogate de unelte şi arme de piatră, aparţinând epocii neo-eneolitice, în cadrul Muzeului de Arheologie din Tulcea, a determinat realizarea unor analize macro- şi microscopice, la care au fost supuse şi câteva materiale gumelniţene [21] , care au permis Elenei Lăzurcă (1984b) identificarea unor surse posibile de materie primă pentru aşezările din nordul Dobrogei.

           Sfârşitul deceniului nouă al sec. XX avea să marcheze descoperirea şi cercetarea, prin intermediul unor săpături de salvare, a două noi aşezări gumelniţene aflate de această dată în zona centrală a judeţului, spaţiu ignorat până atunci. În aşezarea de la Trestenic (E. Lăzurcă 1995) a fost stabilită existenţa a patru niveluri de locuire având material "specific fazei de tranziţie  de la cultura Boian la cultura Gumelniţa şi începutul culturii Gumelniţa" [22] .

           Mult mai puţine informaţii au fost obţinute în urma cercetărilor de la Mihai Bravu, punctul La Moară. Materialul a fost încadrat, cu prudenţă, în faza Gumelniţa A2 (E. Lăzurcă 1995, 21) [23] .

         Un program amplu de cercetări, într-o aşezare aparţinând culturii Gumelniţa din nordul Dobrogei, a fost iniţiat în 1998, la Luncaviţa, pe tell-ul din punctul Cetăţuia (C. Micu, M. Maillé 2000). Motivele care au determinat această decizie erau rezultatul unei atente evaluări a potenţialului arheologic, insuficient pus în valoare după părerea noastră, din spaţiul geografic la care facem referire în prezentul articol. Se poate spune că până în acel moment fuseseră acumulate puţine elemente ce ar fi putut contribui la schiţarea unei imagini coerente privind evoluţia comunităţilor gumelniţene din zonă. Este adevărat că în urma mai multor campanii de săpături s-au putut cerceta parţial câteva aşezări, într-un caz chiar în întregime (Carcaliu), dar prelucrarea datelor înregistrate s-a concretizat, din motive mai mult sau mai puţin obiective, de cele mai multe ori în simple rapoarte de săpătură. Obiectivele generale ale programului de cercetări de pe tell-ul de la Luncaviţa au în vedere studierea şi înţelegerea evoluţiei comunităţilor umane care s-au succedat în acest spaţiu, relaţiile stabilite de acestea cu mediul înconjurător, modalităţile de utilizare şi administrare a resurselor naturale disponibile. O atenţie deosebită a fost acordată formării unei echipe care să acopere diverse domenii ale studiilor interdisciplinare (lucru în mare parte neglijat în cercetările anterioare), acţiune dublată de punerea la punct a unor metode de cercetare şi înregistrare specifice sitului.